Modulul I. Împărţirea lumii contemporane în mari sisteme de drept.

Secţiunea 1. Noţiunea de drept comparat. Distincţia de dreptul străin.

Cunoaşterea dreptului altor state şi compararea acestora cu dreptul intern reprezintă un demers util
deopotrivă pentru teoreticienii şi practicienii dreptului. Cunoaşterea dreptului străin reprezintă, în mod evident, a
premisă a cercetării dreptului comparat, fără însă ca cele două noţiuni să se confunde 1.
Dreptul comparat nu este o ramură de drept cum este dreptul civil, dreptul penal, dreptul comercial etc. Nu
este deci un ansamblu de norme de drept aplicabile unor raporturi sociale.
Putem afirma că dreptul comparat este un ansamblu de procedee potrivit cărora se realizează compararea
unor norme, a unor reglementări, a unor instituţii şi sisteme juridice din alte ţări, în scopul practic de a evidenţia
asemănările şi deosebirile dintre acestea şi de a propune chiar îmbunătăţiri ale sistemelor judiciare. Astfel, când
comparaţia relevă o reuşită legislativă, ştiinţa juridică nu se poate mărgini să o înregistreze. Dimpotrivă, aceasta
poate reprezenta punctul de plecare a unor modificări legislative, propuneri de lege ferenda, 2 care au menirea de a
ajuta la îmbunătăţirea legislaţiei. Prin urmare, putem afirma, că dreptul comparat are un aport însemnat în
îmbunătăţirea legislaţiei naţionale. Aşa cum spunea Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu „dacă adoptarea unei legi
reprezintă un experiment social, acesta nu trebuie să aibă loc decât după cunoaşterea experienţei dobândită în alte
ţări în probleme similare."3
La baza apariţiei şi dezvoltării dreptului comparat stau două mari fenomene 4:
- lărgirea orizontului nostru istoric şi ştiinţific;
- transformarea radicală din ce în ce mai accelerată a lumii în care trăim.

Secţiunea 2. Încercări de definire a noţiunii de drept comparat.

De succesul clarificărilor terminologice depindea în mare parte succesul definirii corecte şi complexe a
Dreptului comparat5. În ciuda aparentei concordii în materia denumirii disciplinei, cel puţin în ceea ce priveşte
înţelesul sintagmei „Drept Comparat" dacă nu în ceea ce priveşte termenii în sine, a da chiar şi astăzi, la mai bine
de 100 de ani de la primul Congres Internaţional de drept comparat, o definiţie acestei discipline este un demers cât
se poate de riscant. Asta deoarece definirea Dreptului comparat se confundă cu propria sa istorie, cu trecerea de la o
mare epocă doctrinară la alta, cu concepţiile juriştilor despre drept în general, drept comparat, în special, precum şi
cu scopurile ce se doreau atinge prin acesta din urmă 6.
În ultimii ani, marea parte a comparatiştilor par a fi dat curs îndemnului celor care consideră problema naturii
Dreptului comparat lipsită de importanţă pentru procesul efectiv al comparării 7 şi, după ce şi-au precizat poziţia în
câteva fraze, s-au preocupat, în consecinţă, mai mult de o abordare practică a Dreptului comparat. S-a recurs, aşa

1
Butacu Cristina, Mari sisteme de drept comparat, suport de curs, Bucureşti 2011-2012, p.6.
2
A se vedea Victor Dan Zlătescu, Introducere în legistica formală, Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.35.
3
Ibidem.
4
Leontin Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul comparat. Bucureşti, Editura All, 1997, p. 3.
5
într-adevăr, denumirea disciplinei reflecta direct opinia autorilor despre natura Dreptului comparat. Cei care foloseau sintagma respectivă
erau adepţi ai caracterului de ştiinţă autonomă a dreptului comparat, în vreme ce utilizarea formule „comparare juridică" trimitea clar la ideea
de metodă.
6
J.-L. Constantinesco, Tratat de drept comparat, Vol.I: Introducere în dreptul comparat, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 185;
7
Comparatistul englez McDougal considera aceste dezbateri „ o literatură care se hrăneşte şi creşte, ca un cancer, pe clasificarea logică şi
reclasificare şi rafinament tehnic şi subrafinament, fără limită, şi cu un minimum de referinţă externă şi relevanţă" (The Comparative Study
of Law for Policy Purpose; Value Clarification as an Instrument of Democratic World Order, American Journal of Comparative Law, 1/1952,
p. 29). Un alt englez, H. C. Gutteridge, considera şi el că „ Interesul unei asemenea probleme este pur teoretic şi în toate privinţele
importanţa ei este îndoielnică" (Le droit compare. Introduction a la methode comparative dans la recherche juridique et l'etude du droit,
Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1953, p. 22). Pragmatismul englez a învins în cele din urmă rafinamentul analitic
francez şi rigoarea metodologică germană. Celebrul comparatist francez R. David, în prima sa lucrare comparativă de proporţii Traite
elementaire de droit civil compare. Introduction a l'etude des droits etrangeres et a la methode comparative, , Librairie generale de droit et
de jurisprudence, Paris, 1950, p.2, susţinea că problema naturii dreptului comparat este artificială, prost pusă şi bazată pe chestiuni
terminologice, iar J. Lambert, la rândul său, considera chestiune ca lipsită de importanţă şi depăşită ( L'idee d'une science universelle du
droit compare, Etude de droit contemporain, în Contribution française aux IlIe et Ive Congres internationaux de droit compare, Paris, 1959, I,
271 s. Cunoscutul comparatist german Zweigert, nu a întârziat nici el să susţină că problema naturii Dreptului Comparat „ este preferabil să
nu fie ridicată, răspunsul neputând aduce decât un maigre fruit, neputând satisface amorul propriu al comparatistului" (Methodologie du droit
compare. în Melanges Maury, Paris 1960, Vol. I, p. 583). M. Ancel considera discutarea naturii dreptului comparat, alături de alte probleme
de aceeaşi factură, ca fiind „ discuţii de şcoală, care sunt, a spune adevărul, fără soluţie", Quelques considerations sur le buts et les methodes
de la recherche juridique compare, în Mario Rotondi, Buts et methodes du droit compare, Cedam, Padova, 1973, p.9. Dincolo de problema
inutilităţii practice, anumiţi comparatişti au argumentat aceeaşi poziţie marşând pe imposibilitatea teoretică de a găsi un răspuns adecvat.
Gutteridge considera ca această logomahie stearpă, unde trebuie să se înţeleagă cuvintele „ştiinţă" şi „metodă", trebuie încredinţată filologiei
(op.cit., p. 22). Aceeaşi era şi ideea lui Schmitthoff ce considera că e dificil să se facă o delimitare între aceste concepte, având în vedere cât
de vagi şi de interschimbabile sunt (The science of Comparative Law, în Columbia Law Journal, 7/1941, p. 94).
1
cum remarca J.-L. Constantinescu, la soluţia vindecării bolnavului prin obişnuirea lui cu boala de care suferă 8.
Astăzi, printre cei mai recenţi comparatişti, problema definiţiei pare a fi mai mult o chestiune de istorie, discuţiile
asupra statutului ştiinţific al Dreptului comparat pierzând din actualitate 9. Cum ideea conform căreia Dreptul
comparat este o simplă metodă a câştigat tot mai mult teren, deşi este luată mai mult ca o axiomă (nu există nici
acum analize care să aducă argumente pertinente în aceste sens), demersul concret comparatist se poate desfăşura
în voie.

A. Comparatiştii care privesc Dreptul comparat ca pe o Ştiinţă autonomă

Aici se încadrează, pe de o parte, acei comparatişti 10 care doar afirmă, fără a argumenta, că Dreptul comparat este o
disciplină autonomă a ştiinţei dreptului. Pe de altă parte, tot aici se încadrează şi acea categorie a comparatiştilor
care nu doar au afirmat ci au şi încercat să argumenteze că dreptul comparat este o ştiinţă autonomă. Având în
vedere structura logică a definiţiilor lor, îi putem împarţi şi pe aceştia în:

A.1. Autori care definesc dreptul comparat prin funcţiile sale

În mare parte, această atitudine a aparţinut participanţilor la Congresul internaţional de Drept comparat de
la Paris (1900), dar şi primelor decenii ale sec. XX. Astfel, mai toţi comparatiştii au încercat să definească Dreptul
comparat prin prisma scopurilor sale.
Un grup important de participanţi la Congres (Kovalewski, Tarde, Pollock şi Kohler) considera, în
consecinţă, că dreptul comparat are sarcina de a releva jurisconsulţilor legile naturale cărora li se supun aceste
manifestări ale vieţii sociale al căror ansamblu alcătuieşte dreptul, de a-i face să sesizeze legătura şi raţiunea de a fi
a transformărilor vieţii juridice, de a le îngădui să descopere care sunt, pentru fiecare instituţie, formele ce
corespund diverselor faze ale dezvoltării sociale, diverselor regimuri economice 11.
Un alt participant la Congres, Raoul de la Grasserie, considera dreptul comparat ca ştiinţă, în funcţie de
nivelul la care se desfăşoară compararea. Astfel, la nivelul simplei constatări a cunoştinţelor, nu se poate vorbi
despre drept comparat ca despre o ştiinţă. Doar la nivelul comparării făcute în timp, ca o istorie a evoluţiei, dreptul
comparat începe să devină o ştiinţă, pentru ca în momentul în care realizăm o comparare în spaţiu să vorbim în mod
propriu despre o ştiinţă a dreptului comparat. Acesta poate deveni chiar ştiinţă pură în măsura în care comparatistul
procedează la descoperirea cauzelor diverselor raporturi existând între obiectele comparate şi descoperă astfel legi
generale de evoluţie şi de constituire. În rezumat, „ştiinţa legislaţiei comparate pure cuprinde trei trepte: a
constatării, a comparării în timp şi spaţiu, a generalizării şi descoperirii unor legi naturale" 12.
Un alt autor, Sauser-Hall, porneşte în mod explicit de la distincţia între metoda comparativă şi dreptul comparat ca
ştiinţă autonomă13. În timp ce metoda comparativă are un rol, evident, auxiliar, ca ştiinţă autonomă, dreptul
comparat are rolul de a retrasa diversele evoluţii ale dreptului, expunându-i etapele, din care fiecare reprezintă o
etapă de civilizaţie. Perspectiva sa evoluţionistă la condus la evidenţierea unei strânse legături între istorie şi drept
comparat pe care le reuneşte sub denumirea de istoria legislaţiilor comparate.
Saleilles, unul din comparatiştii de seamă ai epocii, a propus, tot pe aceeaşi linie funcţionalistă, un drept comparat
ocupându-se cu un tip de drept natural despuiat de calităţile sale de imuabilitate, dar încă păstrându-şi caracterele
sale de universalitate14. Astfel, în concepţia sa, scopul comparării este de a desprinde tipul ideal al instituţiilor şi
normelor juridice comune, care alcătuieşte dreptul comun al umanităţii civilizate. Acest drept comun avea însă
pentru Saleilles doar o valoare subsidiară, activitatea comparativă fiind subordonată interpretării jurisprudenţiale şi
reformelor legislative. Tocmai de aceea, autorul vorbeşte într-adevăr despre o ştiinţă a dreptului comparat, însă doar
8
J.-L. Constantinesco, op.cit., p. 195;
9
A. J. Van Der Helm & V.M. Meyer, op.cit., p. 40;
10
Constantinesco enumeră aici pe: Capitant, care în al său Vocabulaire juridicque din 1936 definea Dreptul comparat ca ramură a ştiinţei
dreptului având ca obiect apropierea sistematică a instituţiilor juridice din diverse ţări (p. 208); Radbruch: ştiinţă a dreptului comparat (în
Rcueil Lambert, p. 285); Cornii: ştiinţă juridică comparată (idem, p. 359);
Lee: ştiinţă a dreptului comparat (idem, p. 344 s); Frantisek Weyr: ştiinţă cauzalistă ( în Remarques générales sur la nature juridique de la
méthode comparative- Recueil Lambert, p. 314); Erbe: ştiinţa dreptului comparat, p. 196-nota 3; Herzog: disciplină comparativă/ştiinţă
comparativă, în Les principes et les methodes du droit penal compare-RIDC/1957, p. 348, 350, 352; Langrod: ştiinţă comparativă a
dreptului, p. 354; Michaelides-Nouaros: ştiinţă a dreptului comparat, în Les systemes juridiques des peuples europeens, Atena, 1958, p. 8,
25; Ynterna: ramura a studiilor juridice, în Le droit compare et humanisme-RIDC/1958, p. 698, 700; Sereni: ştiinţă a dreptului
comparat/disciplină istorică, dar şi disciplină juridică, în Funzione e metode del diritto comparato-RTDPC XIV/1960, p. 154; Rodolfo
Sacco, Les buts et les methodes de la comparaison du droit, în Rapports nationaux italiens au Ixe Congres International de Droit Compare,
Teheran, 1974, Giuffre Editore, Milano, 1974, p. 116: Dreptul comparat este o ramură a ştiinţei juridice... ;
11
E. Lambert, Rapport general, p. 32;
12
R. De la Grasserie, p. 209. Critica lui Constantinesco a fost promptă, arătând că autorul respectiv nu face altceva decât să descrie metoda
comparativă, pe care o confundă cu ştiinţa dreptului comparat. Op.cit., p. 212.
13
G. Sauser-Hall, Fonction et methode du droit compare, pp. 11-13;
14
Idem, La Fonction, p. 918;
2
ca o ştiinţă auxiliară dreptului naţional. În acest context, dreptul comparat devenea un instrument al politicii
legislative şi al jurisprudenţei naţionale, soluţiile şi instituţiile juridice desprinse din comparare fiind nişte
instrumente sigure şi obiective (dar subsidiare, n.n.) pentru a călăuzi activitatea tribunalelor naţionale 15.
În opinia lui Eduard Lambert, celălalt mare organizator al Congresului de la Paris, „sub denumirea nelămurită de
drept comparat se găsesc în momentul de faţă înglobate două discipline deosebite care au la prima vedere un aer de
rudenie, dar pe care, de fapt, nu le uneşte decât o trăsătură cu totul exterioară: folosirea comună a metodei
comparative"16. Prima din aceste discipline este istoria comparativă care, având un scop exclusiv ştiinţific şi
speculativ, reprezintă o adevărată ştiinţă a dreptului. Menirea ei este de a studia, cu ajutorul metodei comparative,
relaţiile de succesiune între diferitele fenomene juridice, în scopul descoperirii cauzelor care explică aceste relaţii şi
de a releva jurisconsulţilor legile naturale cărora le sunt supuse manifestările vieţii sociale al căror ansamblu
compun dreptul, de a sesiza legătura şi raţiunea de a fi a transformărilor vieţii juridice, de a-i îngădui să descopere,
pentru fiecare instituţie, formele corespunzătoare diverselor faze ale dezvoltării sociale. Privită din acest punct de
vedere, ştiinţa dreptului comparat trebuie să aibă ca obiect toate sistemele juridice existente în istoria societăţii
omeneşti.

A.2. Autori care definesc dreptul comparat prin obiectul său

Autorul german Egon Weiss17 subliniază că dreptul comparat nu este doar o metodă (ceva auxiliar deci, n.n.) ci şi
un scop în sine (Selbstzweck). La baza acestei teorii el aşează ideea că diversitatea ordinilor juridice obligă pe
comparatist să le grupeze în familii juridice, identificându-le relaţiile de descendenţă şi de înrudire.
Un alt comparatist german, Riese, consideră şi el că dreptul comparat este o ştiinţă autonomă în măsura în care el
furnizează nu doar cunoaştere (Kenntnisse) ci şi cunoştinţe (Erkenntnisse) asupra raţiunilor de a fi a asemănărilor şi
deosebirilor pe care le prezintă diferitele sisteme juridice, precum şi criterii îngăduind căutarea celei mai bune
soluţii teoretice.
Autorii Pierre Arminjon - Boris Nolde - Martin Wolff reiau în lucrarea lor celebră 18 distincţia deja tradiţională între
dreptul comparat ca ştiinţă autonomă şi dreptul comparat ca disciplină auxiliară. Ceea ce diferă, însă, sunt
argumentele în baza cărora cei trei fac distincţia între cele două aspecte. Ca disciplină auxiliară, dreptul comparat
are în vedere studierea unui număr restrâns de sisteme juridice, fiind doar un mijloc de a înţelege mai bine
instituţiile juridice, legile naţionale şi străine. Ca disciplină autonomă, în virtutea caracterului său normativ(s.n.),
dreptul comparat are ca obiect studiul comparat al sistemelor juridice ce există în ţările cu civilizaţie modernă, în
scopul de a desprinde din ele şi de a descrie elementele comune 19, şi de a pune în lumină elementele proprii
fiecăreia dintre ele în ceea ce au universal.
Confundând ştiinţa dreptului comparat cu rezultatul obţinut prin aplicarea metodei comparative în fiecare din
disciplinele ştiinţei juridice (Constantinesco), Balogh ajunge la concluzia că nu există o singură, ci o pluralitate de
ştiinţe de drept comparat.
Autorul spaniol de Sola Canizares se mulţumeşte să dea o definiţie a dreptului comparat: disciplină care constă în a
compara raţional şi exact, căutând antecedente şi deducând consecinţe, sisteme juridic distincte în oricare din
ramurile distincte sau diviziunile dreptului, fără a se pronunţa decisiv asupra caracterului său de ştiinţă autonomă,
demers pe care autorul îl lasă pe seama filosofilor. Pentru Canizares, dreptul comparat, în măsura în care e denumit
metodă, prezintă caracterul de disciplină autonomă în ansamblul ştiinţelor juridico-sociale, atunci când se
perpetuează într-un gen de investigare distinct de al juristului care cultivă o ramură a dreptului naţional.
Neuhaus considera că istoria, metoda şi rezultatele generale ale dreptului comparat ne îngăduie să afirmăm că el
constituie o ramură a ştiinţei juridice. O asemenea opinie are şi Dolle, evidenţiind că el are un obiect propriu, o
cultură proprie şi oferă o înţelegere specifică. În nici un caz, susţine acelaşi autor, nu trebuie acceptată ideea
conform căreia dreptul comparat ar fi o ramură a unei ştiinţe comparative generale, în măsura în care el nu are un
caracter pur descriptiv. Pe aceeaşi linie se înscrie şi comparatistul român Otetelişanu când susţine că dreptul
comparat are un obiect propriu, scopuri ce-l disting de orice altă disciplină şi o metodologie cuprinzând, pe lângă

15
În aceste condiţii, Constantinesco atrage atenţia că, până la urmă, Saleilles nu face altceva decât să reducă dreptul
comparat la o metodă (op.cit., p. 151). În ceea ce priveşte teoria dreptului comun al umanităţii, acelaşi autor
consideră că e greu de arătat la ce nivel ar trebui să se situeze comparatistul pentru a obţine aceste elemente
comune, iar, în măsura în care sunt obţinute, aceste elemente comune sunt de o importanţă secundară, fungibile,
separate de acel grup de elemente determinante care, în calitate de adevărate elemente comune, permit gruparea
ordinilor juridice în mari familii de drept. Op.cit., p. 210.
16
Opinia respectivă, expusă succint la Congres, a fost dezvoltată ulterior în opere distincte. A se vedea Eduard
Lambert, Rapport general şi La Fonction, p. 914;
17
E. Weiss, Die Rechtsvergleichung in der Rechtswissenschaft und Gesetzgebung, Festschrift Randa, Praga, 1934,
p.9;
18
Traite de droit compare, R. Pichón & R. Durand-Auzias, Paris, 1950-1951, p. 22
19
Op.cit., p. 29;
3
metodele întrebuinţate de jurişti, metodele generale ale ştiinţelor pozitive. De aceea, dreptul comparat este o ştiinţă
independentă şi nu una auxiliară. Nici unul dintre ultimii doi autori însă nu au demonstrat care este obiectul propriu
ştiinţei autonome a dreptului comparat.
Pentru Fontana, caracterul de ştiinţă autonomă al dreptului comparat rezidă în natura cercetării: dacă un studiu de
drept comparat e făcut cu un scop teoretic, el aparţine ştiinţei, dacă este făcut cu un scop practic, aparţine metodei 20.
Italianul Mario Rotondi concepe o ştiinţă universală a dreptului comparat pusă în slujba cunoaşterii şi înţelegerii
sistematice a fenomenelor juridice. O ştiinţă generală a dreptului, susţine autorul, nu se poate stabili decât prin
istoria comparativă a tuturor sistemelor de drept trecute şi actuale, ceea ce presupune studiul comparativ al
sistemelor de drept.
Apărând caracterul de ştiinţă al dreptului comparat, francezul Marc Ancel arată că argumentul lipsei unui obiect
propriu ce stă la baza teoriei critice a dreptului comparat ca ştiinţă este adevărat, însă nu decisiv. Deoarece atunci,
susţine autorul, „ ar trebui să refuzăm caracterul de ştiinţă teoriei generale a dreptului sau filosofiei dreptului care
ele însele operează asupra noţiunilor aparţinând uneia sau alteia din ramurile speciale ale dreptului". Ori e evident
că există în procesul comparării juridice...un aspect substanţial şi un conţinut ştiinţific diferit de cel al disciplinelor
juridice interne sau disciplinelor generale la care vine să se refere" 21.
În consecinţă, pentru Ancel, dreptul comparat este o ştiinţă în măsura în care el are ca obiect studierea marilor
sisteme de drept în vigoare. Această ştiinţă mai poate fi numită şi geografie juridică şi reprezintă un demers analog
şi paralel istoriei instituţiilor dreptului. Chiar dacă a fost o metodă la început, metoda comparativă a ajuns cu timpul
la un rezultat, un produs care a devenit obiectul unei ştiinţe specifice. Iar acest produs reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe sistematic organizate, aşa cum presupune orice ştiinţă.
Specific lui Ancel e faptul că nu se pronunţă pentru compararea sistemelor juridice dintr-o perspectivă statică, pur
tehnică. Autorul se pronunţă pentru o comparare care să ia în calcul regimul socio-economic, perspectivele politicii
legislative, filosofia proprie, spiritul în care se aplică dreptul. Această viziune sociologică asupra dreptului
comparat, l-a condus, având în vedere că societatea este permanent în schimbare, la o concepţie evolutivă a
dreptului comparat22.
Demersul cel mai sistematic şi mai complex, încercând să dea răspunsuri clare tuturor problemelor, în sensul
demonstrării existenţei unei ştiinţe autonome a dreptului comparat aparţine, însă, juristului francez (de origine
română) Jean-Leontin Constantinesco. De-a lungul unei opere impresionante, în trei volume, acesta încearcă să
descopere, analizeze şi să elimine cauzele ce au condus la eşecul întemeierii unei ştiinţe autonome a dreptului
comparat, să stabilească şi să explice adevăratele elemente ale comparaţiei ca ştiinţă.

B. Autorii care concep dreptul comparat ca pe o ramură a unei ştiinţe comparative generale

Pentru această a doua mare grupă de comparatişti, legăturile dintre diversele discipline comparative ale ştiinţelor
sociale sunt mai puternice decât acelea care unesc dreptul comparat cu ştiinţele juridice.
Comparatistul Rabel considera, astfel, că dreptul comparat dogmatic, cel sistematic şi cel istoric, împreună cu alte
discipline vor alcătui în viitor o ştiinţă comparativă generală. Principalul reprezentant al acestui curent a fost însă
Rothacker care a grupat într-o ştiinţă generală comparată lingvistica comparată, ştiinţa comparată a religiilor
precum şi ştiinţa dreptului comparat. După el, ştiinţele umaniste comparative nu ar putea oferi o bază ştiinţifică
comună şi să dobândească rangul de ştiinţe decât împreună. Aceeaşi viziune, considerată însă ca o problemă
secundară, o are şi Ficker. El consideră că dreptul comparat nu este o ramură a dreptului ci o ştiinţă autonomă dar
care face parte dintr-o ştiinţă comparativă mai generală, căreia îi aparţin şi alte discipline.
În ciuda acestor eforturi ştiinţifice sistematice, bătălia pentru impunerea unui drept comparat ca ştiinţă era aproape
pierdută în apropierea ultimului sfert de secol XX. Elaborata teorie a lui Constantinescu nu a convins pe
comparatişti de existenţa unui domeniu şi a unei metode proprii dreptului comparat. Ultimele încercări, ale lui
Rodiere şi Banakas, în acest sens, au rămas fără ecou.

20
Toată argumentaţia rezidă, în concepţia lui Constantinescu, într-o confuzie între metoda comparativă, scopurile
aplicării ei şi ştiinţa dreptului comparat. Distincţia între ştiinţă şi metodă nu rezidă în finalitatea urmărită prin
studiu ci în natura, obiectele, structura şi finalitatea lor proprie. Op.cit., p. 216;
21
M. Ancel, Utilite etMethodes du droit Compare, Editions Ides et Calendes, Neuchatel, 1971, p. 36;
22
Yvonne Marx, Un conception evolutive du droit compare. La contribution du President Marc Ancel au
developpement du droit compare, în Aspectes nouveaux de la pensee juridique. Recueil d'etudes en homage a Marc
Ancel, Editions A. Pedone, Paris, 1975, p. 12-13;
4
Timp de studiu: 4 h / 30 min. / zi

Întrebări necesare pentru autoevaluare şi examinare:

Care sunt principalele direcţii de definire a dreptului comparat
Care este distincţia dintre dreptul comparat şi dreptul străin.

Bibliografie complementară:

Leontin Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat. Introducere în dreptul comparat, vol. I, All Beck,
Bucureşti, 1997
Victor Dan Zlatescu, Drept privat comparat, Oscar Print, Bucureşti, 1997

Exerciţiu practic la finalul cursului:

Compararea regimurilor matrimoniale din Germania şi România
În situaţia în care căsătoria dintre un cetăţean roman şi unul străin sau dintre doi cetăţeni români este încheiată în
Germania, fiind înregistrată ulterior la misiunile diplomatice şi oficiile consulare româneşti competente, facem
următoarele precizări cu privire la regimurile matrimoniale, aşa cum sunt acestea consacrate de Codul civil german.
1. Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale
În lipsa alegerii legii, va prevala legea naţională comună a soţilor în momentul căsătoriei. Dacă soţii nu au aceeaşi
cetăţenie la momentul respectiv, se aplică legea statului în care ambii îşi au reşedinţa. Alternativ, efectele căsătoriei
vor fi supuse legii cu care soţii au împreună cea mai apropiată relaţie.
2. Alegerea legii aplicabile
În principiu, legea germană permite alegerea legii aplicabile, însă o limitează la anumite sisteme juridice. De
exemplu, există posibilitatea de a alege legea unui anumit stat, dacă unul dintre soţi este cetăţean al acelui stat sau
îşi/are sau şi-a avut reşedinţa obişnuită în respectivul stat. Or, doar cu privire la bunurile imobiliare, poate fi aleasă
legea locului în care este situat bunul. Alegerea legii trebuie consemnată într-un act autentic. Doar în cazul în care
această alegere este făcută în străinătate, este suficient să se îndeplinească cerinţele de formă aplicabile convenţiilor
matrimoniale impuse fie de legea aleasă, fie de legea locului în care se face alegerea.
3. Tipuri de regimuri matrimoniale posibile
Modelul tip este aşa-numita comunitate de achiziţii (regimul participării la achiziţii) , denumit şi regimul
matrimonial legal prestabilit, iar aceasta ar corespunde separaţiei bunurilor, ceea ce înseamnă că bunurile nici
unuia dintre soţi nu devin bunuri comune ale soţilor.
Aceeaşi regulă se aplică bunurilor pe care unul dintre soţi le dobândeşte după celebrarea căsătoriei.
Prin derogare însă, orice spor adus patrimoniului soţilor care are loc în timpul căsătoriei va fi împărţit în mod egal
în momentul încetării acestui regim matrimonial, în special ca rezultat al divorţului sau al dezbaterii succesiunii în
cazul decesului unuia dintre soţi.
În general, soţii nu sunt supuşi niciunor restricţii privind înstrăinarea bunurilor lor şi nu vor răspunde pentru
datoriile celuilalt soţ.

4. Alte alternative de regim matrimonial

Prin încheierea unei convenţii matrimoniale, soţii nu pot numai să opteze pentru unul dintre regimurile
matrimoniale convenţionale alternative, ci şi să modifice dispoziţiile individuale ale regimului lor matrimonial, iar
soţii pot alege legea aplicabilă convenţiei lor matrimoniale.
Prin derogare de la regimul prestabilit al participării la achiziţii, soţii pot opta pentru a) separaţia bunurilor, b)
comunitatea deplină a bunurilor şi c) regimul matrimonial franco-german opţional de participare la achiziţii.
Prin alegerea separaţiei bunurilor, soţii vor revoca regimul matrimonial legal. În cadrul acestei forme convenţionale
de regim matrimonial, câştigurile acumulate nu vor fi egalizate.
În cadrul regimului comunităţii depline a bunurilor (utilizare puţin frecventă în practică), bunurile soţilor devin
bunuri comune ale acestora .
Cu toate acestea, există limitări specifice referitoare la bunurile proprii şi la bunurile exclusive ale acestora.
Bunurile care nu pot fi transferate prin act juridic sunt considerate bunuri proprii ale unui soţ (datoriile
netransferabile şi care beneficiază de imunitate împotriva confiscării, datoriile salariale şi cheltuielile de subzistenţă
care beneficiază de imunitate împotriva confiscării sau partea unui acţionar responsabil individual în cadrul unui
parteneriat general sau limitat).
Bunurile comune aparţin în comun soţilor , iar în cazul în care contractul de căsătorie nu conţine dispoziţii
referitoare la acest aspect, soţii vor administra în comun bunurile comune.

5
Regimul matrimonial franco-german al unei comunităţi opţionale de achiziţii prevăzut expres de codul civil german
poate fi, de asemenea, ales de soţi, indiferent dacă unul dintre soţi are cetăţenie franceză sau îşi are locul de
reşedinţă obişnuit în Franţa. Acest regim matrimonial opţional corespunde în mare parte separaţiei bunurilor dar
prevede, de asemenea, unele măsuri de compensaţie obligatorii şi restricţii ale normelor speciale privind
înstrăinarea liberă a bunurilor, în special a locuinţei familiei.
Libertatea contractuală este limitată de principiul bunei-credinţe. Astfel, o convenţie matrimonială nu trebuie să fie
doar în conformitate cu normele de bază ale politicii publice, ci şi să respecte nişte cerinţe mai stricte, care exclud
discriminarea unilaterală de către unul dintre soţi la momentul încheierii contractului şi pe întreaga durată a
acestuia.
5. Înregistrarea convenţiei matrimoniale:
Convenţia matrimonială trebuie înregistrată de un notar public în prezenţa ambelor părţi.

REGIMUL MATRIMONIAL ÎN ROMÂNIA

Noul cod civil , intrat în vigoare la data de 01.10.2011 consacră, ca element de noutate, instituţia
regimurilor matrimoniale.
1. Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale
În conformitate cu articolul 2590 din Codul civil roman, legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă
de soţi. Dacă nu se face o alegere în această privinţă, regimul matrimonial este reglementat de legea aplicabilă
efectelor generale ale căsătoriei. Articolul 2589 din Codul civil prevede că efectele generale ale căsătoriei sunt
supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei
comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
2. Alegerea legii aplicabile
Soţii au posibilitatea de a alege legea aplicabilă regimului lor matrimonial.
Alegerea lor este limitată în conformitate cu articolul 2590 alineatul (2) din Codul civil la: legea statului pe
teritoriul căruia unul dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii, legea statului a cărui cetăţenie o are
oricare dintre soţi la data alegerii sau legea statului unde soţii îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după
celebrarea căsătoriei. Convenţia de alegere a legii aplicabile se poate încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie
la momentul celebrării căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
3. În situaţia în care căsătoria se încheie la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României,
regimul matrimonial care poate fi ales este doar cel al comunităţii legale de bunuri, despre care facem următoarele
precizări:
Regimul comunităţii legale nu presupune încheierea unei convenţii matrimoniale. Potrivit acestui regim, toate
bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt bunuri comune în devălmăşie
ale soţilor, conform prevederilor de la articolul 339 din Codul civil. Bunurile proprii ale fiecărui soţ, conform
prevederilor de la articolul 340 din Codul civil, cuprind următoarele bunuri: bunurile dobândite prin moştenire
legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
bunurile de uz personal ale unuia dintre soţi; bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi; drepturile
patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor unuia dintre soţi; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii; indemnizaţia
de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi; bunurile, sumele de
bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora, precum şi
fructele bunurilor proprii.
4. Alte alternative de regim matrimonial
Soţii pot alege în afară de regimul comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi regimul separaţiei de
bunuri, pentru care este necesară încheierea unei convenţii matrimoniale.
În cadrul regimului comunităţii convenţionale, soţii pot extinde sau limita obiectul comunităţii, pot reglementa
modalităţile unui eventual partaj al comunităţii sau pot dispune ca pentru anumite acte de administrare să fie
necesar consimţământul ambilor soţi.
Dacă aleg regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ păstrează bunurile pe care le-a deţinut înainte de căsătorie şi va
deveni proprietar exclusiv al bunurilor pe care le dobândeşte în mod individual în timpul căsătoriei.
5. Înregistrarea convenţiei matrimoniale
Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială prin care se alege un alt regim decât regimul comunităţii
legale trebuie autentificată de un notar public, nu şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare româneşti.

Se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre cele două reglementări.