Professional Documents
Culture Documents
Memorii
martorul orei 251
1
Ed. Sofia București, 2017, pp. 142-149; 152-154;176-177
2
Ţăranii erau mândri să audă aceasta. Până atunci, chiar nu ne păsa că noi
românii nu aveam acelaşi calendar ca marile popoare de pe pământ. Inspectorul general al
Instrucţiunii publice a continuat:
- Calendarul este un instrument de măsurare a timpului la fel ca și ceasul. Nici un ceas,
chiar şi cel mai bun, nu este perfect. Fie rămâne în urmă, fie o ia înainte. Din când în când,
trebuie potrivit. Aşa stau lucrurile şi cu calendarul. O ia înainte ori rămâne în urmă. Calendarul
nostru a fost făcut de împăratul roman Iulius Cezar, strămoşul nostru, în anul 47 înainte de
Hristos. Era cel mai bun calendar pe care l-am avut. Dar calendarul împăratului Iulius Cezar
rămânea în urmă cu o zi pe secol. Ca să fim mai precişi, în cinci sute de ani a rămas în urmă cu
patru zile.
În 1582, calendarul era în urmă cu zece zile. Papa Grigorie XIII-lea l-a rectificat. A
poruncit ca de la a doua zi după 4 octombrie 1582 să se treacă la 15 octombrie. Au fost
suprimate 10 zile. Noi, românii, în acel timp ne aflam sub dominaţie otomană și n-am putut să
rectificăm calendarul. Timpul a trecut. Şi cum noi nu l-am rectificat la timp, avem acum o
întârziere de 13 zile. Ne-am hotărât, aşadar, să aducem calendarul la zi. A doua zi, după 1
octombrie anul acesta, va fi deci 15 octombrie. Vom tăia 13 zile din calendar. Şi vom avea,
astfel, acelaşi calendar ca popoarele civilizate. Iată marea veste pe care aveam să v-o dau. Cu
noul calendar, o nouă înlesnire se dă poporului nostru, ca el să-şi ocupe locul său aşa cum se
cuvine printre marile naţiuni ale lumii.
Inspectorul a fost îndelung aplaudat. A coborât de pe estradă şi i-a mângâiat pe creştet
pe copii. A vorbit cu părinţii elevilor. Oamenii au făcut cerc în jurul lui.
- A doua zi, după 1 octombrie, în acest an, va fi 15 octombrie?, a întrebat un bătrân.
- Exact, a răspuns inspectorul.
- Și nu va fi, aşadar, 14 octombrie în calendar?
- Nu, a răspuns inspectorul. Se va trece direct de la 1 la 15 octombrie.
- 14 octombrie e sărbătoarea Sfintei Parascheva, a spus bătrânul. E sfânta ocrotitoare a
Moldovei. Moaştele ei sunt la Iaşi. La catedrală. De fiecare dată când ne aflăm la necaz, ne
rugăm Sfintei Parascheva ca ea să mijlocească pentru noi la Dumnezeu... E păcat să-i tăiem
sărbătoarea.
- Sfânta Parascheva ne va ierta păcatul ăsta, căci schimbăm calendarul pentru binele
poporului, a spus inspectorul. Sfânta Parascheva n-o să aibă praznic în acest an. Aşa e. Dar o să
ne ierte. sfinții ştiu să ierte. Fiţi siguri...
- Desfiinţăm dar treisprezece răsărituri de soare şi treisprezece apusuri?, a întrebat
bătrânul. Chiar dacă Sfânta Parascheva ne iartă, e un mare păcat să facem asta. E păcat să tăiem
zilele și nopțile făcute de Dumnezeu.
- Episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe s-au reunit în sobor la Constantinopol şi au
hotărât schimbarea calendarului. Tăierea a treisprezece zile nu este deci un păcat. Ceea ce
soborul hotărăște e hotărârea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vorbeşte prin gura episcopilor.
Episcopii s-au reunit în sobor sub oblăduirea Sfântului Duh. Dacă soborul episcopilor a hotărât
desfiinţarea a treisprezece răsărituri de soare şi a treisprezece apusuri, aceasta înseamnă că
Dumnezeu însuşi le-a desfiinţat. Şi Dumnezeu poate să le desfiinţeze, căci El le-a creat.
O linişte apăsătoare, ca de plumb, s-a lăsat peste oamenii care înconjurau pe inspectorul
de la Instrucţiunea publică. Nimeni nu mai dorea să pună întrebări. Tata m-a luat de mână şi m-a
dus la casa parohială din Blebea, la bunicul meu, pentru a-i mulţumi că m-a găzduit şi pentru
a-mi lua lucrurile.
2
Se referă desigur la schimbarea calendarului bisericesc. Regatul României Mari a adoptat din punct de
vedere civil/politic calendarul european gregorian deja din 1919. (n. scribd)
3
Bunicul se întorsese şi el. Era pe terasa umbrită de trandafiri agăţători, iederă şi viţă
sălbatică. În jurul lui, se adunaseră inspectorul şi vreo zece oameni. Rude şi notabilităţi.
Inspectorul stătea lângă părintele Scobai. M-am strecurat lângă ei. Lângă tatăl meu.
Aveam coronița de frunze de stejar pe cap şi acum. Trebuia să o port până seara.
- Am ascultat cu mult interes discursul de la şcoală, a spus părintele Pascal,
adresându-i-se inspectorului general de la Instrucțiunea publică.
Pascal era unchiul meu, căsătorit cu sora mai mare a mamei. Era preotul frumosului sat
Oglinzi. Era înalt, manierat și purta o sutană mătăsoasă. Barba lui lungă, asemenea tutunului,
era bine îngrijită. Părintele Pascal era singurul preot din familie ce făcuse studii superioare de
teologie. Vorbeşte inspectorului fără nici un complex. De la egal la egal.
- Sunt încântat că aţi apreciat micul meu discurs, a spus inspectorul
- A fost un discurs frumos. În ciuda erorii conţinute, a spus Pascal.
- Ce eroare?
- Ați afirmat despre calendar că este făcut de împăratul Iulius Cezar, a spus părintele
Pascal.
- Exact. Am spus aceasta şi mi-o menţin. Orice contestaţie este în zadar. Vechiul nostru
calendar a fost făcut de Iulius Cezar, împăratul. Toată lumea ştie aceasta, de aceea se numeşte
calendarul iulian.
- Calendarul nu este o operă omenească, a răspuns părintele Pascal. Împărţirea
timpului, prescrierea zilelor sfinte şi a sărbătorilor sunt lucrarea lui Dumnezeu. Sărbătorile sunt
sfinte pentru că Dumnezeu i le-a prescris lui Moise şi i le-a dat odată cu Tablele Legii. Ca atare,
sărbătorile fac parte din poruncile dumnezeieşti3.
- Nimeni nu contestă caracterul sacru al sărbătorilor, a replicat inspectorul. Pentru
aceasta n-am fi schimbat calendarul fără aprobare, ci după hotărârile Sinodului Ecumenic al
Bisericilor Ortodoxe.
- Chiar dacă un înger s-ar coborî din cer şi ne-ar vesti o altă Evanghelie decât aceasta,
nu-l vom asculta, a spus părintele Pascal4.
- Calendarul nu este Evanghelie, a spus inspectorul. Calendarul nu este nici măcar o
chestiune ce ţine de doctrină. E un simplu instrument de măsurare a timpului.
- Tradiția ne învaţă că „schimbarea calendarului înseamnă tulburarea ordinii lumii, a
anotimpurilor şi a astrelor”. Cartea jubileelor5 spune textual că oricine intră în conflict cu
calendarul intră în conflict cu armonia cerească. În contradicţie cu soboarele cerești care iau
aminte şi ele la zilele sfinte. Sărbătorile sunt celebrate simultan pe pământ şi în cer, printr-o
Liturghie care este comună oamenilor şi îngerilor. Pentru aceasta, oricine schimbă calendarul
se pune în dezacord cu armonia cosmosului,
- Părinte Pascal, nu puteţi spune una ca asta. Sunteţi teolog. Toți creștinii din lume, de
trei secole, au adoptat noul calendar. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că sunt eretici din această
pricină. Noul calendar nu aduce atingere dogmelor, nici sărbătorilor. Rectifică datele lor. Atâta
tot.
- Poporul refuză schimbarea calendarului, a spus părintele Pascal.
- Poporul refuză pentru că e ignorant, a spus inspectorul. Trebuie luminat. Când va fi
luminat, va accepta schimbarea.
- Poporul refuză schimbarea pentru că e credincios credinţei părinților săi şi credinţei în
Dumnezeu.
- Credincios greşelii.
3
Cartea jubileelor, 8, 32-33
4
Galateni 1 , 8 .
5
O carte apocrifă (n. scribd)
4
- Orice schimbare legată de credinţă este periculoasă, a spus părintele Pascal. Pentru
aceasta, poporul refuză în masă orice schimbare. Chiar şi cea mai neînsemnată. În secolul al
IV-lea, Arie a introdus în Simbolul de Credinţă o singură literă: „i”. Şi, adăugând un „i”, L-a
negat pe Hristos, Evanghelia şi întreaga a doctrină creştină. În loc să spună că Hristos este
homoousios - din aceeaşi fiinţă cu Tatăl -, el a spus „homoi ousia”, care înseamnă „dintr-o
substanţă asemănătoare”. Din cauza unui „i”. o simplă literă, partizanii lui Arie se vor afla în
afara creştinismului. Din cauza unui singur cuvânt - Filioque - adăugat de Biserica Latină la
sfârşitul veacului al VII-lea în Simbolul de credinţă, creștinătatea s-a scindat în două: ortodoxă
în Răsărit şi catolică în Apus. Din cauza lui Filioque, un singur cuvânt a provocat schisma.
Biserica, trupul lui Hristos, a fost sfâşiată în două. Mai rău decât sfârtecarea trupului lui Hristos
pe Cruce. Iată de ce poporul nu mai vrea nici un fel de schimbare a credinţei părinteşti.
- Schimbarea calendarului este o treabă asemănătoare cu potrivirea unui ceas. Avem
exemplul papei şi al tuturor creştinilor de pe pământ care au schimbat şi ei calendarul,
rămânând tot creștini. Nu e ninic primejdios. Cei care refuză schimbarea sunt ignoranți.
Înapoiaţi.
- Nu din ignoranţă refuză poporul schimbarea, a spus părintele Pascal, ci din ataşament
faţă de credinţă. Germanii au aşteptat o sută optsprezece ani înainte de a adopta noul calendar.
Poporul german nu e un popor înapoiat. Şi englezii au reflectat o sută şaptezeci de ani mai
înainte de a schimba calendarul. Englezii nu sunt nici ei un popor de neştiutori. Olandezii şi
suedezii au ezitat o sută șaptezeci şi doi de ani înainte de adoptarea noului calendar. Și nici
suedezii, nici olandezii nu pot fi acuzaţi de ignoranţă. Sunteți nedrept cu românii.
- Dumneavoastră, personal, sunteţi împotriva schimbării calendarului?
- Sunt împotriva modului în care este schimbat, a răspuns părintele Pascal.
- Sunteți, aşadar, împotriva hotărârilor Soborului Ecumenic?
- Nu sunt împotriva hotărârilor episcopilor reuniţi în Sinod sub oblăduirea Duhului Sfânt.
Ei sunt capul Bisericii. Dar capul nu există atunci când lipseşte trupul. Trupul Bisericii este
poporul credincios. Dacă se separă de trup capul, nu mai există Biserică, căci episcopul fără
credincioşi nu mai e o biserică. Tot astfel, credincioşii fără episcop nu fac nici ei o biserică. Nu
există cap fără trup și nici trup fără cap. Episcopii au poruncit schimbarea calendarului fără să
consulte poporul. Prin decret. Şi aceasta nu au dreptul să facă. Nici puterea. Chiar ei au declarat
solemn într-o epistolă trimisă Papei Pius al IX-lea în 1948: „La noi nici Patriarhii, nici
Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul
Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a
Părinţilor săi.”6
- Suntem obligaţi să recuperăm timpul pierdut, a spus inspectorul. Românii nu pot să-şi
îngăduie o reflecţie de o sută şaptezeci de ani. Calendarul e schimbat pentru progresul şi
bunăstarea poporului.
- Schimbarea calendarului, impusă cu ajutorul poliţiei şi jandarmului, va declanşa
război civil. Şi războiul înseamnă lacrimi și durere, nu progres.
Inspectorul se uită la ceas. Se ridică pe neaşteptate.
- Rămâneţi la masă cu noi, domnule inspector, nu-i aşa?, a întrebat părintele Toma
Scobai.
6
Epistola enciclică a patriarhilor ortodocşi către papa Pius al IX-lea, în 1848, J. Karmiris, Ta dogmatika
kai symbolika..., Atena, 1953, tom II, 920.
5
Și-a luat rămas bun, s-a urcat în frumoasa şi mica lui trăsură şi a plecat la drum. Toţi
priveau trăsura îndepărtându-se şi nimeni îndrăznea să vorbească, nici să se uite unul la altul. O
linişte ca, ca de plumb, se lăsa peste casa parohială din Blebea. Tata s-a ridicat primul. L-au
salutat pe părintele Scobai. Unul după altul. Gravi. Şi fiecare s-a întors la ale sale. Pe drumul
de întoarcere, tata n-a scos nici măcar un cuvânt. Stăteam în căruţă între el şi mama. Purtam
mereu pe cap coronița de frunze de stejar. O purtasem pentru a face pe placul părinților mei.
Dar ei nu luau nicidecum aminte la mine. Nici la coronița mea. Ca şi când nici nu aş fi existat.
Mă simţeam umilit, sufeream. Erau gravi, tăcuţi, cuprinşi de griji. Angoasa lor era cu atât mai
apăsătoare cu cât nu părea să aibă vreun sprijin în ceva. Urma să aibă loc o catastrofă. Era
sigur. Dar părinţii mei nu ştiau când se va petrece. Nici cum se va declanşa. Ştiau doar că ea era
aproape pe de neevitat. Iminentă. Simţeam angoasa părinţilor mei în acelaşi fel cum simţeam
căldura trupului lor în stânga şi în dreapta mea. Trupeşte. îmi era teamă. La fel ca şi lor. Eram
cuprins şi eu de îngrijorarea părinţilor. Îmi transmiseseră teama lor. Prin contagiune. Şi toate
acestea mi se întâmplau acum, când ar fi trebuit să fiu fericit că am primit premiul întâi cu
coroniţă. Când căruța a ajuns pe o culme, la Boiştea, tata a deschis gura pentru prima oară pe
drum şi a spus:
- Când eram la seminar, am citit Cartea jubileelor, de care a vorbit părintele Pascal. Se
scrie acolo: „De ce iudeii au pierit și au îndurat surghiun în ţări străine? Pentru că au uitat
poruncile Dumnezeu care prescriu sărbători, jubilee şi zile sfinte... E au fost pedepsiţi şi au
îndurat moartea şi captivitatea pentru că au intrat în conflict cu calendarul... Au sărbătorit
zilele profane și au profanat zilele sfinte. Iată de ce au venit mânia şi pedeapsa cea
dumnezeiască.”
Tata a tăcut. N-a mai adăugat nici un cuvânt tot drumul. Îmi era teamă. Noi, românii,
urma să schimbăm în curând calendarul. Urma să intrăm şi noi în conflict cu armonia cosmică.
La fel ca evreii. Să atragem asupră-ne, peste întreg poporul nostru, mânia lui Dumnezeu. Vom
fi poate târâţi în captivitate până în Babilon. La fel ca israeliţii. Vom fi luaţi poate în Egipt. La
muncă silnică. La înălţarea piramidelor. Peste România urma să cadă poate ploaie de foc şi de
pucioasă ca în Sodoma şi Gomora.
Pe 1 octombrie 1924, noi, românii, urma să intrăm în conflict cu noul calendar 7 .
Nădăjduiam că Dumnezeu va fi îndurător cu noi, mai puţin cumplit decât fusese cu evreii.
Dar durerea a sosit şi asupra noastră. Trebuia să vină. Era de neînlăturat.
...
7
Posibilă eroare a autorului. Mai logic ar fi fost „urma să intrăm în conflict cu vechiul calendar.
8
sic! O eroare a autorului, era desigur 14 octombrie (n. scribd)
6
şcoală când va fi o sărbătoare după vechiul calendar. Niciodată. Mi-au spus. Au venit cu toţii
aici ca să-mi spună asta.
Lacrimile îi curgeau învăţătoarei pe obraji. Tocmai avusese o discuție aprinsă cu
părinţii. Schimbarea calendarului era o mare nenorocire ce se abătuse peste noi. Dar nu se
putea face nimic. Nimic. Ce poţi face împotriva autorităţilor?
- Nu se fac ore astăzi, mi-a spus învăţătoarea. Poţi să te duci acasă. Nu se fac ore pentru
un singur elev. Du-te acasă...
- Staţi aici?
Îmi venea greu să o las singură în clasa goală, plângând la catedră.
- Sunt silită să rămân aici, a spus ea. Inspectorul a ordonat tuturor învăţătorilor să nu
părăsească sălile de clasă. Chiar dacă nu vine nici un elev.
M-am întors acasă. Trist.
- Există nenorociri şi mai mari încă, mi-a spus tata pentru a mă linişti.
Şi, într-adevăr, au venit nenorociri mai mari mai apoi. Pe 26 octombrie 1924, de praznicul
Sfântului Dumitru, şcoala era închisă. Ca în fiecare an. Era o zi de sărbătoare. Zi de odihnă
duminicală. Sfântul Dumitru e o sărbătoare foarte mare. Un sfânt nespus de cinstit. S-a născut
la Tesalonic. E un vecin. Aproape un compatriot. Şi suntem mândri de el. Ca de un membru al
familie; care ar fi ocupat un loc printre sfinţi. E zugrăvit pe cal în icoane. La fel ca Sfântnl
Gheorghe. E înarmat, la fel ca Sfinţii Mihail şi Gavriil. E un sfânt militar. A salvat cetatea sa
natală şi Imperiul creştin în mai multe rânduri. Îl numim sfântul miroblit, căci din moaştele
sale revarsă mir fără încetare. Picături de ulei parfumat care tămăduiesc bolile.
Ca în fiecare zi de sărbătoare, uşa bisericii din Petricani era larg deschisă. M-am dus la
biserică. Aveam respiraţia tăiată. Trecând pragul bisericii şi intrând aici, părăseşti pământul şi
păşeşti în cer. Un cer reclădit pe pământ. Dar tot cer. Cu adevărat. Am intrat grăbit în altar.
Tata era îngenuncheat sub icoana Mântuitorului Hristos. Cu capul între mâini. La fel ca
oamenii deznădăjduiți. Era singur cuc în biserică. N-a băgat de seamă că venisem. Am
îngenuncheat lângă el. Tata părea că nu mă vedea. Era foarte amărât. Am pus mâna pe umărul
lui.
Ceea ce se petrecea era de aşteptat. Fatal. În acea zi de 26 octombrie 1924, era
sărbătoarea Sfântului Dumitru după noul calendar. Dar după vechiul calendar, acea zi era una
ca toate celelalte. O zi obişnuită. Parohienii din Petricani rămăseseră credincioşi vechiului
calendar. Nu acceptau schimbarea. Pentru ei, era o zi de lucru. S-au dus dar la câmp sau la
pădure. N-au venit la biserică pentru a celebra sărbătoarea Sfântului Dumitru. Îl vor cinsti
după vechiul calendar peste treisprezece zile.
- Sunt aici, tată!, am spus. Nu începi Liturghia?
- Biserica e goală, a spus tata. Nu e nici un credincios. Nici chiar viteazul Tudor,
paracliserul nostru. Lipseşte şi el.
- Biserica e goală, tată, dar eu sunt aici. E Sfântul Dumitru. Să începem Liturghia!
- Preotul singur, fără credincioşi, nu poate sluji. Ştii bine asta. N-o să fie nici o
Liturghie.
- Eu sunt aici, tată!, i-am spus din nou... Chiar tu mi-ai spus că acolo unde este un preot
şi un credincios Dumnezeu e de faţă. Poți să slujeşti Sfânta Liturghie. Sfântul Dumitru o să fie
mulţumit. Ai credincioşi. Pe mine. Biserica ta nu e goală.
Tata şi-a uitat apăsarea lui. A surâs. Mi-a mângâiat fruntea.
- Din punct de vedere teologic, fiindcă tu şi cu mine suntem putem sluji Liturghia. Dar
sufletul meu e tulburat. Dacă un preot cade pradă tulburării, trebuie să se abţină să slujească.
Nu trebuie să se apropie de altar.
7
...
Surorile mele, fratele meu şi cu mine stăteam la distanţă, în jurul cerdacului, privindu-i
pe orăşenii care mâncau. Domnul spus tatălui meu că se numea Constantin Tomescu, că era
decan la Facultatea de Teologie din Chişinău şi consilier eparhial în Basarabia. Doamna era
soţia sa. Era profesoară la liceul de fete din Chişinău. Veniseră, ca în fiecare vară, să-şi
petreacă concediul la Mănăstirea Neamţ, unde aerul este bun şi tonic. Profesorul l-a întrebat pe
tata dacă avea probleme legate de viaţa religioasă a satului. Tata i-a răspuns că de la
schimbarea calendarului, în 1925 parohienii părăsiseră biserica şi se despărţiseră de preotul
lor.
- Greşeala e a preoţilor, a spus profesorul. Voi, preoţii. n-ați ştiut să le explicaţi
credincioşilor că schimbarea calendarului nu e o problemă de teologie. E o operaţiune
mecanică. A schimba calendarul e totuna cu a întoarce un ceas şi a-i pune limbile la ora exactă.
Credincioşilor nu le-a fost lămurit îndeajuns acest fapt. Din această cauză au părăsit biserica.
Tata era stânjenit. Se rușina. Ca un elev scos la tablă, care nu știe lecția.
- Noi, preoții, nu putem să cerem parohienilor să rămână credincioși sărbătorilor sfinte
și în același timp să le schimbăm. Nu poți fi credincios și schimbător. Ori una, ori alta.