Ispas Diana (grupa 2), Straciuc Mădălina-Andreea (grupa 2), Fediuc Andreea (grupa 2),

Ghiarasim Andreea (grupa 2), Zaharia Cristina (grupa 3)

BFKT Anul III

Monitorizarea clincă a acuității vizuale

Scurt istoric al acuității vizuale
In 1843, oftalmologul german Heinrich Kuechler a scris un mic tratat care pledeaza in
favoarea necesitatii de a exista si a se folosi teste standardizate de vedere. El a dezvoltat si un set
de trei grafice. La cativa ani diferenta, in 1854, Eduard von Jaeger publica un set de modele de
citit, care sa sprijine analiza vederii functionale. El a publicate aceste modele in germana,
franceza, engleza si in alte limbi. A folosit fonturi care erau utilizate de catre Casa Imprimeriei
de Stat din Viena si le-a etichetat cu numere din acel catalog de tiparire. Primul care a inventat
termenul „acuitate vizuala” a fost Franciscus Donders, care in 1861 l-a descris ca fiind
exactitatea/precizia vederii si l-a definit ca fractie intre acuitatea vizuala a unui pacient si
acuitatea vizuala standard.
In 1862, Herman Snellen isi publica faimoasele modele de litere. Decizia sa cea mai
importanta a fost, de fapt, de a nu folosi tipurile existente de litere, ci de a creea tipuri speciale,
pe care le-a denumit „optotipuri”. Acesta a fost un pas crucial deoarece a reprezentat o masura
fizica standard pentru reproducerea modelului folosit la testare. Snellen a definit „vederea
standard” ca fiind abilitatea de a recunoaste unul din optotipurile sale atunci cand este privit sub
un unghi de 5 minute de arc. Deoarece este convenabil, din punct de vedere psihologic, sa se
opereze cu valori unitare pentru pacientul standard s-a introdus conceptul de „unghi de vedere”,
egal cu unghiul geometric sub care este privit obiectul, impartit prin 5 minute de arc. In acest fel
optotipul poate fi recunoscut de un pacient standard, daca acesta il vede separat de un unghi de
vedere de 1 minut de arc (5 grade pt pacient/5 grade de referinta=1grad vedere).
Deoarece este incomoda utilizarea unor marimi unghiulare in practica de catre
oftalmologi, s-a preferat sa se utilizeze distante. Optotestul are o dimensiune (inaltime h)
calculata astfel incat sa fie observat sub un unghi de vedere de 1 minut de arc (unghi geometric
de 5 minute de arc) daca este plasat la o distanta D fata de pacient.
 In 1875, Snellen a schimbat modalitatea de masurare din „picioare” in „metri” (de la
20/20 pentru pacientul ideal la 6/6). Mai apoi, Monoye a propus inlocuirea notatiei fractionate a
lui Snellen cu echivalentul sau zecimal (ex. 20/40=0,5; 6/12=0,5; 5/10=0,5). Notarea zecimala
simplifica compararea valorilor acuitatii vizuale, indiferent de distanta de masurare de referinta.
In 1888, Edmund Landolt a propus simbolul „Landolt C”, un simbol care are un singur
element de detaliu si variaza doar ca orientare. Simbolul, de forma unui inel rupt (intrerupt),
seamana cu litera C, si este plasat intr-o retea de 5x5 elemente. La notarea 20 / 20 optotipul are 5
minute de arc pentru deschidere (deci o deschidere ce masoara 1 minut de arc de vedere) si poate
fi orientat in sus, in jos, in stanga sau in dreapta. Aceasta propunere a lui Landolt s-a bazat pe
faptul ca nu toate optotipurile lui Snellen erau la fel de usor de recunoscut. Modelul lui Landolt
este simbolul preferat de masurare a acuitatii vizuale in experimentele de laborator.

Modelul lui Landolt

Un alt sistem de masurare a acuitatii vizuale a fost propus de catre oftalmologii rusi
Sergei Golovin si D.A. Sivtsev in 1923. Acestia au dezvoltat un tabel de testare a acuitatii, care a
fost folosit in URSS pana in 1991 si se mai foloseste si azi in unele state post-sovietice. Tabelul
este format din doua parti cu cate 10 randuri fiecare, ambele parti cu valori ale acuitatii vizuale
ce cresc cu 0,1 de la rand la rand. Partea stanga contine caractere chirilice intr-o anumita ordine,
fiecare caracter avand latimea egala cu inaltimea, iar marimea caracterului de pe primul rand
fiind de 70 mm, cel de pe al doilea rand 35 mm, iar cel de pe ultimul rand -7 mm. Partea dreapta
a tabelului contine simbolurile Landolt. Distanta a fost stabilita la 5 m. Tabelul a fost denumit
„tabelul Golovin-Sivtsev”.
 Ian Bailey si Jan Lovie au publicat in 1976 un nou model ce avea o schema cu 5 litere pe
fiecare rand, iar spatiile dintre litere si randuri erau egale cu dimensiunea literei. Aceasta schema
a fost creata pentru a standardiza efectul de aglomerare si numarul de erori care se puteau
produce, si astfel marimea literei a devenit unica variabila a nivelelor de acuitate masurate.
Aceste modele au forma unui triunghi inversat si sunt mult mai largi la varf decat modelele
traditionale. Marimea literelor urmeaza o progresie geometrica. In acelasi an, Lea Hyvärinen a
creat un alt model – „modelul Lea”, folosind diverse figuri (un mar, o casa, un cerc si un patrat)
pentru a masura acuitatea vizuala la copiii mici. Si tot atunci, Hugh Taylor s-a folosit de aceste
principii pentru un model special pentru analfabeti – „Tumbling E”, pe care l-a utilizat pentru a
masura acuitatea vizuala la aborigenii australieni. In prezent, se utilizeaza pentru persoanele
analfabete.

Fiziologia acuitatii vizuale

Pentru a vedea un detaliu, sistemul optic al ochiului trebuie sa proiecteze o imagine

focalizata pe fovee (regiunea cea mai sensibila din aria maculara, avand cea mai mare densitate
de fotoreceptori, deci avand cea mai buna rezolutie si sensibilitate la culoare). Acuitatea si
vederea in culori, desi sunt realizate de aceleasi celule, sunt functiuni fiziologice diferite care nu
relationeaza. Ele pot fi afectate in mod independent.
Cortexul vizual este o parte a cortexului cerebral aflat in partea posterioara a creierului
(occipital), parte responsabila de procesarea stimulilor vizuali. Partea centrala a imaginii, de
aprox. 10°, reprezinta cel putin 60% din cortexul vizual. Multi dintre acesti neuroni sunt direct
implicati in procesarea acuitatii vizuale.
Lumina calatoreste de la obiect la fovee printr-o cale imaginara denumita axa vizuala.
Tesuturile si structurile ochiului care sunt in axa vizuala afecteaza calitatea imaginii. Aceste
structuri sunt: filmul lacrimal, corneea, camera anterioara, pupila, corpul vitros si retina. Partea
posterioara a retinei, numita epiteliul pigmentului retinal, este responsabila, printre altele, de
absorbirea luminii care trece prin retina pentru a nu atinge alte parti ale retinei. Acest epiteliu are
o functie vitala, aceea de a recicla substantele chimice utilizate in detectarea fotonilor. Daca este
afectat in vreun fel si nu isi realizeaza functia de curatare, rezulta orbirea.
Vazul este cel mai important simt al omului si care furnizeaza aproape doua treimidin
toate informatiile prelucrate de creier. Cercetatorii sustin ca peste 80% dinamintiri sunt
inregistrate cu ajutorul ochilor. Receptorul periferic al vazului este ochiul(telereceptor) . In ciuda
dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formele,miscarile, reliefurile, culorile si
diferentele de luminozitate. Excitatia produsa delumina este transmisa prin nervii si tracturile
optice la scoarta cerebrala in aria 17Brodmann, situata in jurul scizurii calcarine, unde se
transforma in senzatie vizuala.Ariile 18 si 19 situate in vecinatate, denumite ariile vizuale de
asociatie, realizeazaperceptii mai vagi si servesc si ca arii asociative. Ochiul impreuna cu caile
detransmitere si cu zonele de proiectie corticala formeazaaparatul sau analizatorul vizual.Ochiul
are rolul de a furniza omului diverse informatii subforma de imagini colorate, referitoare la
adancimea,distanta si miscarea obiectelor. Prin miscarea ochiului intoate directiile, putem vedea
cea mai mare parte amediului care ne inconjoara.Ochiul se gaseste in cutia craniana, in orbita
oculara,formata din tesut osos si tapetata cu tesut adipos pentrua proteja ochiul de lovituri.

Determinarea acuității vizuale

Acuitatea vizuala(AV) reflecta functia retinei centrale si este definita drept capacitatea
de discriminare a configuratiei, contururilor si detaliilor spatiale ale obiectelor, in relatie directa
cu gradul de iluminare si cu contrastul dintre obiect si fondul pe care acesta este prezentat.
Determinarea acuitatii vizuale se bazeaza pe notiunea de minim separabila ce reprezinta
capacitatea de a percepe separat doua puncte foarte apropiate care sunt vazute de ochi sub un
anumit unghi vizual.
Pentru exprimarea sa numerica, AV se defineste matematic ca inversul unghiului vizual
exprimat in minute(ex. Doua puncte care se inscriu pe retina sub un unghi de 1,5’ sunt vazute
separat, atunci AV corespunzatoare este de 1/1,5=0,6).
Se considera drept limita inferioara a normalului o AV de 1 ceea ce corespunde
capacitatii de a percepe separat doua puncte care se inscriu pe retina sub un unghi de 1’. Aceasta
limita inferioara a normalului nu este prezenta de la nastere ci este atinsa in jurul varstei de 4-6
ani in conditiile integritatii anatomice si functionale atat a analizatorului vizual, cat si a
aparatului locomotor ocular. Cresterea treptata AV continua pana in jurul pubertatii si pot fi
atinse limitele maxime de 1,2-2.
Scaderea AV monoculara poate fi determinata de trei mari categorii de cauze:
1. Viciu de refractie(ex. Miopie, hipermetropie, astigmatism)
 2. Tulburarea de transparenta a mediilor oculare(ex. Cataracta, leucom,
cornean, etc)
3. Leziuni nervoase neuro retiniene(ex. Boli retiniene, neuropatii optice)
Scaderea AV monoculare masurata cu cea mai buna corectie optica si in absenta unor cauze
organice evidente clinic la nivelul ochiului sau a cailor vizuale, se numeste ambliopie.
Cea mai frecventa forma de ambliopie este ambliopia strabica ce apare pe ochiul deviat,
cel mai frecvent in strabismele monolaterale. Este principala cauza de scadere a AV vizuale la
copii si poate fi ireversibila daca nu este tratata la timp, inainte de 4-5 ani(cand se presupune ca
se incheie dezvoltarea fiziologica a AV). Ambliopia strabica este cu cat mai frecventa cu cat
strabismul apare mai precoce si este determinata de inhibitia corticala a impulsurilor de la ochiul
strabic.
Ambliopia anizometropica este a doua ambliopie ca frecventa dupa cea abstrabica si
apare in prezenta unor diferente de refractie oculara a celor doi ochi(peste 3D in cazul miopiei si
peste 2D in hipermetropie sau astigmatism). Cauza acestei ambiliopii este lipsa de focalizare a
imaginii retiniene pe ochiul cu viciul de refractie mai mare.
In functie de gradul alterarii functiei vizuale, ambliopia poate fi relativa, usoara, medie,
severa si profunda.
AV la distanta reflecta functia vizuala a ochiului atunci cand sistemul sau optic este aflat
in repaus acomodativ, adica pentru explorarea ociectului nu este implicata acomodatia. In
general aceasta distanta minima, numita si infinit oftalmologic, este de 5 m.
Emetropia este o stare fiziologica de organizare si structurare a sistemului optic ocular in
care, in conditiile de repaus acomodativ, un fascicul de raze luminoase paralele cu axul vizual va
fi focalizat pe retina si intr-un singur punct.
Abaterile de la starea de emetropie se numesc vicii de refractie statice sau ametropii.
Dupa cauza ametropiile pot fi de corectie (puterea de refractie a ochiului nu este corelata
cu lungimea axului anteroposterior) sau de componenta (tulburarea de refractie face parte dintr-
un context plurimalformativ ocular mai larg, de obicei congenital).
Dupa caracteristicile sistemului ocular se disting ametropii axiale(determinate de
anomalii ale axului antero-posterior ocular; ex.prea scurt in hipermetropie, prea lung in miopie),
emtropii de curbura(datorate anomaliilor de curbura ale corneei sau cristalinului; ex. Miopia din
keratoconus) si ametropii de indice (sunt determinate de modificarea indicelui de refractie a
mediilor transparente oculare; ex.miopia din intumescenta cristalinului).
In functie de tipul imaginii formate pe retina ametropiile pot fi stigmice (imaginea
focalizata este un punct; ex.miopia si hipermetropia; corectia lor se va realiza cu lentile sferice)
sau astigmice (imaginea obiectului focalizata prin sistemul optic ocular este o eclipsa;
ex.astigmatismele; corectia lor se realizeaza cu lentile sferocilindrice).
Miopia este un viciu de refractie stigmatic in care imaginea obiectului se formeaza
inaintea retinei; pentru corectia ei sunt necesare deci lentile divergente, cu (-), care vor deplasa
imaginea inapoi, focalizand-o pe retina; lentilele divergente au centrul subtire si marginea mai
groasa, micsoreaza imaginea obiectelor si o deplaseaza in acelasi sens cu deplasarea lentilei.
Hipermetropia este o ametropie stigmica in care imaginea obiectului se formeaza in
spatele retinei, pentru corectia ei fiind astfel necesare lentile convergente, cu (+), care vor
deplasa imaginea anterior, aducand-o pe retina; lentilele convergente au centrul gros si periferia
mai subtire, maresc imaginea obiectului si o deplaseaza in sens invers miscarii lentilei;

Astigmatismul este un viciu de refractie astigmic in care imaginea obiectului se formeaza

inaintea retinei sau in spatele acesteia; corectia astigmatismelor se realizeaza cu lentile
sferocilindrice.
 Diagnosticarea si corectia optica a viciilor de refractie statice – miopia, hipermetropia si
astigmatismul se realizeaza prin testarea AV la distanta deoarece aceste ametropii nu implica
acomodatia.
Determinarea AV la distanta se realizeaza in mod curent la pacientii cooperanti prin
metode subiective, utilizand optotipii de distanta- teste speciale standardizate ce contin litere,
numere, semne sau desene prezentate de la o anumita distanta, caracteristica testului respectiv.
Caracterele unui optotip sunt asezate pe randuri in functie de marimea lor, aceasta
marime variind gradat:
 De la o dimensiune maxima ce corespunde unei AV minime ( in general
este alaeasa valoarea AV aflata la limita utilitatii practice -0,1=1/10);
 Pana la dimensiune minima corespunzatoarea unei AV maxime ( este cel
putin limita inferioara a normalului -1).
Fiecarui rand de semne ii corespunde o anumita AV pentru distanta de la care se citeste
optotipul.

Optotip pentru distanta

 Determinarea AV fara corectie (fc). Pentru masaurarea AV pe un ochi se citeste optotipul
de la distanta sa standardizata, in ordine, incepand de la caracterele mari spre cele mici, ultimul
rand considerat citit fiind acela pentru care au fost recunoscute ½+1 din totalul caracterelor.
Ultimul rand citi indica AV pe ochiul examinat. Pentru majoritatea optotipilor de distanta, un
pacient care citeste macar o parte din caractere are o AV de peste 1/10.
Daca pacientul nu reuseste sa citeasca primul rand al optotipului, atunci este rugat sa se
aproprie de optotip pana la distanta maxima de la care poate citi acest rand. AV pe ochiul
respectiv se va calcula dupa raportul: AV=d/D, unde d- distanta de la care pacientul respectiv
citeste cele mai mare caractere ale optotipuli, iar D- distanta de la care aceste caractere ar fi citite
de ochiul emetrop; in general pentru optotipii care se citesc de la 5 m caracterele cele mai mari
sunt recunoscute de ochiul emetrop de la 50m.
Determinarea AV cu corectie (cc). In prezenta unui viciu de refractie, investigatia se
continua cu determinarea refractiei oculare prin metode subiective sau, mai corect, obiective si
apoi se probeaza corectia optica pentru distanta.
Pentru corectia miopiei se alege cea mai mica lentila divergenta (-), cu care AV este
maxima; de asemenea, pentru astigmatismele miopice se alege lentila cu o valoarea dioptrica cea
mai mica.
Pentru corectia hipermetropiei se alege cea mai mare lentila convergenta (+), cu care se
obtine cea mai buna AV. Pentru corectia astigamtismelor hipermetropice, lentila aleasa este cu
cea mai mare putere dioptrica.
Potrivit unei conventii internationale, pentru stabilirea conventiei astigmatismului mic se
alege o lentila sferocilindrica in care sfericul este cu (+), iar cilindricul este cu (-).
Corectia pentru distanta se adreseaza unui viciu de refractie static si in consencinta acesti
ochelari trebuie purtati:
 Inainte de varsta de 40 ani- permanent ( si la aproape si la distanta);
 Dupa varsta de 40 ani- dupa ce s-a instalat presbiopia- tot timpul cu
exceptia lucrului de aproape unde vor fi utilizati ochelarii pentru aproape.
Modalitati de exprimare a acuitatii vizuale

Acuitatea vizuala este masurata in general in functie de marimea literelor modelului Snellen sau
marimea altor simboluri, cum ar fi simbolul Landolt C. In unele tari, acuitatea se exprima sub
forma unei fractii, iar in altele sub forma unui numar zecimal.
Astfel, daca se foloseste piciorul ca unitate de masura, acuitatea se exprima ca 20/20.
Utilizand sistemul metric, acuitatea vizuala se exprima ca 6/6. Vederea 6/6 este echivalenta cu
vederea 20/20. In sistemul zecimal, acuitatea este definita ca valoarea marimii unui gol (masurat
in minute de arc) al celui mai mic simbol Landolt C care poate fi identificat raportata la cea
standard. Valoarea 1.0 este egala cu valoarea 20/20.
Scala LogMAR este o alta scala utilizata si se exprima ca logaritm al unghiului minim de
rezolutie. Scala LogMAR converteste scala geometrica a modelului clasic la o scala lineara. Ea
masoara pierderea acuitatii vizuale; valorile pozitive indica o pierdere a vederii, in timp ce
valorile negative denota o acuitate vizuala normala sau chiar mai buna. Scala LogMAR este insa
rareori utilizata clinic; se foloseste mai mult la calcule statistice.
O acuitate vizuala de 20/20 inseamna ca o persoana poate vedea in detaliu de la 20 de
picioare distanta, la fel precum ar vedea o persoana cu vedere normala de la 20 de picioare
distanta. Daca persoana ar avea o acuitate de 20/40, se intelege ca el ar vedea in detaliu de la 20
de picioare distanta, la fel cum ar vedea o persoana cu vedere normala de la 40 de picioare
distanta. Este posibil sa ai o vedere superioara lui 20/20 (1,00). Acuitatea vizuala maxima a
ochiului omenesc, fara ajutor, se afla in jurul valorii de 20/10 (6/3; 2,00). Unele pasari, cum ar fi
soimul, au acuitatea vizuala in jurul valorii de 20/2, astfel vederea lor fiind mult mai buna decat
cea a omului.
Cand acuitatea vizuala este sub cel mai mare optotip din model, fie modelul este deplasat
mai aproape de pacient, fie pacientul se muta mai aproape de model, pana cand il poate citi.
Odata ce a reusit sa il citeasca, se noteaza marimea literei si distanta. Daca pacientul nu este
capabil sa citeasca modelul indiferent de distanta, acesta va fi testat dupa cum urmeaza:
 TEST DEFINITIE
Numararea degetelor Abilitatea de a numara degetele la o anumita
distanta
Miscarea mainii Abilitatea de a distinge daca o mana se misca
sau nu in fata pacientului
Perceptia luminii Abilitatea de a distinge daca ochiul percepe
orice fel de lumina
Nici o perceptie a luminii Inabilitatea de a vedea lumina – orbire totala

Multi oameni au unul dintre ochi cu o acuitate vizuala superioara celuilalt. Daca o
persoana nu poate obtine o acuitate de 20/200 (6/60; 0,1), chiar si cu ajutorul celor mai buni
ochelari, atunci persoana respectiva este considerata oarba. De asemenea, persoana care are un
camp vizual mai ingust de 20 de grade este considerata oarba.

Determinarea existentei astigmatismului

Astigmatismul este cea mai comuna problema de vedere. Este un defect de vedere cauzat
de forma neregulata a corneei (astigmatism corneeal). Uneori, astigmatismul este rezultatul
formei neregulate a cristalinului – acesta numindu-se astigmatism lenticular.Cel mai des intalnit
insa este astigmatismul corneeal. Corneea, in loc sa aiba forma unei sfere, este elipsoidala si
reduce astfel abilitatea corneei de a focaliza lumina.
Astigmatismul este o eroare de refractie a ochiului, in care exista o diferenta a puterii de
refractie in diverse plane ce contin axa vizuala a ochiului. Adica ochiul are puncte de focalizare
diferite in planuri diferite. De exemplu, imaginea poate fi clar focalizata pe retina in plan
orizontal, insa in plan verticaleste focalizata in fata retinei.
Daca imagine aunei surse de lumina indepartate, formata in focarul-obiect al ochiului, are
o forma sferica in cazul ochiului normal, in cazul astigmatismului va aparea o imagine sub forma
a doua linii in planele focale (planele de puteri maxima, respectiv minima a ochiului), datorita
refractiei diferite a razelor de lumina in cele doua plane. Cu cat cele doua imagini sunt mai
indepartate una de alta, cu atat gravitatea astigmatismului e mai mare.
 Sunt forme regulate de astigmatism, cand cele doua imagini virtuale formate pe retina
formeaza un unghi de 90°, si forme neregulate de astigmatism, cand imaginile formeaza un
unghi diferit de 90° (sunt asezate oblic una fata de alta).
In mod normal, astigmatismul este ereditar, multi oameni se nasc cu o asemenea forma
a corneei. Dar astigmatismul poate rezulta si din alte cauze, cum ar fi o ranire a ochiului,
anumite tipuri de chirurgie sau mai poate rezulta si de la keratoconus (boala care cauzeaza
subtierea graduala a corneei).
Astigmatismul poate fi corectat cu ajutorul ochelarilor, lentilelor de contact sau
chirurgiei refractive.
 Pentru a determina existenta astigmatismului si a cuantifica axele acestuia, exista mai
multe teste folosite de oftalmologi in timpul examinarii oculare. Modelul Snellen poate releva
initial o acuitate vizuala scazuta. Keratometrul se poate folosi pentru a masura curbarea
meridianelor pe suprafata corneei. Topografia poate fi, de asemenea, folosita pentru a obtine o
reprezentare mai exacta a formei corneei. Retinoscopia poate furniza o estimare obiectiva a
erorilor de refractie ale ochiului, iar utilizarea cilindrilor incrucisati Jackson intr-un foropter
poate fi folosita pentru a rafina aceste masuratori.
Pentru a determina astigmatismul regulat se utilizeaza metoda fantei (Donders). Se
izoleaza un fascicul plan de raze printr-o fanta de 1 mm latime, asezata diametral in fata pupilei
subiectului, rotindu-se lent fanta. Pentru doua pozitii unghiulare ale acestei fante, fasciculul se
refracta ca si cum ochiul ar avea numai suprafete sferice de revolutie si poate fi corectat numai
cu lentile sferice. Se cauta prin tatonare aceste pozitii (coincid cu meridianele principale ale
ochiului) si se determina puterile lentilelor sferice de corectie. Diferenta acestor puteri este
diferenta astigmatica.
Metoda cadranului lui Parent – pacientul priveste un ecran pe care sunt desenate raze
negre pe fond alb. Testul foloseste urmatoarea proprietate: dreapta perpendiculara pe meridianul
cel mai putin ametrop va fi vazuta mai clar.
Subiectul este asezat la 5 m si i se cere sa spuna daca vede toate razele cadranului lui
Parent la fel de nete (miopul va trebui sa poarte ochelari). Daca razele nu sunt vazute toate la
fel de clar, se cauta sa se faca clare privind printr-o lentila cilindrica cu axa indreptata in
directia meridianului principal de putere minima.
In cazul astigmatismului hiperopic sau mixt, daca punerea la punct se face pe cercul de
difuzie minima, o valoare Vb va corespunde unui astigmatism de 2 ori mai mare decat ametropia
R. Ametropia R se calculeaza cu formula R=0,25/Vb.
O alta metoda de determinare a astigmatismului este metoda cetei. Se transforma
astigmatismul de orice fel in astigmatism miopic, cu ajutorul unei lentile sferice (+4, +8 dpt).
Intreg testul apare neclar. Se micsoreaza progresiv puterea lentilei si se atenueaza ceata pana
cand se obtine aproape un astigmatism miopic simplu. Practic, schimbarea lentilelor se opreste
cand se obtine o acuitate de 0,5 (5/10). In acest moment, focala posterioara este aproape de
retina, iar cu testul de astigmatism se recunoaste directia dreptelor care se vad cel mai clar, ceea
ce determina meridianele principale. Daca subiectul are astigmatism miopic compus, o lentila
divergenta il va aduce in stadiul dorit, dar trebuie avut grija sa nu se produca astigmatism mixt,
deoarece acomodarea ar falsifica rezultatele.
Se aseaza apoi in fata ochiului, pe langa lentila sferica, un cilindru concav (negativ) cu
axa perpendiculara pe directia de claritate maxima. Focala anterioara se apropie de retina,
cealalta ramane fixa. Se mareste progresiv puterea cilindrului, pana la identitate de aspect a
testului in toate directiile. Astigmatismul este corectat si subiectul transformat in miop simplu
fara astigmatism. Se modifica usor corectia sferica pentru a transforma miopul in emetrop,
cautand sa se obtina o acuitate maxima. Se verifica apoi din nou astigmatismul si, la nevoie, se
aduc modificari cilindrilor (in timpul operatiunilor, capul trebuie mentinut drept).
Un alt test este testul cu mire si capriori. Acest test, in cazul in care este orientat dupa
meridianul cel mai putin miop, apare cu liniile unei mire mai negre decat liniile celeilalte, care
este perpendiculara pe prima, iar liniile capriorilor apar la fel de cenusii. Puterea cilindrului
corector va fi aceea care face ca mirele sa apara identice ca innegrire. Pentru determinarea
directiilor planelor principale, se roteste testul pana liniile capriorilor sunt la fel de neclare.
Testul Raubitschok – consta din doua parabole simetrice in raport cu o directie meridiana.
Testul apare cu liniile la fel de negre, daca axa de simetrie a testului coincide cu o sectiune
principala a ochiului astigmat (in practica, se roteste testul pana cand se obtine aceasta conditie).
Pentru a determina corectia, se adauga lentile sferice negative, cu pas de -0,25 dpt., pana cand
mirele devin clare. Cilindrul corector este egal cu diferenta puterilor intre cele doua plane
principale.
Urmeaza apoi sa se faca verificarea binoculara.
Cilindrul incrucisat este o lentila cu puteri de +0,25 dpt. si -0,25 dpt. in cele doua
sectiuni principale (sau +0,5 si -0,5dpt). Lentila trebuie sa poata fi rotita in jurul unei axe, asezata
in planul axelor cilindrului, facand 45° cu acestea. Cu ajutorul cilindrului incrucisat, un emetrop
este transformat in astigmat mixt de 0,5 dpt. sau 1 dpt., prin simpla rotatie a aparatului, fara a se
schimba orientarea axelor. Pentru a verifica daca cilindrul prescris are putere exacta, se
suprapune cilindrul incrucisat, facand sa coincida axa sa concava cu axa concava a corectiei.
Privind tabloul cu optotipuri, se compara acuitatea obtinuta in aceasta pozitie si dupa ce cilindrul
a fost rotit. Literele trebuie sa apara la fel de clare (sau neclare). Daca erau mai neclare in prima
pozitie, trebuia micsorata puterea cilindrului concav, in caz contrar trebuie marita. Pentru
verificarea pozitiei axei cilindrului, se aseaza cilindrul incrucisat la 45° fata de orientarea ce o
avea in incercarea precedenta. Testele trebuie sa apara la fel de neclare in cele doua pozitii ale
cilindrului incrucisat.
O alta metoda de utilizare a cilindrului incrucisat este urmatoarea: folosind tabloul de
optotipuri cu cercuri, se determina cea mai buna corectie sferica. Daca acuitatea este mai buna de
0,5 dpt. se foloseste cilindrul incrucisat de 0,25 dpt., altfel se prefera cel de 0,5 dpt. Se pune
aparatul in diverse pozitii – 0°, 90° si daca nu se obtine o modificare de netitate, inseamna ca
ochiul nu are astigmatism. Daca se constata diferente, se adauga cilindrul de -0,5 dpt. cu axa in
directia axei cilindrului negativ al cilindrului incrucisat, care da cea mai buna imagine (acuitate).
Daca acuitatea nu se modifica, pozitia cilindrului este cea mai buna; daca acuitatea se modifica,
se schimba pozitia ansamblului prin retusuri succesive, pana se obtine egalitate de netitate. Astfel
se determina pozitia axei cilindrului. Se deplaseaza cilindrul incrucisat si se modifica puterea
cilindrului corector, pana se obtine egalitate de netitate in cele 2 prezentari ale cilindrului
incrucisat. Se obtine astfel puterea cilindrului (diferenta astigmatica).
Verificare corectiei:
1. Metoda variatiei corectiei - dupa determinare corectiei, se adauga o lentila de -0,25 dpt.
Liniile testelor trebuie sa se pastreze la fel de nete. Daca puterea sferica este bine aleasa,
adaugand +0,25 dpt., acuitatea trebuie sa scada usor, iar daca se adauga -0,25 dpt., acuitatea
trebuie sa ramana neschimbata.
2.Testul bicolor – subiectul priveste o suprafata iluminata din spate cu doua zone alaturate, una
colorata in rosu si cealalalta in verde; pe ambele suprafete sunt scrise niste litere. Cele doua zone
trebuie sa aiba luminante egale. Linia de separatie dintre ele este verticala. Un emetrop vede
literele de la o distanta de 5 metri la fel de nete si pe rosu, si pe verde. Daca pacientul vede mai
clar pe rosu, atunci este miop si se adauga corectie din -0,25 in -0,25 dpt., pana cand cele doua
zone se egaleaza ca netitate. Daca pacientul vede mai clar pe verde, atunci este hipermetrop si se
adauga corectie din +0,25 in +0,25 dpt. pentru a egala netitatea imaginii in ambele zone.

Testarea sensibilitatii la contrast

Importanta masurarii sensibilitatii la contrast a fost evidentiata pentru prima data de
Campbell si echipa sa la inceputul anilor 60. Din pacate, desi metoda este de o reala importanta
pentru intelegerea vederii a fost doar putin aplicata in practica clinica optometrica. Unele din
cauzele posibile sunt necesitatea unui timp de testare ridicat, al unui personal specializat si unui
echipament complicat si scump.
Principial, metoda consta in masurarea raspunsului vizual la retele de imagini tip unda
sinusoidala.
Pacientul priveste o retea cu o anumita frecventa spatiala (pas) si se ajusteaza contrastul
pana cand nu se mai pot distinge liniile. Se memoreaza contrastul pentru frecventa respectiva.
Testarea se repeta pentru diverse frecvente spatiale, recomandat minim 5. Se va obtine o curba
(functia de sensibilitate la contrast) reprezentata in coordonate frecventa spatiala-sensibilitate la
contrast.

Acuitatea vizuala, determinata prin metode conventionale - testele Snellen sau

LogMAR, este o masura a celei mai ridicate frecvente spatiale care poate fi detectata pentru un
contrast ridicat (uzual peste 90%). Aceasta poate fi determinata prin intersectia unei linii
orizontale trasata in graficul functiei sensibilitatii la contrast, corespunzatoare contrastului
studiat, cu functia si masurarea frecventei spatiale a punctului de intersectie.
 O legatura exacta intre frecventa spatiala si acuitatea vizuala se poate stabili la
utilizarea pentru testare a literelor E. In figura de mai jos sunt prezentate diverse optoteste cu
contraste si frecvente spatiale diferite.

Toate optotestele de pe o linie orizontala au acelasi contrast, iar toate optotestele de pe o

linie verticala au aceeasi frecventa spatiala. Curba sensibilitatii la contrast delimiteaza domeniul
observabil de catre pacient.
Testul de sensibilitate la contrast este foarte util pentru a pune in evidenta cauzele care
produc o scadere a sensibilitatii la contrast la frecvente spatiale mari (cum sunt erorile refractive)
dar este mai putin util pentu testarea capacitatii vizuale atunci cand exista o scadere a
sensibilitatii la contrast la frecvente spatiale reduse (cum sunt afectiunile neurologice, cataracte,
s.a.)
Tendinta actuala este de a include in programele de generare automata a optotestelor a
unor module de generare a testelor de sensibilitate la contrast, ceea ce reduce semnificativ costul
echipamentului si creeaza conditiile pentru introducerea metodei in practica clinica.
 BIBLIOGRAFIE
1. Diagnostic pozitiv si diferential in oftalmologie, Autor: Mocanu Carmen, Editura: SITECH
2. Elemente practice de examinare clinic-paraclinico in oftalmologie, Autori: Ion Cijevschi,
Danut Costin, Sever Popa, Iasi 2001

3. Diagnosticul in oftalmologie, Autori: Denislam Dogan , Constantin Farah , Jurja Sandra,

Editura Ovidius universitity press , constanta 2006