Professional Documents
Culture Documents
argumentare
Intensiune Extensiune
conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă
Termenii
2
Definiţie: un termen este un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care
exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai multe obiecte,
reale sau ideale.
Un termen:
- are o anumită expresie lingvistică;
- exprimă un anumit conţinut sau înţeles;
- se aplică anumitor obiecte, are o sferă.
3
Exemple de termeni (din punct de vedere intensional):
Raportul intensiune/extensiune
4
intensiunii. Dacă mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va
scădea şi invers.
Clasificarea termenilor
singuri;
6. Termenii compuşi sunt termenii construiţi cu ajutorul
element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale,
5
4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin
2 elemente;
6
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de
X∩ Y≠ ∅
7
A.1. Identitate
A.2. Incluziune
A.3. Intersectare
8
1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când
X=Y / X ⊆ Y şi Y ⊆ X
X ⊂ Z şi Y ⊄ X
X ⊄ Y şi Y ⊄ X
9
B.1. Contradicţie
Exemplu: alegând drept „univers de discurs” mulţimea animalelor,
perechea de noţiuni contradictorii vertebrat-nevertebrat va acoperi în
totalitate acest univers. Orice element al acestei mulţimi, orice animal, se
găseşte în una dintre extensiunile celor doi termeni şi numai în una dintre
ele. Un animal este fie vertebrat fie nevertebrat, a treia posibilitate este
exclusă.
B.2. Contrarietate
Exemplu: dacă alegem clasa felinelor drept univers de discurs,
dacă X simbolizează subclasa leilor şi Y pe cea a tigrilor, atunci nici un
animal nu va face parte atât din extensiunea lui X cât şi a lui Y dar
reuniunea celor două extensiuni (suma indivizilor celor două clase) nu
epuizează clasa felinelor, existând posibilitatea a cel puţin unei a treia
subclase de feline Z, spre exemplu mulţimea jaguarilor, care la rândul ei
se află în raport de contrarietate cu primele două (X, Y), intersecţia celor
trei subclase fiind mulţimea vidă.
10
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile
denotate de termenul respectiv nu există nici un element comun:
X∩ Y=∅
11
Ierarhia conceptelor. Cuvintele scrise cu majuscule reprezintă
concepte (noţiuni), iar celelalte descriu proprietăţi ale acestor concepte.
Cu cât conceptele sunt mai generale ele au mai puţine proprietăţi comune
şi cuprind un număr mare de obiecte din clasa pe care o reprezintă (apud
R. L. Atkinson, 2002).
12
Operaţiile gândirii şi formarea noţiunilor
1. Necesitatea noţiunilor:
2. Comparaţia:
Omul a observat că între obiectele lumii înconjurătoare
există asemănări şi deosebiri. Acestea stau la baza noţiunilor.
Operaţia de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor se numeşte
comparaţie. Rostul acestei operaţii este de a stabili însuşiri
comune mai multor obiecte. Deşi variate, aceste obiecte
aparţin unei singure clase, având cel puţin o însuşire comună.
Cu această însuşire comună, sau chiar mai multe de acelaşi fel,
omul poate alcătui un obiect mintal care reprezintă întreaga
clasă de obiecte. Aceasta este noţiunea.
13
14
3. Analiza şi sinteza:
15
16
4. Abstractizarea şi generalizarea.
17
18
5. Conţinutul şi sfera noţiunilor.
19
Cuvinte cheie
Predicat logic: în propoziţii Subiect logic: în propoziţii
categorice, termenul care se predică categorice, termenul despre care se
despre ceva şi care se găseşte după predică ceva şi care se găseşte între
copulă cuantificatori şi copulă
Copula: verbul „a fi” care face Cuantificator: în logica
legătura între subiect şi predicat în tradiţională operator logic prin
propoziţiile categorice intermediul căruia se precizează
cantitatea şi calitatea unei propoziţii
logice
Propoziţii(categorice)
20
1. Definirea propoziţiilor categorice.
21
SaP (Toţi S sunt P)
22
Aceste vocale redau calitatea propoziţiei, faptul de a fi afirmativă
sau negativă şi cantitatea propoziţiei sau caracteristica de a fi universală
ori particulară. Prin combinarea acestora obţinem cele patru tipuri de
propoziţii categorice standard.
Cantitatea şi calitatea sunt două caracteristici fundamentale ale
propoziţiilor care influenţează distribuirea termenilor, caracteristică
importantă a termenilor subiect şi predicat. Un termen este distribuit
când propoziţia categorică precizează întreaga clasă de obiecte pe care
acesta o denotă, adică dacă propoziţia atribuie o proprietate tuturor
elementelor sale.
23
Tabel de distribuire pentru cele patru propoziţii categorice („+”
înseamnă distribuit iar „-” înseamnă nedistribuit).
a e i o
Subiectul + + - -
Predicatul - + - +
24
au în comun cel puţin un element, deci cel puţin un element al
lui P este element şi al mulţimii S. În acest caz nu vom putea
deduce nimic în legătură cu toate elementele lui S sau ale lui P.
Nici predicatul, nici subiectul nu sunt distribuiţi.
d. În cazul particularei negative(o) există cel puţin un element al
25
Pătratul lui Boethius
26
Cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice stau unele
faţă de celelalte în diferite raporturi logice. Studiul acestora se poate
sintetiza prin construirea unui pătrat în ale cărui vârfuri vom plasa
propoziţiile categorice studiate mai înainte. Această figură poartă numele
de „pătratul logic sau pătratul lui Boethius”. El înfăţişează în mod clar
raporturile în care se află cele patru tipuri de propoziţii categorice.
Între vârfurile sale se stabilesc patru tipuri de raporturi:
contradicţie, contrarietate, subcontrarietate şi subalternare.
27
Exemple:
a. Contradicţie:
28
d. Raportul de subalternare se stabileşte între propoziţii de
aceeaşi calitate, deci între SaP şi SiP cât şi între SeP şi SoP. În
aceste cazuri din adevărul universalei putem deduce
adevărul particularei iar din falsitatea particularei putem
deduce falsitatea universalei însă din falsitatea universalei nu
decurge nimic cu privire la particulară, iar din adevărul
particularei nu decurge nimic legat de universală.
SeP →
c
PeS Sip
→
c
PiS
29
Exemple:
a. Conversiunea:
- Judecăţile universal-negative:
30
b. Obversiunea prin care dintr-o propoziţie categorică se obţine o
SeP →
O
Sa P
SiP →
O
So P
SoP →
O
Si P
SoP →
co
Po S
31
Pătratul lui Boethius şi diagramele Venn
32
propoziţii. O figură a acestor diagrame reprezintă două sau mai multe
cercuri intersectate astfel încât luate câte două, cercurile reflectă
extensiunea celor doi termeni ai unei propoziţii categorice, subiectul şi
predicatul.
Prin reprezentarea intersecţiilor a două cercuri vom avea delimitate
patru zone pe care le vom identifica pe baza unor regiuni, date de doi
termeni şi un univers de discurs:
1. SP, acele elemente care sunt S , dar nu şi P ;
2. SP , acele elemente ca sunt atât S cât şi P ;
3. SP , acele elemente care sunt P , dar nu şi S ;
4. SP, acele elemente care nu sunt nici S , dar nici P .
33
Exemplu de silogism:
Figuri silogistice:
Figura I II III IV
Premisa mojoră P/ M/
M/P P/M
M P
Premisa minoră S/M S/M M/S M/S
Concluzia S/P S/P S/P S/P
M - termen mediu
S - subiect
Silogismul
34
Silogismul categoric al cărui premise şi concluzie sunt de forma
unor propoziţii categorice.
Silogismul are trei termeni:
a. Termenul mediu care apare în ambele premise dar nu
apare în concluzie, el este termen de legătură prin
intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai
silogismului;
b. Termenul major joacă rolul de predicat al concluziei,
premisa care î-l conţine se numeşte premisă majoră;
c. Termenul minor joacă rolul de subiect al concluziei,
premisa care î-l conţine se numeşte premisă minoră.
35
Exemple de silogisme construite după modelul primelor trei figuri:
M P
Toate amfibiile sunt vertebrate.
S M
Fig. 1
Toate broaştele sunt amfibii.
S P
Toate broaştele sunt vertebrate.
P M
Toate stelele luminează prin lumină proprie.
S M
Fig. 2
Nici o planetă nu luminează prin lumină proprie.
S P
Nici o planetă nu este stea.
M P
Ornitorincul este animal ovipar.
M S
Fig. 3
Ornitorincul este mamifer.
S P
Unele mamifere sunt ovipare.
36
În funcţie de calitatea şi cantitatea premiselor şi concluziei,
silogismele se împart în mai multe moduri silogistice. Spunem că un
silogism este de modul e, i, o dacă majora lui este universală negativă (e),
minora este particulară afirmativă (i), concluzia o particulară negativă (o).
Validitatea silogismelor
37
Structura modurilor:
Modurile silogismului
38
Spre a reţine mai uşor structura modurilor, s-a propus pentru
fiecare o denumire artificială, o combinaţie convenţională de vocale şi
consoane.
Este o problemă fundamentală a silogisticii să determine care
dintre cele 256 de forme silogistice posibile constituie inferenţe valide.
Alături de respectarea legilor silogismului validitatea lui mai poate fi
testată şi prin reducere la unele moduri valide, şi prin metoda diagramelor
Venn.
Pentru a demonstra valabilitatea unei aserţiuni, a unei teze, pentru a
pune în evidenţă proprietăţile unui lucru, cel mai bine ne putem servi de
figura 1; Teza de demonstrat rezultă în mod necesar din regula necesară,
dintr-o universală în care este încadrată. Cele mai frecvente raţionamente
în practica judiciară se aleg după acest tip; se caută articolul de lege
(premisa majoră) în care să se încadreze cazul individului.
Pentru a respinge o teză, a scoate în evidenţă o deosebire, se
recurge cel mai mult la figura 2, deoarece concluzia fiind negativă,
oglindeşte mai mult deosebirile dintre lucruri, adică mai mult ceea ce nu
sunt, decât ceea ce sunt, mai curând ceea ce nu este adevărat, decât ceea
ce este adevărat. Astfel medicul recurge adesea la silogism pentru a
infirma un diagnostic greşit sau spre a înlătura, într-un diagnostic
diferenţial, confundarea simptomelor constatate cu alte simptome
asemănătoare. La fel, în practica judiciară, pentru a răsturna teza
vinovăţiei inculpatului, stabilim alibiul acestuia.
39
Figura 3 serveşte cel mai mult pentru a stabili excepţiile, adică spre
a respinge o aserţiune universală.
De reţinut(!): În vocabularul logicii şi al teoriei argumentării
sunt numite propoziţii doar acele formulări lingvistice depre care se
poate pune întrebarea dacă „sunt adevărate sau false”. Formulările prin
40
care punem întrebări, dăm ordine, adresăm rugăminţi nu sunt în sens
logic, propoziţii.
Dacă acceptăm ce spune o propoziţie, o considerăm adevărată,
atunci ea exprimă o credinţă a noastră.
Privitor la credinţele noastre se poate pune întrebarea „ce temeiuri
avem în sprijinul lor?”
Temeiurile (raţiunile) pe care le putem invoca pentru acceptarea
diverselor propoziţii, sau pentru respingerea lor sunt de mai multe feluri:
experienţa proprie, autoritatea unei surse (o altă persoană, o carte,
mass-media), dar, lucru important, şi raţionamentele, în care caz, ne
sprijinim pe alte propoziţii. În anumite cazuri, pentru anumite scopuri,
doar raţionamentul este socotit a fi calea de întemeiere satisfăcătoare.
De reţinut(!): A raţiona înseamnă a sprijini sau justifica o
propoziţie cu ajutorul altor propoziţii. Prima se cheamă atunci concluzie
iar celelalte, din urmă, premise. Statutul de premisă sau concluzie al unei
propoziţii este relativ la raţionamentul din care ea face parte: aceeaşi
propoziţie poate fi concluzie a unui raţionament şi premisă a altui
raţionament. Raţionamentul este cel mai adesea marcat prin prezenţa în el
a unor cuvinte şi expresii caracteristice, indicatori verbali ai
raţionamentului. Aceştia figurează în faţa premiselor, alţii în faţa
concluziilor (sunt şi raţionamente în care nu apar indicatori).
Raţionamentele se fac pentru: o demonstraţie, testarea de ipoteze,
explicaţia, predicţia, distingerea noţiunelor între ele, etc.
Exemple de propoziţii atomare:
Afară plouă.
Stau acasă.
Mă duc la pescuit.
41
Dacă plouă afară î-mi iau umbrela şi mă duc la pescuit.
Dacă şi numai dacă plouă afară, stau acasă.
p ¬p
1 0
0 1
Negaţia.
Exemplu: „Afară plouă.” /”Afară nu plouă.”
p q p ∧q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Conjuncţia.
Exemplu: „Afară plouă şi eu plec la pescuit”.
p q p∨q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjucţie inclusivă.
Exemplu: „Mă duc la mare sau mă duc la munte”.
Propoziţii compuse
42
de logica propoziţiilor sau logica propoziţională. În logica termenilor,
unitatea logică de bază o constituia termenul, aici unitatea fundamentală
de analiză şi interpretare este propoziţia.
Termenul tradiţional pentru propoziţie era cel de judecată şi
exprima faptul că prin aceasta trebuie să înţelegem conţinutul
propoziţional care rămâne neschimbat prin traducerea dintr-o limbă în
alta.
Propoziţiile simple se numesc propoziţii atomare. Ele sunt
simbolizate prin literele p, q, r, etc. Aceste litere se numesc variabile
propoziţionale întrucât propoziţia pe care o exprimă diferă de la caz la
caz. O astfel de propoziţie are valori de adevăr: „adevărat” şi „fals”, şi
acestea vor fi notate prin simbolurile 1 şi 0.
Propoziţiile atomare se pot combina în propoziţii compuse cu
ajutorul unor expresii precum: „dacă..atunci..”, „şi”, „sau”, „dacă şi
numai dacă”, etc. Astfel de expresii se numesc conectori logici. Ei sunt
funcţii de adevăr – valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care
rezultă prin aplicarea lor este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor
componente.
Negaţia (simbolizată prin „¬”, „~” sau prin „ p ”. Prin negarea unei
propoziţii p, se obţine o nouă propoziţie („non-p”) complementară în
raport cu prima, care este adevărată când p este falsă şi falsă când p este
adevărată.
p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Disjuncţie exclusivă.
Exemplu: „Sau mă duc la mare, sau mă duc la munte”.
p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1 43
Implicaţie.
Exemplu: „Dacă plouă, atunci î-mi iau umbrela”.
p q p↔q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Echivalenţă.
Exemplu: „”.
¬
Conector Nume Înţeles Traducere
¬p = non − p / nu este cazul
negaţie nu
că p
∧ conjuncţie şi p ∧ q = p şi q
∨ disjuncţie sau p ∨ q = p sau q
p → q = dacă p atunci q / p
→ implicaţie Dacă..atunci.. / implică
implică q
p ↔ q = dacă şi numai
↔ Dacă şi numai dacă /
echivalenţă dacă p atunci q / p este
este echivalent
echivalent cu q
Conectorii propoziţionali fundamentali.
44
Disjuncţia(simbolizată prin „ ∨ ”)a două propoziţii este adevărată
numai dacă cel puţin una dintre ele este adevărată, şi este falsă dacă
ambele sunt false.
În limbaj natural, disjuncţia e exprimată prin: „sau”, „fie”, „ori”,
etc. Avem două feluri de disjuncţii:
- inclusivă, a cărei valoare de adevăr am precizat-o mai sus;
- exclusivă (W) cu tabele de adevăr diferite de primele.
45
Echivalenta (simbolizată prin „↔” sau prin „≡ ” ) reprezintă o
relaţie de concordanţă logică şi este adevărată numai dacă ambele
propoziţii/componente au aceeaşi valoare de adevăr.
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este adevărat, valoarea
de adevăr a echivalenţei depinde de valoarea celuilalt component:
( p ↔1) = p .
46
Dacă unul din componenţii unei echivalenţe este fals, valoarea de
adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celuilalt component:
( p ↔ 0) = ¬p .
1.Legea identităţii.
Obiectele lumii au însuşiri determinate dar ele au şi o relativă
stabilitate, adică aceste însuşiri se menţin şi păstrează individualitatea
obiectului de-a lungul unui interval de timp.
Această cerinţă s-a fixat în gândirea noastră ca una esenţială, aceea
de a păstra ideile despre care gândim cu acelaşi înţeles. Formularea ei
poate fi: orice idee, orice noţiune este identică cu ea însăşi: A=A.
Unii logicieni atrag atenţia că identitatea dintre A şi A este o
identitate de sferă, putem spune idei diferite din conţinutul noţiunilor,
dacă ele au aceeaşi sferă.
2.Legea noncontradicţiei.
Două judecăţi din care una afirmă o însuşire despre un obiect al
gândirii şi alta neagă aceeaşi însuşire despre acelaşi obiect nu pot fi
adevărate în acelaşi timp.
Cerinţa logică este de a nu afirma şi nega în acelaşi timp o însuşire
despre acelaşi obiect.
47
Expresia simbolică a acestei legi este A• A.
48
Formula acestei legi ar fi A∨A .
49
Problema termenilor vagi a fost supusă atenţiei din antichitatea
greacă când se puneau retoric întrebări de felul: „Câte pietre constituie o
grămadă?”; „Câte fire de păr trebuie să piardă un om pentru a fi
considerat chel?”.
Cuvinte cheie:
expresie ambiguă: care poate avea înţelesuri diferite.
expresie vagă: expresie care nu are un înţeles bine precizat.
Exemple de definiţii:
Definiţia
50
- definitorul, adică definiţia ca atare (B);
- relaţia de definire (=df).
Formula simbolică a unei definiţii este: A =df B.
Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie
B”, etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui
obiect, prin care între doi termeni, respectiv două expresii se introduce un
raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar
exprimă acelaşi înţeles ca acesta. În fond el nu reprezintă decăt o formă
mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Utilizarea
corectă, în contexte diferite, a termenilor prin operaţia de definire a lor,
satisface cerinţa univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un
singur înţeles.
Tipuri de definiţii
Exemple de definiţii:
51
Extensională(ostensivă): automobilul =df orice maşină de tipul
Ford, Daewoo, Dacia, Volkswagen, Renault, Fiat, etc.
Extensională(enumerativă): Ţară scandinavă =df Danemarca,
Suedia, Norvegia sau Finlanda.
Într-o definiţie ostensivă am indica, spre exemplu pe o hartă una
sau mai multe din ţările de mai sus.
52
modul în care vor trebui înţelese unele cuvinte sau expresii lingvistice,
din momentul în care s-a dat definiţia, este una de abordare.
Definiţiile stipulative pot fi împărţite în două mari categorii:
- cele care introduc termeni noi în limbaj (laser);
- cele care stipulează un înţeles nou pentru un termen mai vechi
(stil de înot: fluture).
53
Exemple de definiţii:
54
Genul proxim este o clasă mai largă de obiecte din care face parte
şi definitul, pentru a putea fi indicată apoi, o proprietate, pe care o va
avea doar subclasa obiectelor căutate de noi. Această proprietate,
diferenţa specifică, decupează subclasa obiectelor caracterizate prin
definiţie de restul obiectelor din clasa iniţială.
Printr-o astfel de definiţie se precizează o mulţime particulară de
obiecte („genul”) din care apoi, făcând apel la anumite proprietăţi
(„diferenţa specifică”) ale elementelor, este selectată o submulţime
(„specie”) de obiecte.
5. Definiţia reală şi definiţia nominală. În cazul definiţiilor reale
ni se spune ce este un lucru, care este natura lui sau care sunt trăsăturile
sale esenţiale.
În cazul definiţiilor nominale, se precizează înţelesul unui termen.
Este dificil de precizat diferenţa între nominală şi reală întrucât de multe
ori definiţia poate fi luată atât drept nominală cât şi reală, în funcţie de
intenţiile definirii.
6. Definiţia contextuală care are înţeles şi valoare în funcţie de
circumstanţele în care apare.
7. Definiţia teoretică face apel la o concepţie generală, sistematică
despre lume.
8. Definiţia persuasivă induce atitudinea favorabilă sau
defavorabilă faţă de obiectul definit ca urmare a alegerii anumitor
expresii lingvistice pe post de definitor.
55
Exemple de încălcare a regulilor de corectitudine în definire:
56
b. Regula exprimării esenţei. Definiţia bună a unui termen
exprimă proprietăţile esenţiale ale obiectului la care se
referă termenul;
c. Regula evitării circularităţii. Definitul nu trebuie să se
regăsească în definitor;
d. Regula eliminării, Termenul definit trebuie să poată fi
eliminat în sistemul în care este definit, în urma înlocuirii
rezultând expresii echivalente;
e. Regula definirii afirmative. Definiţia nu trebuie să fie
negativă dacă poate să fie afirmativă;
f. Regula clarităţii. Definitorul nu trebuie să facă apel la
figuri de stil, limbaj metaforic, termeni vagi sau ambigui;
g. Regula contextualizării. O bună definiţie clarifică
contextul în care termenul definit poate fi utilizat;
h. Regula obiectivităţii. O definiţie nu trebuie să facă apel la
o terminologie afectivă cu excepţia definiţiilor persuasive.
Exemple de clasificări:
1. Naturală:
ordinul coleoptere: cărăbuşul, stafilinul, necroforul, etc.
2. Convenţională:
57
catalogarea cărţilor dintr-o bibliotecă în funcţie de diferite criterii:
domeniul, anul apariţiei, numele autorului, etc.
3. Cardinală:
numere pare/impare; foneme, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze.
4. Ordinale:
Gruparea unor elevi în funcţie de performanţele lor şcolare.
Clasificarea
58
clasificare. Mulţimea iniţială se numeşte domeniu sau univers al
clasificării, care se va constitui într-un sistem de clase de obiecte.
Componente:
- „relaţie de similitudine” între obiectele unei clase;
- lucrurile care urmează să fie clasificate;
- „proces de abstractizare”, necesar ordonării obiectelor în funcţie
de un anumit criteriu. Similitudinea presupune o caracteristică
comună a obiectelor, ce constituie un criteriu de selecţionare al
lor ca făcând sau nu parte dintr-o clasă.
Tipuri de clasificare:
59
Exemple de încălcare a regulilor de corectitudine în clasificare:
60
7. Clasificarea de tip istoric în care factorul timp joacă un rol
foarte important, fiind în fond însuşi criteriul clasificării.
I. Argumentări celebre:
„Nu sunt de părerea celor care de curând au început să susţină că
sufletul piere o dată cu corpul şi că moartea nimiceşte totul. Are mai mult
preţ în ochii mei autoritatea celor vechi, fie a strămoşilor noştri, care ne-
au impus faţă de cei morţi îndatoriri atât de sfinte, ceea ce desigur n-ar fi
61
făcut dacă ar fi crezut că aceasta n-are nici o importanţă pentru ei; fie a
învăţaţilor care au trăit în această zonă şi care, prin principiile şi
învăţăturile lor, au cultivat Grecia mare, dispărută acum, ce-i drept, dar pe
atunci în plină înflorire; fie a aceluia care a fost socotit de Apollo drept
cel mai înţelept om, şi care nu spunea în cele mai multe chestiuni, când
una, când alta, ci mereu acelaşi lucru: că sufletele oamenilor sunt divine
şi că, după ce au ieşit din corp, reîntoarcerea la cer le e deschisă şi cu atât
mai uşoară cu cât cineva a fost mai bun şi mai drept; de aceeaşi părere era
şi Scipio.” (Cicero, Laelius)
Sarcină de lucru:
Analizaţi această argumentare şi identificaţi părţile ei componente.
62
au încercat să-l convingă pe el, sau alte persoane, să creadă ceva, să
consimtă la ceva, să se decidă pentru ceva, să facă sau nu un anumit
lucru.
Noţiunea de argumentare este strâns înrudită cu aceea de
raţionament: când argumentăm, implicit raţionăm, adică punem o idee în
legătură cu altele despre care pretindem că sunt de natură să o sprijine, să
o facă acceptată; în schimb nu oricărui raţionament i s-ar potrivi
denumirea de argumentare. Noţiunea de raţionament este mai largă.
Argumentarea e o realitate intelectuală şi socială, un mod de a
folosi raţiunea în justificarea, critica şi revizuirea credinţelor şi opiniilor
noastre, atât în diverse domenii ale cunoaşterii cât şi în viaţa de fiecare zi.
Există argumentări bune şi altele mai puţin bune sau de-a dreptul proaste.
Criteriile de apreciere ale argumentărilor diferă, mai mult sau mai puţin,
de la un domeniu la altul.
Rezumând, trebuie să reţinem drept caracteristici ale
argumentărilor următoarele:
- locul lor în sfera opiniilor;
- au un destinatar, o persoană sau un public, restrâns sau
numeros;
- urmăresc să facă acceptată o anumită idee, să convingă de ceva;
- folosesc în acest scop alte idei, despre care cel cel argumentează
crede că sunt acceptate sau mai uşor de acceptat de către
destinatar şi care au legătură logică cu opinia propusă de
argumentator.
63
Exemple de teze:
Factuale:
Variabile aflate într-o anumită corelaţie: fumatul şi riscul
îmbolnăvirilor cardiovasculare; sărăcia şi infracţionalitatea.
Evaluative:
„Prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate
lipsi din înrudire, din prietenie însă nu; într-adevăr, dacă înlături iubirea,
piere şi ceea ce numim prietenie, dar înrudirea rămâne” (Cicero).
Acţional:
„Mânia trebuie ţinută cât mai departe de pedeapsă. Căci niciodată
cel care va ajunge să pedepsească la mânie nu va păstra acea cale de
mijloc între prea mult şi prea puţin, care e pe placul peripateticienilor şi le
place pe drept” (Cicero).
64
Situaţia în care a fost construită argumentarea, constituie
circumstanţele acesteia.
Tezele argumentărilor sunt de trei feluri:
- factuale, care pretind că un anumit eveniment sau stare de
lucruri există, a avut, are sau va avea loc (propoziţii în sens
logic, adică enunţuri adevărate sau false);
- evaluative, aprecieri pozitive sau negative despre anumite stări
de lucruri, fenomene, acte umane, persoane, opere, credinţe
(enunţurile de acest fel se numesc judecăţi de valoare);
- acţionale sau pragmatice, cele care recomandă o conduită, o
linie de acţiune.
65
Pentru aceasta ducem în paralelogramul dat diagonala BD.
Triunghiurile formate BDC şi BAD au latura comună BD, care
reprezintă o secantă care taie două linii (paralele prin definiţie – BC şi
AD). În cazul acesta, unghiurile b şi d sunt egale ca alterne interne.
Având o latură comună şi două unghiuri alăturate egale,
triunghiurile BDC şi BAD sunt egale. Din egalitatea acestor două
triunghiuri rezultă că latura AB = CD, ca laturi opuse la unghiurile egale
d’ şi b’. La fel, BC = ad, ca laturi opuse unghiurilor egale d şi b.
Aserţiunea că laturile opuse ale unui paralelogram sunt egale se
sprijină pe următoarele adevăruri demonstrate anterior: 1) unghiurile
alterne interne sânt egale; 2) triunghiurile care au o latură şi unghiurile
alăturate ei egale sânt egale; 3) în două triunghiuri egale, laturile opuse la
unghiuri egale sunt egale. Astfel, aserţiunea dobândeşte caracterul de
certitudine şi putem spune că, oricând şi oriunde, laturile opuse ale unui
paralelogram sunt egale. Acest enunţ demonstrabil poartă in matematică
numele de teoremă.
Raţionamente corecte
66
Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii
compuse, au o trăsătură comună şi anume aceea că toate pot fi
caracterizate ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în
virtutea căreia din premise adevărate este imposibil să se tragă o
concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de
a fi valid sau nevalid, dar despre premisele şi concluzia unui raţionament
nu putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi adevărate sau false.
Întâlnim în practica argumentării cazuri în care raţionamentele cu
care se operează sunt probabile sau mai puţin probabile, în funcţie de
gradul de plauzabilitate pe care î-l au. Acestea constituie clasa
raţionamentelor inductive.
67
Atunci când raţionamentele sunt grupate în scopul de a dovedi
adevărul unei teze, operaţia de gândire se numeşte demonstraţie; atunci
68
când urmărim respingerea unei teze şi dovedim falsitatea ei, forma
gândirii noastre se numeşte combatere sau infirmare.
69
Cuvinte cheie:
deduco = verb latin cu sensul de a trage, a scoate, a (con)duce
induco = verb latin cu sensul de a (intro)duce, a aduce
70
- premisele nu conţin suficiente informaţii pentru a fundamenta
concluzia;
- operaţia logică efectuată nu permite inferarea cu necesitate a
concluziei din premise.
71
Simbolizarea metodei diferenţei:
A B C D ... a b c d
A B C D ... b c d
A ... a
2. Metoda diferenţei.
Dacă o circumstanţă (A) în care un fenomen este prezent şi o alta
în care este absent au aceleaşi caracteristici, afară de una (a), care apare în
primul caz şi dispare în al doilea, atunci această caracteristică este cauza
(efectul) sau o parte indispensabilă a cauzei fenomenului.
3. Metoda variaţiilor concomitente.
72
Dacă prin analiza comparată a mai multor circumstanţe ale unui
anumit fenomen variază una dintre caracteristicile acestuia, (c) în funcţie
de un anumit parametru (C), atunci se conchide existenţa unei
concordanţe între c şi C, respectiv a unei relaţii cauzale. În cazul acestei
metode este important să se înregistreze o variaţie simultană a celor
două, dacă intensitatea unui element scade, cel de-al doilea trebuie să fie
înregistrat ca diminuându-se, şi invers.
4. Metoda rămăşiţelor.
Dacă în cazul unui fenomen li s-a asociat deja majorităţii
paramentrilor săi o anumită caracteristică printr-o relaţie cauzală, atunci
restului parametrilor (C) rămaşi, li se vor asocia în mod cauzal restul de
caracteristici (c) rămase neasociate.
Analogia.
Raţionamentul prin analogie constă în presupoziţia că dacă două
lucruri (obiecte, fenomene, etc.) se aseamănă în anumite privinţe, atunci
este probabil să prezinte asemănări şi în alte privinţe.
Orice asemănare sau similitudine dintre două elemente ne
determină să credem că dacă unul dintre ele are o proprietate, atunci
foarte probabil o va avea şi celălalt.
Raţionamentul prin analogie este o inferenţă inductivă prin care se
deduce ceva în legătură cu un obiect sau fapt particular pe baza
asemănării cu un altul.
73
Condiţii pentru creşterea plauzabilităţii unui raţionament prin
analogie:
- trăsăturile comune obiectelor analogice sunt proprietăţi
esenţiale;
- obiectele în cauză au mai multe trăsături comune decât
diferenţe;
74
- trăsăturile comune ale obiectelor sunt mai importante decât
diferenţele;
- trăsăturile comune sunt uşor de identificat şi precizat;
- mulţimea obiectelor comparate este mare şi variată;
- concluzia este mai restrânsă sub raportul a ceea ce susţine
despre obiectul în cauză.
75