Moses Gaster

Se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Moses Gaster, de care mai vorbesc doar
specialiştii, personalitate enciclopedică de talia unor Hasdeu şi Iorga, folclorist, lingvist,
istoric, filosof, autor, în câteva limbi (cunoştea peste zece!), a numeroase studii şi
articole pe multiple teme, inclusiv religioase.

Rabinul Dr. Moses Gaster s-a nascut la data de 17 septembrie 1856 in Bucuresti - Tara
Romaneasca (la vremea respectiva provincie otomana, condusa de caimacamul
Todirita Bals), intr-o notorie familie evreiasca sefarda, bunicul sau fiind unul din
conducatorii comunitatii si fondator de sinagoga, iar tatal sau - consul al Olandei la
Bucuresti si sustinator al ideilor miscarii de culturalizare moderna in randurile
evreilor, Haskala. Familiei Gaster nu i s-a acordat cetatenia romana in conformitate cu
articolul 7 din constitutia lui Cuza care stipula ca numai crestinii aveau dreptul sa obtina
cetatenia romana.
. Făcuse studii excepţionale la Bucureşti şi Breslau, unde a obţinut diploma de rabin.

Moses Gaster a urmat gimnaziul si liceul in celebre scoli bucurestene. A avut ca

profesori particulari pentru limba ebraica si studii biblice pe prof. Korn si pe renumitul
orientalist evreu francez Joseph Halévy, care in afara de ebraica, i-a predat limba turca
si l-a introdus in notiunile semitologiei.

In anul 1876 si-a inceput studiile la Seminarul Teologic Evreiesc de la Breslau, institutie
inspirata de ideologia stiintelor iudaice (germana Wissenschaft des Judentums) a celei
de-a doua generatii de maskilim (iluministii evrei) si a curentului cunoscut mai tarziu ca
iudaism conservativ, unde i-a avut ca profesori pe Heinrich (Tzvi Hirsch) Graetz,
Zacharia Frankel si David Rosin. In paralel, a invatat si la universitatile din Breslau si
Leipzig, acordand o deosebita atentie studiului lingvisticii, studiilor biblice, limbilor
orientale si romanice. In anul 1877, sub indrumarea renumitului romanist Gustav Gröber
a obtinut diploma de doctor a Universitatii din Halle, cu o teza de lingvistica romanica -
despre fonetica istorica a limbii romane.

Din aceeaşi generaţie cu Eminescu şi Caragiale, frecventându-l pe cel dintâi, despre

care a lăsat mărturii preţioase, nevalorificate suficient de biografi, a participat la
şedinţele cenaclului Junimea, unde a citit el însuşi.

E foarte posibil ca atunci, Gaster, care va scrie ulterior entuziast despre prietenia sa cu
Eminescu, să-i fi arătat poetului preocupările sale, mai exact cum herodotiana „insulă a
preafericiţilor“ (makaron nesoi), cea care, interpolând pasaje din scriitori antici, de la
Pindar până la Lucian, despre Insula Albă (Leuke Nesos) poate fi localizabilă în Marea
Neagră, a trecut cu tot cu remanenţa ei liturgică şi paradisiacă din folclorul românesc
despre „mănăstirea albă sfântă“ din prundul Mării Negre (v. Th. H. Sperantia, Dobrogea
în folclorul nostru) în povestea „Regelui Ivant“ din popularul roman Alexăndria. Acelaşi
relict, pe varianta folclorului iudaic despre paradisul în care ar fi ajuns „ Alexandru
Mucdon“ a trecut în Ierusalimul liberat al lui Torquato Tasso. Mitul itinerant a ajuns
astfel şi la Eminescu, păstrând ciudat de exacte încărcături iniţiatice, pentru a susţine
aici polisemia pasajului despre paradisiaca „insulă a lui Euthanasius” din Cezara.

Puţini ştiu astăzi că Cezara lui Eminescu conţine un mit interpretat pentru întâia dată
comparatist la noi de Moses Gaster. Aflat la Iaşi între 1875 şi 1876, Gaster l-a cunoscut
pe Mihai Eminescu (atunci revizor şcolar de Iaşi şi Vaslui), care l-a introdus la Junimea,
acolo unde Gaster va citi mare parte din Literatura populară română şi pe care o va
publica abia în 1883.

Chiar dacă a recunoscut că „o cercetare complectă este una din încercările cele mai
grele“ (M. Gaster, Literatura populară română, p. 8), complexul de legende populare
legat de viaţa lui Alexandru Macedon l-a preocupat în mod deosebit pe Gaster, care îşi
va deschide studiul asupra Literaturii populare române (1883) cu Alexăndria în varianta
ei autohtonă, iar peste ani, în 1897, va publica în analele celebrei Royal Asiatic Society
din Londra şi varianta ebraică a legendei (Gaster, An Old Hebrew Romance of
Alexander), observând că ecourile ei ajung până în scrierile Kabbalei şi în tradiţia
midraşică târzie. Considerând varianta ebraică a „Romanului lui Alexander Mucdon“,
drept cea mai veche variantă a tradiţiei orale despre Alexandri regis Bragmanorum,
Gaster o datează în perioada preislamică, arătându-i influenţele hinduse din Vede. Aşa
de pildă, în pasajul despre „capul lor (al negomândrilor): Ivant în ţara Macaron, adică în
ţara fericiţilor“ (Gaster, Literatura populară română, p. 31), Gaster identifică originea
negomândrilor (coruptelă pentru sanscritul brahmani) din literatura populară română,
care a dat Voaroava a prea înţeleptului Garamantilor, către marele Alexandru, pe care
Nicolae Costin a intercalat-o în Ceasornicul Domnilor.

Tot aici, Gaster află şi originarea legendei româneşti despre apa vie: „Aici credem, că
este izvorul vestitei apei vie pe care o întâlnim aşa des prin basme, apa cea minunată
care face pe om nemuritor“( idem, p. 28). Legenda va trece cu tot cu trimiterile ei
polisemice în experienţa iniţiatică pe care o va descrie Eminescu în Cezara, acolo unde
„bătrânul împărat al raiului” din insula lui Euthanasius e aşezat „sub cascada unui
pârâu”, ca să-l „ferească de putrejune”, înconjurat de „liane şi de flori de apă”, stând aici
„ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme [subl. n.], adormit pe sute
de ani într-o insulă fermecată”.

Orientarea lui Gaster spre ocultism, spre mistica iudaică şi spre Kabbalah, preocupări
apreciate astăzi de Moshe Idel (unul dintre cei mai importanţi exponenţi şi teoreticieni ai
misticii iudaice în lume) drept o „dovadă de curaj teologic“, îşi are rădăcina în
apartenenţa tânărului Gaster la masoneria iudeo-creştină bucureşteană. Ritul simbolic
al lojei sale încuraja „curentul tradiţiei“, pe care tânărul Gaster l-a întâlnit ca pe un efect
al liberalismului masonic ce înflorea sub domnia lui Carol I, şi al cărui avânt l-a făcut mai
târziu pe Gaster să numească Estul Europei drept „puntea de legătură între Galilea
antichităţii târzii – acolo unde Gaster identifica emergenţele timpurii ale unor părţi din
Zohar – şi vestul Europei medievale“. Şi chiar dacă a persistat în această eroare,
negând în mod categoric rolul văzut de Adolf Jellinek pentru Moses Ben Shem Tov de
Leon, de autor absolut al Zohar-ului, minunata lui apologie a Balcanilor reliefează o dată
mai mult credinţa sa că aici, la gurile Dunării, exista un străvechi curent mistic cu orgolii
de paritate europeană.

Adevăratul scop al lojei Egalitatea, aşa cum se vede el din luările de poziţie ale lui Ioan
M. Râmniceanu, Venerabilului ei din perioada celor doi Gaster masoni, tată şi fiu, era nu
un egalitarism social, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci unul rasial, tratând
egalitatea şi toleranţa dintre popoare ca pe adevăratele fundamente ale masoneriei
moderne. Iată de ce orientarea către folclor, etnopsihologie, limbă şi literatură veche a
lui Moses Gaster s-a făcut înainte de toate dintr-o perspectivă comparatistă, punându-
se mereu în balanţă românismul cu iudaismul şi rădăcinile folclorului românesc cu cele
ale folclorului iudaic, el ajungând ades, „din izvor în izvor – cum arată Mircea Eliade – şi
din variantă în variantă, până în literaturile indiene, unde a descoperit uneori obârşia
anumitor legende hagiografice creştine“.
Aşa este cazul viziunii ebraice despre Paradis, care a influenţat tradiţia gnostică şi
hagiografia creştină, de la Sf. Petru şi Sf. Macarie, până la Dante şi Sf. Patrick, viziune
pe care Gaster a interpretat-o în comparaţie cu revelaţiile literaturii budiste şi islamice în
articolul său despre Viziunile asupra iadului şi paradisului, publicat în revista
prestigioasei Royal Asiatic Society, al cărui vicepreşedinte devine în 1926. În plus,
pandeismul lui Godfrey Higgins, autorul puţin ştiutei pe atunci Anacalypsis (1833),
cunoscută pe canale masonice şi de Haşdeu, i-a infuzat lui Gaster credinţa că
rădăcinile iudaismului şi, implicit ale creştinismului, au legătură cu India.

Conferinţele tânărului Gaster despre apocrifele în literatura română veche şi

emergenţele lor hinduse trebuie că i-au trezit interesul lui Eminescu, care în chiar anul
întâlnirii cu Gaster traducea un imn din Rigveda (ms. 2262, f. 116 r-v). Şi e foarte
probabil ca influenţele din Cezara, dar şi apropierea dintre viziunea creştină şi cea
hindusă despre Dumnezeu, pe care Eminescu o face în Sărmanul Dionis, să fie toate
consecinţele influenţei pe care hermeneutul Gaster a avut-o asupra lui Eminescu.

Datorită contactului cu mitologia poporului român, Moses Gaster a susţinut în tinereţe

teoria lui Friedrich Max Müller asupra mitologiei solare şi a helio-culturalităţii, de la care
însă a ajuns să îşi dezvolte treptat o teorie personală, „theo-antropo-liturgo-centrică“,
care însă nu a generat o şcoală, cum cu părere de rău a arătat Rabbi Moshe Idel.
Teoria sa miza pe miturile itinerante ca pe complexe interrelaţionări atât între religie şi
magie, cât şi între magie şi moralitatea ei. În acest nod de întâlnire a credinţelor
populare, a transmite devenea pentru Gaster sinonim cu a crea, iar perpetuarea tradiţiei
devenea dovada clară a participării la mister. Iată pe scurt esenţa antropologiei lui
Gaster, cel care considera creaţia populară românească drept arcul de triumf dintre
antichitatea târzie şi Evul Mediu, dintre culturile greacă, romană, arabă, iudaică şi, nu la
urmă, hindusă, şi cultura creştină modernă.

Din Kabbalah iudaică, pe care loja bucureşteană a promovat-o şi a adnotat-o, Moses

Gaster a preluat şi ideea că iudaismul este principiul director al erei mesianice. De aici
până la o înţelegere mistică a haskalei şi a curentului sionist, al cărui important
promotor a fost, nu mai era decât un pas. Pas pe care dr. Moses Gaster l-a făcut cu
credinţa că sionismul înseamnă, in primul rând, drumul interior către sine, calea
luminoasă pe care Kabbalah o arată şi o solicită adeptului spre a fi parcursă în sens
soteriologic, cu gândul către sine şi cu faţa către Ierusalim şi Torah. În mod firesc,
„Parlamentul simbolic“ al evreimii îl va aleage pe Gaster vicepreşedinte la primul
congres sionist (Basel, 1897), el rămânând o figură proeminentă în organizarea tuturor
congreselor mişcării Chovevei Zion care au urmat.

În anul 1878, la iniţiativa Prof. Graetz, Gaster s-a alăturat Comitetului Român de
la Berlin, care, întrunit în urma războiului ruso-turc, a încercat să lege recunoaşterea
independenţei României de acordarea de drepturi civile depline
minorităţilor necreştine,respectiv evreilor. Încă în anii studenţiei la Breslau Gaster a
colaborat cu articole în domeniul filologiei româneşti la revistele „Junimea” şi „Columna
lui Traian” a lui Haşdeu. Întors în România de la studii, mai întâi în 1878, apoi din nou în
anul 1881, Gaster a început să se dedice studiului literaturii vechi şi literaturii populare
române, a ţinut prelegeri de mitologie comparată la Universitatea din Bucureşti şi a
colaborat la importante publicaţii culturale ale vremii. A luat parte la şedinţe ale cercului
„Junimea” stabilind relaţii amicale cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu şi alţii. De
asemenea, a fost un bun prieten şi colaborator al filologului Lazăr Şăineanu. Casa lui
din strada Sticlari din Bucureşti a devenit un loc de întâlnire pentru numeroşi intelectuali
din elita română –C.Mille, Al.Odobescu, Al. Macedonski, Haşdeu, Gr.Tocilescu,
Maiorescu, Eminescu, şi româno-evreiască – Ronetti-Roman, Adolphe Stern,Lazar
Edeleanu şi alţii. În afară de activitatea sa pentru acordarea drepturilor cetăţeneşti
evreilor români în spiritul Tratatului de la Berlin, a fost unul dintre fondatorii organizaţiei
locale a Hovevei Ţion („Comitetul Central pentru facilitarea emigraţiei evreieşti” în
Palestina, cu sediul la Galaţi).

Activismul său şi resortul lui mistic nu au fost însă înţelese de autorităţile române, care
l-au expulzat din ţară în anul 1885. Pe canale masonice, dr. Gaster va ajunge la Londra,
unde publică în 1891 celebra sa Chrestomaţie Română (Romanian Chrestomathy), ce
cuprindea „extracte din 100 de manuscripte şi aproape tot atâtea cărţi tipărite” (l.
Şăineanu).

Militant sionist (de fapt, presionist) încă din tinereţe, a fost silit să emigreze la Londra în
1885, sub guvernarea Brătianu, în urma manevrelor ministrului de Interne, Dimitrie
Sturza, antisemit şi naţionalist înfocat, cu toată simpatia de care Gaster se bucura din
partea regelui Carol I.

La Londra, a fost primul evreu acceptat să predea la universitate.

A fost numit rabin-şef al comunităţii spaniole şi portugheze din Capitala Marii Britanii.

La Londra este numit rabin-şef al comunităţii sefarde (1887 al comunităţii spaniole şi

portugheze din Capitala Marii Britanii.), chiar daca el era un aşkenazi, şi va ţine
prelegeri la Universitatea din Oxford (1886, 1894). Ca o recunoaştere a muncii sale de
folclorist este ales în comitetul de conducere al prestigioasei The Folklore Society din
Londra (cu începere de la 1889), devenindu-i ulterior preşedinte (1907-1908) şi apoi
vicepreşedinte pe viaţă.

În ţară, atentă la ascensiunea sa, masoneria înfiinţează la Iaşi Loja dr. Gaster (1900),
semn al discipolatului, dar şi al recunoaşterii unui înainte-mergător. În 1921, la invitaţia
unui alt mason, fruntaş al naţionalismului românesc, Octavian Goga, dr. Moses Gaster
întreprinde o călătorie în ţară, ocazie cu care conferenţiază la Bucureşti, Timişoara,
Vălenii de Munte, Sighet, Oradea şi Cluj. În 1929, la propunerea lui Sextil Puşcariu, şi
susţinut de Octavian Goga, Emil Racoviţă ş.a., este ales membru de onoare al
Academiei Române. A donat Academiei Române, în 1936, celebra sa colecţie de cărţi
rare, printre care se aflau şi 206 manuscrise vechi româneşti.
S-a aflat o vreme în fruntea mişcării sioniste mondiale, împreună cu austriacul Theodor
Herzl, renunţând doar când Chaim Weizmann, care va fi primul preşedinte al statului
Israel (când Gaster nu mai era în viaţă), i-a coalizat contra lui pe cei mai mulţi militanţi
sionişti, prin intrigi josnice şi fraudă politică.

În anul 1882 s-a numărat, în această calitate, printre organizatorii celei de a doua
aşezări de evrei români în Palestina (Eretz Israel, cea de la Samarin, azi Zikhron
Ya’aqov.

Amintiri dictate În 1998, Victor Eskenasy a publicat la Hasefer o ediţie cuprinzând

fragmente din memoriile lui Gaster, datând din ultimul deceniu de viaţă, când, orb fiind,
Gaster le-a dictat unor dactilografe englezoaice deloc la curent cu personajele şi
evenimentele la care se refereau, de unde numeroase spaţii albe sau lecţiuni litigioase
ale versiunii englezeşti, trecute şi în aceea românească. Adnotările editorului român
sunt bogate şi extrem de utile. Trei sunt textele majore: „Autobio- grafie“, „Amintiri“ şi
„Din vremurile de altădată“. „Autobiografia“ a fost dictată într-un ritm uluitor între 1
noiembrie şi 1 decembrie 1938, ultimul an de viaţă al autorului. Este un text excepţional
din toate punctele de vedere. E în fond povestea unei familii evreieşti care, timp de
patru generaţii, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până în ultima treime a secolului al
XIX-lea, a jucat un rol important în viaţa socială, economică şi religioasă a României.
Din panoramă nu lipsesc femeile, personalităţi la fel de puternice ca soţii lor şi cărora
memorialiştii nu le-au acordat totdeauna atenţie. Memoria lui Gaster e fabuloasă, mai
ales dacă ţinem seamă de faptul că n-o poate verifica prin zecile de mii de documente
şi scrisori la care orbirea îi împiedică accesul. Nu sunt numai oamenii. Este atmosfera
Capitalei de-a lungul unui întreg secol, cu casele ei somptuoase înconjurate de grădini
situate pe uliţe insalubre, cu sacagiii şi vânzătorii de gheaţă, fără apă curentă şi
electricitate, cu sinagogile înălţate una după alta, una fiind opera bunicului lui Gaster, cu
măcelăriile cuşer, cu obiceiurile tradiţionale şi cu portul de rigoare al evreilor în curs de
prefacere la mijlocul epocii zugrăvite. Totul, în culori vii, cu un mare dar al evocării, ceea
ce face din Gaster un portretist la fel de remarcabil ca şi povestitorul. Interesant e să
constatăm cum toleranţa de care românii dau dovadă decenii la rând faţă de evrei, turci,
greci şi alte naţionalităţi, fără nici urmă de discriminare, lasă locul în a doua parte a
secolului antisemitismului şi xenofobiei autorităţilor, cărora le cade victimă Gaster
însuşi. Problema este acordarea cetăţeniei (comunitatea e ea însăşi divizată) şi a
drepturilor derivate. Breslau şi Londra „Amintirile“, dictate la începutul anilor 1930,
privesc în principal perioada Breslau. Pentru înţelegerea şcolii evreieşti din Europa
centrală a celei de a doua părţi a secolului al XIX-lea, paginile lui Gaster sunt de un
interes formidabil. Caracterul divers şi enciclopedic al şcolii rabinice contrazice ideea
curentă încă astăzi a similitudinii cu şcolile coranice. Din contră, rabinul era beneficiarul
celei mai cuprinzătoare şi profunde culturi umaniste: istorie, a religiilor şi a culturii, limbi
(Gaster studiază limbile vechi şi moderne: ebraica, siriana, persana, latina, franceza,
germana, engleza, slavona şi altele) şi, fireşte, Biblia, Talmudul şi restul. Perioada
londoneză face obiectul celui de-al treilea text major, „Din vremurile de altădată“. Altă
poveste, alte personaje. Ne mişcăm pe o scenă mult mai vastă, a lumii. Şi alt Gaster,
savant reputat şi lider sionist. 75 de ani de la moartea lui Moses Gaster reprezintă un
bun prilej de a readuce în actualitate personalitatea şi opera unuia din cei mai de seamă
intelectuali români din toate timpurile. Expulzarea lui de către vicleanul antisemit
Dimitrie Sturza, care a sfârşit într-un sanatoriu de alienaţi, este o ruşine pentru România
epocii lui Carol I.

Gaster a colaborat la prestigioase publicaţii savante ca „The Archaeological Review”,

„Asiatic Quarterly Review”, „Byzantinische Zeitschrift”, „Folk-Lore”, „Journal of
Apocrypha”, „Journal of the Royal Asiatic Society”, “Slavonic Review”, Zeitschrift für
alttestamentische Wissenschaft”. A semnat în reviste culturale româneşti precum
„Bukarester Salon”, Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, „Revista literară”,
„Şezătoarea” şi a avut însemnate contribuţii în publicaţii dedicate ştiinţelor iudaice ca
„Monatsschrift für Geschichte und Wissenschaft des Judentums”, “Revue des Etudes
Juives”, “Hebrew Union College Annual”, “Anuar pentru Israeliţi” ( al lui Moses
Schwarzfeld, împreună cu care a fost expulzat din România) , “Sinai”.

Articole gasteriene au apărut în publicaţii evreieşti precum “The Jewish Chronicle”, “The
Jewish Forum”, “The Jewish World”, “Jewish Quarterly Review”, “Ost und West”,
“Jewish Tribune”.

Ca lingvist, a susţinut romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române în lucrări

ca „Stratificarea elementului latin în limba română” sau „Die Nichtlateinischen Elemente
im Rumänischen”. Se apreciază că cea mai importantă lucrare în domeniul filologiei
este „Crestomaţia română”, lucrare în două volume incluzând reproducerea a peste 200
de texte manuscrise din sec. XVI-XVIII. Ca istoric literar a fost preocupat de vechimea şi
periodizarea limbii române, de locul şi importanţa literaturii române şi a îngrijit cea mai
bună ediţie din „Povestea vorbei” a lui Anton Pann.

Moses Gaster a elaborat studii despre literatura populară ebraică în lucrări cum sunt
„Basme şi istorii talmudice”, „Tractatul talmudic”, „Legende talmude şi legende
româneşti” ş.a. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 5 martie
1929, „titlu pe care l-a onorat până în ultima zi a vieţii sale, 30 mai 1939”. În anul 1936 a
donat Academiei Române întreaga sa colecţie de cărţi vechi şi manuscrise.

Dr. Moses Gaster a murit la 5 martie 1939, în timp ce se ducea să ţină o conferinţă
despre folclorul românesc la Universitatea din Reading.
Nu e drept ca posteritatea să-l ignore pe Moses Gaster.

Moses Gaster şi toţi folcloriştii noştri din generaţia sa, înainte de a fi evrei, au fost
masoni. Această calitate le-a potenţat încrederea într-o cunoaştere mistică a lumii, care
tratează relictul folcloric ca pe o urmă lăsată de înaintaşi către mistica „grădină a
cunoaşterii“ (PaRDeS). E Paradisul plin de lumină care alimentează cu încrederea în
arhetip întreaga exegeză iudaică. Înarmaţi cu această încredere, ei toţi au contribuit cu
o discretă elocvenţă la alimentarea unui naţionalism esoteric românesc,
furnizând pattern-uri analitice şi edificând imagologii etnice, într-o viziune comparatistă
care alătura folclorul autohton de moştenirea evreilor din România, ridicându-l pe unul
la rang de universalitate şi probându-i celuilalt continuitatea lui milenară. Graţie lor,
interesul scriitorilor români pentru creaţia populară în sine şi pentru infrastructura ei
polisemică, care comunică pe palierele cele mai profunde cu universalitatea, a sporit
îndeajuns pentru a da naştere unui naţionalism esoteric şi unei sensibilităţi
etnosemiotice, care a făcut prozeliţi îndeosebi în rândul scriitorilor masoni:
Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu, Goga, Pillat ş.a

Gaster-Schwartzfeld-Saineanu

Lazăr Șăineanu (n. 23 aprilie 1859, Ploiești – d. 11 mai 1934, Paris) a fost un
lingvist și folclorist român, de origine evreiască (numele de familie la naștere: Schein).
Activitate

A fost asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. B. P. Hasdeu a avut o

mare pasiune pentru cunoașterea sanscritei și a cercetat relațiile dintre literatura veche
indiană, filologia și folclorul românesc. Lazăr Șăineanu și Moses Gaster au continuat
cercetarea lui Hasdeu în domeniul folclorului comparat.

Lazăr Șăineanu s-a stabilit în Franța în anul (1901). În scrierea sa, Basmele
românilor, premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894, Lazăr
Șăineanu a deosebit trei mari tipuri de basme: basme pur fantastice, basme
eticofantastice și basme religioase. Lazăr Șăineanu este autorul unui important
dicționar enciclopedic Dicționar universal al limbii române (1896) și al unor
studii de lingvistică franceză (L’argot ancien și La langue de Rabelais). A
inițiat cercetările de stilistică privind studierea argoului românesc, pornind de la
studii ale argoului limbii franceze. Lazăr Șăineanu a fost căsătorit cu Cecilia
Șăineanu (n. Samitca) (1872 – 1940) și au o fiică, Elisabeta Șăineanu, care a
devenit actriță și a folosit numele de scenă Elizabeth Nizan.
Moses Schwarzfeld
Elias, Wilhelm, Moses Schwarzfeld, trei frați ce s-au dăruit culturii iudaice, culturii
române, culturii universale.Elias s-a născut la 7 martie 1855, a studiat la Iași, a obținut
doctoratul în drept și științe politico-administrative la Bruxelles, a început să publice la „
Curierul de Iași”, „Vocea apărătorului”. In 1874 a editat „ Revista israelită”, la Iași, apoi ,
în 1881-1885, „Fraternitatea” la București, ș.a. La 17 octombrie 1885 este expulzat ,
împreună cu mai mulți intelectuali evrei ( inclusiv Gaster), stabilindu-se la Paris.
Colaborează le „ Revue des Etude Juives”, condusă de iudaistul Isidore Loeb. In 1901,
publică la Londra un studiu despre evreii din România.In 1914 i se publică
lucrarea „Din istoria evreilor” ( despre întemeierea târgurilor din Moldova). A scris și
beletristică. A murit în 1915, înainte de a alcătui o operă pe care o pregătea de o
viață, despre istoria evreilor din România. In lucrarea publicată cu un an înaintea
morții, el demonstra că venirea evreilor în Principate, în speță , în Moldova s-a făcut cu
voia guvernanților, care au încurajat această imigrație, din motive economice și
demografice. După pustiitoarele războaie, năvăliri tătărești, căzăcești, polone,
maghiare, evreii au adus cu ei preocuparea pentru administrare, organizare a
comerțului, finanțelor, agricultura fiindu-le interzisă prin restricția de a deține
pământ, la fel ca în mai toată Europa.In aceste condiții a evoluat și iudaismul în
România. Wilhelm Schwarzfeld a trăit mai puțin decât ceilalți frați ( 22 mai 1856- 22
februarie 1894). A studiat ebraica și tradiția poporului evreu cu tatăl său Benjamin
Schwarzfeld, cu învățatul Braunstein –Mebașan, ca și limbile europene – franceza,
germana, italiana, spaniola, portugheza. A studiat la Iași , la Facultatea de Litere și
Filozofie, a colaborat la „Fraternitatea” și la „Egalitatea”. Colaborator la Societatea de
Istorie„ Iuliu Barasch, a studiat , cu Mebașan și Nicolae Beldiceanu , istoria cimitirului
evreiesc din Iași. Fratele său, Moses, i-a publicat, după moarte, studiile de epigrafie
ebraică. W.Schwarzfeld a scris despre Hahambașa ( Marele rabin) din Moldova
secolelor XVIII-XIX, rabinii Moldovei – Bezalel Hacoen, fiul învățatalui reb Naftali, rabi
Șaim ( Ieșaiahu), Mordehai , fiul lui Moșe Haim, Iosef Ioske, fiul lui gaonului Arie Iehuda
Leb Halevi, din familia Horovitz, numit și Arie Leibiș, Abraham Heșil, Iosef David
Cohen, Iosef și Aron Moșe Taubes, Samuel Taubes, Șae Șorr, Samuel Dov, fiul lui
Iacob Copel, Iosef Landau, David Mehr, Samuel Hermann, Finkelstein, Fraenkel,
Heilpern, hahami, învățați.Cel mai vechi rabin a fost Solomon ben Aravi , născut în
Arabia, venit înb 1589 la Iași. Hahambașia, în Moldova s-a desființat în 1834 din
cauza slabei preocupări a celor ridicați în această funcție pentru propria pregătire
iudaică. Rabinii, daianimii, hahamii, melamedimii care au funcționat permanent în
ultimele secole și-au făcut în continuare datoria.

Cel mai productiv și longeviv dintre frați, Moses Schwarzfeld (1857-1943) s-a
remarcat, în afară de colaborările comune cu frații săi, prin publicarea în 1881 a cărții
„Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească”, ca și prin inființarea și editarea revistei
„Egalitatea” din 1890 până în 1940, când cenzura a desființat-o. L-a combătut pe
Alecsandri pentru modul în care prelucra folclorul, fără a păstra esența
originară. Era un act de curaj, prestigiul poetului de la Mircești fiind greu de înfruntat. A
militat pentru întocmirea unei istorii a evreilor din România, care nici astăzi nu s-a
scris în întregime.A fost un gazetar de cel mai înalt profesionalism. S-a ocupat de
folclorul evreiesc și de cel românesc, ca și Gaster. O familie de cărturari cum nu s-a
mai întâlnit în mijlocul evreimii din România.

Heimann Hariton Tiktin (1850 – 1936),

evreu, academician, fondatorul lingvisticii romane moderne. Nascut in Prusia, intr-o
familie de rabini, la 18 ani se muta la Iasi, devenind cetatean roman in 1870. Activ
in Junimea. Printre cunoscuti: Mihai Eminescu (care-l introduce in lexicografia,
gramatica, folclorul, literatura si istoria tarii), Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu
Maiorescu, Grigore Tocilescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid Densusianu,
Alexandru Vlahuţă si Bogdan Petriceicu Hasdeu.

In 1900 se converteste la crestinism luandu-si numele de Hariton.

Este interesat de fonetica si gramatica pe care le analizeaza din perspective istorice. Ca

si junimistii, era un avocat al transcrierii fonetice. A contribuit frecvent la Convorbiri
Literare, a completat gramatica romana in 1883, a fost cofondator al Societatii stiintifice
si literare, a publicat Rumänisches Elementarbuch in Heidelberg, a tradus lucrari ale lui
Eminescu si Creanga in germana. Dictionarul Romano – German este inca considerat
printre lucrarile autorizate in domeniu.

Ion-Aurel Candrea
(n. 7 noiembrie 1872, București – d. 1950, Paris) a fost un lingvist, filolog și
folclorist evreu din România, profesor universitar la Facultatea de Litere din
cadrul Universității din București.

Urmează cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din București, apoi ale Facultății de Litere și
Filosofie (1892-1896), unde îl are profesor pe B. P. Hasdeu. Își continuă specializarea
în romanistică, lexicografie și geografie lingvistică, între 1897-1902, la Sorbona și la
École Pratique des Hautes Études din Paris.

Își susține în 1902 teza de doctorat intitulată Les éléments latins de la langue roumaine.
Le consonantisme. Din 1903 este profesor de liceu la Craiova și București, iar din 1913
devine conferențiar la catedra de filologie romanică, apoi doceant și, din 1927, profesor
universitar.

Alături de Ovid Densusianu, participă la fondarea, în 1905, a Societății Filologice

Române, precum și la publicarea „Buletinului” acesteia. A avut preocupări în diverse
domenii ale lingvisticii (lexicologie, lexicografie, dialectologie, toponimie, antroponimie),
filologiei (critică textuală) și ale folclorului.

Scrieri Graiul din Țara Oașului, București,1907 (prima monografie dialectală

românească) Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică,
București, 1944; reeditare, Iași, Editura Polirom,1999 ISBN 973-683-182-5 Dicționar de
proverbe și zicători, București, 1912; ediția a II-a de Ion Bratu, Târgoviște, Editura
Bibliotheca,2002 ISBN 973-9426-79-4 Straturi de cultură și straturi de limbă la
popoarele romanice, București, 1914 Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri
din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, vol. I-II, edițiune critică,
București,1916 Lumea basmelor. Studii și culegreri de folclor românesc, ediție îngrijită
de Antoaneta Olteanu, București, Editura Paideia,2001 ISBN 973-8064-76-7 Iarba
fiarelor. Studii de folclor din datinile și credințele poporului român. Preminte Solomon.
Poreclele la români, ediție de Dan Horia Mazilu, Alexandru Dobre, Petre Florea,
București, Fundația Națională pentru Știință și Artă,2001 ISBN 973-85486-1-
6 Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea)(în colaborare
cu Ovid Densusianu), București, 1907-1914; ediție îngrijită și studiu introductiv de
Grigore Brâncuș, Pitești, Editura Paralela 45, 2003; 2006 ISBN 973-697-640-8Graiul
nostru. Texte din părțile locuite de români, vol. I-II, București, 1906-1908 (în colaborare
cu O. Densusianu și Th. D. Sperantia) Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea
Românească(în colaborare cu Gheorghe Adamescu), tipărit între 1926 și 1931 în 7500
de exemplare

Alexandru Graur
(1900 – 1988), evreu, important lingvist roman.

Graur s-a născut într-o familie de origine evreiască la Botoșani. Mama sa aparținea
familiei de cărturari Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici,
precum și matematicianul Simion Sanielevici. Din cauza profesiei de contabil a tatălui
său, Graur și-a schimbat deseori domiciliul împreună cu părinții. A fost căsătorit cu
Neaga (Nina) Sion, care era fiica cea mai mare a soților Nicolae și Ionica Sion.[1] Unul
din frații Ninei a fost Mihai Bujor Sion, fost membru al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român și care a murit în decembrie 1975 după un suspect accident aviatic.
A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București, fiind licențiat în filologie clasică
și limba română (1922). Între 1924-1929 a studiat la Paris, unde a obținut diploma
la École Pratique des Hautes Études. Și-a susținut doctoratul la Sorbona cu o teză de
lingvistică indo-europeană. Revenit la București, a îmbrățișat activitatea didactică și,
paralel, a publicat studii în diverse periodice.

In anii 1941-1944, când, din cauza politicii statale antisemite, elevi și profesori evrei au
fost îndepărtați din școlile și universitățile românești, a înființat și a fost directorul
Liceului particular evreiesc. În 1946 a fost încadrat în învățământul superior și a activat
ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 a fost
decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 a fost directorul Editurii Academiei.
Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie
clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică,
lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică
„Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice,
semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii
și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor
importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună
cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului
limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961)
și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).