Comunicarea prezidentiala

Camelia Beciu în lucrarea Comunicare politica, defineste comunicarea prezidentiala

ca cea care desemneaza ansamblul practicilor si tehnicilor de comunicare prin intermediul carora
institutia prezidentiala si/sau presedintele disemineaza informatia de interes public si national.

Comunicarea prezidentiala este în opinia autoarei una din cele mai ritualizate forme
de comunicare politica. Aceasta constatare se datoreaza modului în care este perceput procesul
de transmitere de informatii din partea presedintelui. Momentele în care presedintele are o
interventie sau o convorbire devin momente exceptionale, ajung sa fie evenimente în sine sau
semne ca pe scena politica se întâmpla ceva de importanta maxima, de aici rezulta asa numitul
"contract" de comunicare. Prin acest contract conchide autoarea presedintele este "reprezentantul
natiunii", iar modul de adresare este alocutiunea.

Muchon analizând comunicarea prezidentiala din Franta, a constatat ca aceasta este

una din ce în ce mai personalizata. Astfel se face trecerea de la ritualul ce caracterizeaza
comunicarea prezidentiala si se trece la o comunicare ce doreste sa puna accentul mai mult pe
psihologia personajului prezidential. Camelia Beciu este de parere ca modul de adresare al
presedintelui cu toate ca nu seamana cu o alocutiune propriu-zisa, ea este tot perceputa ca o
alocutiune, momente exceptional în care presedintele comunica "în fata natiunii".

Camelia Beciu considera ca presedintele "ca reprezentant al natiunii, evoca sau

celebreaza memoria colectiva" (pag 24). Atunci când presedintele se adreseaza natiunii, natiune
ce detine o anumita istorie, el o face în calitate de cetatean, lider politic si lider simbolic. Ca lider
simbolic, presedintele se adreseaza natiunii-colectivitate, încarnând valori, caractere si idealuri
colective. Ca lider politic, presedintele comunica în numele unui stat. Iar în calitate de cetatean,
presedintele se adreseaza în numele opiniei publice.

Pe lânga rolul important pe care îl are presedintele în comunicare, tot atât de

important este si rolul institutiei prezidentiale, a carui comunicare se înscrie "în procesul cotidian
al comunicarii politice" (pag 24).

Camelia Beciu realizeaza o împartire a modelelor de comunicare prezidentiala prin

prisma modului în care presedintii utilizeaza televiziunea pentru a se adresa natiunii si a
interactiunii dintre presedinte, mass-media si public.

Denton si Hart (apud Beciu) sunt de parere ca spectacolul politic se datoreaza

televiziunii, care "submineaza adesea dimensiunea democratica a comunicarii
prezidentiale" (pag 24). Astfel rezulta: politica popularitatii, televiziunea este cea care a
determinat aparitia discursului plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual si
popular; politica aparitiilor publice, acapararea de aparitii publice, de capital televizual; riscul
demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor diminueaza rationalitatea în
procesul decizional, rezultând o diminuare eronata a publicului.

Mouchon (apud Beciu), formuleaza trei modele de comunicare, ce tin seama de

interactiunea ce are loc între presedinte si mass-media si rolul pe care îl joaca publicul din
perspectiva contactului cu presedintele.

Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul în care presedintele se prezinta ca
o autoritate menita sa raspunda întrebarilor jurnalistului-vedeta cu privire la punctele esentiale ce
intereseaza populatia.

Modelul agora, este modelul în care întrebarile provin din partea unui public bine
selectionat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta
persoanele ce vor adresa întrebari, ne mai fiind un purtator de cuvânt al opiniei publice.
Mouchon este de parere ca modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decât modelul
autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, interventiile nu sunt egale, ci proportionale cu statul
participantilor, rezultând un rol infim din partea publicului care se gaseste în ecuatia comunicarii
doar pentru a fi desfasurata comunicarea prezidentiala.

Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidentiala ce se

desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv
permite un dialog între public si presedinte. Cu toate acestea exista riscul aparitiei sindromului
discutiei de cafenea. Adica, calitatea dialogului depinde foarte mult de selectia participantilor si a
interventiei acestora. Un alt risc ar mai fi complexitatea întrebarii care nu permite un raspuns
succint si convingator din parte presedintelui.

Jacques Gerstlé în cartea Comunicarea politica este de parere ca televiziunea a jucat

un rol important în schimbarea si modelarea strategiilor comunicarii prezidentiale. Sufragiul
universal dar mai alese separarea puterilor a determinat un proces de administrare zilnica a
comunicarii prezidentiale, pentru ca institutiile media, este de parere autorul, au dobândit o
importanta strategica în jocul puterii. Comunicarea electorala avea rolul de a aduce popularitatea
candidatului, iar acest proces este unul de care presedintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte
"presedintele duce o campanie fara oprire, în care comunicarea se bazeaza pe popularitate" (pag
92).
 Institutia prezidentiala poate sa asigure un control al comunicarii. Prin control,
autorul, întelege modul în care va fi construita scena politica. Politica de comunicare va putea sa
gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.

Presedintele nu trebuie doar sa aiba acces la media direct, adica prin discursuri, ele
trebuie sa poata avea si o acoperire în cadrul programelor de informare mai ales a programelor
televizate. Astfel spus, "administrarea agendei prezidentiale permite orientarea acoperirii
mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualitatii" (pag 93).

Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea
ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie în favoarea celui de-al doilea. Cu toate
acestea, timpul acordat guvernului nu este împartit între Ministere, ci este concentrat asupra
puterii, asupra unui singur om. În plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de
reprezentant al natiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitata.

Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina strategia de comunicare.

Presedintele, arata autorul, "în perioadele de criza interna sau internationala, în conjuncturile
electorale sau în timpul exercitarii curente a puterii", va trebuii sa gestioneze diversele aspecte
simbolice ale rolului de: "gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale, arbitru, figura
tribuniana, sef militar si diplomat" (pag 94). Situatiile de criza în care presedintele este privit ca
un garant al libertatii cetatenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.

Comunicarea prezidentiala merge mai departe pâna acolo încât vrea sa controleze
scena, modul în care este distribuita informatia dar mai ales ce fel de informatie ajunge la public.

De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidentiala are
ca baza de sustinere "administrarea popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si
de mentinerea legitimitatii" (pag 94). Functia de presedinte permite orientarea strategiilor de
comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce trebuie dezbatuta.
Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru presedinte sa îsi transmita mesajul, iar
oricare ar fi situatia criza sau ameliorare, el trebuie sa îsi orienteze discursul în asa mod încât el
sa se plieze pe situatia data.

Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la

articolele aparute în ziare, ci pot fi deplasarile în strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.

Jacques Gerstlé defineste comunicarea prezidentiala nu doar ca o reducere la câteva

tehnici, ci ca pe "un ansamblu de eforturi ale presedintelui, canalizate în directia unui control -
prin cuvânt, tacere, actiune - al definirii situatiei politice oferite de mijloacele media si de alti
actanti politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de pozitia institutionala" (pag 96). Obiectivul
consta în a orientarea eforturilor spre o reprezentare a eforturilor spre o redare a situatie care sa
fie conforma cu punctele de vedere ale presedintelui. Pentru ca acest obiectiv sa fie îndeplinit
trebuie administrate din timp luarile de cuvânt, a intervalelor de tacere si a politicii simbolice.

Definirea si caracteristicile comunicarii guvernamentale

Comunicarea guvernamentala a fost definita drept 'ansamblul de practici si tehnici de comunicare

prin intermediul carora guvernul si structurile guvernamentale pun in circulatie informatii de
interes public, adica informatii privind diferite activitati ale departamentelor guvernamentale'[3].
Este modalitatea prin care atentia publica este indreptata asupra tuturor actiunilor si initiativelor
politice pe care guvernantii le propun; informatiile circula astfel, neincetat, transformand
comunicarea guvernamentala intr-o 'campanie permanenta de informare a electoratului'[4], cu
privire la activitatile acestei institutii.

Jacques Gerstle[5] defineste la randul sau comunicarea guvernamentala, dintr-o abordare care se
refera mai mult la structura acesteia, si anume, 'vizeaza guvernul in ansamblu si institutiile
specifice: ministerele sau oamenii care ocupa pozitii de putere, ministrii sau seful lor, primul-
ministru'.

Ce reprezinta astfel comunicarea guvernamentala? Modalitatea prin care un demers politic

capata legitimitate, se aduc la cunostinta proceduri care urmeaza a fi aplicate sau se iau hotarari
politice ce nu pierd din vedere interesul colectiv. Subliniez acest lucru, tocmai pentru ca mesajele
publice sunt transmise „in numele poporului'[6], guvernul, ca institutie publica, avand rolul de a
servi interesul general, ca o armonizare intre diversele interese particulare individuale.

O definitie pentru comunicarea guvernamentala propune si Zemor[7], ca modalitate de

'promovare a actiunii guvernamentale'. Comunicarea devine in felul acesta o parte esentiala a
actiunii politice si a transmiterii deciziilor politice; cu alte cuvinte, actiunea politica este inserata
intr-un plan de comunicare.

Transparenta reprezinta o caracteristica fundamentala a comunicarii guvernamentale, atat cu

privire la deciziile politice, cat si cu privire la cele administrative; prin comunicare, guvernul isi
asuma responsabilitatea deciziilor luate, masuri pe care publicul are dreptul sa le cunoasca,
tocmai pentru ca guvernul reprezinta o institutie de interes public, iar politicile guvernamentale
trebuie sa se bucure de adeziunea si de suportul cetatenilor; asadar, intr-o societate democratica,
'interesul general implica transparenta'[8] demersurilor guvernamentale.

Functiile comunicarii guvernamentale oglindesc, in fapt, functiile institutiei guvernamentale[9]:

- de informare, prin punerea la dispozitia cetateanului a informatiilor de ordin public, care

privesc proiectele de schimbare institutionala;
- de incurajare a dezbaterilor publice si implicit, de garantare a dezbaterilor politice, facandu-se
astfel cunoscute neajunsurile oamenilor si propuse solutii;

- de asigurare a relationarii sociale cu cetateanul, care devine actor social; nu trebuie sa lipseasca
dialogul social, care sa intareasca convingerea oamenilor ca problemele vor fi solutionate, prin
discutarea ofertelor politice;

- de obtinere a schimbarilor comportamentale din partea cetatenilor;

- de a intreprinde activitati de informare care sa surprinda interesul general, sub forma de

campanii de informare, de promovare si de valorizare a demersurilor guvernamentale.

Oamenii au teluri sau interese pe care incearca sa le rezolve, iar nemultumirea lor apare ca
urmare a ignorantei celor care detin puterea. Cheia o reprezinta intretinerea constanta a
legaturilor cu opinia publica si incercarea de sensibilizare a acesteia, pentru accesul mai facil la
schimbarea atitudinilor si obiceiurilor sale. Acestea sunt lucrurile pe care le implica o astfel de
comunicare, de tip guvernamental, care vizeaza informatiile de interes public, destinate
cetatenilor.

Informatia guvernamentala, ca unitate centrala a comunicarii guvernamentale. este definita de

catre Camelia Beciu[10] drept 'o comunicare civica', ce vizeaza permanenta relatie cu cetatenii,
facandu-se apel la rolul lor de a participa politic la viata societatii; este de dorit ca oamenii sa fie
interesati in mod real de oferta publica, printr-o mai larga accesibilitate si transparenta a
politicilor guvernamentale. Se atrage atentia ca, datorita relatiei speciale care se stabileste cu
cetatenii, informatia guvernamentala trebuie distinsa de comunicarea politica, de publicitate -
care se conduce dupa ratiuni concurentiale sau de propaganda.

Comunicarea guvernamentala a fost clasificata in doua mari categorii: cea informativa, ce

permite accesul cetateanului la informatia de tip public si cea persuasiva, prin care comunicarea
este privita ca propaganda. S-a stabilit insa, ca o astfel de distinctie este mai mult de conventie,
considerandu-se ca, in practica, 'comunicarea guvernamentala e deopotriva un act democratic si,
in acelasi timp. propagandistic'[11]. Ceea ce ma duce cu gandul la o dubla natura a informatiei
guvernamentale, publica si comerciala.

Si Jacques Gerstle[12] are aceeasi viziune fata de clasificarea comunicarii guvernamentale,

considerand ca forma informativa este indispensabila in procesul de elaborare si luare a
deciziilor; aplicarea propriu-zisa a deciziilor are nevoie de cooperare din partea populatiei, motiv
pentru care componenta persuasiva este cu atat mai necesara.

Comunicarea electorala

Legatura intre comunicarea electorala, ca forma particulara a comunicarii politice, mass-media si

comportamentul electoral a fost intens cercetata.
In epoca actuala a noilor tehnologii si a dominatiei mass-media nimic nu se mai intampla in viata
sociala fara comunicare, aceasta devenind absolut centrala pentru teoria sociala. In acest context,
a comunica inseamna a pune in comun, iar societatea este, prin excelenta, locul de intalnire al
oamenilor. Societatea, ca unitate politica, poate exista prin intrebuintarea cuvantului si a puterii
lui de pacificare a relatiei sociale.

Comunicarea electorala este puternic influentata de principiile care stau la baza marketingului si
a publicitatii, ea evoluand de-a lungul timpului de la forma spontana a discursurilor pe care un
candidat le rostea la adunarea publica in secolele XVIII – XIX, pana la comunicarea electorala
prin intermediul internetului integrata intr-un plan de campanie pus la punct cu mult timp inainte
de inceperea oficiala a cursei electorale. Importanta planului de campanie este accentuata de
literatura de specialitate din ultimele doua decenii. Intre elementele de baza ale unui plan orientat
spre castigarea pozitiei puse in joc se afla informatia referitoare la context (deci si la profilul
pietei media) si strategia (care subsumeaza tema campaniei, cadrul temporal, spatiul in mass
media pe care candidatul/ partidul il plateste, spatiul pe care media il acorda candidatului/
partidului si activitatea candidatului).

Aceste elemente ne trimit la rolul pe care mass-media il joaca in procesul electoral. Prin
intermediul mass mediei cei mai multi dintre alegatori obtin informatia pe baza careia iau o
decizie in fata urnei de vot. In cazul campaniei electorale trebuie facuta o discutie intre paid
media – termen ce desemneaza spatiul cumparat de catre un candidat sau un partid pentru a-si
prezenta mesajul in paginile unui ziar, la radio sau la televiziune, si earned media – termen ce
desemneaza spatiul acordat actorilor politici de catre mass-media.

In ceea ce priveste efectele stirilor de televiziune asupra opiniei publice s-a ajuns la concluzia ca
oamenii depind de informatiile si analizele din mass-media, si ca aceasta dependenta da mediei o
enorma capacitate de a influenta gandirea publicului. In diferitele cercetari s-au identificat doua
efecte ale stirilor de televiziune: agenda-setting si priming. Efectul de agenda-setting implica
faptul ca acele probleme ca fiind cele mai importante probleme nationale. Efectul de priming
(inaintare) implica faptul ca, acordand atentie unor probleme si ignorand altele, stirile de
televiziune influenteaza standardele dupa care guverne, presedinti, politicieni, candidati sunt
evaluati, deci au un impact semnificativ asupra optiunilor electorale.

O alta modalitate prin care mass-media poate influenta profound procesul electoral este
incadrarea (framing). Un cadru este, in viziunea lui Thmas E. Nelson, un mecanism retoric care
eticheteza. Defineste sau categorizeaza o tematica sau un obiect politic, stabilind criteriile de
evaluare ale acestora.

Asadar, exista unele efecte semnificative ale mass-media in planul formarii atitudinilor, evaluarii
atitudinilor, evaluarii stimulilor sociali si comportamentului politic si se constituie intr-un
argument in favoarea studierii cat mai amanuntite a felului in care media reflecta procesul
electoral.
Daca impartasim ideea potrivit careia comunicarea reprezinta elementul dinamic al sistemului
politic, atunci contributia sa la activitatea politica este inevitabila. Rezultanta a integrarii
publicitatii, sondajelor si televiziunii, comunicarea politica dominanta mediatizata implica o serie
de mutatii cu privire la selectia actorilor politici si gestionarea cotidiana a puterii. Astfel,
activitatea politica se bazeaza pe utilizarea limbajului, fie ca vrem sa convingem, ori sa
intimidam, recursul la limbaj se prezinta ca o alternativa la violenta. Limbajul are in acest sens, o
virtute pacificatoare in relatiile sociale, permitand aflarea unui acord sau a unui compromis intre
actorii politici. Dar limbajul poate insemna mai mult decat un simplu stoc de cuvinte, el
devenind un instrument si o emblema a puterii. In acest sens afirma M. Foucault ca puterea
asupra limbii reprezinta una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii. Liderii politici se
vor confrunta deci cu dilema discursului „potrivit” in raport cu grupul electoral pe care il
vizeaza. Inegalitatile de acces la cunoastere si limbaj se prelungesc in inegalitati de achizitie a
competentei politice si implicit, a performantei politice, cu alte cuvinte a sanselor de exercitare a
puterii. Ca un corolar al relatiei dintre limbaj si putere, am putea aminti de distinctia dintre
puterea din discurs si puterea din spatele discursului; prima se refera la discurs ca un loc in care
apare dominatia, relatiile de putere fiind puse in scena, in timp ce a doua identifica discursul
insusi ca tinta de dominatie si hegemonie. Neindoielnic, relatia dintre limbaj si putere a fascinat
in mod constant mintile ganditorilor din toate timpurile: cum anume, printr-un simplu discurs, se
poate actiona asupra maselor obtinandu-se astfel, transformari spectaculoase in planul actiunii?
Controlul exercitat prin intermediul cuvantului, forta actionala ce se ascunde in spatele sau, dar si
performanta pe care acesta o impune receptorului reprezinta o veche tema de meditatie,
cunoasterea fiind in general, asociata puterii sau chiar dominatiei.

Comunicarea electorala apare cel mai des in campanile electorale din preajma alegerilor. Gem
ziarele, vuiesc televiziunile de stiri, debordeaza portalurile online de aparitii ale alesilor,
declaratii acide si taioase, promisiuni pentru un trai mai bun. Mass-media este mediumul-rege.
Apari la televizor sau in ziar, deci existi. Au demonstrat-o de multe ori personajele politice care,
fara a avea nevoie de materiale de campanie(afise, tricouri si pixuri) cu insemnele candidatilor
unui anumit partid politic, au reusit sa se faca cunoscuti in randul electoratului prin aparitii
socante la televizor sau declaratii interesante prin ziarele locale.

Cum poti ajunge insa la televizor, in afara minutelor acordate la paritate pentru clipuri electorale
si interventii regulamentare? Provocind o stire! Cu un simplu fluturas, dar ingenios, cu un slogan
mai traznit, cu un desenas mai poznas - poti deveni subiect de fapt divers si poti atrage atentia
posturilor locale si, cine stie, chiar a celor nationale.

Spre deosebire de anii precedenti, azi avem moda internetului in comunicarea electorala. Un clip
electoral, fie si in calitate de home-video, daca are un graunte de bizarerie, poate genera o
adevarata campanie virala: internautii si-l trimit pe e-mail sau il posteaza pe site-urile cu lucruri
haioase, de unde va fi vizualizat de mii, chiar de zeci de mii de ori. Cu atit mai usor in cazul unei
simple poze sau al unui cintecel. Astfel mesajul este transmis ca un virus, iar fiecare dintre
destinatari il retrimite, participand astfel benevol la (re)difuzarea sa. Toate astea pot fi grozave
pentru publicul tinar, de obicei apatic la politica si indiferent fata de problemele
comunitatii. Poate ca, incepind cu o gluma online si intrind apoi pe forumuri si bloguri, tinerii
vor deprinde participarea, fie si cu un 'hmm' sau cu un 'wow', la dezbaterea politica si
cetateneasca. De aici, drumul pina la urna e poate mai simplu.Cred ca o campanie electorala
eficienta are nevoie sa se desfasoare in egala masura si prin mijloacele mass-media, dar si pe
strada in contact direct cu electoratul.

Un rol decisiv in politica este jucat si de televiziune intrucat conceperea si derularea unei actiuni
politice depinde din ce in ce mai mult de mediatizarea televizuala, de specializarea comunicarii
politice – fiecare gest al omului politic fiind „proiectat” si „calculat” in functie de interventia
consultantilor politici, de spectacularizarea informatiei politice, sustinuta de practici de
marketing politic si de publicitate, bazate pe informatia senzationala si pe divertisment, oamenii
politici devenind astfel, „produse de vanzare”. Influenta mediatizarii politicului asupra mesajelor
politice a fost evidentiata la toate nivelurile, iar faptul ca eficacitatea discursului depinde de
autoritatea actorului politic, de ceremonialul de enuntare, precum si de ponderea pe care alti
actori o dau discursului in chestiune, nu mai constituie pentru nimeni o noutate. Analizand
gesturile pe care le fac politicienii in „arena politica”, Peter Collett observa ca discursul acestora
are o puternica dominanta dramaturgica –ceea ce se cere actorului politic este sa invete cat mai
multe roluri pentru a fi capabil sa improvizeze, sa se descurce in orice situatie. Procesul discursiv
nu este niciodata izolat sau izolabil de contextul sau: el se bazeaza intotdeauna pe un discurs
prealabil, fapt cu atat mai important in discursul politic cu cat acesta se interpreteaza ca un
raspuns sau reactie la un enunt precedent. Astfel, politicianul lucreaza in mod permanenent
pentru ameliorarea inteligibilitatii sale, ajustandu-si tacticile explicative (de obicei metafore) la
nivelul de cunostinte al publicului. In politica aparenta este totul. Este la fel de important pentru
un politician sa convinga alte persoane ca are anumite principii dupa care se ghideaza in viata, pe
cat este sa ascunda faptul ca e pregatit in orice moment sa renunte la aceste principii, daca acest
gest i-ar aduce putere, bani sau renume. Daca luam in considerare acest lucru, atunci importanta
efectelor discursive ale manipularii in cadrul comunicarii politice devine de necontestat. De
altfel, Collett sustine cǎ, in urma sondajelor efectuate despre integritatea diferitelor profesii,
politicienii „ies de regula aproape pe ultimele locuri, de obicei deasupra vanzatorilor de masini
folosite”.

Fara teme de dezbatere publica care sa atraga atentia si sa creasca interesul, fara strategii clare,
fara mesaje personalizate, toate transmise prin comunicarea electorala, o campanie electorala
este nereusita.

Sloganele bine gandite, comunicatele de presa pot influenta optiunea de vot a alegatorului. Cel
putin, asa considera unii teoreticieni, dar si practicieni in comunicare politica. Site-urile de
partid, blogurile candidatilor, campaniile de promovare online sunt unelte ineficiente in
comunicarea cu electoratul romanesc uneori. Atunci cand limita de varsta depaseste 40 de ani, in
zonele rurale mai ales.
Comunicarea electorala este un exercitiu al negocierii si seductiei, in care sunt implicati clasa
politica - care vrea sa seduca, electoratul - care vrea sa negocieze si mass-media - care se
orienteaza la conditiile de cerere si oferta. La prima vedere, intre electorat si clasa politica ar
exista un gen de comunicare-negociere (optiunea de vot desfasurandu-se ca recompensa pentru
politici sociale, facilitati economice, conditii de functionare bazate pe principiul liberalismului
etc). Dar, in mod real, ceea ce pare a fi comunicare-negociere este expresia latenta a actiunii unui
sistem complex de schimbare a cognitiilor sociale, de manipulare. Acest tip de comunicare
trebuie sa ia o forma dialogala, sa puna in joc argumente rationale. Comunicarea-seductie
in campania electorala ia cele mai diverse forme ale publicitatii politice: discursuri, slogane
electorale, machete de presa si spoturi electorale.

Comunicarea politica reprezinta un domeniu de cunoastere si tinde sa se afirme ca o disciplina

distincta, utilizand in acest scop paradigme ale gandirii politice si ale stiintelor sociale.
Incertitudinile care exista astazi in definirea conceptuala, pe de o parte, a comunicarii, si, pe de
alta parte, a politicii, ridica probleme serioase in definirea obiectului de studiu al comunicarii
politice. Sociologul Jacques Gerstle a facut cea mai ampla analiza a metodelor prin care
comunicarea politica isi legitimeaza spatiul de conceptualizare dintre politica si comunicare. El
considera ca exista doua abordari principale in studiul acestei discipline relativ noi: 'Una dintre
ele disociaza comunicarea de politica, dind prioritate primului concept, in intelegerea procesului
de comunicare politica, cea de-a doua perspectiva insista asupra consubstantialitatii politicii si
comunicarii. Daca tehnicile de comunicare ar cunoaste un avant fara precedent, ar fi de dorit, mai
curand, o directionare a propensiunii actuale decat sa fie explicat politicul prin comunicarea
insasi' (Jacques Gerstle).

Comunicarea electorala se poate desfasura pe mai multe fronturi: poate exista comunicarea cu
electoratul( cea mai importanta, element vital pentru o functionare eficienta a unei
democratii), comunicarea intra-parlamentara (la fel de importanta cum este comunicarea intre
deputati si alegatorii lor) sau comunicarea institutionalizata(prin intermediul birourilor de presa
ale partidelor politice)