I S SN 1 5 8 4 - 9 2 9 5

9 7 7 1 5 8 4 9 2 9 0 0 1
 editorial

Postmodernismul
şi
arta cotidiană
Una dintre utopiile magnetice care au înfierbântat estul Europei în anii ’90
şi după, a fost cea a globalizării şi formării satului planetar. Noţiuni ca metanaţiune,
cultură planetară, globalizare, transculturalitate, cultura fără frontiere, satul planetar,
pluralism ofereau sentimentul unei prodigioase şi utopice libertăţi. Social se simţea
presiunea unui început al sfârşitului, care s-a declanşat, pentru toate ţările de după
cortina de fier, prin perestroika (ferestruica spre libertate) şi a continuat prin căderea
zidului Berlinului, care a însemnat, simbolic şi real, prăbuşirea ordinii şi ideologiei
totalitare. A urmat (şi în România) sincronismul, adică occidentalizarea unui spaţiu
lipsit de postmodernitate.
Astăzi toată lumea vorbeşte de globalizare (mondializare) ca despre un
fenomen normal, chiar dacă termenul a fost golit de semnificaţii. Pe scurt, globalizarea
s-ar caracteriza prin internaţionalizarea schimburilor şi a producţiei, prin libera circulaţie
a capitalurilor şi dominaţia firmelor multinaţionale, naşterea societăţii civile globale
şi, nu în ultimul rând, circulaţia liberă a informaţiilor şi persoanelor. Să amintim că
proiectul globalizării a fost prezentat pentru prima oară de teoreticianul şi politicianul
Zbigniew Brzezinski, în lucrarea „Between Two Ages. America’s Role în the Technetronic
Era”, apărută la New York în 1970, lucrare ce sintetiza ideile Clubului Bilderberg şi
al Comisiei Trilaterale din care făceau parte personalităţi foarte influente ale vieţii
economice şi politice. Aceste grupuri oculte şi alte câteva de acest fel, care pun pe pagina
primul plan zonele de influenţă economică la nivel mondial, domină întreaga viaţă
socială a planetei. Oricine poate vedea în asta o formă de expansionism totalitar, în care 1
politicul e doar un instrument al economicului, deşi teoreticienii postmodernismului
şi ai postmodernităţii susţin contrariul.
Intenţia noastră e de a observa, între ideile şi teoriile fenomenului, ce loc ocupă
omul, în noua lui stare, de aservit al fluxurilor informaţionale, dezrădăcinat şi trăitor
în afara transcendenţei. De asemenea, ne propunem să răspundem la câteva întrebări
privind statutul individului, a „omului recent” şi al culturilor mici în cadrul globalizării
care-şi arogă drept principii transparenţa şi comuniunea. „Fiecare civilizaţie se
defineşte prin ceea ce acceptă să sacrifice”, spunea Malraux pe la jumătatea secolului
douăzeci. Una din ideile pe care postmodernismul o sacrifică cu mult sânge rece e
ideea unui scop unitar al istoriei. Este reexaminarea pe care postmodernitatea o aplică
gândirii Luminilor prin respingerea experienţei dialectic-teoretizante. Pluralismul
şi respectul diferenţei din doctrina neoliberală se reduce la distrugerea structurilor
colective, fondând cultul individului singur şi liber. „Discursurile de legitimitate”,
cum le numeşte Lyotard, dispar, în principal discursul religios şi cel politic. Bombardat
de fluxurile informaţionale, omul e copleşit, risipit în cotidian, fără timp de meditaţie

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 editorial
şi introspecţie, rămânând unitatea trăitoare a unei pseudorealităţi iluzorii, machiate
de arta cotidiană impusă de postmodernitate. Chiar instituţia statului este ameninţată
în condiţiile globalizării. Statul este tot mai golit de substanţă de către Noua ordine
se bazează pe virtuţile pieţii, suveranitatea statală fiind ştirbită, chiar compromisă
de entităţi supranaţionale. Dar individul? Cât de liber poate fi el? Într-un timp în
care noile tehnologii, imposibil de ocolit, violentează intimitatea şi viaţa privată, nu
se poate vorbi decât de o libertate condiţionată. În procesul globalizării, popoarele
suportă pierderea treptată a tradiţiilor sacre şi a autorităţii, pierdere „compensată” cu
primirea de noi idoli. Pe de altă parte, teoreticienii globalizării, James Gleick între ei,
previzionează că, într-o societate în care imaginarul este unul comercial, vom asista la
o transformare a lui Homo Sapiens în Homo Consumans. Dedicat în întregime lui însuşi,
omul se lasă copleşit de voluptăţi materiale până la alienare.
Dacă am părăsi tonul şi obsesiile apocaliptice şi ne-am gândi la globalizare ca
la o schimbare epocală de valoare pozitivă, pornită, cum ar spune Wiliam Pfaf, dintr-o
„ultimă iluzie a iluminismului”, ca la un moment absolut istoric, în care pământul
devine conştient de limitele sale. Sigur că un proiect de o asemenea amploare (fie că a
fost conceput la forumul secret overclass de la Davos sau la „internaţionala indignaţilor”
de la Porto Alegre) dă naştere la conflicte din cele mai neaşteptate, pentru că, de obicei
comparat cu un imperialism, el insuflă teama distrugerii identităţii comunităţilor mici,
precum şi a identităţii individuale. Modelul de viaţă american, a cărui impunere e tot
mai clară, este îmbrăţişat de unii, altora le repugnă. Acest nou Leviathan, bazat pe
economie, nu pe transcendenţă, e costumat, machiat postmodern şi menit să seducă.
Ce oferă în momentul de faţă americanii? Ne răspunde, prea grăbit, europeanul Pascal
Bruckner, care ne dă şi ecuaţia americană: „fericirea pentru toţi plus optimismul
istoric”.
Pe de altă parte, postmodernismul îşi arogă dreptul de a arunca în aer elitismul
artei şi de a coborî în cotidian, în experienţa umană ordinară, oferind lumii de azi o
maximă estetizare, impusă cu agresivitate de cele mai multe ori (pentru optimizarea
impactului) prin multimedia: spectacolul videoclipului de reclamă, estetica industriei
ambalajului, urbanistica, ornamentul vitrinal. Toate acestea, modificând percepţia, au
devenit atribute ale lumii postmoderne.
Prin urmare, odată cu apariţia societăţilor postindustriale, se instituie (şi
constituie) ceea ce neobosiţii teoreticieni ai fenomenului numesc arta cotidiană. Este
arta cu o maximă valoare populară, care estetizează viaţa cotidiană. Întrebarea pe care
cu legitimitate o punem e aceea dacă această „artă cotidiană” epidermică va înlocui
pagina total arta cu adevărat înaltă, eliminând şi ignorând marele patrimoniu cultural al
2 omenirii creat în perioada antică, în Evul Mediu, Renaştere şi în modernitate. Ce ar fi
înţelept să se întâmple cu valorile patrimoniale adunate în muzee (mai numeroase azi
ca în orice epocă a istoriei), instituţii ce dau seamă de memoria culturală a lumii de la
primele desene şi înscrisuri în peşteri şi până după momentul în care a fost declarată
moartea artei? În timp ce lumea postmodernităţii preferă mai mult o Giocondă de
afiş de pe sacoşa unei fabrici de pişcoturi, muzeele şi bibliotecile lumii gem de valori.
Pe lângă acestea, multe alte centre de profunzime sunt obligate prin mass-media
la uniformizarea modului de viaţă (modă, sărbători, ceremonii, gusturi muzicale,
gastronomie etc.).
Dar satul planetar (visat, dar altfel, şi de Napoleon şi de Hitler), format prin
forţă sau prin putere de seducţie ca o singură mare lume, e o utopie să credem că va
avea puterea de a regla crizele şi intemperiile sociale planetare şi, ca în cazul oricărui
imperiu istoric, îi prevedem fragmentarea şi anarhia. Pentru această devenire ne
pregăteşte, de fapt, teoria propagandistică postmodernă, cu larga-i paletă bibliografică.

Daniel CORBU

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 provocări

Omul vechi
– de consum minimal -
omul nou, multilateral
dezechilibrat(ant)

Liviu-Florian JIANU

Distinși tovarăși, rafinate doamne,

Voi fi scurt. Gospodarul își face
iarna, car, și vara, sanie. Cumparați-vă
din timp 2 rânduri de izmene și maieuri
cu mâneci lungi. Treninguri călduroase,
dacă se poate. Paturi sau saci de dormit.
Încălțăminte adecvată fiecărui sezon.
Verificati și remediați închiderea și
izolarea ușilor și a ferestrelor. Apelați la
izolația cu benzi de vid, dacă au apărut
pe piață. La un preț modic. Cumpărați,
la nevoie, câte o mască din farmacie,
din tifon, un furtun și un radiator de
mică putere cu aer cald. Sub 17 grade
Celsius, în cameră, o mască de aer
cald pe căile respiratorii vă salvează de
la răceli, gripe,   pneumonii, alte boli.
Dacă au apărut pe piață saltelușoare
pentru pereți, la preț modic, pregătiți-
le. Economisiți bani pentru căldura pe
timpul iernii. La țară sau oras, faceți
stocuri de joarde de viță-devie și coceni.
Încălzesc foarte bine pe un godin.
Măcar la nivel de parohie sau stradă
să aveți: lopată de zăpadă, daltă de
spart gheața, scară, prajină de turturi.
Stocați toamna frunzele. Le puteți
folosi iarna ca antiderapant.  Luați-
vă galoși, din același motiv. Sunt prea
scumpi? Prindeți-vă un talpic textil cu
elastic, pe încălțăminte, iarna. Pregatiți
subsolurile. Sunt binevenite în caz de
caniculă / ger. Un reșou de mic consum
sau o plită electrică sunt ideale pentru
preparat mâncarea.
Dacă vom fi acuzați că prin
aceste măsuri suntem comuniști care
imbecilizăm religios poporul român, îi
invităm pe cei mai deștepti decât noi să
ne ofere tuturor soluții mai gratuite.
Vă rămânem recunoscători, că
îndatorați suntem și așa, cu asupra de
măsură.
O soluție extremă sau prima, la
îndemana oricărui om, este rugaciunea.
Ea te poate încălzi. Când nu te încălzește
nimeni. Încercati. Repetați. Locuri. pagina
Metode. Care vin din urmă, de foarte
3
departe. Încercati cu mici danii. Cu fapte.
De urmat. De totuși, iubirea. Cu citirea.
Cu pătrunderea. Cu rațiunea. Dar nu vă
puneți la bătaie tot sufletul. Păstrați-l
numai pentru dv. Sufletul dați-l numai
la final. Cui credeți de cuviință. Toate
metodele de mai sus nu țin neapărat
de o anume credință. Sau convingere.
Sau libertate. De exprimare. Și de viață.
Ci – în plan teluric, măcar, dacă nu
chiar și universal – de o moștenire. Pe
care o lăsăm celor care vor veni dupa
încercarea noastră. Nesolitară.
De înălțare.
  

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 tineri poeți
Irina Lucia MIHALCA
AMPRENTELE NOASTRE
O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce
avertisment
ameţitor ca şi un lucru amânat de teama
riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!
Pe unde treci îţi laşi amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
pagina O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
4 vibraţia dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoţie!
Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva
în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în
pământ.
Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar
primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!
REVISTA FEED BACK
Doar trecerea timpului şi noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al
pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare
lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în
tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.
Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Există frânturi de vis
şi existăm noi, cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă şi aceea este
Hinc illae lacrimae...
Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.
Să urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?
APROAPE STRANIU
Mă uit, în zare, la egretele albe,
la malul estuarului,
nu se anunţă nicio schimbare.
Lunile înverşunate trec,
încă nu baţi la usă,
în streaşină, zăpada persistă,
în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.
Sub o lună gotică
şi fiecare clipire de stea,
prin pădurea de şoapte,
uşor confuz, dar rezonant,
noapte de noapte,
niciun sunet nu se pierde.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Încerc să nu mă gândesc
la distanţa şi spaţiul dintre noi,
dar există momente
când eşti atât de aproape,
aproape straniu, atât de aproape,
mai ales atunci când,
spre mine, plutesc, în aer,
curbe delicate ca vălurile picăturii,
adieri de gânduri,
miresme şi brize de umbre dense.
Acolo, aproape, atât de aproape,
treci, cu mine, pe sub arcada
ramurii noastre de măr,
precum un cântec,
mi-alungi neliniștea din mine,
îmbrățișați la marginea timpului,
zâmbetele noastre se-ating,
fără putere sunt la atingerea ta,
două lumini care
redobândesc desăvârşirea.
Atunci, acolo, atât de aproape,
îngerii s-au adunat,
precum mâinile tale
împreunate cu ale mele.
În sunetul acelor aripi uşoare
bătea un contrapunct ritmic,
în timp ce tu, încet, încet,
ai zburat de la acest pământ nins,
de la acest pământ stins...
ARCADA IUBIRII
Prin aerul blând al serii,
un cântec delicat se rasfiră în armonie,
o bucurie a sufletului,
o evadare în tunelurile nopţii,
o stare de spirit în căutarea nectarului
vieţii,
şoapte arse de căldura viselor pierdute.
Cu mâinile atingi fiecare sunet,
din melodie extragi cheia înţelegerii.
În tăcere, inima ta naufragiază,
lumea se termină aici
atunci când natura se odihneşte.
La malul curbat deasupra orizontului
albastru,
duhul tău se linişteşte.
Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă,
REVISTA FEED BACK
tineri poeți
departe-ai ajuns, acum simţi
pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.
Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi
deschidă calea...
ATÂT DE APROAPE ŞI TOTUŞI
DEPARTE
Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte creştem,
ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...
Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem
visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!
Doar luna, rotunda lună
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda luna ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.
pagina
Totul e soartă, totu-i suspin, clipă, 5
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din
noi...
La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 tineri poeți
Ștefan LUJINSCHI
context dostoievskian
i-am auzit șoptind pe la ușă
și-am intrat
îmbulzeală o adunătură de
chinezi rotind o lampă,
în colțuri câini scheletici
mușcând din cuști imediat ce te apropiai
s-au făcut pariurile și-n ring
câte un câine și-un copil
durduliu ezitări membre alunecând
câinele a încercat să se facă mic
pagina spectatorii l-au suduit
el s-a lungit cu burta-n sus
6 copilul s-a apropiat și-a început
să dea cu piciorul lui mic doar
ca să se-asigure;
cu gesturi largi i-a invitat apoi pe toți la masă
am protestat, am și țipat
ajuns în cușcă însă
n-am putut să nu devin câine
schizofrenie
aici copiii nedoriți
erau aruncați în Marea Nordului
sau în oricare apă rece
iar tatăl se spăla apoi pe față
REVISTA FEED BACK
Premiul
Revistei „Feed
Back” la Festivalul
de Poezie „Porni
Luceafărul”,
Botoşani, 2014
în cameră zăcea un cadavru
de animal destul de mare
și numai lângă el mai găseai
puțină răcoare
eram toți ca niște furnici
cărând bucățele de carne fără
să ne pese de unde vin
când te-am văzut era deja prea târziu
(cel puțn pentru tine) știai ce-o să facem
și te-ai comportat exemplar
ai așteptat să mă apuce frustrarea
să pun fiecare bucată la loc
și apoi s-o iau de la capăt
în patul lui Moloch
în centrul orașului un
bătrânel a murit de epuizare
vrăbiuțele n-au ezitat
luând bucăți cât mai mari cu putință
ca niște măcelari olandezi
rămășițele s-au ridicat
și au plutit luate de vânt
până departe
polițiștii liniștiți nici n-au mai
completat procesul verbal
ci s-au întors cu toții
spre respirația unui necunoscut în deșert
(care ajunsese pe toate ecranele)
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

la periferie
un economist atacat de hoți
a făcut infarct
copiii de prin zonă, împreună cu hoții
l-au împins până la o pancartă mare
fără să mai deranjeze autoritățile
printre uneltele lui Baldr
un negustor cu pomeții
ca merele necoapte
strângea într-un car încăpător
oasele din pustiu
copiii se țineau de roți
și-aveau sarcina să curețe totul
(pe atunci un om se biciuia
când îi greșea cineva
sau se spânzura de tocul ușii
la cea mai neînsemnată insultă;
aici era liniște )
el le-a promis c-o să-i ducă
la o apă mare
se vor scălda și boala va ieși din ei
atunci nu vor mai simți nevoia
de-a se bate cu noroi
de a-l arunca în oricine
zâmbetul Antigonei
țineau în mâini lumânărele
în carcase metalice
ea își încălzea coastele pe care
încă se mai vedeau urme circulare
gândindu-se cu spaimă la acele
vase cu nisip din bisericile grecești
palpând abdomenul pentru siguranță,
ei veneau și îi propteau monede pe sub
pleoape
stăteau cu câte o piele de animal
pe brațe așteptând să vină cineva
curajos s-o ridice
tu îți aminteai cum am studiat
toate posibilitățile de dispariție
în burta mortului
și-ți era rece
REVISTA FEED BACK
tineri poeți
cu greu i-am convins să-ți pună
câteva piei pe față ca să te calmeze
ca un pliant de prin anii 50
despre bomba cu hidrogen
l-au pus într-un colț doar să stea
nu l-au lăsat să vorbească
și la fiecare șoaptă era aspru certat
nouă ne puneau întrebări
și el abia se abținea să nu răspundă
în locul nostru avea aceeași față
din poza aceea pe care o știm cu toții cu
părul
său lung și tăsăturile blajine
la final îl puneau să dea verdictul
dar nu cred că îl luau în seamă
mie mi-a zâmbit și chiar credeam că
o să mă denunțe dar m-au lăsat,
în curtea din spate strângeau lemne și paie
expoziția de îngeri
stăteau toți pe jar
fără să-și schimbe poziția
și doar câteodată îi lăsau
să mai încerce un dans
ei se plimbau cu dosarele lor
pline de hârtii discutau aprins
și notau; le ridicau uneori
pagina
tălpile și priveau mulțumiți
bătând îngerii pe spate 7
apoi după ce își mai șopteau
câte ceva trăgeau cortina
și se duceau la culcare
amintire
pe atunci se lucra în livadă
și toți construiau căsuțe de păsări
am luat una am pus-o la gât
mergând prea repede rămânea în urmă
și-ntra în carne
când mă întindeam o vrăbiuță ieșea
scuipând sânge în toate părțile
doar ca amintire.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 tineri poeţi
Bogdan FEDEREAC
când emoticonurile cunosc cel mai
bine sentimentele
nu noi
cuvintele noastre se îndrăgostesc
şi televizoare cad de la etajul patru
te privesc printr-o sticlă goală
să realizez ce pierd noaptea
când tu dormi singură şi tristă pe-un pat
de spital
pagina iar dimineaţa râzi cu copiii din salon
faţa ta nu ar exista fără zâmbet
8 nici bere fără alcool
e axioma pe care unii încearcă să o
demonstreze
nici mările din jurul pupilelor
nu ar exista fără lacrimile ce le curăţă
iubind fără permis categoria A pe două
picioare
culegi momente de tăcere
şi ţeşi o tăcere mai mare cu care te
înveleşti
în nopţile de toamnă
când emoticonurile au obosit
înaintea cuvintelor
REVISTA FEED BACK
rătăciri
ne-ai fugărit, Doamne, pe toţi de lângă tine
ca apoi să ne aduni pe toţi
în jurul tău
toţi tânjim după casa noastră,
locul pe care nu l-am văzut
şi pentru care ne vom pierde identitatea.
e atât de îndepărtată, Doamne; casa
ce ne aşteaptă
încât uneori ne pierdem speranţa
pe lungul drum
ne pierdem cu totul
într-un ocean de amărăciuni
şi acasă nu mai ajungem...
din nou, divagaţii
dacă nu ai chef să lupţi
pune umărul la înfrângerea raţiunii
///lasă totul în urmă de parcă nu s-a
întâmplat nimic
si speră la ceva mai bun speră până mori
încearcă să lungeşti clipa
nu grăbi momentul
toţi murim
nu-l căuta nu te lăsa găsit
joacă-te
viaţa-i ludus ludi
nu ai ce pierde
trebuie doar să te obişnuieşti
să ştii cum să întorci tabla de joc
să te indice pe tine mereu învingător
///ştii, nu căuta ceva în care să crezi cu
adevărat
(vei obişnui să te ridici
după ce iei câteva căzături dureroase
ce-ţi lasă numeroase cicatrice)
preţuieşte ce ai
câteva lucruri
doar treci pe lângă ele
nu le mai întâlneşti
[romanii nu au fost proşti
ştiau ei ce ştiau: carpe diem!
traducere liberă by me: aprinde clipa!
şi nu o lăsa să se stingă]
priveşte în jur
trăim într-o lume bolnavă
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

în care domină nebunia şi dragostea
nu mai sunt motive să ne ascundem bolile
toţi au
ceva
imprevizibil, imperfecţiune
secunda ce te aşteaptă nepregătit la colţ
surprize...
nu simţi diferenţa
e o linie trasată subţire, întrerupt
ca de obicei te-am purtat până la porţile
iadului
şi înapoi
nu te-am putut aduce.
a.p.-uri
nu îţi pot vorbi decât despre jalnicul meu
obicei
de a cerşi iubire
că de pâine sunt sătul.
încerc să creez un dialog
va veni şi ziua în care vom da nas în nas
nimeni nu îşi va cere scuze până nu ne
înjurăm minute în şir
ca apoi să avem motiv să mergem la o
cafea
bineînţeles că vei cere lapte, un plic de
zahăr în plus şi
până a prinde contur momentul
vreau să cutreier străzi - prin baruri,
parcuri şi tramvaie
să rămân umilul cerşetor al unei doze de
iubire.
de pâine sunt sătul.
fals jurnal arheologic
între doi sâni
între două beţii
între două fumuri de ţigară
între două nopţi nedormite
între două palme strânse
între două partide de sex grăbite
REVISTA FEED BACK
tineri poeţi
între doi ochii roşii
între două jointuri
între două prostii
între două zile la serviciu
între două zile de foame
între două partide de poker
între două plimbări
între doi pumni ce se pregătesc să lovească
între ultima căzătură şi
şi acolo se naşte poezia
Cântecul nopţii
Mai strângi la piept perna aceea veche?
Au ieşit penele din ea
cum mi-au răsărit riduri pe inimă.
Uneori noaptea sufletul transpiră pentru
câteva clipe cu tine,
tu zaci în pat, transpiri de răceală,
te ridici cât să îţi faci un ceai şi să fumezi o
ţigară,
mereu e ultima,
mereu e ultima noapte
când strângi la piept perna aceea veche la
piept,
dar penele nu au ieşit din ea,
ai cicatrici pe suflet în locul lor,
în locul acela dureros
care îţi aminteşte că trăieşti
deşi stai ziua şi noaptea la pat,
e locul care aşteaptă să fiu umplut
când tu îl laşi să se vindece singur.
pagina
Răceala nu îţi trece cu ceaiuri şi ţigări, 9
cum nici singurătatea strângând la piept
perna veche.
Kein Minnesang
Împreunez degetele două cîte două
hai trei, ajung la cîte patru, cinci
şi degetele mi se termină brusc.
Am o singură palmă ce continuă o singură
mână.
Braţul îl simt apendice pornit din stern şi
izvor de rugăciune eşuată dinspre suflet
spre pământ.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 tineri poeţi
Silvia GOTEANSCHII
digitigrades
liniştea nopţilor şi chipul tău crud
nu îmi sunt dragi
nu te-am iubit niciodată
imperfectul meu gând nu se poate opri
drumul duce şerpuind înspre lună
unde eşti când haita îmi adulmecă trupul
sărutul negru botul de lighioană germenul
lumii
eu nu visez
eu nu cunosc spaţii
la întoarcere voi deschide pleoapa
nu ştii cum e
pagina să mori în dansul lupilor lângă foc
10
moartea se poate rătăci prin oglindă
sau îşi poate face manichiura
tiptil tiptil
ca o şoaptă care se cere răcnită
mă cern din ceruri peste cei care fug
dumnezeu s-a ascuns
drumurile noastre duc spre nicăieri
în visul unui elefant
în care s-a ascuns dumnezeu
în apa în care mi-am spălat sufletul
dimineaţa
nu vă apropiaţi , sunt plină de foc,
REVISTA FEED BACK
sunt peste tot
ieri noaptea am aprins pădurea
Domneasca
port în mine apocalipsa
am nevoie de ger crunt
să-mi îngheţ creierul pentru câteva
secunde
să ard ca un trandafir
să mă pui la butonieră să-ţi strălucesc
umbra
am nevoie de cer grunt
în plecarea mea care durează la nesfârşit
simt paşii universului cum calcă
şi oamenii reci zornăind în burta lui
stare larvară
sunteţi oamenii mei
îngropaţi în cocoaşe de cămilă
în lumea ţânţarilor păzind dealul care a
rămas singur
moartea imediată e adevărat chilipir
doar pentru cei care s-au privit în oglindă
şi nu s-au văzut
ce nu ne-a fost dat
va intra în păsăre să dea start unei morţi
luminoase
şi frigului palustru
cad în găurile în care în stare larvară
ochii au învăţat să privească duios
ne potrivim cum se potriveşte osul sub
piele
unul din altul încercând să ieşim
netezind karma
chemare la indecenţă
totul se petrece lent
ca muzica unui instrument de suflat
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

tandru şi mult fără îmbrăţişări
fără cuvinte
dragul meu vânzător de antichităţi cu
ochii migrând prin tablouri
dezbrăcarea de pene e o sărbătoare a
îngerilor care nu
s-au căit
când acul ceasornicului va arăta unu
noaptea
pe piept păsările se vor aşeza ca la
priveghi albe şi negre
în formă de cruce
sufletul se va desface vor intra demonii
mici
călugării vor ieşi din chilii
şi vor muri de râs
când vor vedea cum
stau de veghe în orizontul plebeu cu
tulpina dreaptă
ca un pom de crăciun
aşteptând să cobor în trupul miresei
ca un fulger în paratrăsnet
să pun moartea la cap şi viaţa la coadă
să fac dragoste în mijlocul gloatei pe
asfaltul adormit
să fac o piruetă în inima ta cenuşie
şi apoi să ţip
requiem
slugă la împărat sau moartea trandafirului
am oprit din cântec corul şi orchestra la
mine în piept
te-am adulmecat
mirosul era de trandafir mort
am fugit să nu prind crustă de mucegai ca
textele funebre
lustrele decorative de sus mi-au implantat
lumini agitate pe obrajii bătrâni
nu mai mişcam
în orele în care caii albi ca varul stins
aruncă copite
nechează se prefac în fecioare lehuze cu
ochii mari
REVISTA FEED BACK
tineri poeţi
ca genunea şi pletele-viespi
ai tresărit sub mototolul de cârpe care
au acoperit cu tristeţe
forma ta de căluş şi ziua pierdută
„iartă-mă, doamne, că nu ştiu ce fac”
te condamn să stai ca un manechin sub
tonele de ţărână
să vrei să sângerezi să nu poţi striga că
eşti primul împărat care moare
fără vreo bătălie pierdută
memoriile se vor scrie pe straie cusute cu
fir de aur şi majuscule
în formă de şolduri legate grămadă sub o
fustă de gherghef
de metresă dresată să se mişte perfect
la carne se vor aduna muştele să vadă
cum putrezesc trandafirii de marcă
nu e o scenă a vieţii e o prăvălie a
publicului civilizat
vindem lut de firmă lucrăm cu macarale
să scoatem trupuri întregi
holocaust
e reducere 50% la SRL «Ţesătura-Iaşi»
nu e banal să văd cum ard pădurile
oamenii fluturii
cum se desprind de covoare şi încearcă o
ultimă unire pagina
cu începutul 11
covoare roşii albastre orange şi o lumină
nespus de tristă
priveliştea e ca o prezentare de modă
sau ca un război între evrei şi nazişti
cu singura diferenţă că aici e vorba de o
capitulare
mută
covoarele ard cu nobleţe
focul ne adună împreună
sunt prinsă într-un cerc care nu mai
plesneşte
ultimul desen imprimat pe covor este o
gură care muşcă pământ
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 tineri poeţi
Dorin COZAN
PRIVIND ÎNAPOI, SPRE FEMEI,
CU MÂNIE
Privind înapoi, spre femei, cu mânie
am văzut demonii înfăşaţi în braţele lor
atunci am izbit pumnul în pământ
în pământul tău, ţara mea strâmtă, femeie
amară,
şi, în timp ce spinarea lui pârâia ca un
şarpe lepădându-şi pielea,
am zis în inima mea cu teamă şi mare
cutremur:
nefericită eşti tu, mamă a sângelui meu,
pagina nefericită eşti tu, iubită a trupului meu,
12 mica mea floare de carne,
nefericită eşti tu, fiică minunată a duhului
meu, ruptă în două de dragoste
căci am văzut în găvanele ochilor voştri
luna şi soarele,
am văzut lucind ca o spadă rânjetul lui
Satan.
el taie în mine mereu,
în tăcerea mamei mele,
cu mâna iubitei mele,
în patul fiicei mele,
coama soarelui şi, dând capul pe spate, o
trage înăuntru
de aceea, inima mea nu are astâmpăr,
nu mai are ochi să vadă geamătul lumii
REVISTA FEED BACK
de aceea, astăzi, inima mea o arunc, aici, în
cenuşa zilei,
în cenuşa iubitelor lumii
şi-n ura şi neputinţa mea,
mă voi da mie însumi de mâncare şi sete,
apoi, ridica-voi ochii la ceruri şi vederea
mea îl va sparge ca pe un clopot de sticlă
că nu e drept ca tremurul pruncului să
înceteze în învelitoarea lui
nu e drept ca trupul meu şi al tău să fie
scos în afară şi strigat să cunoască în veci
despărţirea
ca acela ce va fi iubitor şi iubit să ştie de
grija cărnii, de furia şi goliciunea aspră a ei
şi nimeni să nu afle rădăcinile morţii şi să
le roadă cu dinţii!
Atunci, am ridicat din nou ochii spre
femeile pe care nu le-am avut niciodată
şi cu inima tare am zis:
nu mă plângeţi pe mine
LUCRUL CEL VESEL ŞI
SĂLBATIC DIN MIJLOCUL
HAITEI
m-am introdus cu respect în butoiul cu
melancolie din centrul oraşului;
cu labele una peste alta
părea că visează.
în goliciunea mea
am luat cu mine acest borcan şi acest
peştişor
în el am să mă introduc până mâine cu
respect,
iar în mine peştişorul de aur
prietene, mi-au zis prietenii, nu pleca!
până la ziuă e mult, iar tu
eşti pierdut dinainte, ca umbra unui fugar
sub pasajele noastre,
şi apoi, butoiul acela nu există, iar dacă
există, te va aştepta până mâine la prânz
şi apoi te vei ridica în cer
hai să benchetuim, sub dulceaţa unui trup
oarecare să ne aşternem la vorbă, la umbra lui
să lungim învelitoarea nopţii de-acum
n-auzi, tinere, câinii, oamenii cum latră şi
muşcă fără alegere, fără ruşine?
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

dacă există, mi-am zis, ciocănindu-mi în
coastă, pesemne femeia
e un ascunziş mai bun decât mine.
aproape un luminiş în care să-mi zgârii
vocea încet
de vocea ei ruptă şi-n ţepii aceia să
înfloresc, să dau rod, să ucid fuga
dacă există, i-am zis, ciocănindu-i coastele,
în timp ce alergam, alergam înăuntrul ei
şi dacă nu? m-a întrerupt ea, în timp ce
ştergea alba ei frunte de sufletul meu
ţepos,
ce deja o strângea din ce în ce mai tare, ca
o pânză de mort
şi dacă a trecut pe lângă mine deja
când înghiţeam apă din mâinile tale sau
firimituri din aerul tău, sau, pur şi simplu,
atunci când trăiam?
sau ne-a fost luat şi nu mai ştim nici
aceasta?
mai bine să spunem: era imposibil
peştişorul de aur, absurd şi tâmpit
erai imposibil, absurd şi tâmpit!
e-rai im-po-si-bil, ab-surd şi tâm-pit!
da, prieteni, era
veseliţi-vă, râdeţi
râdeţi şi daţi-vă, daţi-vă dracului
din lumina mea!
HALLELUYA, BROTHER!
voi avea un copil şi numele lui va fi barack
el va cânta în numele meu şi numele meu
va stăpâni pământul întreg
va fi stăpânul trupului tău
şi va striga în pustiul lui
halleluya
halleluya mare eşti tu, dragostea mea,
tu eşti templul trupului meu
tu eşti ziditorul lui
şi locuitorul stomacului meu şi al rulotei
mele
cine sunt eu să te strig
halleluya?
tu eşti cel care vine în numele sângelui
meu
REVISTA FEED BACK
tineri poeţi
tu ştii pe acela care nu trebuie ştiut tu ştii
pe acela care ştie
mâncaţi şi beţi din trupul iubirii mele
din hamburgerii şi ketchupul meu
halleluya
vino la nunta fecioarelor mele
saltă de bucurie până în zori sub buricul
animatoarelor
dumnezeul meu s-a întors acasă
nu fi împietrit cu inima (nu fi prost)
el a fost pierdut şi a fost găsit
a fost flămând şi a fost mâncat
a fost însetat şi a fost înghiţit
halleluya
el fi-va ţie fiul de miere şi tu îi vei fi mamă
de lapte, america!
în ziua aceea vom merge la teve şi-l vor
unge cu smirnă îl vor însemna pe răboj
halleluya
el va zmuci îi va face de ocară pe terorişti
şi-i va birui cu praştia (şi cu joystick-ul)
îl vor numi Făcătorul de Ape (sau
Aruncătorul de Flăcări)
va merge înaintea nebunilor mei va potoli
setea umerilor mei
va fi o umbră mare deasupra câmpului
din Windows Vista Real
halleluya
se va închina lunii şi se va culca pe ea pagina
halleluya
13
va naşte prunci de lumină şi-i va hrăni cu
pompiţa de petrol
halleluya
va colinda şi va gusta pământul de mijloc
şi voi n-o s-aveţi parte de dânsul
va fi tânăr şi vesel, şi fără de moarte,
america!
de trei ori
halleluya
cântă, america, mânia ce-aprinse pe francisc,
notarul…
te iubesc
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 cronica literară
Valeriu Matei:
o poartă deschisă
spre magia poeziei
Florian COPCEA
Opera lui Valeriu Matei traversează,
în sensul vast şi profund al cuvântului,
o zonă intimă, inte­rioară, aflată într-o
nouă dimensiune spirituală pe care am
putea să o numim, fără riscuri, în sensul
aristotelic - spaţiul egocentric, nesfârşit, al
ima­ginarului. Cât ar părea de contrariante
reflecţiile poetului, mereu ambiţionându-
se să-şi proiecteze existenţa în cele mai
variate ipostaze într-un bogat „inventar”
evolutiv de experienţe poetice sincreti­ce,
sunt contaminate de postmodernism şi
compor­tă trimiteri obligatorii la Cântarea
Cântărilor. La Valeriu Matei mecanismul
poeziei este identic cu cel al lui Nichita
Stănescu, el având nevoie, la fel ca şi
acesta din urmă, de demitizarea misterului
pagina as­cuns, cum ar spune Eugen Simion - „în
detritusurile materiei”. Nimic nu este mai
14 revelator la Valeriu Matei decât, cu osârdie
shakespeariană, să stratifice abstracţiuni
prolixe şi să dezermetizeze ludicul, fără de
care viaţa ar deveni un abis.
Într-un astfel de context, masivul
volum de poezie - Elegiile fiului risipitor
(Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010) devine
o provocare, care volens-nolens valorifică
„fragilitatea creatorului în raportul cu
universul din afară” (E. Simion). Eruditul
critic Mihai Cimpoi este de părere că „poetul
recurge mai degrabă la sugestia metaforică
şi muzicală specifică simbolismului,
preferând misterul, vagul, disparentul,
însemnul tainei de-nceput”.
REVISTA FEED BACK
Punctul cognitiv al poetului, aflat
într-un per­manent extaz expresionist, se
situează pe o realitate inevitabilă cine-verite:
de parcă-s exilat în propria mea umbră
să-nvăţ căderea şi s-alunec blând
pe faţa pietrelor, pe glia aburindă
mereu în urmă şi mereu pierzând
contur şi formă, nuanţă şi culoare,
să n-am odihnă şi să n-am crezare.
(Fiul risipitor)
Posesor al unor disponibilităţi poetice
inepu­izabile/nelimitate, Valeriu Matei,
păstrându-se o vreme sub influenţa lui N.
Stănescu şi I. Barbu, este deseori (sur)prins
meditând asupra condiţiei umane:
noi, cei veşnic concentraţi în afară,
în vâltoarea sensurilor pierdute
purtăm lumini necunoscute în priviri
precum floarea poartă în miezu-i fructul
şi geamul vechi amprentele noastre de copil,
cioburile solemnităţii şi încrederii de odinioară
că suntem în stare să destrămăm
întunericul nopţii, bezna vâscoasă
a minciu­nii... acum,
în dimineaţa cu file rupte
în văzul nostru înfloresc trandafirii neliniştii -
lumina lor ne învinge precum îngerii
înving clipa disperării; renaştem prin vise
şi în lumina dureroasă a regăsirii
clipa ce vine-şi arată rodul. (...)
cugetul e o cumpănă în trecerea spreamintiri.
(Elegia a şasea)
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 cronica literară

Mitopo(i)etica „sfincşilor” veniţi necunoscut, ne despărţim de noi înşine

din „nesfâr­şire” îţi creează senzaţia că
acest „poet cultivat şi modern” (Alex
Ștefănescu) „contemplă nemarginea din
afara nemarginii” pentru singurul motiv
că „Dumnezeu a murit”, din această cauză
ars poe­tica sa se bazează pe mirajul vizionar
cu un vag suflu expresionist. Poetul
utilizează o manieră explozitivă în a (re)
vitaliza intertextul, despre această formulă
semantică Mihai Cimpoi sugerând că îi
„subsumează programului său estetic”.
La nici un alt poet basarabean nu
descoperim o atât de unitară viziune asupra
existenţei şi o mai inspirată metodă de a
desface „nodul poeziei” pen­tru a recreea,
într-o ondulare eminesciană, „nimicul
din ceruri fără margini”, spre a decripta
„semnele ascunse” ale Logosului:
Scoateţi strigătul vostru la drumuri
să lăcrimeze, să tune,
să mă simt despicat de răbdare
şi-n cadenţa lui verde să mă-năbuş.
Nu vă fie teamă! Nu vă fie teamă!
Cel care strigă nu simte
ştreangul vorbei lui pipăindu-l,
doar el se suprapropune ecoului,
da, ecoului -
singura muzică ce ne lumină.
(Neliniştitul)
Evident, la Valeriu Matei, dotat
fiind cu o sensi­bilitate esenineană,
ficţiunea postmodernă se trans­formă
într-un incitant, seducător discurs poetic,
metaforizat, existenţial şi ezoteric:
definindu-ne starea,
facem să crească vidul de idei
expulzându-le în vorbe răstălmăcite,
întemniţându-le în pustiul
fără margini...
(Tristul cântec al formelor)
Nu rareori poemele sunt concepute
pe linia ma­rilor filozofi cu al căror
„limbaje” şi-a reevaluat şi diversificat
obiectul poetic:
...mă întâlnesc cu viaţa
ca nou - născutul ce se loveşte de aer
descătuşând primul strigăt
o accept cu nesaţ -
imensă şi nepăsătoare,
îmi aduce deznădejdea
învăţ astfel singurătatea tumultului
şi iubirea pentru formele ei
ce mă împrejmuie
dezarmat sunt în faţa ta, viaţă,
ca o lacrimă a tăcerii
şi, în miezul tău abrupt -
iluminat de armonie,
pagina
15

...zac în lucruri cuvintele

precum magma în miezul pământului,
şi în orbitoarea explozie a luminii
întunericul germinează
ca o sămânţă sub crusta îngheţului,
neantul negru din capul meu
se scaldă în apele mărilor
ca un animal preistoric

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 cronica literară
îmi murmur iubind disperarea
ca pe o rugă veche
a unui clavir dezacordat
(Impact)
Elegiile fiului risipitor reuneşte la un
loc elementele poetice şi nepoetice ale unui
poet obsedat de ideea existenţialismului şi
de sim­bolurile poeziei universale: umbra,
pasărea, focul, spaţiul, patria, mama, fiinţa
şi moartea. Din aceas­tă cauză retorica lui
Valeriu Matei este supusă iniţi­erii într-un
verism cu efecte eclatante, în care starea
lirică se consumă cosmic:
timpul e sec şi coleric, şi, tot mai mult,
rupt de viaţă; ne pierdem zi de zi
surâsul şi tandreţea, bucuria de-a fi
şi farmecul lucrurilor neînţelese (...)
timpul e aliniat la tureatca coloneilor
colerici şi - uneori -
plin de viaţa morţii
(Zi de zi)
Criticul Theodor Codreanu este de
părere că Valeriu Matei se află ancorat
„cu un picior în postmodernism, iar cu
altul în modernism”. Nu încercăm să-l
contrazicem, dar este necesar să explicăm că
în timp ce postmodernismul încearcă (vezi
pagina Eugen Simion - Fragmente critice II, Editura
16 Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova,
1992, p. 227) „să ex­plice o lume în rapidă
evoluţie, (...) împiedicată să rămână în
ritmurile ei tradiţionaliste”, modernismul
solicită o întoarcere la valorile consacrate
care „au fost puse în paranteză” (Marin
Sorescu - Bibliote­că de poezie românească,
Ed. Creuzet, Bucureşti, 1997) şi l-a
orientat către „o paradigmă poetică” (Th.
Codreanu) pe care o putem denumi, fără
ezita­re - poetica rupturii, a cărei paternitate
aparţine, de jure lui Nichita Stănescu:
îmi amintesc ceea ce n-ar trebui să ştiu:
cuvântul fără de aripi ca un zeu al pământului,
REVISTA FEED BACK
iureşul ce naşte forma pură a lucrurilor,
verbul asumat şi preschimbat în nume,
tăcerea încărunţită a vinderii mele
pentru treizeci de-arginţi,
sărutul laş şi vântul ce va bate peste
ani în pustiul viselor risipite,
lupta de aici şi cea de dincolo
unde tristeţea privirii nu e zadarnică...
unde umbrele sfârşierii
se zbat la răscruci
ca un clopotfără limbă.
(A doua elegie)
Revin la motivul iniţierii: Valeriu Matei
şi-a asumat misiunea „de a străpunge
haosul”, cum altcumva decât construindu-
şi un univers paralel, altul decât cel văzut,
palpabil, care balansează, plăsmuit fiind,
„între abstract în plan poematic şi real”, în
scopul „distrugerii iluziei poetice” (Eugen
Simion).
Poezia în cazul lui Valeriu Matei
este, de ce să nu-i dăm dreptate lui
Miron Radu Paraschivescu, o instigare
la uman:
În templul poeziei e frig. Pe vechi tipsii
ard tomuri răvăşite de mâinile indiferenţei.
Singurătatea mă muşcă de inimă, mă aruncă
în cuşca de fier a disperării. Cuvintele
atârnă de-nţelesuri ca stalactitele de gheaţă
de marginea unui cer polar.
(...)
E frig în templul poeziei. Tânărul Eminescu
a fost nevoit să înveţe-a muri.
Preşedintele Baudelaire a fost asasinat
de noii sacerdoţi ai urâtului...
(În templul poeziei)
Nu aş vrea să închei această cronică
fără să adaug că Valeriu Matei rămâne un
adept convins al poetizării, fapt care îl
detaşează net de o generaţie de truditori
întru cuvânt care cultivă deliberat,
în Basarabia, convenţionalismul în
speranţa adoptării unei intertextualităţi
moderniste.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 cronica literară

Mihaela
ANGHELESCU IRIMIA -
Dialoguri postmoderne

Nicolae BUSUIOC

Nobilele însuşiri ale omului, ale
omului deosebit se înţelege, se revarsă ca
dintr-un corn al abundenţei. Inteligenţa,
erudiţia, înţelepciunea, farmecul, umorul,
bunul simţ, spontane­itatea, eleganţa,
caracterul, exuberanţa - iată câteva
dintre înzestrările omului binecuvântat
de puterea divină, acea uriaşă forţă
abstractă pentru noi, dar atât de bine
receptată în plan metafizic. Revelaţia
însuşirilor amintite intră sub incidenţa
complexităţii, a uluitorului fenomen
de dezvăluire şi mărturi­sire. Descoperi
neaşteptat o calitate a celui de lângă tine,
după ce mult timp nici nu puteai bănui
că ea există cu adevărat, dându-ţi seama
de ignoranţa sau insensibilitatea ta, de
incapa­citatea de a sesiza ceea ce atât de
simplu ai descoperit într-o clipă. Este
clipa revelaţiei.
Dar clipa în care ţi se relevă o carte
specială, să zicem Dialoguri postmoderne?
Este o carte apărută cu ani în urmă, sub
semnătura Mihaelei Anghelescu Irimia,
universitar român aflat într-un fascinant
dialog cu omologi din lumea academică
anglo-americană. A fost o întâmplare
să-mi cadă sub ochi un asemenea volum,
după cum tot întâmplarea putea să
decidă amânarea sine die a lecturării lui.
Întâi l-am răsfoit, apoi m-am apucat de-a
binelea de citit fără convingerea încă de
a-l scoate la capăt, cu atât mai mult cu
cât conţinutul dialogurilor se adresează
celor ce acceptă şi înţeleg deconstrucţia
care îşi „pierde din caracterul filosofic şi
se profilează mai ales ca mod de a citi”,
având în vedere însăşi lectura intelectuală.
Redau un text dintre multele demne de
a fi citate: „A spune că Socrate era un
om ales şi avea o mare influenţă asupra
tinerilor atenieni este o lectură şi a spune
că era duşmanul statului şi corupător
de tineri e o altă lectură, ambele lecturi pagina
sunt posibile, dacă Socrate este numit 17
pharmakon (în greaca clasică înseamnă
şi remediu şi otravă, n.n.). Or, dacă textul
te pune în această situaţie în care simţi
că ai de ales, dar îţi oferă informaţii care
fac opţiunea dificilă şi complexă, te afli,
în fond, în situaţia de a citi şi a trăi tipic
deconstructivă”.
Am ajuns la sfârşit cu cititul celor
peste 350 de pagini şi-mi pot face abia
o idee despre altfel de tipuri de lectură,
în fapt despre alte semnale ale unor
stări de spirit caracteristice sfârşitului
de secol şi început de mileniu. De la

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 cronica literară
studiile culturale (la mare modă în spaţiul
anglo-saxon şi american), de la deliciile
semiotice, discursul englobant (cum
se zice în franceză), liniile de gândire
pagina structurală, modernizarea atitudinii
18 până la experienţa alterităţii, constructul
cultural, teoria resurselor, feminismul,
noul istorism, globalizarea culturii,
băncile de date şi informaţiile stocate în
biblioteci, în sfârşit la Occidentul tuturor
posibilităţilor - toate ne dau imaginea
emancipării intelectuale, mentale şi civice
a individului într-o lume reală în care
rigoarea se conjugă cu eficienţa, disciplina
cu succesul şi ordinea cu plăcerea.
Studiile culturale despre care se vorbeşte
mai în toate dialogurile demonstrează că
epistemologia, hermeneutica şi în general
ştiinţele de analiză a textului au un temei
REVISTA FEED BACK
cultural şi o ideologie în sens logic sau
metafizic. Dacă în Europa de Est încă se
mai întâlnesc simţul erudiţiei şi respectul
pentru cultură, în Vest postmodernismul
angajează „valori” arbitrare precum
reconfigurarea conceptuală a gândirii
umaniste, raportul dintre cultura de elită
şi cea de consum, multiculturalismul sau
criza identitară, pentru a ne opri doar la
câteva fenomene. La ce bun toate acestea?
Poate la dezvoltarea acelor activităţi
complexe şi subtile pentru a promova
individul ca „persoană cu personalitate”,
pentru a forma omul într-o ambianţă
liberală, nu una restrictivă, într-un mediu
indulgent, nu unul rigid.
Dar teama că viitorul nu ne aduce
nimic plăcut este o viziune neperimată.
Apelăm la un alt text aparţinând lui
Kevin Cope: „În cercurile anglo-
americane, critica a pendulat în ultima
jumătate de secol între diverse tipuri
de istorism şi estetism. Dacă studiile
culturale ar aduce după sine o abordare
mai holistică şi capabilă de a revitaliza
discipline precum bibliografia, n-ar
fi rău. Dar condiţiile acestui dacă nu
prea par să se materializeze”. Şi tot el
continuă: „E nevoie ca umaniştii să nu-şi
mai ascundă ignoranţa şi îngustimea de
vederi sub mantia atitudinii angajate
faţă de ideologii desuete”. Chiar dacă
ne jucăm cu cuvintele, cu învelişul lor
sonor, credem că lumea însăşi este o
imensă carte, filosofia însăşi continuă
să se lupte cu problemele grave ale
gândirii şi înţelepciunii, ideea de adevăr
rămânând să iasă învingătoare din orice
relativism şi că orice scriere, orice text
împiedică istoria căderii omului. Cam
acestea ar fi „exoticele interpretări” ale
opiniilor academice din excelentul volum
Dialoguri postmoderne semnat de Mihaela
Anghelescu Irimia.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 cronica literară

Gaetano LONGO,
Odysseus Blues

Ion DEACONESCU
Gaetano Longo este un poet singu- Aşadar, o poezie vie, tulburătoare,
lar în peisajul poeziei italiene de astăzi, purtătoare a fecun­dităţii emoţiei, a cântecu-
atât prin maniera în care îşi exteriorizează lui şi a strigătului în extensiune temporală
emoţia profundă, insolentă ori delicată, cât şi spaţială, expresie a concentrării depline
şi prin căutarea atât de originală a pretex- a energici lirice. Un lirism al contrariilor
telor acesteia. Pentru poet, contemplaţia pacificate, o cutre­murare a sinelui, plină
meditativă profundă ca şi rememorarea, de nuanţe în faţa limitei implacabile a
cea care recuperează amintiri şi trăiri existenţei, a misterului acesteia.
sufleteşti tulburătoare, dau sens existenţei, Poetul a învins, dăruindu-se oame-
statorniceşte nostalgia trecerii timpului, ca nilor, deoarece ab­solutul se află în el însuşi,
şi arabescurile unor mirări şi descifrări în sângele lui curgând nemu­rirea şi iubi-
spectaculoase. Este aproape un joc cu rea ca izvor al lumii şi al cosmosului, căci
lumea, cu sentimentele, cu trecutul când „poeţii le fac pe copile să se îndrăgostească
poetul întemeiază o teologie a identificării şi în cele din urmă şi pietrele”.
prin dorinţă şi pasiune aprinsă, iubirea Piatra ca sămânţă a eternităţii, dacă
pentru el reprezentând o temelie a zidirii nu chiar poezia.
uma­nului, salvat de la degradarea prin
esenţializarea Fiinţei.
Între rememorarea unui trecut bizar şi
suculent, considerat ca o vârstă degenerativă, pagina
populat de personaje dintre cele mai şocante 19
şi barocul prezentului, uzurpat de senti-
mentele difuze ale existenţei ameninţate,
se mani­festă aproape toată creaţia poetică
a lui Gaetano Longo. În alchimia Cuvântu-
lui său se consumă combustii formi­dabile,
când inocenţa, orgoliul, dedublarea, extazul,
decantarea materiei, întreţin respirările şi
tensiunile crea­torului căci „a scrie, spune
Maurice Blanchot, înseamnă a te încredinţa
riscului absenţei de timp, unde domneşte
eternul reînceput. Înseamnă a trece de la Eu
la El, astfel încât ceea ce nu se întâmplă nu i
se întâmplă nimănui, este anonim prin fap-
tul că mă priveşte, se repetă într-o risipire
infinită”.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 cronica literară

Petru FRĂSILĂ,
Galeria cu oglinzi,
Portrete pentru fiul meu

Emilian MARCU

Asemenea înintaşului nostru întru ale un timp al poveştilor, în (auto)biografie, la

literaturii, Neacşu din Câmpulung, Petru o oră de bilanţ: pe un pat de spital, în cartea
Frăsilă propune fiului său, într- o „Galerie precedentă, în Ajunul Crăciunului aici,
cu oglinzi”, o sumă de portrete- poveţe, cu prietenii Nea Costică, Primarul, Fane
care cuprind în aceste rame fapte de viaţă, „australianul”, Dorin şi Norica, Eugen,
din care se pot desprinde o sumă de Noni – personaje publice, bine cunoscute
sfaturi, de poveţe, pentru a-şi putea croi un telespectatorilor de la Prima t.v. – ilustrând,
drum cât mai drept în viaţă.. „Literatura toţi, prin portretele lor, spusa lui Brâncuşi:
mărturisitoare şi salvatoare a memoriei „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este
afective văzută ca un punct de plecare aşa să te pui în starea de a le face””. Iar Petru
ca la Herbert Marcuse” vede Constantin Frăsilă s-a pus în starea de a scrie literatură,
Dram în aceste portrete din galeria cu iată, de cea mai bună calitate” – conchide
oglinzi, concluzionând:” Cu toţi suntem Ioan Holban în postfaţa „Despre viaţă pur
pe un veşnic drum; binearticulat, cu o şi simplu”.
afluienţă narativă pe măsură”. Să fie o
carte de memorii de călătorie această carte
al lui Petru Frăsilă, aşa cum lasă el săse
înţeleagădin Cuvântul autorului? Să fie o
pagina sumă de „fotografii”, portrete şi icoane?
„Galeria cu oglinzi – portrete pentru fiul
20 meu” are câte ceva din fiecare aceste laturi
demanifestare artistică şi din toate se poate
afla şi învăţa. „Câinele”, de exemplu, una
dintre povestirile din această carte, pare
mai degrabă un adevărat dialog peripatetic
între tată şi fiu,plecând de la o sintagmă
dintr-o poezie de Nicolae Labiş, intitulată
„tragică beţie”. Şi de aici râul filosofic se
dezlănţuie cu toată teama tatălui că fiul
său, fiind prea mic, nu va înţelege nimic
din ceea ce el îi explică.Dar fiul îi răspunde:
„Ba nu sunt mic, am aproape zece ani şi
îmi amintesc o mulţime de lucruri”. „În
Galeria cu oglinzi.Portrete pentru fiul meu,
ca şi Viaţa pe o tablă de şah, totul curge într-

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Cecilia MOLDOVAN
şi
Cartea de identitate
a privighetorii
Cartea de identitate a privighetorii,
a cincea apariție editorială a Doamnei
Cecilia Moldovan, certifică încă o dată
un poet stăpân pe mijloacele de expresie,
de autentic talent și rafinament liric.
Împărțită în trei secțiuni (Cartea de identitate
a privighetorii, Lacrimi cu trenă și Nestematele
sacrificiului), cartea are o unitate conferită
de originalitatea stilistică și viziunea
poetei asupra realului. Spectacolul livresc,
pulverizat în aproape orice text al cărții,
contribuie și el la această unitate.
Una dintre temele principale ale
cărții este raportul poetului cu scrisul său
și cu lumea în care trăiește. Spune poeta:
„port în mine pe cea care am fost/ eu -
pruncul,/ eu - tânăra însetată,/ eu - mamifer
cu încă un rând,/ două, de năzuinţi/ când
braţele vremii mă vor strânge/ să îmi frângă
bucuriile simple/ îmi voi lepăda din cojile/
în care m-am tot gătit/ până voi rămâne
sâmbure nud/ şi o voi lua frumuşel de
la capăt/ într-o ediţie cu vechi adnotări/
urcate în titluri de capitol” (De la capăt).
Tarele unui timp incert și ale unei
condiții provizorii a artistului traversează
majoritatea textelor cărții. Să cităm Idei-
gratis: „zeflemitor şi sisific,/ zeul îmi
încondeiază colţul de ochi/ cu un nou
fascicul de tranşee în care/ să mă ascund de
calul troian/ ce-mi poate năpădi casa/ unde
răspuns la întrebare e o altă întrebare// el
speră să caut în gură calul de dar/ sau să
REVISTA FEED BACK
cronica literară
aleg cu băgare de seamă pe cel/ care stă la
intrare să-l adăp şi să-i dau cheia/ arătându-i
binevoitor orice urcuş, coborâş// astfel s-ar
putea să-i încolţească idei/ pentru planul
de strămutare/ să mă trezesc prizonier în
propria casă/ şi la prânzuri să mi se ofere
porţii/ de lehamite din zarva cuceritorului/
pe-o tipsie de argint.”
Poeta glisează continuu între blestem
și binecuvântare, într-o realitate acoperită
de „ditirambi și baloane de spumă
multicolore”, în „piața cu vise” unde „roata
orelor dă iama printre lucruri/ și oameni
laolaltă”, unde „orbecăim printre etichete/
după o gură de aer neletal”, unde „triumful
ipocriziei se anunță cu litere mari” și unde
se declară non-emigrant de profesie: „aici am
fost strigat, pe acest nume/ iarba de-acasă
crescândă îmi împinge tălpile spre cer/
ziua ştie exact pe ce geam să se aşeze/ pagina
ca să orbească noaptea abia trezită din 21
somn/ pământul străin e bun pentru/ vreo
fugă în Egipt cu pruncul de mână/ cum
eschimosul nu visează la alte zări/ de teamă
că iglul i se va topi pe-acolo/ şi ultimul
cioban mioritic învaţă de la copaci/ să nu-şi
mute rădăcinile/ mie lăsaţi-mi antenele de
licurici/ să împrăştii lumină/ de pe verdele
preş încredinţat.”
Remarcând dimensiunea orfică a
acestor texte lirice, glosele originale asupra
condiției creatorului, Cartea de identitate a
privighetorii dă seamă de harul unei poete
neoexpresioniste, de cert talent și ales
rafinament.
Daniel CORBU
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Dorel VIȘAN
O veche înţelepciune ne povesteşte că
un dascăl spiritual avea mai mulţi învăţăcei,
care se adunau la casa învăţătorului în fie-
care dimineaţă pentru a se adăpa din cunoş-
tinţele sale despre viaţă şi moarte. Într-una
din zile învăţăceii veniseră în număr mare şi
aşteptau în linişte începerea prelegerii. Învă-
ţătorul stătea în faţa lor şi tocmai se pregătea
să rostească primele cuvinte, când, o pasăre
s-a aşezat pe pervazul ferestrei şi a început
să cânte. După zece secunde, pasărea s-a
oprit din triluri şi şi-a luat zborul spre arbo-
rii din apropiere. Calm, învăţătorul şi-a adu-
nat cărţile de înţelepciune şi, întorcându-se
spre elevi a zis: Domnilor, asta a fost, lecţia
de astăzi s-a terminat...
Mi-am amintit de această minunată
poveste plină de mister şi încărcată de sen-
pagina suri nebănuite, pentru că nici până astăzi
nu am siguranţa celui care a predat lecţia.
22 Pasărea, cu instinctul ei perfect sau dascălul
cu marea-i înţelepciune de a trăi în armonie
cu legile naturii.
În Ultimatum, Goethe zice: şi atunci o
spun ultima oară: „Natura nu are nici miez
nici coajă / Dar tu examinează-te cât poţi mai
mult/ dacă eşti miez sau coajă”. După ştiinţa
mea, în plan anagogic omul conţine natura
şi nu natura îl conţine pe om după credin-
ţa din zilele noastre. Este vorba aici de o
problemă fundamentală şi poate că cea mai
omenească, care ţine de capacitatea omului
de a percepe de a gândi, de a simţi unitatea
sau a rupe legăturile cu natura, distrugân-
du-şi astfel propriul echilibru prin distru-
REVISTA FEED BACK
Lecţia
păsării
gerea unei armonii pe care n-a mai putut-o
înlocui cu nimic. De altfel, cred că nici nu s-a
străduit, numai că în curând îi vom culege
roadele. Numărătoarea inversă a început.
Chiar de-ai goni-o cu furca, natura se întoarce
în galop, spune Horaţiu.
Ştiţi de ce îi este naturii cel mai groază
şi mai groază? De vid! Auzim tot mai des
expresiile: să ieşim la aer, să mâncăm la
iarbă verde, să ne petrecem sfârşitul de săp-
tămână la munte sau la mare. Natura noas-
tră ticăloasă, cum spunea bătrânul Falstaff,
ne împinge tot mai mult să ieşim din natură,
să stăm orbi şi surzi în marele templu al
naturii şi să-l consideram doar un fel de loc
de drumeţii, calcăm în altar ca într-o expozi-
ţie care se poate vizita fără să cumperi bilet
de intrare şi fără să pui nimic în cutia milei.
Cine îşi mai aminteşte de vorbele celebrei
inscripţii din Sais: Natura este tot ce este,
ce a fost şi ce va fi, şi vălul ei încă n-a fost
luat de nici un muritor. După cum ne învăţa
Iuvenal, că nimeni nu a atins dintr-o dată adân-
cimile josniciei, aşa şi omul a avut o evoluţie
gradată în distrugerea relaţiilor cu natura
şi în neglijarea puţinelor sale legi, dar mari,
neştiind că de fapt se îndepărtează de el
însăşi. Fotografiem cu telefoanele mobile
urşii care caută hrana în pubelele cu gunoa-
iele oraşelor tot mai civilizate şi urcăm pe
culmile munţilor în credinţa că suntem mai
aproape de puritate şi de Dumnezeu, unde
ne însemnăm urmele prin pungile de plastic
lăsate la întâmplare şi cutiile conservelor de
pateu vegetal şi ecologic...
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Bătrânii satelor noastre ştiau că natu-
ra este mai presus de orice învăţătură, nici
chiar moartea nu poate să o doboare fiindcă
natura este nemuritoare şi de neînvins. Noi
căutăm pe Google toate bazaconiile, dar nu
ne mai oprim la îndemnurile lui Cicero care
ne spun că înţelepciunea oamenilor stă în
faptul că urmează natura, călăuza cea mai
bună, ca pe o divinitate şi se supun ei. Oare
noi cui ne supunem?
Natura se învaţă prin înţelegere, aşa
cum învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine,
dar pentru a înţelege florile şi fluturii tre-
buie mai întâi să coborâm în noi. „Practicile
agricole” ale elevilor de altădată, atât de
hulite astăzi, nu erau numai nişte „practici
comuniste”, ci forme de înţelegere şi apro-
piere de plante şi animale în relaţiile cu ele
în mediul lor natural. Câţi copii mai ştiu
astăzi ce este o vacă? Majoritatea o intuiesc
aşa cum este ea închipuită: un animal ciudat
ca un fel de hipopotam vopsit, cu o floare
în gură, care produce ciocolată... Când mul-
gea tata, seara, bivoliţele (că aveam patru,
cumnată-mea are tot patru în acelaşi spaţiu,
dar... găini) aşteptam în uşa poieţii până se
umplea şiştarul, tata îl ridica, îmi spunea să
suflu spuma şi beam laptele acela călduţ cu
un gust extraordinar. Încă nu se descoperise
marea „purificare” a pasteurizării. Toate
grăsimile erau lăsate în lapte. În sat la noi
şi în cele vecine nu era niciun copil obez.
Zilele trecute îmi spunea o doamnă ca fiul
ei s-a îngrăşat peste măsura şi refuză cartofii
naturali sub orice formă, motivând că nu au
gust fiind obişnuit doar cu cei conservaţi.
Unii au avut boala să le cânte Marcel
Budalǎ „cu acordeonul lui hora Bucureş-
tiului”, eu am avut boala să-mi fac o vie
asemeni înţeleptului de la Baal Hamon şi să
„stupăresc” cum făcea tata şi unchiul Petrea
lui Romoniţǎ şi le-am făcut spre lauda şi folo-
sul meu pe amândouă. După ce am sădit via
după toate regulile, când a mai crescut l-am
întrebat pe profesorul Ştefan Oprea de la
Staţiune, cum să „o tai”. El mi-a dat o carte
şi a zis să învăţ tehnicile de tăiere, iar apoi
să „stau de vorbă” cu fiecare butuc în parte.
Şi aşa am făcut, şi aşa am ajuns să înţeleg în
pivniţă cum „povesteşte” vinul. Cu albinele
e şi mai şi, când eram copii şi ne înţepa o
REVISTA FEED BACK
eseu
albină, fugeam prin toată grădina şi făceam
ca toate lighioanele, tata avea un cuţit mare
cu care despărţea ramele, şi dacă îl înţepa
o albină, rădea cu lama cuţitului locul ca să
îndepărteze acul şi îşi continua munca fără
masca de protecţie, doar folosind din când
în când fumul de la ţigară. Atunci nu-mi
puteam imagina că după ani de zile voi
face la fel, iar înţepăturile albinelor pentru
stupari „fac parte din joc”. În timp ce soci-
etatea umană e făţarnică şi mincinoasă, îşi
face reguli pe care nu le respectă, în stup şi
în natură în general, legile sunt tabu. Orice
trişare a regulilor stupului dezechili-brează‚
strică armonia şi aduce suferinţă, acolo nu
sunt drepturi în afara regulilor. În societatea
umană, poţi viola, poţi ucide şi apoi ceri să
ţi se respecte drepturile... Care drepturi? În
stup nu! Când ai încălcat legea, toate cele-
lalte drepturi se anulează. Singurul drept
care ţi se lasă este acela de a fi pedepsit.
Dacă din întâmplare striveşti o albină, cele-
lalte te pedepsesc în aceeaşi secundă fără
nici un fel de circumstanţă atenuantă, prin
propriul lor sacrificiu. Vedeţi? Toate astea
fac ca natura să fie mare şi nemuritoare iar
omul mic, neajutorat, ipocrit şi trecător. În
străfundul fiinţei noastre există un imbold
pe care, spre deosebire de alte fiinţe, noi îl
neglijăm: instinctul. Ne instruim mai mult
prin experienţă, dar instinctul este ceva mai
valoros decât capul. Instinctul fenomenal al
albinelor sau al furnicilor nu are nevoie de
raţiune ci, o dǎ. Noi oamenii, oricât ne-am
strădui nu putem stăpâni natura decât dacă
pagina
ne supunem ei ca învăţăcei şi robi. 23
Acuma când închei aceste însem-
nări despre iubirea de natură, mă gândesc,
totuşi, că pasarea a predat lecţia. Plinius cel
Bătrân, povesteşte că pictorul grec Apelles,
care a trăit la curtea lui Alexandru cel Mare
şi apoi la Roma (330 Î.Hr.) i-ar fi spus odată
unui cizmar care, după ce criticase modul
cum era pictată o sanda în unul din tablouri-
le sale, s-a apucat să judece şi restul compo-
ziţiei: cizmare, nu mai sus de sanda. Poate că
şi păsărica aceea, prin cântecul ei de câteva
secunde, i-a şoptit învăţătorului, care a înţe-
les în înţelepciunea lui: Omule, nu mai sus
de natură şi de omenie.
Bucureşti, mai 2008
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Cum îşi construieşte Sorescu o artă
poetică a sa?
Evident, într-un mod strategic pus
sub semnul maximei circumspecţii şi
aproximaţii: prin alţii; prin analiza poeziei
altora şi prin mărturisirile, înregistrate ad hoc
– în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor,
în restaurante, în avion, pe vapor, în
autocare, ca o „addenda la un jurnal de
călătorie”, ale altor poeţi.
E o ars poetica colectivă, constituită
proiectiv-alterativ şi care apare ca un
banchet platonician al poeţilor din diferite
arealuri şi cu diferite profesiuni de credinţă
care sunt tot atâtea moduri de a înţelege
pagina Poezia, statutul ontologic al acesteia.
24 Dialogul primează, calitatea de om dialogal,
de voyager şi voyeur în Ţara misterioasă
a Poeziei (de altfel, termenul de mister
e invocat aproape de toţi interlocutorii)
este învederată. Stratagemele clasice ale
provocării şi iscodirii intelectuale sunt folosite
cu o rară prestidigitaţie.
Sorescu se verifică pe Sine printr-o
disimulată proiectare în Alţii, prefăcându-
se cu şiretenie că este şi el un Altul – anonim,
impersonal, implicat grav în propria
aventură şi ascunzându-şi identitatea sub
chipurile Celorlalţi. Îşi face o mască, apelând
la toate elementele chimice, aducându-
ne aminte de întreprinderea utopică a
celebrului personaj al lui Kobo Abe.
REVISTA FEED BACK
Canonul
estetic
sorescian
Mihai CIMPOI
Tratatul de inspiraţie şi-l aseamănă cu
Pseudo-cynegeticos-ul lui Odobescu, numai
că poezia, precizează el grăbit, e altceva decât
o vânătoare: e „o vânare de vânt”. Specificul
unei astfel de îndeletniciri „este acela că
vânătorul, cu ogar şi şoim, este totodată şi
vânat: vânatul său de lux, unicul de altfel”
(Marin Sorescu, Opere, IV, Publicistică, col.
„Opere fundamentale” coordonată de acad.
Eugen Simion, Bucureşti, 2005, p. 861). E un
vânat neclasic, fără părtaşi, vânătorul fiind
de unul singur şi făcând din el însuşi o ţintă
de vânat cu multă hărmălaie.
Sorescu intră, după această definiţie
metaforică, în zona cea mai înaltă şi mai
rarefiată a poeziei, zona antropologicului,
identificată, evident, cu cea a ontologicului:
„Poezia este o artă care doare. Doare atât
cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură
însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea
este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai
mult decât o statuie, o pânză sa o clădire – se
plachează direct pe geamătul, pe suspinul
lumii, şi îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat.
Poetul stă paralizat între opţiuni, nefiind
prin definiţie omul de acţiune. Ezitarea,
bâlbâiala lui, răzgândirea continuă sunt, de
la sine, metafore. M-a interesat această stare
– între opţiuni, mărturisesc – pentru că
ea, studiată cu atenţie, poate spune multe
despre om. Omul în adâncul sufletului său,
omul faţă în faţă cu sine însuşi, omul-om
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

(Antropos-Antropos) (Ibidem, p. 863).
Ceea ce îi asigură lui Sorescu
credibilitatea noastră deplină este conştiinţa
fermă a imposibilităţii de a defini poezia şi
actul poetic, marcat de „ezitare, bâlbâială,
răzgândire continuă”, de contrastul dintre
ce vizează poetul şi ce rămâne din visurile
lui, de nobilul sau imobilul inspiraţiei,
concretizate în fixaţii: erotice, politice,
cetăţeneşti, filosofice, onirice, didactice etc.
Conştiinţa relativităţii pune stăpânire
pe fiinţa poetului. „Operaţie pe ochi cu
laserul vagului” – aceasta e poezia”, afirmă
nietzschean Sorescu, convins că „spre
deosebire de ştiinţă, poezia de azi nu este
implicit mai nouă decât cea de ieri şi „că
te descoperi în faţa măreţiei spiritului
omenesc incapabil de înnoiri, dar nici de
învechiri”.
Aerul ceţos al relativismului pătrunde
şi în lucrarea poetică, făcând ca poetul,
considerat pe vremuri un proroc, să se
scufunde „mai mult în vorbe şi în nonsensuri
decât în sensuri”. El trebuie să aleagă între a
fi modernist (suprarealist, dadaist, futurist
etc.) sau tribun, amplificator de ecouri
sociale.
Acelaşi relativism estetic îl găsim în artele
poetice expuse ad hoc ale interlocutorilor:
spaniolul Justo Jorge Padrón se referă la
„momentele de pendulare între realism şi
imaginativ” – de la naturalism la idealism
romantic”; Günter Grass vorbeşte despre
excesul de experimentare şi despre faptul
că fiecare se crede geniu, că „poeziile sunt
de fapt, fragmente de poezie”; Andrei
Voznesenski îi mărturiseşte că nu înţelege
nimic din poezia sa, el obişnuind să
improvizeze; Hans Magnus Ensensberger
recunoaşte că nu ştie dacă „poezia are efect,
sau ce fel de efect are”, şi că „există multe
repetiţii, un abuz de „şcoli”, modernitate,
mulţi epigoni”; că în istorie (chiar în istoria
poeziei există mereu găuri, momente de
oboseală: „priveşte literatura franceză
acum” –; Alain Bosquet e de părerea că „din
nefericire mulţi poeţi fac structuri, dar nu
poezie”.
Sorescu nu rămâne, însă, disperat în
faţa acestui tablou paradoxal al tendinţelor,
REVISTA FEED BACK
eseu
formulelor, orientărilor, în care îşi găsesc
loc şi poezia agitatorică pe linia lui Brecht,
şi cea a dezagregării limbajului (Jandl),
inspiraţia psalmică şi imnică a lui Piérre
Emanuel, Padrón, Östen Sjöstrand şi cea de
experiment dusă la extrem, la halucinaţie
(în spiritul lui Michaux), de la notaţia
reportericească de tip nord-american a
realului la diluarea acestuia în alcooluri
tari.
Deschiderea aceasta soresciană spre
babelianele direcţii mitopo(i)etice este sus-
ţinută de o sinteză sui generis a limbajelor
în propria operă.
Roland Barthes vorbea despre impo-
sibilitatea scriitorului de a refuza „semnele
ancestrale şi atotputernice care, din fundul
unui trecut străin, îi impun Literatura ca pe
un ritual nu ca pe o reconciliere” (Roland
Barthes Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri
critice, Chişinău, 2006, p. 70).
Sorescu a avut de înfruntat o atare fa-
tală dichotomie, căreia Barthes îi zice „miş-
carea unei rupturi şi cea a unei surveniri”.
Limbajul universal, la care visează orice
poet, „nu poate exista în afara unei univer-
salităţi concrete – nu doar mistice şi nomi-
nale – a lumii civile”.
pagina
25
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Ca şi pentru Nichita Stănescu, pentru
Marin Sorescu, această dichotomie a
rupturii/ survenirii, limbajului universal/
universalităţii concrete nu a fost un
impediment.
El este un mare revoluţionar,
valorizând de o potrivă vechimea limbajului
poetic românesc şi noul stil adus, graţie
unei imperiale libertăţi, la un adevărat
„grad zero al scriiturii”.
Îşi recunoaşte sincer, fără temerea de a
fi învinuit de modelări artizanale „eclectice”
pagina – influenţe din literatura populară, a cărui
26 sinteză a făcut-o Anton Pann, din Eminescu,
Arghezi, Goga, apoi contactele lirice cu
Baudelaire, Saint-John Perse, Michaux,
Eliot, Pasternak, Whitmann – şi contactul
intelectual deosebit cu Dostoievski,
evivalent cu „impactul unui mare poet”.
Canonul estetic sorescian se pune,
statornic, pe sub semnul lui Proteu,
absorbind contradicţia, observată de Eugen
Simion, dintre sedentarismul spiritului
clasic şi mobilismul naturii romantice. În
familia de spirite care – spune criticul – e
o „simpatică familiaritate, camaraderie în
aceste wii dialoguri” Marin Sorescu se simte,
după cum recunoaşte el însuşi, un „poet
ambulant”, „cu circul său de imagini, pe
REVISTA FEED BACK
care le ajustează după realităţi”. Sunt două
tipuri: unul ilustrat de rusul Voznesenski
(nu înţelege nimic din ce scrie, dar e
conştient că poezia conţine „spiritualitatea
însăşi a unui popor”) şi altul reprezentat
de Enzensberger (ştie, dar nu defineşte
poezia, aflată în momente de criză); este
tipul Neruda (de tribun planetar) şi tipul
general de „poet al fiinţei şi existenţei”
(„El îşi caută rădăcinile mitice şi introduce
în discursul său „sfărămaturile clasice” de
care aminteşte Sorescu”; a se vedea Eugen
Simion, Fragmente critice, III, Bucureşti,
1999, p. 256).
Suntem absolut îndreptăţiţi să vorbim
şi despre ajustarea soresciană după realităţile
estetice, el pre (prea) umblându-se, cu
nonşalanţă boierească (deosebită de acea
„argăţească” postmodernistă). Proteismul
său stilistic n-are nimic silnic, mimetic,
artizanal. Este organic.
El îşi alege, fără complexe şi
încrâncenări programatice, limbajul după
stări sufleteşti şi realităţi: cel familiar
şi însufleţit-epopeic, cel clasic ordonat
şi cel desolemnizat, deliteraturizat,
luat americaneşte din proza cotidiană,
coexistând, făcând pace bună („Păstrez
sonetul şi arunc poemul în vers liber”,
spune într-un dialog).
Vladimir Streinu observa, încă în
începuturile sale, acest spectacol unic al
formulelor stilistice: „Cuvintele lui fug
adesea pe o lungă cursă de percuţie istorică,
fiind de aceea un fel de sonde aruncate în
timp, fie acest timp ideologico-familial,
social-popular, general uman sau chiar
geologic şi cosmic. Noutatea imaginilor şi
temporalitatea percepţiei poetice (pe lângă
orientarea la viaţa subconştientă, tot atât
de semnalabilă) îl fac asociabil, aşadar,
cu Blaga” (Vladimir Streinu, Versificaţia
modernă, Bucureşti, 1966, p. 280-281).
Canonul estetic sorescian este unul
deschis, democratic în cel mai înalt grad,
„inclusiv”, creativ, sintetic şi sistematic (în
sens că orânduieşte categoriile şi convenţiile
vechi şi căutările unui nou stil), neafectat de
„anxietatea influenţei”. Sorescu apare ca un
veritabil poet postmodernist.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 poezia

Patria tuturora

Ea este greu de iubit

Cu toate că e de gen feminin
Fiecăruia i se oferă pentru bani puţini
sau chiar pentru o înghiţitură de ţuică,
creierii să vi-i soarbă.
Dintre atâtea femei ştiute şi neştiute
voi aţi ales-o doar pe ea făcând aceleaşi
greşeli
precum predecesorii voştri şi în final o sa
vă putrezească oasele
în îmbrăţişarea ei.

Pavel GĂTĂIANŢU Cine a mai văzut în secolul XXI pe cineva

să se căsătorească cu patria în alb
şi să facă dragoste cu mările, lacurile, munţii
şi să-şi verse rărunchii
F...în PDF până-n miezul pământului.

E o mare criză mondială Hamburgherul România

Şi trebuie folosite toate sursele umane
Până nu vom ieşi din impact Am ieşit într-o zi de octombrie la ora
Şi atunci o s-o luăm iarăşi de la început.prânzului
Păşim goi pe şira spinării lui Heidegger Pe Bulevardul 23 octombrie din Novi Sad
Şi-i ştergem sudoarea şi chinul Să cumpăr o pljeskavica, hamburgher
Cu un prosop ieftin chinezesc sârbesc.
Pe care scrie dialectica Până se afuma pe grătarul electric
Dar cu capul în jos şi curu-n sus. Îmi aminteam de micii româneşti
Preparaţi cu supă de oase şi trei feluri de pagina
Versuri pentru Lia carne.
Am desfăcut lipia în două 27
Cu toate că erau anii dezgheţului Şi cu un dor nespus de ţară
Tu mergeai la grădiniţă cu şoimii patriei Am punctat cu muştarul galben
Capitala ţării şi de judeţe, frontiera am
Iar eu în sala de cinema a Căminului
Desenat-o cu ketchupul roşu ca sângele
cultural
tulbure
Mă umezeam după scenele de amor
Şi tocmai mă pregăteam să înșfac
Dintre Marlon Brando şi Maria Sneider
Din hamburgherul devenit România
Din „Ultimul tangou din Paris” Când am fost surprins de ciripitul
Ieşeam apoi afară cu ochii înroşiţi Ciocârliei din platanul de lângă şosea.
Plin de emoţii şi fantezii perverse Am încremenit şi mi-am pierdut pofta
Şi nici nu ştiam că globalizarea De mâncare, blazat în acest decor citadin
Mă cuprinsese în acea toamnă Şi ulterior am luat cina cu Janis Joplin
Timpurie iar tu creşteai Şi Me and Bobby ... un blues
Să ajungi să înţelegi acest poem. Şi o Timişoreană, să nu mai fiu singur.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia
Jurnal de Bucureşti
Sosisem cu trenul foamei Belgrad–Bucureşti Blocului, printre spaşiile verzi
Fără de apă, mâncare la o bere la bufetul
La pompele funebre unde ne-am întâlnit
Cu Cristian Topan, acolo Aurel Dolinga
Ne-a povestit istorioarele clădirilor boiereşti Îngerul televizat
Vizavi de Muzeul Literaturii
Unde în deceniul şapte al secolului trecut
Erau nişte orgii colosale, studenţeşti
Rolul său a fost să ducă fetele bete,
Să le bage două deşte pe gâtlej ca apoi
Să se simtă mai bine şi le punea într-o baie Acest înger bisexual
Ca pe sacii de făină la moară
Până se trezeau dimineaţa
Iar noi ne sorbeam berea la Pompe funebre Aştept pozele sale scandaloase în
Cu nişte inşi pestriţi cărora le plăcea aerul Revista Playboy
Ce plutea în Bucureşti.
Ciorbă murată de cânepă
La Băltoaca mare vara
Se mura cânepa
Iar lângă ea se pregătea cărămida
Pentru casele neconstruite din sat
Pentru viitorii miri
Pentru viitorii copii
Pentru aceia care s-au născut
Şi aceia care se vor naşte
Pe acest pământ din lut
Şi această zgură pe care
Stau tolănit acoperit cu vânt
Şi ceaţa uitării.
pagina
28 Computerul jucăuş a devenit
un bebeluş
Computerul meu personal
Dimineaţa îmi face cu ochiul,
Când plec la serviciu
Când vin acasă după amiază
Iarăşi îmi face cu ochiul şi mă
Îndeamnă să stau pe scaun,
Îmi arată care este meniul
Pentru ziua respectivă.
Dacă sunt trist îmi mai serveşte
Vreo gagică pe ecran.
Are o deschizătură specială
Unde cad mesajele şterse
Într-o punguliţă.
REVISTA FEED BACK
I-am făcut roţile şi seara mă
Plimb cu el printre câinii
Socializându-l zi de zi
Ca pe un bebeluş.
Mister Musculo ne invadează
În fiecare seară de pe ecranul TV
Seamănă cu o sperietoare împăiată
Nimeni nu ştie ce ascunde sub pantaloni
Ne maltratează în fiecare seară
Cu perfecţiunea curăţeniei perverse.
S-a întors porcul din armată
Seara în cazarmă soldatul arunca ciorapii
De zid şi ei se lipeau ca lumânările topite
De scaunul bisericii, iar apoi se auzeau
Înjurături nedesluşite şi duhoare de rachiu
Şi un miros de putoare şi sudoare
Aşa se pregăteau pentru aplicaţiile militare
De dimineaţă iar alţii mergeau la recoltat
Porumbul pactului de la Varşovia.
Trandafir
Trandafir cu frunza lată
Hai bădişorule, spune-i cucului să tacă
Hai bădişorule,
Să nu cânte aşa frumos...
Aud o voce din gang strigând
Cine p... măsii eşti tu să interzici
Unei păsări să cânte...
Unei creaţii divine
Că tu ai poftă acum de regulat
Măgarule.
Rigo Jancsi
Da, zise ea de sub cuvertură
De parcă ar face parte din
Cunoscuta prăjitură, el a fost
Primul meu iubit
Nu avea cei doi dinţi din faţă
Dar m-a iubit la nesfârşit
În fiecare dimineaţă.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu

TREI GRILE
HERMENEUTICE
GRILA I: HEIDEGGER
- Despre nerostitul
unui gânditor, când el
este Platon
Tudor GHIDEANU
În lucrarea Doctrina lui Platon despre traducerea care urmează trec dincolo de
adevăr, Martin Heidegger afirma – în lim- textul grecesc, menite fiind să-l lămurească pe
bajul unei filosofii esoterice că: „«Doctrina» acesta.
(Lehre) unui gânditor este nerostitul din ros- „Adu-ți în fața privirii următoarea imagi-
tirea sa, nerostitul căruia omul îi este expus ne: sub pământ, într-o încăpere asemenea unei
pentru a i se dărui întrutotul.” 1 peșteri, se află oameni. În sus, către lumina
Bineînțeles că nu putem asuma inte- zilei, această încăpere își are drumul de intrare
gral, o astfel de opțiune hermeneutică, dar ce se întinde și către care se adună întregul
sub imperativul fidelității citării, din marele spațiu al peșterii. În această încăpere, legați
filosof german contemporan, vom proce- de coapse și de grumaz, oamenii își petrec
da corespunzător: „Pentru a putea afla și viața, încă din copilărie. Tocmai de aceea, ei
pentru a putea ști pe viitor, nerostitul unui rămân în același loc, astfel încât nu pot face
gânditor – oricare ar fi acest nerostit -, trebuie decât un singur lucru: să privească la ceea ce se
să medităm asupra a ceea ce el a rostit. A fi la află în fața lor. Întrucât sunt legați, ei nu sunt
înălțimea acestei exigențe – scrie M.Heidegger în stare să-și rotească capetele”.
– înseamnă să străbați toate dialogurile lui „O rază de lumină le este totuși dată,
Platon în corelația lor. Cum lucrul acesta nu și anume, de la un foc care arde pentru ei,
este cu putință, vom căuta o altă cale pentru ce-i drept din spate, de sus și de departe. Între
a ajunge la nerostitul cuprins în gândirea lui foc și cei legați (așadar în spatele lor) urcă
Platon. Ceea ce rămâne, aici, nerostit este o un drum; închipuie-ți că de-a lungul lui,
modificare în determinarea esenței adevărului. este construit un zid scund, asemenea unui pagina
Faptul că se petrece această modificare, în ce parapet pe care îl înalță în fața oamenilor, pen-
anume constă această modificare, ce anume este tru a arăta deasupra lui scamatoriile.” – „Văd, 29
întemeiat prin această modificare a esenței spuse el.”
adevărului – toate acestea le vom lămuri „– Iar acum imaginează-ți cum, de-a
printr-o interpretare a «mitului peșterii»”2 lungul acestui mic zid, niște oameni poar-
Cu prezentarea «mitului peșterii» înce- tă tot felul de obiecte care trec dincolo de
pe cartea a VII-a a dialogului despre esența micul zid: statui, precum și alte sculpturi în
-ului (Politeia, VII, 512 a 2, până la 517 a7). piatră și în lemn, și tot felul de alte obiec-
Mitul spune o poveste. Povestirea te produse de oameni. Și așa cum este de
se desfășoară în dialogul lui Socrate cu așteptat, dintre cei care poartă obiectele, unii
Glaucon. Socrate este cel care spune povestirea. stau de vorbă (în timp ce fac acest lucru),
Glaucon este cel care dă glas uimirii ce îl aduce alții tac.”
pe calea înțelegerii. Parantezele ce însoțesc „– Ciudată imagine îmi înfățișezi, spuse
el, și ciudați prizonieri!”
1 Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, „– Ei sunt, însă, întru totul asemenea
traducere și note introductive de Thomas Kleininger
nouă, am răspuns (Socrate) căci ce crezi tu
și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988,
pp.169-202
oare? Astfel de oameni nu au cuprins niciodată
2 Ibidem, p. 169 cu privirea altceva – fie că este vorba de ei înșiși,

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
fie de ceilalți – decât umbrele pe care le aruncă
(neîncetat) focul, pe pereții peșterii ce se află în
fața lor.”
„– Cum ar putea fi altfel, spuse el
(Glaucon), dacă ei sunt siliți să-și țină capul
nemișcat, și asta întreaga lor viață? – Ce văd
ei, însă, din obiectele purtate (prin spatele
lor)? Nu văd, oare, tocmai acestea (în speță
umbrele)? – Într-adevăr. Dacă ei ar fi în stare
să discute, pe îndelete, ceea ce au surprins cu
privirea, nu crezi oare că ar considera ceea ce
văd acolo, drept însăși ființarea.” – „N-ar avea
încotro.”
„– Ce s-ar întâmpla, însă, dacă aceas-
tă închisoare ar mai avea și un ecou, iscat de
peretele opus (singurul pe care ei îl privesc în
permanență)? Ori de câte ori unul dintre cei ce
trec prin spatele prizonierilor (purtând obiecte-
le), ar spune ceva, nu crezi tu oare că, pentru ei,
cel ce vorbește li se pare a fi chiar umbra ce trece
prin fața lor? – Pe Zeus, întocmai, spuse el”.
– Cu atât mai mult, am răspuns eu,
cei astfel legați ar socoti, atunci, că umbrele
obiectelor sunt însuși neascunsul (Unverborge-
ne). – Ar fi absolut necesar, spuse el.
– Urmărește, așadar, acum cu pri-
virea, felul în care prizonierii sunt eliberați de
lanțuri și, odată cu aceasta, tămăduiți de
lipsa lor de judecată, și gândește-te, totodată,
de ce natură ar trebui să fie această lipsă de
judecată, dacă celor înlănțuiti, și s-ar întâmpla
următorul lucru: târziu, însă, și-ar fixa privirea asupra acestora
1. „Ori de câte ori vreunul ar fi dezlegat și
silit, să se ridice dintr-odată, să-și rotească gru-
mazul, să pornească la drum și să privească în
sus, către lumină, (atunci) el ar putea face toate
pagina acestea (de fiecare dată), numai resimțind
dureri și, de asemenea, el nu ar fi în stare să
30 privească, orbit de strălucire, către acele obiec-
te, cărora înainte, le vedea umbra. (Dacă
s-ar întâmpla toate acestea cu el), ce crezi
oare că ar spune, dacă cineva i-ar explica,
cum că mai înainte, el văzuse (doar, lucruri
de nimic).
2. Doar că acum este cu mult mai aproape
de ființare, și, întors cu fața, către această spo-
rită ființare, vede, deci, cu mult mai corect?”
3. „Și dacă cineva i-ar mai arăta, apoi,
fiecare dintre obiectele purtate, și l-ar sili să
răspundă la întrebarea ce anume este acela,
nu crezi, oare, că el nu ar ști cum s-o scoată
la capăt, și, pe deasupra, ar socoti că ceea ce
văzuse mai înainte (cu proprii săi ochi) este
mai neascuns (unverborgener) decât cele care
îi sunt acum arătate (de către un altul)? –
REVISTA FEED BACK
Cu siguranță că da, spuse el.
4. Și dacă cineva l-ar sili, pe deasupra,
să se uite în lumina focului, oare nu l-ar
durea, atunci, ochii, și oare nu ar dori să
își întoarcă fața, și să fugă (înapoi) către
acele umbre, pe care lui îi stă în putință să
le vadă, și nu ar socoti el, atunci, că acele
umbre (pe care le poate vedea cu ușurință)
îi sunt, în fapt, mai clare decât obiectele
care îi sunt acum arătate? – Așa este, spuse
el.”
5. „Însă, dacă acum, am reluat eu, cine-
va l-ar smulge (pe cel eliberat de lanțuri) de
acolo și l-ar târî pe suișul gloduros și abrupt al
peșterii, și nu l-ar slăbi, până ce nu l-ar trage
afară, în lumina soarelui, oare cel astfel tras, nu
ar simți durere și revoltă?
Și, odată ajuns în lumina soarelui, nu
ar privi el strălucirea pe de-a-ntregul, în ochi, și
nu ar fi el, astfel, cu totul incapabil să vadă,
fie și cât de puțin din ceea ce îi este acum,
revelat, ca neascunsul (das Unverborgene)?”
„– N-ar fi nicidecum capabil s-o facă,
spuse el, cel puțin nu dintr-odată?”
6. „Cred că ar avea nevoie de obișnuință,
dacă ar trebui să surprindă, cu privirea, acel
ceva ce se află sus (în afara peșterii, în lumina
soarelui). Și (în acest răstimp de obișnuire), el
ar putea, pentru început, să privească cel mai
ușor, la umbre, și,apoi, la imaginea reflectată
în apă, a oamenilor și a celorlalte obiecte. Mai
înseși (asupra ființării, și nu asupra palidelor
reflectări).
Situat printre aceste lucruri, el ar putea,
desigur, să privească,mai ușor, pe acelea care
se află pe bolta cerului, și pe aceasta va putea
să o privească mai ușor în timpul nopții,
îndreptându-și privirea asupra luminii stelelor
și a lunii (și anume) mai ușor decât ar privi
soarele, și strălucirea lui în timpul zilei.
Însă cred că, în cele din urmă, va fi în
stare să privească spre însuși Soarele, și nu
numai către imaginea sa reflectată în apă,
sau în orice altă parte ar mai apărea ea,
înspre Soarele însuși, așa cum se află el la locul
care îi este propriu, pentru a-l privi așa cum
este el alcătuit.”
„– Așa e în chip necesar, spuse Glaucon.
7. – Și după ce va fi trecut de toate
acestea, ar putea, desigur, să înlănțuie, în
mintea lor, următoarele cu privire la el (la
Soare): anume că el este cel care dăruiește, atât
anotimpurile, cât și anii, cel care stăpânește
toate câte se află în domeniul vizibil (acum) al
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

luminii Soarelui, ba chiar pe care le au, într-un
anume fel în fața lor (cei ce se află acolo jos,
în peșteră).
– Este limpede, spuse el (Glaucon), că
omul nostru ar ajunge la acestea (la Soare și la
acele lucruri care stau în lumina lui), după ce
va fi trecut dincolo de acelea (de cele ce nu sunt
decât reflectate și umbră).”
8. „– Ce s-ar petrece apoi? Când el și-ar
aminti de primul său sălaș și de «știința» de
acolo, și de cei care, pe atunci, erau întreolaltă
legați de el, nu crezi, oare, că s-ar socoti fericit,
din pricina schimbării (survenite), iar acelora
le-ar plânge de milă?
– Mai mult ca sigur.
9. – Însă dacă (printre oamenii) din
mijlocul sălășluirii de odinioară (și anume
din peșteră), ar exista cinste și laude pentru
acela care se dovedește cel mai ager în a
vedea toate câte trec prin fața lor (ceea ce
se întâmplă zi de zi) și care, de deasupra, ar
ține cel mai bine minte, ce anume este, de
obicei, purtat, mai întâi pe lângă el, ce, mai
pe urmă, și ce, în același timp, și care, apoi, din
toate acestea, știe cel mai bine să prezică
ceea ce ar putea să se întâmple în viitor - ,
crezi, oare, că pe el (pe cel care a ieșit din
peșteră), l-ar ispiti (acum însă) să se întoarcă
de la cei din peșteră, pentru a se lua la întrecere
cu aceia care (acolo) se află la mare preț, și au
puterea, sau, nu cumva, va dori din răsputeri să
ia asupră-și soarta, de care vorbește Homer:
«trăind la țară (în lumea de sus), pentru a te
băga slugă la un străin fără de stare», și nu va
voi el, mai degrabă, să îndure orișice, decât
să-și ducă viața, împărtășind părerile (celor
din peșteră) și să fie om în același chip?
– Cred, spuse, că el ar îndura mai degra-
bă – orice, decât să fie om în acel chip (precum
cei din peșteră)!
– Și acum, gândește-te și la aceasta, am
continuat eu. Când cel ce a ieșit din peșteră,
în felul arătat, ar coborî din nou și s-ar așeza
în același loc, nu s-ar umple atunci, ochii de
negură, de vreme ce a venit atât de grabnic din
lumina Soarelui?
– Și încă cum, spuse el (Glaucon).
– Dacă ar trebui acum, din nou, să își
petreacă vremea cu cei care au rămas acolo
mereu înlănțuiți, și să exprime și să apere
păreri, cu privire la umbre, în timp ce ochii
sunt încă tulburi – de vreme ce ei nu au apu-
cat să se obișnuiască, în puținul timp care a
trecut – oare el n-ar deveni, acolo jos, prilej de
râs și nu i s-ar da, de înțeles că, acolo sus, el a
REVISTA FEED BACK
eseu
urcat pentru a se întoarce (în peșteră) cu ochii
vătămați și că, deci, nu merită -, nici acum, să
pornești pe drum care duce în sus? Iar dacă ar
pune mâna pe el, acela care s-ar încumeta să
îi elibereze de lanțuri și să-i îndrume în sus, și
ar putea să-l ucidă, nu l-ar ucide, oare, într-
adevăr?
– Cu siguranță, spuse el.”3
Capitolul I - Interpretarea dată de
Martin Heidegger, mitului peșterii
Filosoful ontologiei fundamentale dă
răspunsul prelungit, la întrebarea «Ce
semnificație are această istorie». Heidegger
relevă că Platon (Aristocles) însuși dă răs-
punsul, căci povestirea (mitul peșterii) este
urmată, imediat de interpretare (hermene-
utică): de la 517a8 până la 518d7 (Republica
Politeia).4
„Încăperea sub formă de peștera este
«imaginea» pentru «domeniul de sălășluire
care se arată (în viața obișnuită) celui ce
privește în jur.»5
Focul din peșteră, care arde deasu-
pra locuitorilor peșterii, este «imaginea»
Soarelui.
Bolta peșterii reprezintă bolta cerească.
Sub această boltă, depinzând de pământ, și
legați de el, trăiesc oamenii. Ceea ce îi încon-
joară, și îi preocupă, este pentru ei «realul»,
adică ființarea. În această încăpere, ce sea-
mănă cu o peșteră, ei se simt «în lume» și
«acasă», și găsesc aici toate câte le inspiră
încredere.”6
Lucrurile, invocate în mit (poveste), pagina
care devin vizibile în afara peșterii, sunt, în
schimb, «imaginea acelui ceva», din care con- 31
stă ființarea propriu-zisă a ființării.
Potrivit lui Platon, acest «ceva» este
acela prin care ființarea se arată în «aspec-
tul» său. Acest «aspect» (Ausschen) nu este
conceput de Platon ca un simplu «aspect»
(Aspekt). Pentru Platon, «aspectul» mai păs-
trează ceva dintr-o ieșire în afară, prin care
orice lucru «se prezintă».
3 Textul integral al Mitului Peșterii, din Platon,
Politeia, VII, 512 a2 – 517a7
4 Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii,
Doctrina lui Platon despre Adevăr, Editura Politică,
București, 1981, pp. 179 - 202
5 Ibidem, p. 179
6 Ibidem
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
§. «ASPECTUL» EI, FIINȚAREA
ÎNSĂȘI SE ARATĂ
«Aspect» se spune în greacă sau .
Lucrurile aflate în afara peșterii, în
plină lumină a zilei, acolo unde există
o perspectivă neîngrădită asupra tuturor
lucrurilor, reprezintă, în mit, «Ideile».
Dacă omul nu le-ar avea pe acestea,
adica «aspectul» fiecărui lucru în parte, al
viețuitoarelor, al oamenilor, al cifrelor, al
zeilor, deci dacă omul nu le-ar avea în raza
privirii, atunci, potrivit lui Platon, el nu ar
putea nicicând să perceapă un lucru sau altul,
drept o casă, drept un copac, drept un zeu. În
mod obișnuit, omul crede că vede pur și simplu
o casă anume, și un copac anume și tot așa,
orice ființare.
Cel mai adesea, omul nu își dă seama că
tot ce socotește în mod obișnuit, a fi «realul»
înșuși, este văzut, întotdeauna, numai în lumi-
na unor «Idei». Acel ceva despre care el crede
că este singurul și adevăratul real, adică acel
ceva ce poate fi, de îndată văzut, auzit, pipăit,
calculat, rămân însă întotdeauna – potrivit lui
Platon – doar reflectarea întunecată a Ideii, și,
prin urmare, o umbră.
Ceea ce se află cel mai aproape, în preaj-
ma omului, și are, totuși, doar consistența unei
umbre, îl ține pe acesta zi de zi în captivitate.
El trăiește într-o închisoare și lasă toate «Ideile»
să rămână în urma lui. Și, de vreme ce, nici nu
recunoaște această închisoare, ca închisoare,
el socotește domeniul de zi cu zi, așezat sub
bolta cerească, drept spațiu al experienței
și al judecății care, singure, conferă tuturor
pagina lucrurilor și relațiilor, măsura ce le este pro-
prie, și care, singure, dau regula organizării și
32 ordonării lor.”�
Dacă omul, potrivit acestui mit, ar fi deo-
dată în situația de a privi, în interiorul peșterii,
focul aflat în spate, a cărui strălucire provoacă
jocul de umbre al lucrurilor transportate încolo
și încoace, atunci el ar resimți imediat această
neobișuită schimbare a direcției privirii drept o
perturbare a comportamentului uzual și felului
curent de a gândi.
Deja simpla pretenție de a ocupa, încă
înăuntrul peșterii, o atât de insolită poziție este
respinsă; căci, acolo, în peșteră, omul se crede
în posesie deplină și neîndoielnică a realului.
Omul aflat în peșteră și care persistă în modul
lui de a vedea lucrurile, nu poate nici măcar să
bănuiască, că ceea ce este, pentru el, realul, ar
putea fi doar o lume a umbrelor. Cum poate ști
REVISTA FEED BACK
el ceva despre umbre, de vreme ce nu vrea să
cunoască nici măcar focul din peșteră și lumi-
na lui, deși acest foc este doar un foc «artificial»
și, de aceea, el ar trebui să-i fie familiar
omului?
Lumina Soarelui din afara peșterii
nu este, în schimb, produsă de oameni. În
luminozitatea sa, lucrurile ce au ieșit la iveală,
și sunt prezente, se arată în chip nemijlocit de
la sine, fără a avea nevoie să fie reprezentate sub
forma unor umbre.
Heidegger, fidel metodei sale herme-
neutice, interpretează textul în următorul
mod: „În mitul peșterii, lucrurile care se
arată de la sine, sunt «imaginea» «Ideilor».
Soarele, însă, este, în mit, «imaginea» acelui
ceva, ce face vizibil toate ideile. El este «imagi-
nea» pentru Ideea tuturor Ideilor. Potrivit lui
Platon, această Idee se cheama , ceea ce se
traduce «literal», și totuși destul de echivoc
– declară Heidegger – prin «Ideea Binelui»”7
Capitolul II -
Corespondențele simbolice
Heidegger aduce în atenție
„Corespondențele simbolice” – care aici, nu
sunt decât enumerate – dintre:
1) – umbre și realul cunoscut în viața de
zi cu zi
2) – strălucirea focului din peșteră și
luminozitatea în care se situează «realul»
obișnuit și familiar.
3) – dintre lucrurile din afara peșterii și
Idei
4) – dintre Soare și Ideea supremă,
corespondențele acestea toate, nu epuizează
mitul peșterii,8 subliniază Martin Heidegger
pe bună dreptate. Ba, mai mult: „Putem
chiar spune că, în felul acesta, esențialul nici
nu a fost încă surprins. Căci mitul relatează
întâmplări, și nu descrie doar așezări și situări
ale omului în interiorul și exteriorul peșterii.
Întâmplările relatate sunt, însă, trecerea din
peșteră la lumina zilei, și revenirea de la lumi-
nă, în peșteră.”
Filosoful german din secolul trecut,
Martin Heidegger (1889 - 1987) acordă un
loc major tocmai acestei treceri. El pune
următorul șir de întrebări:
„1. Ce se întâmplă în această trecere? 2.
Prin ce anume devin posibile aceste întâmplări?
3. De unde își obțin ele caracterul necesar? 4.
7 Ibidem, p. 180
8 Ibidem, p. 181
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Ce anume contează în această trecere?”9
1. „Trecerea din peșteră la lumina zilei
și revenirea de la lumină, în peșteră, cere,
de fiecare dată, o readaptare a ochilor, de
la întuneric la lumină, și de la lumină, la
întuneric. De fiecare dată, ochii suferă o tul-
burare, dar, de fiecare dată, din motive opuse
(518 a2) «o îndoită tulburare cunosc ochii, și
aceasta, dintr-un îndoit motiv»”10
„Aceasta înseamnă – interpretează Mar-
tin Heidegger – că omul poate ajunge, dintr-o
neștiință abia resimțită, acolo unde ființarea i
se arată într-un chip mai esențial, el nefiind, la
început, la înălțimea a ceea ce era esențial; sau
omul poate cădea din sfera unei științe esențiale
și poate eșua în domeniul în care predomină
realitatea comună fără, însă, a fi în stare să
recunoască drept realul însuși, ceea ce, aici, este
obișnuit, și trece drept firesc.”11
Heidegger adaugă:
„Și la fel cum ochiul trupesc trebuie să
se obișnuiască, mai întâi, încet și treptat, fie
cu lumina, fie cu întunericul, tot așa și sufle-
tul trebuie să se adapteze, cu răbdare și într-o
progresie potrivită, la domeniul ființării căruia,
el îi este expus. O asemenea adaptare cere, însă,
ca, mai întâi, sufletul, în întregul său, să fie reo-
rientat către direcția fundamentală a năzuinței
sale; la fel și ochiul, poate privi cum se cuvinte
în toate direcțiile, numai atunci când, în prea-
labil, trupul, în întregul său, a ocupat poziția
corespunzătoare.”
Întrebarea care urmează este aceasta:
„Însă, cum se explică faptul că
adaptarea la domeniul respectiv, trebuie să
fie treptată si lentă?”
§. Paideia
Heidegger găsește, întemeiat, că răs-
punsul nu poate fi decât Paideia: „Reori-
entarea privește natura umană și, de aceea,
se îndeplinește în chiar temeiul esenței sale.
Aceasta înseamnă că acea atitudine dătătoare
de măsură, care trebuie să ia naștere printr-o
reorientare, trebuie dezvoltată pornind de la o
relație, ce se află deja la temeiul ființei umane, și
care trebuie să devină un comportament stabil.
Această schimbare și adaptare a ființei umane la
domeniul care îi este doar ei conferit, este esența
a ceea ce Platon numește .”12
9 Ibidem, p. 181
10 Ibidem
11 Apud Ibidem
12 Ibidem, p. 182
REVISTA FEED BACK
eseu
Platon determină esența acestei paideia
numind-o – îndrumarea către o reorientare
a întregului om, în chiar esența sa. De
aceea, paideia este, în esență, o trecere, și
anume de la la .
Potrivit cu natura sa de trecere, pai-
deia rămâne în permanență raportată la
apaideusia. „Totuși – spune Heidegger – de
cuvântul paideia se apropie, chiar dacă nici-
odată pe deplin, cuvântul german Bildung.
Trebuie, firește, să restituim acestui cuvânt,
forța sa denotativă originară, și să uităm
răstălmăcirea căreia i-a căzut el pradă, în
ultima parte a secolului al XIX-lea.”
Cu metoda sa filologic-hermeneutică,
metoda care nu odată a încurcat și mai mult
lucrurile, ca și când cuvintele vechi grecești
nu s-ar dezvălui, intregral, raționalității
traducerii fidele – Heidegger își continuă
filosofarea filologică, pe seama cuvântului
Bildung = „modelare și îndrumare prin
intermediul unei imagini”13
Opusul lui paideia este apaideia, „lipsa
de formare”. „În apaideia, nu este trezită la
viață, nici desfășurarea atitudinii ce ține de
temei, și nici nu este instituită imaginea model
dătătoare de măsură.”
Continuându-și interpretarea proprie,
Heidegger ne arată că:
„Forța de simbolizare a Mitului peșterii
se concentrează în intenția de a face vizibilă
și cognoscibilă – prin mijloacele intuitive
ale istoriei povestite – esența acelei . Pla-
ton vrea să respingă totodată, gândul că în
esența ei, paideia înseamnă să torni simple
cunoștințe, în sufletul nepregătit, ca într-
un vas gol, pe care-l avem la îndemână din pagina
întâmplare.
Dimpotrivă, adevărata formare cuprinde 33
și transformă sufletul însuși, în întregul lui,
strămutând, mai întâi, omul în locul esenței
sale și lăsându-l să se adapteze la aceasta.
Faptul că în Mitul peșterii, Platon
(Aristocles) urmărește să dea o imagine a
esenței acestei paideia, este exprimat destul
de clar, în propoziția cu care, la începu-
tul cărții a VII-a, el își introduce povesti-
rea: «Dobândește așadar pentru tine, din felul
experienței (prezentate în cele ce urmează), o
imagine atât a esenței formării, cât și una a
lipsei de formare, care, (ținând una de cealaltă)
privește ființa umană în chiar temeiul ei».
Platon spune cât se poate de limpede,
că Mitul peșterii este chemat să ilustreze esența
13 Ibidem, p. 182
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
«formării». Dimpotrivă, interpretarea mitului,
pe care o încercăm acum, – arată Heidegger –
își propune să trimită la «doctrina» platonicia-
nă despre adevăr. Nu cumva mitul este astfel
încărcat cu ceva care îi este străin?”14
Heidegger recunoaște că „interpreta-
rea amenință să degenereze într-o răstălmăcire
brutală”15 Filosoful german conchide: «Fie
ca aceasta impresie să dăinuie, până ce se va fi
impus înțelegerea faptului că gândirea lui Pla-
ton se supune unei modificări a esenței adevă-
rului, care devine legea ascunsă a ceea ce spune
gânditorul.»
Potrivit acestei intepretări – continuă
Heidegger –, pe care o impune situația
nefastă, survenită ulterior, mitul (peșterii,
n.n.) nu ilustrează numai esența formării, ci
deschide, totodată, o perspectivă, asupra schim-
bării ce apare în esența «adevărului»16
Dacă mitul poate să le ilustreze pe
amândouă, nu trebuie oare, atunci, să
existe o relație de esență între «formare» și
«adevăr»?”17
Heidegger ne arată clar decizia sa în
răspuns: §. Aletheia
„Și, neîndoielnic, această relație există.
Ea constă în aceea că esența adevărului și Heidegger își continuă interpretarea,
modalitatea modificării lui, fac cu putință, scriind:
abia ele, «formarea», în configurația ei „«Starea-de-neascundere» se spune în
fundamentală.”18 greacă , cuvânt care se traduce prin «ade-
La întrebarea continuată: Ce anume văr». Și «adevărul» înseamnă, pentru gân-
face ca «formarea» și «adevărul» să fie strânse direa occidentală, încă de multă vreme,
laolaltă, într-o unitate de esență originară? corespondență dintre reprezentarea reflexi-
Heidegger oferă un răspuns edifica- vă și lucru: adequatio intellectus et rei.
tor: Să nu ne mulțumim, însă, cu traducerea
„Paideia are în vedere reorientarea omu- doar «literală» a cuvintelor și ; dacă încercăm
pagina lui în întregul său, în sensul strămutării, din mai degrabă, să gândim esența propriu-zisă pe
sfera a ceea ce întâlnește în prima instanță, în care o desemnează cuvintele prin care tradu-
34 vederea adaptării la un alt domeniu, în care cem, pornind de la cunoașterea proprie greci-
ființarea apare în întreaga ei strălucire.” lor, atunci «formare» și «adevăr» se strâng
„Această strămutare este posibilă numai laolaltă, într-o unitate de esență.
prin aceea că tot ceea ce i s-a părut, până acum, Dacă e să luăm în serios, conținutul
omului, a fi manifest, și felul cum era manifest esențial desemnat prin cuvântul , se ridi-
– se schimbă. Ceea ce este neascuns pentru om, că întrebarea la ce anume recurge Platon
și felul acestei stări-de-neascundere, trebuie să pentru a determina esența stării-de-neas-
se modifice.”19 cundere.
Răspunsul la această întrebare ne
trimite la conținutul propriu-zis al mitu-
lui peșterii. Răspunsul va arăta că mitul
vorbește despre esența adevărului și va
14 Cf. Ibidem arăta felul în care o face.”20
15 Ibidem, p. 183
16 Ibidem
17 Ibidem
18 Ibidem
19 Ibidem 20 Ibidem, p. 184

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


§. «Neascuns» și «starea-de-
neascundere»
„Prin «neascuns» și «starea-de-neascun-
dere» este denumit, de fiecare dată acel ceva
care, în domeniul de sălășluire al omului,
este prezent în mod deschis (das offen Anwe-
sende). Dar mitul povestește o istorie a trecerii
dintr-un loc de sălășluire, în altul. Abia por-
nind de aici, această istorie se articulează
în succesiunea a 4 sălășluiri diferite, având o
gradație urcător-coborâtoare specifică.
Deosebirile dintre sălășluiri și gradațiile
trecerii se bazează pe diversitatea acelui care,
de fiecare dată, este dătător de măsură, pe diver-
sitatea felului de «adevăr» care predomină de
fiecare dată. Tocmai de aceea, pe fiecare treaptă,
trebuie, într-un fel sau altul, gândit și desemnat
de acel , adică neascunsul.”21
§. Treptele trecerii
1. „Pe prima treaptă, oamenii trăiesc
legați în peșteră, și sunt captivați de ceea ce
întâlnesc în prima instanță. descrierea acestei
sălășluiri se încheie printr-o propoziție în care
se spune apăsat: «Cu atât mai mult, astfel
legați, ar socoti atunci că neascunsul nu repre-
zintă altceva decât umbrele obiectelor».
2. Cea de-a doua treaptă relatează
despre îndepărtarea legăturilor. Prizonierii
sunt acum oarecum liberi, dar ei rămân,
totuși, închiși în peșteră. Ce-i drept, ei se
pot acum întoarce în toate direcțiile. Au,
acum, posibilitatea să vadă chiar lucrurile
care erau purtate prin spatele lor. Cei care,
până atunci, priveau numai la umbre, ajung
astfel «cu mult mai aproape de ființare»
(515 d.2)
Lucrurile înseși oferă într-un anume chip,
în speță în strălucirea focului artificiul din
peșteră, aspectul lor și nu mai sunt ascunse
în lumea umbrelor. Când ochiul nu întâlnește
decât umbrele, acestea captivează privirea și
se așează, în felul acesta, în fața lucrurilor
însele. Dacă, însă, privirea este eliberată din
mrejele umbrelor, atunci omul, astfel eliberat,
dobândește posibilitatea de a ajunge în sfera a
ceea ce este mai neascuns () (515 d.6) Și totuși,
despre cel astfel eliberat, trebuie să se spună:
«El va socoti că ceea ce văzuse mai înainte (fără
alte eforturi) (umbrele), este mai neascuns decât
cele care îi sunt acum arătate (anume de către
21 Ibidem
REVISTA FEED BACK
eseu
alții)»”22
De ce? Strălucirea focului, cu care ochiul
nu este obișnuit, îl orbește pe cel eliberat.
Orbirea îl împiedică să vadă focul însuși și să
perceapă felul în care strălucirea sa cade asupra
lucrurilor și face ca, abia astfel, ele să apară în
strălucirea lor. Drept care, cel orbit nici nu
are puțința să înțeleagă că, ceea ce văzuse,
până atunci, fusese numai un joc de umbre
al lucrurilor, care apar în strălucirea a chiar
acestui foc. Ce-i drept, cel eliberat vede, acum,
altceva decât umbrele, dar vede totul într-un
amestec indistinct.
În comparație cu acesta, tot ceea ce
vede el la lumina focului, necunoscut și
nevăzut - umbrele, deci – se arată în
contururi precise.
Statornicia umbrelor, așa cum se mani-
festă ea acum, trebuie să fie de aceea, pentru
cel eliberat – de vreme ce este vizibilul necon-
fuz – drept «ceea ce este mai neascuns». Așa se
explică faptul că, în finalul descrierii celei
de-a 2-a trepte reapare cuvântul - de astă
dată la comparativ, subliniază Heidegger –
(aletestera, n.n.), «ceea ce este mai neascuns».
«Adevărul» mai autentic se găsește în
aceste umbre. Căci și omul care a fost eliberat
de lanțurile sale, continuă să greșească în apre-
cierea a «ceea ce este adevărat», pentru că îi
lipsește premisa «aprecierii», adică libertatea.
Ce-i drept, îndepărtarea lanțurilor aduce cu
sine o eliberare. Dar faptul de a fi eliberat de
aceste lanțuri nu este încă adevărata libertate.
§. Libertatea autentică
3. Martin Heidegger consideră în her- pagina
meneutica sa, D O C T R I N A L U I P L A -
TON DESPRE ADEVĂR, că: „Libertatea 35
este atinsă abia pe treapta a treia. Aici, cel eli-
berat de lanțurile sale este, totodată, mutat
în afara peșterii, în «spațiul liber». Acolo, la
suprafață, totul este dat pe față. Priveliștea
pe care o oferă ceea ce lucrurile sunt, nu mai
apare acum doar în strălucirea artificială și
aducătoare de confuzie a focului din interiorul
peșterii. Lucrurile însele se arată în lapida-
ritatea și certitudinea propriului lor aspect.
Spațiul liber, în care a fost mutat, acum,
cel eliberat, nu înseamnă nelimitatul unei
simple vastități, ci legătura limitativă a lumi-
nosului ce se aprinde în lumina soarelui care,
acum, la rândul lui, este văzut.
Priveliștile pe care le oferă ceea ce
22 Ibidem, p. 184
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
lucrurile însele sunt, acele (eide – idei), con-
stituie esența, în a cărei lumină, orice ființare
se arată a fi o ființare sau alta – este o arătare
de sine, în care ceea ce apare devine, aici abia,
neascuns și accesibil.”23
Heidegger surprinde fundamental:
„Treapta sălășluirii la care se ajunge,
acum, se determină din nou, în funcție de
neascunsul, ce este, aici, dătător de măsură
și de autenticitate. Tocmai de aceea, chiar
de la începutul celei de-a 3-a trepte, este
vorba despre «ceea ce este desemnat, acum,
drept neascunsul».
«Acest neascuns este , mai neascuns decât
lucrurile luminate din interiorul peșterii, atunci
când sunt comparate cu umbrele. Neascunsul
la care s-a ajuns, acum, este supremul neas-
cuns (). Ce-i drept – conchide Heidegger –,
Platon nu folosește, în acest loc, expresia
respectivă, în schimb, el vorbește despre
- neascunsul suprem, în dezbaterea simetrică,
și la fel de esențială, de la începutul Cărții a
VI-a, din Politeia (Republica). Aici (484 c.5 și
urm.), Platon îi numește pe «cei ce privesc
către neascunsul cel mai neascuns».” „Neas-
cunsul cel mai neascuns se arată în acel
ceva, care este cutare sau cutare ființare.”24
Interpretarea lui Heidegger, continuă
adăugând:
„Fără o asemenea arătare de sine, a lui
ce-anume-este (adică a Ideilor), cutare și cutare
lucru, și toate câte sunt de felul acesta și, prin
urmare, toate câte în genere sunt, ar rămâne
ascunse.
«Neascunsul cel mai neascuns» se
numește astfel pentru că apare, mai întâi, în
pagina tot ce apare, și pentru că face accesibil ceea
ce apare.”25
36 În dificila și complexa lui întreprindere
de a descifra sensurile multiple – la Platon
– ale lui Alteheia (adevărul ființei, n.n.) dez-
văluie înțelesul „eliberării” și al „spațiului
liber”: „Dacă, însă, deja în interiorul
peșterii este dificilă și chiar sortită eșecului,
întoarcerea privirii de la umbre, către stră-
lucirea focului, și către obiectele ce se arată
în ea, atunci eliberarea în spațiul liber din
afara peșterii, reclamă, cu atât mai mult,
suprema răbdare și supremul efort.
Eliberarea nu rezultă, încă, din des-
prinderea lanțurilor, și nu constă în absența
oricăror opreliști, ci începe abia ca treptată
23 Ibidem, p. 185
24 Ibidem, p. 186
25 Ibidem, p. 187
REVISTA FEED BACK
obișnuire, cu fixarea privirii asupra limitelor
fixe ale lucrurilor care se fixează în aspectul
ce le este propriu.”
§. Paideia - Formarea
Eliberarea propriu-zisă înseamnă sta-
tornicia întoarcerii către ceea ce apare în
aspectul său și care, în această apariție, este
neascunsul cel mai neascuns. Libertatea nu
există decât dacă este o astfel de întoarcere
către. Ea este cea care împlinește ea mai
întâi, esența acelei paideia (), concepută ca
reorientare.”26
Heidegger continuă înterpretarea
acestei paideia, astfel:
„Împlinirea esenței «formării» se poate
realiza, deci, numai în sfera și pe temeiul neas-
cunsului cel mai neascuns, adică al lui alestes-
taton, adică a ceea ce este cel mai adevărat, adică
al Adevărului propriu-zis. Esența formării își
află temeiul în esența adevărului.27
Ca autentică «reorientare», paideia
conține în sine o relație recurentă de ordinul
esenței, o «relație cu absența formării»”. Și,
dacă mitul peșterii trebuie – potrivit propriei
interpretări a lui Platon -, să infățișeze esența
paideiei, atunci această înfățisare trebuie să
facă vizibil și acest moment al esenței (ba
chiar tocmai pe el): „permanenta depășire
a absenței formării”. „De aceea – susține pe
bună dreptate Heidegger – relatarea poves-
tirii nu se încheie, așa cum le place unora să
creadă, cu descrierea treptei supreme, atinse pe
parcursul ieșirii din pesteră. Dimpotrivă, din
Mit face parte și relatarea unei întoarceri a
celui eliberat, care coboară în peșteră, la cei care
mai sunt încă înlănțuiți. Cel eliberat este che-
mat să-i abată pe aceștia de la neascunsul
lor, pentru a-i îndruma pe drumul care urcă
până în fața neascunsului cel mai neascuns.
Însă, eliberatorul nu își mai află locul
în peșteră (!). El se află în primejdia de a fi
înfrânt de «realitatea» comună ce pretinde a fi
singura realitate. Eliberatorul este amenințat să
fie omorât, lucru pe care îl dovedește destinul
lui Socrate, «învățătorul» lui Platon.”28
4. Heidegger insistă asupra acestei
«reveniri» în peșteră a Eliberatorului. Este
tocmai cea de-a 4-a treaptă: „Revenirea elibe-
ratorului în peșteră și lupta care se dă, aici,
între el și prizonierii care se opun oricărei
26 Ibidem
27 Ibidem, p. 187
28 Ibidem
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

eliberări, formează o a 4-a treaptă, separată a
mitului, în aceeasta, abia, el ajungând să se
împlinească.
Ce-i drept, în această parte a povesti-
rii – remarcă Heidegger – cuvântul nu mai
este folosit.
Totuși, și pe această treaptă, trebuie să
vorbim despre neascunsul, ce determină zona
peșterii, în care a revenit eliberatorul.
Dar, oare, nu, deja, pe prima treaptă, a
fost desemnat «neascunsul» care, în peșteră,
dă măsura și anume umbrele? Desigur. Dar,
pentru neascuns, esențial rămâne nu numai
faptul că, într-un fel sau altul, el face acce-
sibil ceea ce se arată în propria-i strălucire,
ținându-l pe acesta, deschis în apariția sa
strălucitoare; ci că neascunsul depășește
îndeajuns o stare-de-ascundere a ascunsu-
lui.
Neascunsul trebuie smuls, într-un
anume sens «răpit» dintr-o stare-de-neas-
cundere. Deoarece, la greci, la origini, sta-
rea-de-ascundere guvernează ca o ascun-
dere de sine, esența ființei și, prin urmare,
determină și ființarea în prezența și acce-
sibilitatea sa («adevăr»), tocmai de aceea,
cuvântul grecilor pentru ceea ce romanii
numesc veritas și noi (adică germanii, n.n.)
Wahrheit («adevăr») se catacterizează prin-
tr-un , alpha privativum ().
Adevăr înseamnă, este, așadar, smul-
gere prin luptă ce survine, de fiecare dată, prin
scoaterea-din-ascundere. De altfel, starea-de-
neascundere poate fi de diferite feluri:
închidere, adăpostire, învăluire, acoperire,
voalare, deghizare.
Deoarece, potrivit mitului lui Platon,
neascunsul suprem trebuie smuls prin luptă,
unei ascunderi inferioare și persistente, tocmai
de aceea, mutarea din peșteră, în spațiul
liber, al zilei luminoase, este o luptă pe
viață și pe moarte. Faptul că «privațiunea»,
dobândirea prin luptă a neascunsului, face
parte din esența adevărului, este indicat, în
chip expres, de treapta a 4-a a Mitului. Așa
se face că, și ea, la fel ca fiecare dintre cele 3
trepte precedente ale «mitului peșterii», se
referă la .”29
Heidegger motivează – în stilul său
încifrat- de ce, în fapt, „acest mit poate fi un
mit bazat pe imaginea peșterii”, explicând că
lucrurile pot să stea ca atare, „numai pentru
că este determinat, și el, din capul locului de
experiența fundamentală, și pentru greci, de la
29 Ibidem, p. 188
REVISTA FEED BACK
eseu
sine înțeleasă, a lui , a stării-de-neascundere a
ființării.”
Heidegger traduce pentru noi, o astfel
de interpretare: „Căci ce altceva este peștera
subterană, decât un spațiu care, ce-i drept,
este deschis în sine, dar care, în același timp,
rămâne prins sub o boltă și, cu toată existența
unei intrări, închis de jur împrejur prin pereți
de pământ.
Închiderea deschisă în sine a peșterii
și ceea ce este înconjurat de ea, și deci
ascuns, trimit totodată la un spațiu exterior,
la neascunsul care se întinde la suprafață în
lumină.”30
Heidegger concentrează întreaga sa
interpretare, în cuvintele: „Esența adevă-
rului, gândită originar grecesc în sensul
lui - starea-de-neascundere, raportată la ceva
ascuns (deghizat și învăluit) - , întreține
o relație esențială cu imaginea peșterii
așezate sub pământ. Acolo unde adevărul
este de o altă esență și nu este o stare-de-
neascundere, acolo unde adevărul nu este
măcar determinat, și de această stare, acolo
un mit al peșterii își pierde orice suport
intuitiv.”31
Heidegger face, aparent, o concede-
re: „Și totuși, chiar dacă este experimentată
anume, în mitul peșterii, și invocată în locuri
privilegiate, o altă esență a adevărului tinde
să treacă în prim plan, în raport cu starea-de-
neascundere. Aceasta înseamnă, însă, că sta-
rea-de-neascundere își păstrează, totuși, un loc
important.”32
Chiar dacă această dialectică între
interior și exterior, între întuneric și lumină,
între ascuns și neascuns ar părea artificioasă, pagina
futilă, inesențială etc., Heidegger găsește
necesară sublinierea: „Esențiale sunt, însă, 37
trecerile relatate și ascensiunea, din zona stră-
lucirii focului artificial (pentru că este făcut
de mâna omului, s.n.T.G.), în luminozitatea
soarelui; la fel și coborârea, de la sursa
oricărei lumini, și revenirea în întunericul
peșterii.”33
Martin Heidegger mai face observația
importantă: „Puterea de evocare a «mitului
peșterii» nu provine din imaginea închiderii
create de bolta subterană, și a captivității în
spațiul închis, și nici din priveliștea deschisului
30 Ibidem, p. 189
31 Martin Heidegger, Doctrina lui Platon despre adevăr,
în vol Repere pe drumul gândirii, p. 189
32 Ibidem
33 Ibidem, p. 190
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
care e propriu spațiului exterior peșterii. Dim-
potrivă, pentru Platon, forța de simbolizare a
mitului se concentrează în rolul pe care îl joacă
focul, strălucirea focului și umbrele, lumino-
zitatea zilei, lumina soarelui și Soarele. Totul
constă în stălucirea a ceea ce apare, și în felul
în care putința de a vedea, devine posibilă.”34
Heidegger face încă o concesie, subli-
niind: „Ce-i drept, starea-de-neascundere este
numită, pe diferitele ei trepte, însă asupra ei,
se meditează, doar în măsura în care, ea face
accesibil, în aspectul său (), ceea ce apare, și face
vizibil, acest ceva care se arată ()”35
Heidegger scoate, de aici, concluzia:
„«Ideea» este aspectul care conferă perspectiva
asupra a ceea ce ajunge la prezență.” Meditația
propriu-zisă vizează tocmai . Ea este «stră-
lucirea pură» în sensul expresiei «soarele
strălucește». «Ideea» nu face să «apară» un
Altceva (aflat în spatele ei), ci „ea însăși este
acel ceva care emite strălucirea și pentru care
importantă nu este decât această strălucire în
sine. este ceea ce emană strălucire. Esența Ideii
rezidă în putința de a emana strălucire, în
putința de a face vizibil. Ea împlinește
ajungerea-la-prezență, și anume: ajungerea-
la-prezență a ce anume este o ființare, în fiecare
caz în parte.”36
Heidegger forțează, adesea,
posibilitățile de sens ale categoriei «a fi»
în cele 2 limbi tangente: greaca și germa-
nă, ceea ce ar justifica (la urmașii săi, n.n.)
reproșul făcut limbilor romanice că acestea
nu ar avea, funciarmente, capacitatea de a
traduce unele cuvinte!?!
Desigur, artificiosul hermeneutic își
pagina face loc, în astfel de cazuri, când spune:
„Ființarea ajunge, de fiecare dată, la prezență, în
38 acest ce-anume-este (Was-sein). Însă ajungerea-
la-prezență este chiar esența ființei (?)”37 De
aici, și consecința, concluzia logică (?):
„De aceea, pentru Platon, ființa își are esența
propriu-zisă în acest ce-anume-este. Chiar și
numele care i s-a conferit, ulterior, trădează că
acest quidditas este adevăratul esse (a fi, n.n.)
adică essenția și nu existentia. Ceea ce este,
astfel, adus la vedere, prin intermediul Ideii, și
ceea ce este oferit vederii, este pentru privirea
fixată asupra ei, neascunsul acelui ceva, sub
înfățișarea căruia ea apare.”38
34 Ibidem
35 Ibidem
36 Ibidem
37 Ibidem
38 Ibidem
REVISTA FEED BACK
„Astfel – spune filosoful german mai
departe -, neascunsul este conceput din
capul locului, și din exclusivitate, ca ceea ce
este perceput în perceperea unei , ca ceea ce este
cunoscut () în actul cunoașterii (). și (per-
ceperea) dobândesc, abia în această modi-
ficare, survenită la Platon, relația, ce ține
de esență, cu «Ideea». Instalarea în această
orientate către Idei, determină esența perceperii,
și apoi, ca urmare, esența «rațiunii»39
În șirul distincțiilor și subdistincțiilor,
care sunt utilizate de hermeneutica sa
(prelungită adesea nepermis de mult,
s.n.T.G.), Heidegger relevă că: «Starea-de-
neascundere» are, acum, mereu în vdere neas-
cunsul ca acel ceva, care devine accesibil prin
putința Ideii de a emana strălucire. Însă, în
măsura în care accesul este împlinit, în chip
necesar printr-o «vedere», «starea-de-neascun-
dere» este prinsă în «relația» cu vederea, este
«relativă» la aceasta.”40
Filosoful german apreciază (cât de
întemeiat?!): „De aceea, întrebarea dezvoltată
în Politeia (Republica), la sfârșitul Cărții a VI-a
sună: «Prin ce anume, ceea ce este văzut și
vederea, sunt ceea ce sunt, în raportul lor? În ce
constă tensiunea care le unește, pe amândouă?
Ce jug ( 508 a1) le ține laolaltă?»”
„Răspunsul – subliniază Heidegger -,
pentru a cărui ilustrare intuitivă este conceput
«Mitul peșterii» se prezintă sub forma unei
imagini: Soarele este cel care, în calitatea lui
de sursă a luminii, îi conferă lucrului văzut,
putința de a fi văzut. Vederea vede, însă, ceea
ce poate fi văzut, numai în măsura în care
ochiul este «solar» ( - helioeides), de vreme
ce poate aparține în chip esențial, felului de
a fi al soarelui, adică strălucirii lui. Ochiul
însuși «luminează» și se dăruiește strălucirii,
putând, astfel, să primească și să perceapă, ceea
ce apare în chip strălucitor. Gândită în esența
sa, această imagine sugerează o corelație, pe
care Platon o exprimă: «Acel ceva, deci, care
acordă lucrului cunoscut, starea-de-neascun-
dere, dar care totodată îi conferă celui ce
cunoaște, putința (de a cunoaște), acela, să
spui, este Ideea Binelui»”41
Interpretarea lui Heidegger este pe
deplin coerentă cu sensul dat de filoso-
ful antic, astfel încât suntem obligați să o
redăm în extenso: „Mitul (peșterii) desem-
nează Soarele, ca imagine pentru Ideea Binelui.
39 Ibidem
40 Ibidem
41 Ibidem, p. 191
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

În ce constă esența acestei Idei? În calitate de ,
Binele este cel care face cu putință vederea, și,
în sfârșit, ca cel care face cu putință vederea,
Binele este ceva ce poate fi văzut și, de aceea,
ceva ce poate fi cunoscut. În textul 517b.8,
din Politeia (Republica) este scris: «În sfera a
ceea ce poate fi cunoscut, Ideea Binelui este
vizibilitatea care împlinește orice strălucire și,
de aceea, totodată, cea care este văzută în chip
propriu, de abia la urmă, ce-i drept în așa
fel, încât aproape ca ea nu poate fi văzută
anume (decât cu mare trudă)»”42
(to agaton) este tradus prin expresia,
aparent lesne de înțeles, «Binele». Și de
cele mai multe ori, se are în vedere «binele
moral» care se numește astfel, pentru că se
arată în conformitate cu legea morală”.
Pe bună dreptate, Heidegger spune
limpede:
„Această interpretare (cea morală,
s.n.T.G.) este străină de gândirea greacă,
chiar dacă înțelesul dat de Platon lui , ca
idee, este motivul pentru care «Binele»,
a fost gândit «moral», și a fost, până la
urmă, înscris în «tabla valorilor». Ideea
de valoare – observă esențial Martin Hei-
degger – apărută în secolul al XIX-lea, drept
consecință internă a concepției moderne
despre «adevăr», este descendentul cel mai
târziu, și totodată cel mai anemic, al lui . În
măsura în care «valoarea», și interpretarea
bazată pe «valori», fundamentează meta-
fizica lui Nietzsche - și aceasta sub forma
necondiționată a «răsturnării tuturor valo-
rilor». Nietzsche este și platonicianul cel mai
acerb din istoria metafizicii occidentale, de
vreme ce, el este lipsit de orice cunoaștere
a originii metafizicii «valorii». Concepând
valoarea drept condiția pe care «viața însăși»
o instituie, și care face cu putință «viața»,
Nietzsche a reținut esența lui cu mai
puține prejudecăți, decât aceia care aleargă
dupa pseudoprodusele lipsite de temei ale
«valorilor valabile în sine».”43
Heidegger nu se arată mulțumit nici
cu hermeneutica modernă subiectivistă:
„Dacă, pe deasupra, esența «Ideii» este gân-
dită în chip modern, ca percepția («repre-
zentare subiectivă»), atunci «Ideea Binelui»
devine o «valoare» existentă, undeva, în
sine, despre care, în plus, mai putem avea
și o «Idee».
Această «Idee» trebuie să fie, evident,
42 Ibidem, p. 191
43 Ibidem
REVISTA FEED BACK
eseu
«Ideea» Supremă, deoarece lucrul cel mai
important este ca totul să se petreacă în
sfera «Binelui» (în binele unei binefaceri
sau în ordonatul unei ordini).”
Heidegger își continuă respingerea
gândirii subiectiviste moderne: „Cel care
rămâne în sfera acestei gândiri moderne, nu va
mai înțelege, ce-i drept, nimic din esența
originară a acelei a lui Platon. Gândit
grecește înseamnă ceea ce este apt pentru ceva,
oferă vederea asupra a ce anume este o ființare
sau alta. De aceea, gândite grecește – insistă
Heidegger –, «Ideile» fac apt ca ceva să apară
în ceea ce este el, și să poată ajunge, astfel, la
prezență, în ceea ce, pentru el, este ferm-și-
constant. Acel ceva, care face ca orice «Idee»
să fie aptă de-a fi Idee, este – exprimat în
termeni platonicieni – Ideea tuturor Ideilor,
și ea constă, de aceea, în faptul de a face posibilă
apariția – în întreaga sa putință de a fi văzut
– a tot ce ajunge la prezență. Esența oricărei
idei se află, deja, în faptul de a face posibilă
și aptă strălucirea care acordă o vedere a
aspectului.
De aceea, Ideea Ideilor, este chiar acel
ceva care face apt. Acesta face ca orice lucru care
are putința de a străluci, să ajungă la strălucire,
și el este de aceea, el însuși, ceea ce propriu-zis
apare, este ceea ce, în strălucirea sa, este tot
ce poate fi mai strălucitor.”44
În Politeia, la 518 c.9, Platon numește
-ul: «ceea ce, din întreaga ființare, apare cu
maximă claritate (tot ceeea ce poate fi mai
strălucitor)»45
În concordanța cu textul platonician,
Heidegger conchide cu depline temeiuri:
„Expresia «Ideea Binelui», prea derutantă pagina
pentru mentalitatea modernă, este numele
acelei Idei privilegiate care, în calitatea ei, 39
de Idee a Ideilor, este – pentru tot restul –,
ceea ce face apt. Această idee, singura care
merită numele de «Bine» , pentru că în ea
se împlinește esența Ideii, ceea ce înseamnă
că, aici, ea începe să existe în chip esențial,
astfel încât din ea, abia, se naște și posibili-
tatea tuturor celorlalte Idei, Binele poate fi
numit «Ideea Supremă», într-un dublu sens:
pe scara a ceea ce face posibil, ea este Ideea situ-
ată cel mai sus, iar privirea care se îndreaptă
către ea, trebuie să parcurgă traiectoria cea
mai abruptă și, de aceea, cea mai grea.”
„Cu toată dificultatea de a o surprinde
în chip autentic, Ideea care, potrivit cu esența
44 Ibidem, p. 192
45 M. Heidegger, op.cit. p.193
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Ideii gândite grecește, trebuie să se numească
«Binele», se află totuși în raza privirii, într-un
anume mod, pretutindeni și statornic, oriunde
se arată vreo ființare. Chiar și acolo unde nu
sunt văzute decât umbre, a căror esență a
rămas încă ascunsă, trebuie deja ca un foc să
lumineze, chiar dacă strălucirea sa nu este sur-
prinsă anume și nu este cunoscută drept dar al
focului, chiar dacă aici mai ales, nu se poate
încă ști că acest foc este doar o progenitură (
VI, 507 a3) a soarelui.”46
În interiorul peșterii – subliniază mai
departe Heidegger – soarele rămâne invizibil,
și cu toate acestea, chiar și umbrele se hrănesc,
toate, din lumina lui. Dar focul din peșteră
care face posibilă perceperea umbrelor – o per-
cepere ce nu se cunoaște, pe ea însăși, în
propria ei esență – este imaginea temeiului
necunoscut al acelei experiențe a ființării, care
vizează ființarea, fără a o cunoaște, însă, ca
o atare ființare. Prin strălucirea sa, soarele
nu dăruiește tuturor lucrurilor care apar,
doar luminozitate și, cu aceasta, putința de a
fi văzute, și, cu aceasta, «starea-de-neascun-
dere». Strălucirea lui (a soarelui) emană tot-
odată căldura și, prin incandescența ei, aceas-
ta face cu putință ca «tot ce se naște» să
treacă în vizibilitatea situării sale – ferme și
durabile (509 b)47
De aici încolo, hermeneutica hei-
deggeriană se potențează prin artificialitate
hazardată și futilă, subțire, ușuratică și
autocontradictorie: „Însă, în clipa în care
este văzut, Soarele însuși, sau – pentru a
nu vorbi în imagini - , în clipa în care este
văzută Ideea supremă (517c), «atunci – arată
pagina Platon – se poate deduce, strâns laolaltă și
40 unitar, (decurgând din Ideea Supremă),
că ea este în chip evident, pentru toți oame-
nii, lucrul originar, cauza (die Ursache), atât
a ceea ce este corect (în raportarea lor) cât
și a tot ce este frumos», adică a ceea ce se
înfățișează raportării, în așa fel încât face
ca strălucirea aspectului său să ajungă la
apariție. Pentru toate «lucrurile» - observă
consecvent cu sine, Martin Heidegger - , și
caracterul lor de lucru, Ideea Supremă este
originea adică lucrul originar, «Binele» acor-
dă apariția acelui aspect în care, ceea ce
ajunge la prezență își are, în ce anume este
el, situarea-sa-fermă-și-durabilă. Prin acest
act de acordare, ființarea este păstrată în ființă
46 Apud Ibidem
47 Ibidem, p. 193
REVISTA FEED BACK
și «salvată»”48
Interpretarea heideggeriană
dobânziște noi valențe de futilitate, de
ușurătate vibratilă, când exprimă:
„Din esența Ideii supreme rezultă –
pentru oricine privește circumspect, în timp
ce acționează - «că cel care este preocupat să
acționeze, cu înțelegere și circumspecție,
fie în cele ce îl privesc numai pe el, fie în
viața publică, acolo trebuie să aibă în câm-
pul privirii sale, acest lucru» (Ideea care se
numește «Binele», întrucât face cu putință
esența Ideii).
Cel care vrea și trebuie să acționeze într-o
lume, determinată prin «Idee», are nevoie,
înainte de toate, de privirea cu care poate
ajunge la Idee.”49
Heidegger trece, dintr-o dată, la pai-
deia: „În aceasta constă și esența a ceea ce
numește a-l face pe om liber și ferm pentru
statornicia netulburată a privirii care ajunge la
esență. Deoarece, potrivit propriei interpre-
tări «Mitul peșterii» este chemat să ofere o
imagine plastică a esenței acelei , el trebuie
să povestească și ascensiunea către locul din
care poate fi văzută ideea supremă.”50
Heidegger recunoaște că nu proble-
ma lui Aletheia (Adevărul ființei) constituie
preocuparea propriu-zisă a Mitului peșterii
„Și totuși, este de netăgăduit – afirmă
același gânditor – că acest mit cuprinde
«doctrina» lui Platon despre adevăr. Căci
el se întemeiază pe procesul, nedesemnat ca
atare, prin care se înstăpânește asupra lui .
Mitul trece în imagine ceea ce Platon spune
despre «ea însăși este stăpână, de vreme
ce acordă starea-de-ascundere (celor ce se
arată) și, deopotrivă, posibilitatea de perce-
pere (a celor neascunse)» (517 c4)”51
Cu alte cuvinte, ajunge sub jugul lui .
Spunând despre că este stăpână ce acordă
starea-de-neascundere, Platon trimite gândul
către ceva nerostit: că de acum încolo, esența
adevărului nu se mai desfășoară ca esență a
stării-de-neascundere provenind din propria
bogăție a esenței, ci că ea se mută către esența
acelei . Esența adevărului abandonează trăsătu-
ra ei fundamentală: starea-de-neascundere”52
Simțind pericolul auto-contrazicerii
în însăși tema comentariului – interpre-
48 Ibidem
49 Ibidem, p. 194
50 Ibidem
51 Ibidem
52 Ibidem, p. 195
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
a enunțării”53, subliniază filosoful german,
motivându-și schimbarea de direcție a inte-
pretării, prin faptul că în doctrina lui Platon
însuși, se găsește o ambiguitate necesară,
în aceea că filosoful Academiei din Athena
înlocuiește adevărul (Aletheia) cu corecti-
tudinea () „pe care o instituie ca dătătoare de
măsură”54 Această distincție, proprie mai
curând gnoseologiei decât ontologiei va fi
îngroșată de Aristotel în Metafizica (capito-
lul final din Cartea a IX-a) unde Stagiritul
afirmă: „Căci falsul și adevărul nu se află în
lucrurile (însele)… ci în intelect”55
Heidegger, după un excurs istori-
co-filosofic, în care amintește pe: Toma
d’Aquino. Descartes, Nietzsche, ajunge la
concluzia fermă că: „Adevărul nu mai este, ca
stare-de-neascundere, trăsătura fundamentală a
ființei însăși, ci el este, odată devenit corec-
titudine, ca urmare a supunerii sale la Idee,
semnul distinctiv al cunoașterii ființării.
Începând de atunci, există o aspirație
către «adevăr» în sensul corectitudinii actu-
tare (Doctrina despre adevăr la Platon), lui de a privi și a orientării privirii. Înce-
Martin Heidegger înmulțește distincțiile și pând de atunci, devine decisivă, în toate
subdistincțiile, spunând: orientările fundamentale către ființare,
„Dacă în orice raportare la ființare, impor-
dobândirea unei priviri corecte asupra
tant este acel al lui , surprinderea «aspectului» ideii. Meditația asupra a ceea ce se înțelege
cu ajutorul privirii, atunci întregul efort trebuie
prin paideia () și modificarea esenței lui sunt
să se concentreze, mai întâi, asupra modului în strâns legate între ele și fac parte din aceeași
care devine posibilă o asemenea vedere. Pentru poveste prezentată de mitul peșterii, a trece-
aceasta, este necesară privirea adecvată. Deja rii dintr-o sălășluire în alta. Deosebirea care
cel care este eliberat, în interiorul peșterii, își
există între aceste două sălășluiri: dinăuntru
îndreaptă privirea, atunci când abandonează și din afara peșterii, trimite la o diferență de
umbrele, pentru a se uita către lumini, asu- (sofia). Acest cuvânt – intepretează abuziv
pra a ceea ce posedă un «grad mai înalt de Heidegger –, înseamnă în general faptul de
ființă» decât simplele umbre «așadar – cuvin- a te pricepe la ceva, faptul de a fi capabil să pagina
tele lui Platon, n.n. -, întors către ceea ce faci ceva.
are un grad mai înalt de ființă, el vede cu Într-un sens mai profund, înseamnă 41
mult mai corect» (515d, 3-4) «Trecerea de la faptul de a te pricepe la acel ceva care ajunge
o poziție la alta, aduce cu sine o sporită corec- la prezență, ca neascuns, și care este, ca ceva-
titudine a privirii. Totul ține de (ortotes), de ce-ajunge-la-prezență, durabil. Faptul de a te
corectitudinea privirii». Prin această corecti- pricepe la ceva, nu este echivalent cu simpla
tudine, vederea și cunoașterea devin corecte, posesie a unor cunoștințe. El are în vedere
astfel încât, în cele din urmă, privirea se ocuparea unui sălaș care, dintru început, își are
îndreaptă direct, către Ideea supremă și se pretutindeni punctul de sprijin în ceea ce este
stabilizează în această «direcție».” durabil.”56
„În această îndreptare către, perceperea Priceperea care acolo jos, în peșteră,
se adaptează la lucrul ce urmează să fie văzut. este dătătoare de măsură, este întrecută de
Aceasta este «aspectul» ființării. În urma o altă sofia (). „Aceasta urmărește, în exclusi-
acestei adaptări a perceperii, în calitate de vitate, și înainte de orice, să surprindă ființa
la , există o , o potrivire a cunoașterii cu lucrul
însuși. Dat fiind că și prevalează asupra 53 Ibidem
lui , apare o modificare a esenței adevărului. 54 Ibidem, p. 195
Adevărul devine , corectitudine a perceperii și 55 Ibidem, p. 196
56 Apud Ibidem, p. 197

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
ființării în «Idei» Această se caracterizează
– spre deosebire de cea din peșteră prin
aspirația de a-și dobândi punctul de spri-
jin, dincolo de ceea-ce-ajunge-la-prezență în
prima instanță, în durabilul ce se arată de
la sine.
Această este în sine o predilecție și o
prietenie pentru «Ideile» care dăruiesc neas-
cunsul.”
Heidegger completează expunerea cu
precizarea: „ din afara peșterii este . Limba
grecilor cunoaște acest cuvânt, încă dinain-
tea epocii lui Platon și îl utilizează în gene-
re pentru desemnarea priorității ce vizează o
pricepere adecvată. Abia Platon folosește acest
cuvânt pentru a desemna acea pricepere în sfera
ființării care, totodată, determină ființa ființării
drept idee. Gândirea asupra ființei ființării
devine, de la Platon încoace «filosofie» pentru
că gândirea este concepută ca o înălțare a privi-
rii către «Idei». «Filosofia» care începe abia
cu Platon are însă, de acum încolo, caracte-
rul a ceea ce, mai târziu se numește «meta-
fizică». Platon însuși ilustrează configurația
fundamentală a metafizicii, în povestea
pe care o spune mitul peșterii. Chiar și
cuvântul «metafizică» este deja prefigurat
în această poveste. Acolo unde el prezin-
tă adaptarea privirii la Idei (516), Platon
spune (516, c3): Gândirea trece «dincolo» de
acel ceva , de ceea ce este cunoscut doar
sub forma de umbră, de imagine reflec-
tată, «către» acelea și anume către «Idei»57.
Ele reprezintă supra-sensibilul, prins în actul
privirii non-sensibile, adică ființa ființării,
care nu poate fi surprinsă cu uneltele trupului.
pagina Iar elementul suprem, în sfera suprasensi-
bilului, este acea Idee care, în calitatea ei de
42 Idee a tuturor Ideilor, rămâne cauza pentru
existența durabilă și apariția ei a tot ce este
de ordinul ființării. De vreme ce această
«Idee» este astfel cauza a tot ce există, ea este și
«Ideea» care se numește «Binele»”58
Heidegger face o constatare de
excepțională importanță:
„Această cauză prima și supremă este
denumită de Platon, și tot astfel de Aristotel,
, divinul. Din clipa în care ființa e inter-
pretată ca , gândirea asupra ființei ființării
este meta-fizică, iar metafizica este teologi-
că. «Teologie» înseamnă, aici, interpretarea
«cauzei» ființării drept Dumnezeu, și mutarea
ființei în această cauză, care conține în sine
57 Ibidem, p. 199
58 Ibidem
REVISTA FEED BACK
ființa, și o emană din sine, deoarece, dintre
ființări, ea are încărcătura cea mai mare de
ființă (das Seiendste des Seienden)”59
Heidegger completează esențial:
„Această interpretare a ființei ca , care își
datorează preeminența, unei modificări a
esenței lui reclamă o privilegiere a privirii
orientate spre Idei. Acestei privilegieri îi
corespunde rolul jucat de , de formare a
omului. Metafizica este guvernată, în între-
gime, de strădania de a defini ce anume
este omul, și care este poziția lui în mijlocul
ființării.”
Heidegger consideră că începutul
metafizicii lui Platon este totodată începu-
tul «umanismului». „Cuvântul este gândit,
aici, în chip esențial și, deci, în semnificația
sa cea mai cuprinzătoare. Potrivit acestei
semnificații, «umanism» înseamnă proce-
sul strâns legat de începutul, de desfășurarea
și de sfârșitul metafizicii, prin care, omul este
așezat, din diferite puncte de vedere, dar
de fiecare dată, în mod conștient, într-un
centru al ființării, fără a fi, însă, din această
cauză, ființarea supremă. «Omul» înseam-
nă, aici, când individul sau o comunitate,
când poporul sau un grup de popoare. De
fiecare dată, ceea ce contează, este ca, în
sfera unei alcătuiri metafizice fundamen-
tale a ființării, să-i fie asigurate, omului, lui
animal raționale – așa cum este el, definit,
pornind de la această alcătuire fundamen-
tală – eliberarea posibilităților sale, ceritudinea
determinării sale și securitatea «vieții» sale.
Acest lucru se dobândește ca modelare a
atitudinii «morale», ca mântuire a sufletului
nemuritor, ca dezvoltare a puterilor creatoare,
ca educare a rațiunii, ca grijă pentru per-
sonalitate, ca trezire a simțului comunitar,
ca disciplinare a trupului, sau ca îngemănare
adecvată a unora dintre aceste «umanis-
me», sau a tuturor laolaltă.”60
Paradoxal filosoful ființei, care este
Heidegger, devine aici unul dintre cei mai
categorici susținători ai «umanismului»
ca «ideologie» (ca atitudine subiectivistă)
așa cum a fost considerat de contempora-
nii săi francezi Michel Foucault și Louis
Althusser, printre alții. În ceea ce conturea-
ză poziția sa, distinctă de a celorlați, filoso-
ful german făcea sublinierea că: „Are loc, de
fiecare dată, o gravitare, determinată metafizic,
pe o traiectorie mai strânsă, sau mai amplă, în
59 Ibidem, p. 200
60 Ibidem
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

jurul omului. Odată cu desăvârșirea metafi-
zicii, «umanismul» (sau, în manieră grea-
că, «antropologia») tinde, și el, să ocupe
«pozițiile» extreme și, aceasta înseamnă,
totodată, necondiționate.”
Concentrându-se asupra metafizicii
platoniciene, Heidegger – ca inamic decla-
rat al metafizicilor anterioare – putea să
afirme: „Gândirea lui Platon urmează modi-
ficarea esenței adevărului; această modificare
devine istoria metafizicii care, în gândirea lui
Nietzsche, a ajuns să se apropie de împlinirea
ei necondiționată. Doctrina lui Platon despre
«adevăr» nu este, de aceea, un lucru ce aparține
trecutului. Din punct de vedere istoric, ea este
«prezent», și aceasta nu numai în sensul că
reprezintă «efectul ulterior», judecat în per-
spectiva istorică a unei doctrine, nici ca reactu-
alizare sau imitare a antichității, nici ca simplă
păstrare a ceea ce a fost transmis prin tradiție.
Acea modificare a esenței adevărului e
prevăzută, în măsura în care, este realitatea
fundamentală – de mult fixată și, de aceea, încă
nezdruncinată și care domină pretutindeni – a
istoriei universale a omenirii, care începe să
avanseze către faza ultimă a modernității sale.”61
„Tot ce se întâmplă cu omul istoric –
relevă Heidegger – rezultă, de fiecare dată,
dintr-o decizie premergătoare - și care nu stă
niciodată în puterea omului însuși – asupra
esenței adevărului. Prin această decizie, este
deja, de fiecare dată, circumscris ce anume
e căutat și reținut, în lumina esenței stabilite a
adevărului, drept un lucru adevărat, dar, toto-
dată, și ce anume este respins și neglijat, drept
neadevărat.”62
Revenind la „doctrina” lui Platon,
Heidegger conchide, consecvent cu întrea-
ga sa interpretare:
„Povestea spusă, în Mitul peșterii,
oferă imaginea a ceea ce, acum¸ și deopotrivă,
în viitor, constituie, în istoria umanității, con-
figurate occidental, survenirea istorică propriu-
zisă: potrivit cu esența adevărului, conceput
drept corectitudine a reprezentării ființării,
omul gândește în funcție de «idei» și apre-
ciază tot ce este real, în funcție de «valori».
Lucrul cel mai important și singurul hotărâtor,
nu este care idei și care valori anume, sunt
instituite, ci faptul că, în genere, realul este
interpretat în funcție de «idei» și că, în genere,
lumea este cântărită în funcție de valori.”63
61 Ibidem, p. 201
62Ibidem, p. 201
63 Ibidem
REVISTA FEED BACK
eseu
Schițând o critică implicită, elegantă,
în întregul său demers hermeneutic, Hei-
degger conchide că aducerea-aminte fie și
ca a „stării de neascundere” ca trăsătură
fundamentală a însăși ființării, „nu poate
prelua niciodată starea-de-neascundere,
numai așa cum a gândit-o Platon.” Starea-
de-neascundere – concepută în modalitatea
platoniciană – „rămâne prinsă în relația din-
tre vedere, percepere, gândire și enunțare. A
păstra această relație, înseamnă a abandona
esența stării-ne-neascundere (sic!).”
Heidegger apasă, și mai puternic,
pe negație, declarând fără teama de auto-
contradicție cu sine, că: „Nici o încercare
de a întemeia esența stării-de-neascunde-
re (deci nici chiar a sa proprie! s.n.T.G.)
în «rațiune», în «spirit», în «gândire», în
«logos», într-o «formă» sau alta de «subiec-
tivitate», nu poate să salveze, vreodată, esența
stării-de-neascundere. Căci – argumentea-
ză filosoful lui Sein und Zeit (1927) – ceea
ce trebuie întemeiat, în speță esența însăși a
stării-de-neascundere, nu este, încă, îndeajuns
lămurit. Ceea ce se obține este întotdeauna doar
o «explicare» a unei consecințe, derivate din
esența neînțeleasă a stării-de-neascundere.”64
Pentru noi, redarea cvasi integrală a
textului heideggerian are farmecul și stră-
lucirea indicibilă, a unui suiș pe pantele
primejdioase ale unui «everest» al judecății
critice neegalat, până azi, de niciuna dintre
prestațiile interpretative contemporane.
Reținem ca pe o importantă grilă her-
meneutică afirmația învigoritoare a lui Hei-
degger:
„Este necesară, în primul rând, apre- pagina
cierea «pozitivului» din esența «privativă»
(negatoare, n.n.) a lui . Acest pozitiv trebuie 43
cunoscut, în primul rând, în calitatea sa de
trăsătură fundamentală a ființei însăși.
Este necesar, mai întâi, să izbucnească
nevoința în care nu numai ființarea, ci cândva
ființa ei, devine demnă de a fi interogată, ci,
cândva, ființa însăși (adică diferența).
Deoarece această nevoință se află încă
înaintea noastră, esența originară a adevărului
odihnește, încă, în originea sa ascunsă.”65
Ceasul de taină al unei astfel de împli-
niri nu s-a oprit – și poate că nu se va opri
nicând – dar cuvintele filosofului ființei
răzbat ca un imperativ și ca o îmbiere la
ascensiune și împlinire.
64 Ibidem
65 Ibidem, p. 202
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 poezia
Gheorghe PÂRJA
VISAREA DE ACASĂ
A venit pasărea
Pe umăr s-a aşezat
Aducea umbra casei veştedă de zbor
Tata prindea boii la car
Mama număra zilele mele
Cu boabe de lacrimi
Fraţii mei erau de iarbă
Departe
Doar soru-mea împletea vârstele
Din părul ei lung
Vedeam cum fântâna a secat
Coasa ruginea în podul casei
Miresmele mele erau vânt
Ce mă povestea peste lume
Mă ardea aprig focul de magneziu
pagina Al casei părinteşti
44 Şi ţipătul de noapte
Al huhurezilor
Din turla satului
S-a făcut în vis
Că am fost sfârtecat
De dorul de casă.
O STATUIE
Soldatul
Poartă umbra majestuoasă
Stăpână
Ca un licăr nestemat
Lacrima glontelui
Mireasă
Rămâne o statuie de soldat.
REVISTA FEED BACK
CÂNTEC BĂTRÂN
Ştiţi ce mi-a spus moşu Lupu-ntr-o seară?
Că el poate adormi orice fiară
Bagă mâna în borta fagului
Şi scoate ochiul împăratului
La miezul nopţii îl arată la lună
Şi se face în lume vreme bună.
Ştiţi ce mi-a spus moşu Lupu-ntr-o seară?
Că el poate îmblânzi orice fiară.
TRANSILVANIA
Transilvanie, roată de piatră prin memoria
neamului
Zbor de vultur însângerat. Codru de
viscol,
Stejar de nervi, mame îndoliate
Pulbere tristă, foşnet sublim
Loc de viată şi căpătâi
Din munţii Zarandului până-n Gutâi.
Transilvanie, ne-am născut cu istoria sub
gene
Din leagăn ne privea ochiul morţilor
viclene
Clopote băteau în dungă, clopote de
cositor
Corbii perindau destinul omului prin
zborul lor.
Transilvanie, fântână care luminezi de
ziuă
Sunet clar într-o casă până-n cer
Funie de neamuri peste neamuri
Loc de adevăr şi de cuvânt
Pentru memoria tatălui
Şi pentru tânărul meu mormânt.
OAMENI DE ZĂPADĂ
Poate s-a vrut să fim
Oameni de zăpadă
Să ne naştem bătrâni în oglinzi
Să tragem după noi lanţuri
În loc de generaţii
Să fim proprietarii palatelor de frig.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Vorbeşte încet — îmi spune vecinul
Năluci de hârtie trec pe străzi
Cu pâini de granit subsuoară.
Eu trec aplecat sub povară
Parcă aş duce un sac de la moară.
Poate s-a vrut să fim
Oameni de zăpadă,
Războinici învinşi
Ce-şi amăgesc libertatea
Tăiată de ghilotina lunii.
POEM DESPRE ÎNGERI
Ei nu vin
Ei se duc printre leneşe podişuri
Printre stelele reci
Surâzătoare
Dincolo de orizonturi
S-apropie cu aripa lor albă
S-apropie cu aripa lor neagră
Alăute pământeşti
Le subţiază cântecul
Sclipătul pumnalului urcă la cer
O, strălucire !
Cui să-i închin acest poem
Decât ţăranilor —
Cucilor din catedrale
PACEA OMULUI LA POARTA
INFERNULUI
Nu am nimic de ascuns, omule negru
Vino în crucea nopţii prin poarta dinspre
mare
Ascultă! Clopotul de uraniu bate lângă
turn
Sunetele lui aduc disperarea.
Spun asta
Cum aş deschide propriul meu mormânt
Să intru, să fac ordine
Să-mi anunţ din vreme intrarea
Prin poarta lutului galben.
Deocamdată,
Aici pe malul râului
Nimeni nu poate fi mai singur ca piatra
Un crivăţ nelumesc
Tulbură pacea omului la poarta infernului
REVISTA FEED BACK
poezia
BISERICA ALBĂ
Râul curge ca o arteră de aur
Prin memorie.
Pe deal Biserica Albă e văduvă de clopot
Câte anotimpuri au viscolit
Ce blestem greu din răsărit
A însângerat locul.
Am îngenuncheat lângă zidul Bisericii
Albe
Cărţile sfinte erau ferecate
Într-un timp de cărbune
Au ţinut-o trufaşii ascunsă
Au sădit ierburi bolnave
Dar în pronaos şi arhitrave
Chipul sfinţilor se lumina de rugăciune.
Se apropie de mine chipuri întunecate
Siluete sechestrate-n altare
Ce poartă în loc de inimă o lumânare.
Au crescut din ruini, din cenuşă
Cuvintele neamului
Le-au ascuns după uşă
Când intra străinul să le ceară
Vama de iarnă ori vama de vară
Poartă în ei un suflet cernit
De tăciune
Aşa le-a fost dat să rămână
Să se nască şi să moară
Cu aceeaşi rugăciune Română. pagina
O VALE DE GER 45
Ploile îmi ruginesc averea -
Lumina
Vulpile și-au pierdut viclenia
Cocori de tablă
Cântă
Străna arie de nuntă
Fraged ca măduva socului
Aștept primăvara
Din ochii de jder
Cad păduri peste lume
Doar sufletul
Este o vale de ger.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 poezia
Și din gene-mi ţâşnesc
râuri-râuri, memorii,
ca să pot să trăiesc
cu atâtea istorii.

Tabla înmulţirii
Elevul şterge cu un burete
de pe tabla înmulţirii,
trecutul.
Portretul râde,
deşi puţine poze mai râd,
iar ea se transformă în ecuaţie.
În aerul vişiniu
Florentin PALAGHIA s-a răspândit semnul mirării
şi elevul, doar cu o trăsătură,
Lumea de iederă i-a desenat chipul.
A venit profesorul
Crescuse înaltă iedera şi depăşind momentul
în măruntaie, atât de trist
păsări colibri, idilice, al aducerii aminte,
zburau prin odaie. a terminat poemul,
Fiare cu ochii sticloşi fără cuvinte.
întindeau gâtul,
ameninţându-ne Limba Română
cu trecutul.
S-a terminat Cuvintele împodobite
cu festinul, gata, se târăsc în pleoape,
acesta-i sfârşitul, asist bolnav
strigă tata. la naşterea lor, din ape.
Se agită în cuşcă
fiara la pândă, Răscoliţi cetatea,
desigur e timpul veţi găsi
ispăşirii-n osândă. alte mii de cuvinte,
Crescuse iedera prin preerii.
până la ceruri,
pagina ameţind vulturii Încep să scriu,
în rondeluri. nici eu nu ştiu,
46 cine e mort
Cutia cu greieri şi cine viu.

Trecător printre sfinţi, Ieşiţi cu mine

când o lume cutreier, la vânătoare,
o s-aduc la părinţi Limba Română
o cutie cu greieri. moare.

Puf-puf, trenuri trec La Sfânta Vineri

printr-o sticlă-afumată,
gri-gri le petrec În crugul serii, sub cerul liber,
cu privirea mirată. sculptez trecutul,
mă sui pe soclu şi mă închin,
Am în spate un cer văd începutul.
și în ochi o icoană,
sunt pe lume stingher, Alţii ca mine, bătrâni şi tineri,
am în ceruri o rană. suie pe piatră,

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia
e rece totul, la Sfânta Vineri, Noaptea-nvierii
cerul se crapă.
Priveşte-mi ochiul,
Tremurul nopţii pajişte-ntinsă,
furnică unda, scânteietoare, soldat de strajă
apa cuminte botează trupuri în nefiinţă,
prea scâncitoare.
cosmos în rugă,
Lui Miron Kiropol, pustnicul de la cer de cuvinte,
Chartres o viaţă-n fugă,
un cer cuminte,
Mistice chipuri din colbul lui
iarbă străbună,
învălmăşite printre picturi miezul vederii,
intarsii, ceruri, îngeri,scripturi. cântec de rună,
noaptea-nvierii.
Chinul luminii pus în tipar,
îngeri de spumă, rime de jar, Citadină
femei de spuză, fără hotar.
Aştept de o viaţă o vecină
O lume tristă, numai strâmtori, ca să plecăm mâine dimineaţă la piaţă
muze bolnave, goluri, tumori, după ce ne vom întoarce de la coridă,
amestecate printre culori. să mă fălesc cu rochia ei de mireasă.

Să-ţi număr paşii? Ea mă va privi în ochi, întrebându-mă

de ce nu vin în piaţă ţăranii,
Să-ţi număr paşii eu îi voi răspunde liniştit şi fumând
închipuirii, că de un timp le e frică să nu le luăm banii.
departe eşti,
Doar acolo în piaţă, o fanfară cântă
afară ninge, simfonia pasajelor încărcate cu struguri,
frigu-i albastru, din ţăranii ieşiţi la plimbare cresc acum
mă ameţeşti. torente de muguri...
Braţele dor, Sfârșitul lumii
am strâns trecutul
prea mult la piept, Un tânăr pagina
trupul meu tânăr, înconjurat de poliţişti
acum se frânge, îşi demontase poemul, 47
nu mai e drept. şi-l citea silabisit.

Cosmosul geme Suna obsedant

şi mă apasă, vocea călăului,
necontenit, retras printre osândiţi
un râu de fosfor, să-şi ascută pumnalul.
ce mă topeşte
Tânărul era convins
în infinit. că va inventa,
pân-la sfârșitul lumii
Să-ţi număr paşii un nou anotimp.
eternitate,
unde mai eşti, Se lasă noaptea,
aştept trecutul lămpi cu gaz se aprind,
la gura sobei, tânărul îşi recită poemul,
să mă iubeşti. murind.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia
SONETE
Emilian MARCU
La Zidul Plângerii, de-atâta aşteptare Esențe tari din nobila-ntrupare
La Zidul Plângerii, genunchii mei să lase
Piatra-n tăcere parcă-n împlinire.
Primind lumina-n candela de oase:
Închid tăcerea-n cămaşa TA de oase.
Nisipu-n ornic, clătinând mistere,
Clipei îi prinde cuiburi în suspin,
La Zidul Plângerii, un munte de tăcere
Ne-nnobilează-n taină şi în chin.
În chingi de lemn, cu umbra în potire,
Mă-nchid supus tăcerii peste veac –
Piatra-n osândă-n veşnică jertfire
Se împlineşte-n drum pe care-l calc
Clipei îi prinde cuib nisipul în surpare
La Zidul Plângerii de-atâta aşteptare.
E veacul tras pe umbra mea.
Ascultă!...
pagina
Cămăşi de iarbă duc în lumea mută
48 Pe trupul de cenuşă şi de dor.
O lacrimă de ger, ştiu, te sărută
Şi-n taină te învaţă primul zbor.
Uitări de sine-n pleoapa ta de ceaţă
Pe trup se-aşază la-nceput de zi.
E veacul tras pe mine, şi pe faţă
Un văl subţire mă îmbracă spre a fi.
Iarba-n priviri, ca vraja din icoană,
Se-arată-n zori, de parcă aş fi viu
Balsam de ceară mi-a-nflorit pe rană,
În toate e tăcere-acuma şi-i târziu.
Cămăşi de iarbă duc în lumea mută,
E veacul tras pe umbra mea. Ascultă!
REVISTA FEED BACK
Esențe tari din nobila-ntrupare
Se-aprind discret în cupe de argint,
Ca un ecou demult intrat în disperare,
Ca un sărut ce-a înflorit subit,
Ce s-a deschis uitărilor de sine
Sau s-a lăsat zidit în temelii.
Esențe tari vor buzele să-nchine
Din cupe de argint, sau poate știi?
În golul cald ca vârsta în surpare
Se poticnesc mereu în ceasul ostenit.
Se-aprind discret în cupele de soare
Esențele ce le-am uitat în infinit.
În cupe de argint, subtile forme,
Se-ascund discrete gânduri melifere.
Taina a cincizeci şi patra
E umbra-ncătuşată în mii şi mii de ere,
Lumina ei difuză se-nchide-n galaxii.
Călătorind de-o vreme în neştiute sfere
Cenuşa tainei, toată,-i zidită în stafii
Și-n ierburi de matasă şi-n plânsele picioare,
Ca jertfa ce ne-nchide în recele blestem.
Lumina umbrei cade precum parfumu-n floare,
Precum tăcerea-n gânduri, să pot să te mai
chem.
Iubito,-n umbra noastră, sărutu-n vestejire,
Ca frunza întomnată, pluteşte spre pământ.
Volute mari zidească pe fruntea mea de mire,
Sicrie de lumină te-nchidă în cuvânt!
Călătorim de-o vreme în neştiute sfere,
Cu umbra-ncătuşată în recile mistere.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Motiv de dezgheţat apele
Aură sfântă peste atâta tristeţe,
Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe,
Ascultă când bate în maluri un val:
Se surpă pe toate umbra plopului pal.
Fulguie, iar, numai plopii sunt vii.
Plopul cel tânăr tu oare-l mai ştii?
Peste-ntinderea lină, până departe,
Străjuie atâta lumină şi moarte…
Aură sfântă peste această tristeţe,
Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe,
Cum, o, mi se pare, sabia gândului
În străfulgerare pradă e prundului!
Ascultă cum bate în maluri un val:
Se surpă pe toate umbra plopului iar.
Întoarceţi-vă, clipe, măcar o clipă
Întoarceţi-vă, clipe, măcar o clipă doară
Să vă străbat cu gândul din neştiuta stea!
Ca o durere blândă, simt, taina se strecoară
În tâmplele-mi aprinse, în spaima ce mă vrea…
Măcar o clipă poate prin ani m-aş mai
întoarce –
Secunda de uitare pe noi se surpă iar.
Printre naiade, viaţa ca visul se tot toarce:
Tăcerea unei clipe mă-nchide-ntr-un
chenar.
Mai tristă decât viaţa intrată-n disperare,
Mai trist decât e valul-n surpare pe nisip –
E clipa-n care, iată, memoria-i în floare
Şi visul se-nfiripă-n neîmplinitul chip.
Întoarceţi-vă, clipe, măcar o clipă poate!
Vă mai străbat cu gândul prin lumile uitate…
Cum lespedea gândirii...
Cum lespedea gândirii pe umbră, iată, cade,
În clipa-n care visul s-a împlinit discret,
Sunt arcuite spaime pe recile arcade:
Te-nvălui în mirarea subtilă de ascet.
Sub policandre gata ca umbra pe banchiză
A urşilor bezmetici de-atâtea aşteptări,
REVISTA FEED BACK
poezia
Vin furii şi aşteaptă cu lacăte să-nchiză
Necunoscuta vârstă surpată-n arse mări.
Epitalamuri, cum promoroaca-n pleoape
Din chinga depărtării, se rup uşor, uşor.
Sărutul tău pe-o frunză va învăţa să scape
De raza împlinirii-n necunoscutu-ţi zbor,
Când lespedea gândirii mai rece-n aşteptare
Te-nvăluie-n mirarea banchizelor de sare!
Tăceri mai grele ca piatra de cavou
Tăceri mai grele ca piatra de cavou
Te-nchid în mine la-nceput de seară:
Eşti umbra deasă precum puiu-n ou
Ce se-mplineşte în culcuş de ceară.
Aşa te ştiu, aşa te-am tot ştiut
Şi te-am purtat în tainică-mplinire,
Cum împlineşte robul trup din lut
Sau printre ierburi, columba înc-un mire.
Grele tăceri, mai grele decât piatra,
Apasă umbra densă-n cercevele.
Se-aude-n fluturi, se-mplineşte cearta
Cu vorbe sacre în tăceri prea grele.
Tăceri mai grele – o, grelele tăceri! –
Mă-nchid în sine ca-n uitatul ieri!
Din când în când, tăceri imperiale…
pagina
Din când în când, tăceri imperiale 49
Mă-nchid discret ca-n cochilii pe piept,
Că umbra-n gând e-acum pe piedestale
Cel mai ştiut lăcaş în care să te-aştept.
Supus mă las, ca-n amfore de vrajă,
Surâsul tău e-o rană pe priviri.
E-n noi ecoul, stăpânul cel de strajă,
Mă mir de toate-acestea. Tu te miri?
Tu spinii moi din talpă ţi-i vei scoate,
Cum scoatem la mezat iubirile de vis,
Când înfloresc uitări, şi grea singurătate
Se-aşterne între noi ca-n paradis.
Din când în când, tăceri imperiale
Mă-nchid discret în suple piedestale.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu

“Minciunile lui
Dumnezeu” –
repere fundamentale
pentru o
metafizică românească
Lucian GRUIA

Pentru Lucian Blaga creaţiile majore dezvolta, în condiţii prielnice, metafizica

ale unui popor îşi capătă durata (forma,
conţinutul, valoarea) de la matricea stilistică
specifică. În perioadele de restrişte, când
libertatea de manifestare a unei naţii este
îngrădită, ea supravieţuieşte datorită
aceleaşi matrice stilistice care-i modelează
acum speranţele şi visele. Destinul unui
popor se compune aşadar din prezenţe şi
goluri istorice.
Epocile de afirmare ale poporului
român au fost puţine şi scurte (formarea
statelor, domnia lui Ştefan cel Mare, perio-
ada interbelică), în schimb petele albe,
numeroase şi imense.
Asupra destinului nostru sumbru
meditează Lucian Blaga în romanul auto-
biografic LUNTREA LUI CARON (Edi-
tura Humanitas, Bucureşti, 1990), tipărit
postum, datorită golului istoric pe care l-a
pagina instaurat la noi dictatura comunistă.
50 Dedublându-şi personalitatea în poet
(Axente Creangă) şi filosof (Radu Leonte),
autorul trece în revistă momentele ratate
în clădirea unei metafizici româneşti, din
cauza vicisitudinilor istoriei.
Aceste povestiri, denumite “MINCIU-
NILE LUI DUMNEZEU”, cu referinţă la
cenzura transcendentă instituită de Mare-
le Anonim pentru a bloca posibilitatea
cunoaşterii umane adecvate (cuprinzând
capitolele Stratul mumelor, Fârtate şi Nefâr-
tate, Isus-Pământul, Inorogul, Luminismul
moral, Patrie şi înviere, Început şi temei,
Cuvintele originare, Metamorfoza, Marele orb
şi Materia magică), reprezintă, în concepţia
autorului, tot atâtea teme esenţiale, rămase
în stadiu incipient, din care s-ar fi putut
românească.
Ridicând aceste teme metafizice, Ion
Bălu consideră că Lucian Blaga a realizat
întâia ucronie filosofică românească (Soci-
etatea culturală „Lucian Blaga” - Meridian
Blaga – comunicări prezentate la simpo-
zioanele ştiinţifice anuale 1966-1999 (Ed.
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000)
Şi mai departe exegetul menţionează
că primele 10 teme din 11 „Minciunile lui
Dumnezeu” (Luntrea lui Caron) realizează
o ucronie filosofică autohtonă (prin ucronie
înţelegându-se o istorie virtuală care nu a
avut loc dar s-ar fi putut produce dacă anu-
miţi agenţi cauzali/condiţiile istorice ar fi
îngăduit-o).
S-ar fi putut realiza, dar n-a fost să fie:
- o metafizică bazată pe ideea peisa-
jului românesc sacralizat prin integrarea
numeroaselor biserici, de dimensiuni fami-
liare, boltite organic, construite în vremea
lui Ştefan cel Mare, zugrăvite în exterior
ca o prelungire a sacralităţii interioare în
întreaga natură;
- o dialectică a genezei lumii din două
principii mai mult complementare decât
antagonice (Fârtate şi Nefârtate), inspirată
de erezia bogumilică, răspândită la noi (în
epoca Renaşterii) de călugării expulzaţi din
Imperiul Bizantin;
- o metafizică valorificând eresurile
folclorice despre chipul lui Iisus imprimat
pe boabele de grâu, identificarea pâinii/
făinii cu trupul şi a vinului cu sângele Fiu-
lui – în simbolul Isus-Pământul – care s-ar
fi putut crea prin contopirea sufletului lui

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
Cristos, în clipa expierii, cu Pământul şi te, sensibile, cu ajutorul căreia s-ar putea
Cerul, sanctificând Universul; explica geneza universdului şi fenomenele
- o gnoseologie absolută şi pozitivă, paranormale.
prin desăvârşirea manuscrisului ŞTIINŢA Oare toate aceste teme fundamentale
SACROSANCTĂ, dacă Dimitrie Cantemir pentru o metafizică românească s-au pier-
(autorul acesteia) nu s-ar fi risipit în alte dut în neant? Nu au rodit ele oare tocmai
domenii şi-n uneltiri politice la Înalta Poar- în sistemul filosofic al lui Lucian Blaga?
tă. Ne propunem aşadar să regăsim MINCIU-
- o metafizică pe baza ideii unui deus NILE LUI DUMNEZEU chiar în sistemul
otiosus atât de frecvent întâlnit în folclorul filosofic al autorului.
românesc: “Doamne, Doamne, mult zic În SPAŢIUL MIORITIC (TRILO-
Doamne! – Dumnezeu pare că doarme cu GIA CULTURII), biserica românească este
capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are văzută ca o structură organică îmbinând
ştire”; virtuţile peisajului (bolta ca o colină) cu per-
- o metafizică ortodoxă, dezvoltând spectiva sofianică (materializarea luminii
propoziţia lui Inochentie Clein (vlădicul de pătrunsă prin ferestrele mici în clarobscu-
Blaj), descoperită într-o scrisoare trimisă rul interiorului, identificată cu transcen-
în ţară, din surghiunul său călugăresc la dentul coborâtor): “Sofia este ordinea şi
Roma (secolul al XVIII-lea), unde a şi murit înţelepciunea divină, care coboară în vremel-
cu acest gând neâmplinit: “Nu poţi învia nicie, făcându-se vizibilă şi imprimându-se
din morţi decât din pământul patriei!”; materiei. Sofianic este un anume sentiment
- un savuros limbaj metafizic autoh- al omului în raport cu transcendenţa, sen-
ton, începând cu Şcoala Ardeleană (Samoil timent cu totul specific, graţie căruia omul
Klain traducea de pildă “cauza” prin se simte receptacul al unei transcendenţe
“temei”), care ar fi îndulcit ariditatea con- coborâtoare” afirmă autorul.
ceptelor şi le-ar fi putut aduce chiar cono- În CENSURA TRANSCENDENTĂ
taţii specifice surprinzătoare;
- o metafizică sacră, bazată pe inter-
pretarea liberă a motivului biblic al cuvin-
telor originare, născătoare de lume, rosti-
te de Dumnezeu în zilele genezei, motiv
care ar fi condus la diferenţierea limbajelor
după următoarea schemă: cuvintele origi-
nare divine, cuvintele adamice care înţele-
geau logosul divin, fără însă a avea puterea
sa creatoare, diferenţierea limbajelor după
episodul babilonic, reînnobilarea limbajelor
pagina
naţionale prin cuvintele creştinismului răs- 51
pândit de apastoli;
- o ontologie modernă, ce ar fi putut
să fie concretizată prin secolul al XIX-lea,
sub influenţa Reformei, concepând, pan-
teistic şi sublim, metamorfozele ciclice ale
divinităţii şi renaşterile vegetale, ca o des-
făşurare firească a lucrurilor;
- o metafizică a genezei peisajului nos-
tru specific (alternanţa munţilor, dealurilor
şi câmpiilor), pe baza legendei corecţiei
aduse de arici greşelii demiurgice, prin cre-
area unui pământ supradimensionat, care
nu mai încăpea sub cer şi a trebuit încreţit;
- o metafizică ce ar fi luat în răs-
păr pozitivismul secolului al XIX-lea, dez-
voltând conceptul unei materii ideoplas-

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
(TRILOGIA CUNOAŞTERII), principiul
metafizic al lumii, Marele Anonim, este
conceput mai puţin înfricoşător decât în
Biblie, ba chiar tratat cu condescendenţă,
din moment ce acesta se apără prin
diferenţialele divine de orice încercare a
spiritului omenesc de a cunoaşte în chip
absolut şi pozitiv (paradisiac) misterele
ultime (ŞTIINŢA SACROSANCTĂ a lui
Cantemir, cuvintele originare), păstrându-
se astfel echilibrul Universului: ”Omul pri-
vit structural şi existenţial, se găseşte într-o
situaţie, de două ori precară. El trăieşte
de o parte într-o lume concretă, pe care
cu mijloacele structural disponibile nu o
poate exprima, şi el trăieşte pe de altă parte
în orizontul misterului, pe care nu-l poate
revela” – afirmă Blaga. Prin această dilemă
insurmontabilă, aşternută în calea omului,
nu se relevă oare latura demonică a Mare-
lui Anonim, similară contribuţiei lui Nefâr-
tate la creaţia lumii?
Legendele populare referitoare la:
- pământul adamic transparent,
dinaintea primei crime umane, săvârşită
de Cain;
- cerul megieş, pe care-l puteai atinge
cu mâna după geneză, dar pe care Dumne-
zeu a fost nevoit să-l îndepărteze, pentru ca
oamenii să nu-l mai murdărească;
- plasa imensă ţesută de păianjen,
distrusă de Dumnezeu, pentru că oprise
vântul;
au fost valorificate metafizic, din
perspectivă sofianică, în SPAŢIUL MIORI-
pagina TIC, iar eseurile despre:
- grâul cristologic (cu boabele purtând
52
REVISTA FEED BACK
chipul lui Cristos);
- Isus-Pământul;
au fost dezvoltate în drama ARCA
LUI NOE şi-n poezia blagiană.
4. Într-un capitol din CUNOAŞTEREA
LUCIFERICĂ, Lucian Blaga dezvoltă mitul
biblic al cuvintelor originare, iar ŞTIINŢA
SACRĂ a lui Cantemir o regăseşte într-o gno-
seologie paradisiacă limitată, inaccesibilă
omului la nivel absolut, dar accesibilă pe
fragmente, ştiinţelor şi logicii.
Cunoaşterea pozitivă a fost inversată
în metafizica blagiană într-o cunoaştere
negativă (minus-cunoaşterea), singura
admisă de Marele Anonim, acestă cunoaştere
cenzurată conducând la conservarea sau
potenţarea misterului, ceea ce menţine omul
într-o perpetuă stare creatoare (cu efect
final benefic). Chiar şi trăirile oculte sunt
cenzurate, ele neputând fi traduse în limbaj
raţional.
5. Deus otiosus este desigur Marele
Anonim, care, după ce a aşezat între el şi
lume diferenţialele divine (instituind cen-
zura), nu mai intervine în istoria lumii ace-
steia. Întrega TRILOGIE A CUNOAŞTERII
face apologia Demiurgului care s-a autoe-
xilat. Marele Anonim, coborând cenzurat
în lumea noastră devine Marele Orb, adică
zeul Pan, simbol central în dramaturgia şi
poezia lui Lucian Blaga.
6. La patriotismul sublim al lui Ino-
chentie Clein, exprimat prin ideea că nu
poţi învia decât din pământul ţării tale,
Lucian Blaga a răspuns cu întreaga sa viaţă,
rămânând aici, retras în matricea noastră
stilistică, în golul istoric instaurat de comu-
nismul demolator.
7. Noţiuni filosofice originale, în
tradiţia Şcolii Ardelene, a creat şi Blaga,
eternizându-le în TRILOGIA CULTURII. Să
le reamintim:
- sofianicul = sentimentul receptării
transcendentului care coboară;
- personanţa = fenomenul de răzba-
tere a categoriilor matricei stilistice din
inconştient în conştiinţă;
- noologia abisală = teorie întemeiată
de Blaga în completarea psihologiei incon-
ştientului, făcând din aceasta: “o magmă de
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
atitudini şi de moduri de a reacţiona după - ontologică = fixează omul în orizon-
o logică, alta dar nu mai puţin tare decât a tul misterului;
conştiinţei, un ritm interior, consolidat într- - cognitivă = umple golurile
un fel de tainic simţământ al destinului, cunoaşterii;
un apetit primar de forme, o efervescenţă - pragmatică = de orientare în lume;
a închipuirii dătătoare de sens, adică un - vital-sufletească = edifică o lume
mănunchi de iniţiative de o putere spărgă- familiară;
toare de stavili ca a seminţelor şi de o exu- - poetică = instituie legături estetice,
beranţă năvalnică, precum a larvelor sau a emoţionale, ritmice, incitante, ceremoniale
vieţii embrionare” (ORIZONT ŞI STIL). etc., între obiectele şi fenomenele lumii ima-
ginare;
8. Reminiscenţele cuvintelor origina- - religioasă = sacrul impregnează
re, făuritoarele lumii fizice, se regăsesc în magicul.
cuvintele artiştilor, creatoare de lumi ima- Materia magică explică, după geneză,
ginare. Prin descoperirea unor cuvinte şi evoluţia speciilor şi fenomenele paranor-
ritmuri incantatorii, poeţii instituie, în reve- male.
riile lor, relaţii magice. Totodată, metafora
revelatoare, poate juca rolul ideii teorice, *
în cunoaşterea luciferică, revelând cripticul * *
misterului deschis.
După ce am regăsit MINCIUNILE LUI
9. Ideea unei istorii ciclice a universu- DUMNEZEU în sistemul filosofic şi-n opera
lui nu a fost preluată de Blaga în sistemul literară ale lui Lucian Blaga, a mai rămas
său filosofic. După instituirea cenzurii tran- să justificăm în ce măsură aceste subiecte
scendente, chiar zeul Pan îmbătrâneşte şi incitante sunt fundamentale pentru spiri-
moare. tualitatea românească, cu alte cuvinte, în ce
măsură se regăsesc ele în cadrul categoriilor
10. Peisajul deal-vale, omologat ca stilistice autohtone.
SPAŢIUL MIORITIC, a fost valoroficat drept Alternanţa ritmurilor melodice şi ale
orizontul spaţial inconştient al matricei sti- gândirii noastre (psihicul individual şi cel
listice româneşti, ceea ce explică nu numai colectiv) aparţin categoriilor orizontice şi
pitorescul ornamenticii şi ritmul cântecelor temporale (spaţiul mioritic), perspectiva
populare, dar şi psihologia noastră alternând sofianică confirmă o atitudine catabasică în
momentele de concentrare cu cele de destin- faţa destinului, convertirea organică a geo-
dere. Chiar şi destinul nostru ca naţie, prin metrismului ornamental denotă apartenenţa
prezenţe şi goluri istorice, apare marcat de la categoriile formative elementarizan-
ritmul ondulat al matricei stilistice specifice. te, conceperea unui Dumnezeu mai puţin
pagina
Dar iată principalele aspecte ale acesteia: înfricoşător (familiar chiar), imperfect în 53
- spaţiul ondulat; tatonările sale asupra genezei şi care, speriat
- preferinţa pentru organic şi sofianic; de posibilităţile cunoaşterii umane nelimita-
- năzuinţa formativă spre geometric te, instituie cenzura transcendentă, ţin de o
şi stihial; resemnare senină, iar dimensiunile la scară
- dragostea de pitorescul; umană a bisericilor şi monumentelor, simţul
- simţul măsurii şi al întregului; măsurii, paleta coloristică reţinută, aparţin
- nuanţa şi discreţia. unui simţ evoluat al măsurii, unui pitoresc
sobru şi nuanţat.
11. Conceptul materiei magice a Prezenţa categoriilor stilistice
fost amplu utilizat în TRILOGIA VALORI- româneşti în opera lui Lucian Blaga, îi
LOR (GÂNDIRE MAGICĂ ŞI RELIGIE), ca conferă durată şi astfel, sistemul filoso-
substanţă ideoplastică încărcată cu sarcină fic al autorului reprezintă un moment de
magică, similară celei electrice. Echivalând prezenţă veşnică în istorie, care nu a putut fi
cu o semirevelare a misterelor şi nemarcat şters de golul istoric recent prin care am tre-
stilistic, magicul îndeplineşte următoarele cut şi nici nu va putea fi extirpat de vidurile
funcţii: care ar mai putea să vină.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia

PRADA VORBELOR

Câtă tăcere este în lumină

iar glasul
se stinge în faţa unui timp căzut.
N-a mai rămas nimic
sufletul
părăseşte trupul ritmicelor erori
privind
făptura goală
din faţa vânătorului de vieţi...

George LIXANDRU Cade întuneriul

muşcând din fiecare stea
ţipătul
SINGURĂTATE PE CREDIT în straie de purpură
aruncă
Pentru inima universului bucăţi din ecou
a început numărătoarea inversă strivind
Satan atrocităţile
potcoveşte copitele întunericului create de târâtoarele
iar îngerii ce-şi hipnotizează prada...
şi-au lipit fruntea
de liniştea îngheţată a stelelor... Aici
la poarta timpului
năluca
Suntem încă
din zgura luminii
în acest marfar al universului zideşte
în care timpul se comprimă pe treptele enigmelor
iar frica amestecând
încercă să spargă întunericul... în atomii cenuşii ai tăcerii
nisipul ars
pagina Luăm zilnic al unui timp căzut în ritmice erori.
54 credite de la singurătate
dependenţi
de traumele mileniului SOLDATUL LACRIMILOR
îngropându-ne
secundele, Colecţionez lacrimi
orele, ele nu au rădăcină
tulpină
zilele,
ramuri
viaţa,
şi nici frunze
în ruperile de timp le pot depozita
dintr-un univers inconştient... în orice galaxie
le îngheţ
Pentru inima universului în vântul stelar
a început numărătoarea inversă formând stalacmite şi stalactite
Satan lumina îngheaţă şi ea
potcoveşte copitele întunericului. în trunchiurile de gheaţă...

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia

Priviţi să privescă
în această galaxie ceasul răpitor al vieţii...
vă pot prezenta
lacrimile Primului Război Mondial... Nu plânge, iubito
ne răcoreşte clipa revederii
Ce ochi trişti ce pândeşte lacrima
au născut aceste lacrimi blestemând
dezlănţuind secundele iubirii noastre...
şanţuri amare
pe obrajii oamenilor... Nu plânge
timpul
Colectez lacrimi îşi clatină oboseala
la moara universului iar noi
ne plimbăm tăcerea
concurând de la o lacrimă la alta
cu moara lacrimilor împărţind îmbrăţişări
păcat ceasului răcitor al vieţii.
că nu le pot investi
istoria nu mă lasă
preţul lor foşneşte ACELAȘI CER GOLIT DE ÎNGERI
în buzunarul marilor puteri
lacrimile În paşii de vals ai unui fior ancestral
nu au unghii se leagă cuvântul de cuvânt
dar timpul
în oglindă vibrează de glasul răguşit al consoanei
luminând de o virgulă orfană
chipul golului istoric. pribegind printre ceţurile nepăzite
ce izvorăsc
Colecţionez lacrimi din timpul în care ne-am născut
nu vă dau numărul de telefon destine
pentru că oricum ne întâlnim... ce înoată în apa sărată a nemuririi.

Voi, oamenii Ni se rătăcesc urmele prin curenţii

sunteţi o mare de lacrimi
şi fiecare lacrimă
are istoria ei
sunt un soldat al lacrimilor
păzindu-le
pentru a nu fi călcate
de bocancii oamenilor
în sunetul înfrigurat al clopotului.
ȘUVOAIELE TĂCERILOR
Nu plânge
printre rădăcinile anilor
printre şuvoaiele tăcerilor
ne cernem
geroasele ierni
cerând sufletelor
purtate din loc în loc
neînţeleşi ai vieţii pagina
rugile
se trezesc lângă rădăcinile aspre ale crucii 55
sub un cer golit de îngeri
singure, nepăsătoare
plutind în vidul din noi
în paşii de vals ai unui fior ancestral.
Devenim sensuri şi forme în noaptea
luminilor
legând
cuvânt de cuvânt
timpuri de ceţuri nepăzite
rătăciţi
printre curenţii neînţeleşi
sub un cer golit de îngeri
valsând printre goluri de timp cu un fior
ancestral.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 poezia

FORTUNA LABILIS SPAŢIUL ÎNGERULUI NEGRU

Am luat de mână Nimeni nu ne mai aude

fiecare dimineaţă însă îngerul
întemniţându-mă fără să îl vadă cineva
în ziua în care va urma. a smuls din pământ
trupul meu obosit...
M-am încălzit
Din ape tulburi a smuls
printre venele albastre ale sferei inima universului.
prizonier
ce însângerează A semănat orele
pasul zilei de mâine. din care să ne naştem
drumurile
Noaptea pe care să umblăm şi a crescut
mă odihnesc idoli
pe bancheta argintie dintre lumi care să ne ţină discursuri.
făcându-mi fără încetare bagajul
pentru ziua ce va urma. NEVĂZUTA GOANĂ
OASELE PLOILOR Până la urmă, cine suntem noi
zbuciumându-ne în nevăzuta goană?
Se zbat timpurile în ceruri loviţi din toate părţile
îngălbenite de cuvinte. de un alt om, un alt timp,
o altă alergare
Oasele ploilor rupând din trecut
şi aruncând în viitor
se lovesc de oasele timpului
forme ale mişcării,
inundând astfel înghiţind simetria
oasele sferei. timpul secţionează fenomenele
pagina dând imagine altor forme de viaţă
A învechit privirea cerului ce îşi mişcă sistemul cosmic
56 stând cu faţa în jos înghiţind
ruginindu-i simetria
orbitele ochilor din stânga şi din dreapta mea
sângele furându-i
respiraţia tatălui, îngropându-l
spală aripile curcubeului
risipind prin toate galaxiile
dar, din ceea ce vede
îngerii eternităţii.
nimic nu se schimbă.

Se zbat timpurile IUBITO

sub privirea învechită a cerului
iar zâmbetul În mine-i ger, e vânt, este furtună,
se irită vârtejurile-mi umblă-n trupul tot.
lovit A îngheţat şi gândul de sub tâmplă
de bocancii atâtor nori. şi carnea de pe mine e omăt.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Cuvântul meu aş vrea ca să te-ntrebe.
Durerea într-un foc s-a transformat.
Cu tunet cerul iar şi iarăşi strigă:
- Atenţie, tulpina ţi-a-ngheţat!
De zeci de ani eu vin la tine, doamnă,
îmi pieptul tău tu m-ai întemniţat,
dar astăzi între noi e doar tăcere.
Eu nu te strig, tu nu-mi răspunzi,
sau m-ai uitat?
M-arunci în ape şi mă scoţi la ţărm,
te plimbi prin mine, gheaţa o topeşti,
dai foc la tot şi risipeşti lumina,
mă-ngheţi din nou şi tristă mă priveşti.
Îngenunchezi pe o curbă
şi pe-o dreaptă. Simetrică pluteşti
în universul tău.
Mă-nvălui, mistic, ca o sfântă ploaie,
rodeşti, păleşti, te risipeşti mereu.
Iubeşti ca o nebună câteodată.
În jurul tău e focul, dar şi gerul
lipeşti iubiri-o falsă etichetă,
ştergi ce-a fost ieri
iar azi scrii viitorul.
Dar văd în ochii tăi, iubito – taina
lumina morţii o aprinzi cu ei
şi mă arunci în Căile Lactee,
şi mă îngropi sub florile de tei.
În stele noi, comori am căutat
şi vise ce de-o viaţă-mi ard în piept,
lumina lor trufaşă m-a orbit,
m-am rătăcit într-un abis inert.
Zadarnic caut lumea ta, iubito,
altar închis e sufletul tău mort.
Chiar eu i-am pus zăvoarele trădării,
aş vrea azi să le sparg şi nu mai pot.
Noi ştim, şi eu şi tu, că-n lumea asta
sortiţi am fost de ceruri să fim unul.
Cu ce-am greşit şi azi primim pedeapsa?
Ce crud blestem ne-a-ncătuşat destinul!
Eu te-am iubit dar astăzi mori în mine,
iar ochii-ţi reci în inimă-i îngrop
şi mă avânt spre alte constelaţii,
dar mă întorc şi te inund
ca un potop
şi sap cu disperare lutul greu,
de pe sufletul tău să spăl ţărâna
şi-L rog pe Dumnezeu să-mi dea puterea
s-aduc în ochii tăi din nou LUMINA.
REVISTA FEED BACK
poezia
PE O PIATRĂ DIN NORD
Poetului George Vulturescu
Ieri un nebun, cu ochii mari
ştergea rugina din altar,
aprindea focul sub gheţari,
făcea ce nu a fost făcut:
trăgea de veacul de început,
credea în frunze de trifoi
ieşea în ploaie şi da flori.
Scria pe garduri: sunt nebun,
iubea şi se credea stăpân,
sufla în focul de nestins
vorbea cu-albastrul necuprins.
Prinţesa lui trăia-n amurg
printre ruine şi istorii.
Credea că-n noaptea dintre zodii
din ei va creşte-un neam mai bun.
Vorbea din Nietzsche şi Cioran
citea-n ceasloave pe Varlam
şi tot strângea la cărţi uitate
credea în viaţa după moarte
deschidea uşi, spre-o altă lume
iubea potecile străbune
un vultur ce trăia citind
cioplea în pietre-Ardealul sfânt.
pagina
Ieri un nebun, dar cărturar
pe-o piatră-n nord ţipa-n zadar 57
credea că-i vultur, bietul orb
era prieten cu un corb
citea în cărţi roase de molii
se cenzurase între zodii
aprindea focul sub gheţari
ştergea rugina din altar.
Era nebun, urmaş de dac
a dat o floare unui veac.
Un biet nebun, un contestat
ce suferea nevindecat
aşa a vrut Domnul cu el:
lumina să i-o dea în cer
şi printre pietre de tăcere
orbit să fie de durere.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu

Suprarealismul
românesc
în context
european
George BĂDĂRĂU

1.CONCEPTUL DE SUPRAREALISM
Suprarealismul (fr. surréalisme) este o
mişcare literară şi artistică urmărind expri-
marea gândirii pure în afara oricărei logici
şi a oricărei preocupări morale şi estetice
(Irina Petraş, 1996). Este o mişcare de avan-
gardă, pregătită de dadaism care „a unit
arta modernă, iubitoare a abstracţiunii, cu
un nou tip de artă antiabstractă, antimo-
dernă, numită suprarealism” (George A.
Flanagan, 1958). Suprarealismul intenţiona
să exprime inconştientul din individ, flu-
xul primar al emoţiei, al impresiei. Acesta
s-a manifestat ca o revoltă împotriva unei
realităţi cu care ne obişnuiseră formulele
pagina perimate
realitatea.
ale artei şi căuta noi incidenţe cu
58 Născut „din cenuşa lui Dada” (Tristan
Tzara), suprarealismul consideră arta ca un
manipulator de imagini şi vrea să transfor-
me societatea printr-o revoluţie a spiritului,
care nu e cu putinţă fără revoluţie socială
(André Breton).
Deşi cuvântul suprarealism a fost folo-
sit prima dată de Apollinaire, în 1917, a
fost definit drept „dicteu al gândirii, lipsit
de orice control al raţiunii”, abia în 1924,
de André Breton. Această mişcare cu rol
important în înnoirea limbajului poetic
a cunoscut o largă răspândire în anii 20
ai secolului trecut, în Franţa (A. Breton,
L. Aragon, P. Eluard, Ph. Soupault). Unii
dadaişti devin suprarealişti, atraşi nu de
viaţa reală, ci de acel suprareal, unic şi
suprem ţel al artei (André Breton), voind să
contribuie la discreditarea totală a realităţii.
După ce a apărut în cultura franceză,
această orientare artistică s-a extins şi în alte
ţări, între care şi România (Stephan Roll, C.
Nisipeanu, Saşa Pană, Gellu Naum).
Antipoetic, suprarealismul s-a impus
ca atmosferă, ca apropiere între arte, ca
sfidare a convenţiilor literare şi sociale, în
reviste efemere: unu, 75 HP, Punct; a influ-
enţat teatrul absurdului (E. Ionesco, Becket)
prin sondarea automatismelor, a discursu-
lui incoerent.
După ce neagă lumea carteziană din
jur, individul o descoperă în interiorul său,
o explorează, fiind „o suprarealitate supe-
rioară ce susţine lumea aparenţelor, o lume
de vis, ilogică, subconştientă, metafizică,
aflată dincolo de cea logică, conştientă, fizi-
că” (William Flemming).
În 1924, André Breton a publicat pri-
mul manifest al suprarealismului, chemând
artiştii să exprime funcţionarea reală a gân-
dirii,, să materializeze misterul gândurilor,
viselor, asociaţiilor iraţionale, să acorde
importanţă hazardului.
Printre precursorii suprarealismului
se numără pictorii: Bosch, W. Bake, Odilon
Redon, inspiratorii direcţi Hegel, Apollina-
ire, Giorgio de Chirico, psihiatrul Sigmund
Freud, iar dintre reprezentanţi amintim:
André Breton, P. Eluard, Louis Aragon,
Philippe Soupault, Tristan Tzara, Antonin
Artaud, René Char, Raymond Queneau;
în pictură: Max Ernst, de Chirico, Salvador
Dali, Francis Picabia.
Anarhişti prin temperament şi prin

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


doctrină, suprarealiştii erau animaţi de
intenţii constructive, foloseau ca procedeu
scriitura automată (înregistrarea necontro-
lată a cuvintelor), se manifestau în literatu-
ră, muzică, fotografie, cinema şi organizau
expoziţii in-ternaţionale.
Principalele tendinţe ale suprarealis-
mului au fost: 1. cei care au activat împo-
triva pericolului fascist şi în Rezistenţă (tip
Eluard); 2. cei care n-au urmat cauza revo-
luţiei şi care au adaptat arta suprarealistă
la gusturile şi modele unui anumit snobism
capitalist (tip Salvador Dali); 3. cei care pre-
tind conservarea pură a doctrinei iniţiale şi
care, politic, se alătură troţkiştilor sau anar-
hiştilor (tip Breton), potrivit opiniilor lui
Marcel Girard.
Într-un suprareal (sinteză a realului
şi irealului) se află un punct al spiritului din
care se deschide o viziune totală asupra
universului: „Totul ne face să credem că
există un punct al spiritului de la care viaţă
şi moarte, real şi imaginar, trecut şi viitor,
comunicabil şi incomunicabil, superior şi
inferior încetează de a mai fi percepute con-
tradictoriu” (André Breton).
Suprarealul nu e contrariul realului;
contrariile se află în om (lumea aparenţei şi
supralumea), omul fiind centrul spiritual-
sufletesc-corporal al norului sideral cosmic,
adică lumea (Al. Husar). Dacă realul este
„lumea mentală”, arta va fi o proiecţie a
mentalului, a sub-conştientului. Lucrurile
din lumea exterioară îşi pierd realitatea
intrând cu noi în relaţii psihice. De aceea,
odată cu descoperirea inconştientului şi a
manifestărilor sale (Freud), fenomenele au
fost interpretate altfel: lumea e simbolul
dorinţelor inconştiente, nemărturisite, iar
arta va revela conţinutul inconştientului,
va transcrie fluxul subconştient în stare de
veghe (dicteul automat).
Suprarealismul încearcă recuperarea
totală a forţei noastre psihice, descoperă
în plan mental noi izvoare ale artei, recu-
perează realul în suprareal, prin tehnici
artistice care explorează inconştientul, se
îndepărtează de lumea reală ca să ajungă în
acel punct în care raţiunea umană îşi pierde
controlul, se întoarce la inconştient, la auto-
matismul psihic pur, cu ajutorul căruia se
exprimă „funcţionarea reală a gândirii”.
În Manifestul suprarealismului, 1924,
A. Breton considera visul o „valoare de
certitudine în ea însăşi”, „lumea visului şi
lumea realului nu fac decât una”. Numai
REVISTA FEED BACK
eseu
în vis, puterile omului sunt nelimitate,
visul contruieşte, relevă, revelează. Pictorul
Dali urmărea materializarea de „imagini
ale iraţionalităţii concrete” şi a conceput o
metodă paranoico-critică, metodă spontană
de cunoaştere iraţională, bazată pe asoci-
erea interpretativă critică a fenomenelor
delirante.
Numai prin iubire, suprarealiştii
aveau acces la suprarealitate. Iubirea şi
imaginaţia se contopesc în mit, depăşind
raţiunea şi realitatea aparenţelor. Iubirea
provoacă încântarea cotidianului. Ea se
află sub magia dorinţei, devine sursă a cre-
aţiei, actul iubirii fiind unul demiurgic. În
limbajul lui Freud, creaţia artistică e rodul
activităţii subterane a unui instinct refulat.
Pentru suprarealişti, contează artele
primitive, desenele copiilor, lucrările alie-
naţilor – toate exprimând fondul iraţional
al sensibilităţii directe.
În România, între cele două războaie
mondiale, contextul politic era dominat
de naţionalismul extrem, ceea ce a condus
la dizolvarea suprarealismului în 1947, pe
motiv că acesta promovează o artă deca-
dentă, ostilă intereselor clasei muncitoare.
Criticii literari şi-au manifestat rezer-
vele faţă de literatura suprarealistă: inco-
erenţă programatică, delir imagistic, lipsa
unui sens liric spre care să conveargă ima-
ginile, lipsa valorii estetice (G. Călinescu,
Al. Piru); formulă perimată, imitare în spa-
ţiul autohton, servilism literar, lipsă de ori-
ginalitate (Vl. Streinu). Au apreciat creaţia
plastică suprarealistă: „Foarte pozitivă este
colaborarea artiştilor plastici suprarealişti,
cultivând fantomaticul, absurdul oniric, pagina
câteodată sarcasticul” (G. Călinescu).
Sunt şi exegeze favorabile semnate 59
de Ov. S. Crohmălniceanu, M. Zamfir, E.
Simion, Ion Pop, referitoare la revistele
suprarealiste unu şi Alge, la poeţii: Ilarie
Voronca., Gherasim Luca, Gellu Naum, la
pictorii: Victor Brauner, Jacques Herold,
Jules Perahim,, la înnoirea radicală a sensi-
bilităţii poetice şi la schimbarea de paradig-
mă estetică.
Din aceste lucrări se reţin câteva
caracteristici: destructurarea programatică
a enunţului poetic prin negarea coerenţei
şi a unităţii de sens, asocierea aleatorie a
semnificanţilor, anularea ierarhiei nivelelor
de semnficaţie, instituirea „mişcării brow-
niene” a elementelor discursului, mărci
discursive.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Suprarealismul românesc a apărut în lution d’Abord et Toujours.
anii ’30 ai secolului al XX-lea, influenţat de Considerând arta autentică strâns
modelul francez, fără a-l imita pe acesta; a legată de activitatea revoluţionară, unii
fost o nouă formulă de scriitură, o revoluţie suprarealişti au aderat la marxism şi s-au
spirituală în multe ramuri ale artei. Dacă înscris în Partidul comunist. Ei conside-
suprarealismul din prima etapă nu cuprin- rau rezultatele mişcării nesatisfăcătoare,
dea teoretizări, suprarealiştii din a doua întrucât n-au contribuit la transformarea
etapă, dornici de recunoaştere internaţio- omului.
nală, au propus teorii şi metode proprii, În Al doilea manifest al suprarealismului
până când cenzura comunistă i-a redus la (1930), Breton radicalizează atitudinea soci-
tăcere. În anii ’60 s-a înfiinţat grupul oniric. ală contestatară. În timp ce primul manifest
André Breton afirma în Primul mani- se ocupa de suprarealismul poetic, cel de-al
fest al suprarealismului că împreună cu Phi- doilea definea etica suprarealistă, o „etică
lippe Soupault a numit suprarealism „noul a negaţiei şi a revoltei” cu ecouri futuris-
mod de expresie pură”, amintind şi de te şi dadaiste, anarhiste (Jacques Vaché),
Guillaume Apollinaire care folosise ter- ducând la dărâmarea idolilor şi a tot ce se
menul într-o piesă de teatru, subintitula- opune libertăţii umane: ideile de familie,
tă „dramă suprarealistă”, iar în Onirocri- de patrie, de religie, de artă, de literatură,
tique anticipase onirismul şi automatismul de cultură şi orice forme instituţionalizate.
suprarealist (Ovidiu Morar). Sunt discreditate persoanele care
Iniţial, suprarealiştii au dorit o revo- urmăresc consa-crarea oficială şi sunt
luţie spirituală care să provoace o criză excluse din grup.
de conştiinţă, menită să elibereze spiritul În 1938, Breton l-a întâlnit, în Mexic,
uman, dar mai târziu au concluzionat că pe Troţki, teoreticianul „revoluţiei perma-
nu se poate face nimic fără o revoluţie soci- nente”, şi au propus înfiinţarea Federaţiei
ală; eliberarea minţii depinde de eliberarea Internaţionale a Artei Revoluţionare Inde-
omului. pendente. În Manifest se susţinea înte-
Suprarealismul nu a fost înţeles ca o meierea unui regim anarhist al libertăţii
încercare de a transcende realul, ci de a-l individuale, care să lupte împotriva regi-
adânci, de a-l cunoaşte. În acest sens este murilor totalitare. Treptat, Breton se orien-
importantă descoperirea inconştientului tează spre ideile socialiştilor utopici (eseul
individual, cunoaşterea completă a omului, „Turnul luminii”, 1952), considerând că
identificarea suprarealismului cu „auto-
matismul psihic pur” (A. Breton). Metoda
suprarealistă a acestuia viza eliberarea ima-
ginaţiei creatoare de toate normele (logice,
etice, estetice).
pagina Rezultând imagini mai pure, mai ade-
vărate, procesul de cunoaştere a sinelui
60 devenea mai puţin anevoios.
Mai întâi Freud a înlesnit elibera-
rea imaginaţiei, iar apoi Breton a subli-
mat importanţa visului în existenţa umană.
Deşi contradictorii, visul şi realitatea se pot
întâlni în suprarealitate. Acesta din urmă a
conturat o nouă poetică având la bază ima-
ginea, miraculosul, anti-realismul şi auto-
matismul.
Activitatea grupului suprarealist a
cunoscut două faze de dezvoltare: a) „Intui-
tivă” sau „eroică” – experimentarea metodei
automatismului psihic, explorarea stărilor
onirice, patologice, a „paranormalului”;
b) „Epoca gânditoare” – membrii grupului
simt nevoia angajării politice. În 1925 a fost
publicat protestul colectiv intitulat La Révo-

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


suprarealismul trebuie să evite alunecarea
într-un cadru apolitic, iar după al doilea
război mondial, refugiat în S.U.A., publi-
că Prolégomènes à un troisième manifeste du
surréalisme ou non, influenţat de gândirea
magică a alchimiei şi a filosofiei oculte.
Autorul propunea crearea unui nou
mit (mitul colectiv) care ar putea conduce
la transformarea omului. Activitatea mis-
terioasă a inconştientului ar putea releva
legăturile dintre om şi univers, ar putea
înlesni definirea miraculosului şi a hazar-
dului obiectiv.
Conducând la eliberarea interioară,
arta supra-realistă nu constituie un scop în
sine, ci un mijloc de transformare a omului
şi societăţii, care tinde „să eli-bereze din ce
în ce mai mult impulsul instinctiv (libido-
ul). Această eliberare a dorinţei se regăseşte
în metoda „paranoia-critică” a lui Dali,
filmele lui Bunuel, păpuşile lui Hans Bell-
mer, sculpturile-obiecte ale lui Giacometti,
Miro sau Arp, „obiectele oferite obiectiv”
şi „cubo-maniile” lui Gherasim Luca, în
produsele literar-artistice având ca temă
Erosul, ştiind că libido-ul reprezintă sursa
tuturor modalităţilor de expresie. Aşadar,
eliberarea dorinţei devenea sinonimă cu
eliberarea imaginaţiei (Ovidiu Morar).
În viziunea suprarealiştilor, poezia este
o stare (de libertate interioară absolută), un
mod de a fi, rar de atins, o modificare a
sensibilităţii, iar poetul e un noncon-for-
mist care, întotdeauna, refuză consacrarea
oficială.
Suprarealismul s-a bucurat de audi-
enţă internaţională: Europa (Belgia, Ceho-
slovacia, Germania, Elveţia, Spania, Anglia,
România, Iugoslavia), America (S.U.A.,
Mexic, Brazilia), Asia (Japonia), Africa.
André Breton a călătorit mult, a ţinut con-
ferinţe, a dat interviuri la Praga, Zürich,
Londra, Barcelona, Copenhaga, New York,
Buenos Aires, S.U.A.
După al doilea război mondial au apă-
rut grupuri suprarealiste la Paris, Praga,
Londra, Madrid, Stockholm, Sao Paulo, în
România. La Paris, 1970, s-a înfiinţat un
Bulletin de liaison surréaliste, tehnicile s-au
diversificat demonstrând că suprarealis-
mul nu înseamnă numai „dicteu automat”
şi „automatism pisihic”.
Au apărut modificări în maniera de a
scrie (versul liber, distorsionarea formelor
prozodice tradiţionale, lărgirea posibilităţi-
lor de exploatare analogică), dar şi în con-
REVISTA FEED BACK
eseu
figurarea universului poetic, prin creşterea
numărului obiectelor suprarealiste; radi-
calizarea experimentului poetic (distanţa
polemică faţă de tradiţia culturală, destruc-
turarea semantică şi sintactică a textului,
caracterul lui antimimetic); multiplicarea
nucleelor semantice, pulverizarea nucle-
ului semantic dominant, caracterul frag-
mentar, absenţa progresiei spre un punct al
maximei tensiuni.
Poezia suprarealistă pare că se
identifică cu momentul rostirii ei (Gabriela
Duda), poeţii fiind interesaţi de capacitatea
fluxului liric de a transcrie o practică a
vieţii.
Suprarealismul românesc, având o con-
ştiinţă critică ascuţită, s-a afirmat după publi-
carea lucrării colective Critica mizeriei (1945),
semnată de Gellu Naum, Paul Păun, Virgil
Teodorescu. În lucrare se constată incapa-
citatea de a depăşi reflecţia asupra formei
poetice, nerespectarea cerinţei: „eliberarea
expresiei umane de sub toate formele”.
Reprezentanţii suprarealismului din
al doilea val pun accentul pe suprarealitate
şi nu pe conceptul de dicteu. Devin teme
de meditaţie poetică: automatismul psihic
pur, visul, hazardul obiectiv, respingerea
literaturii, instituirea unei opoziţii între
literatură şi poezie (forma ideală de mani-
festare a libertăţii imaginarului, cu caracter
inform, nestructurat al textelor), afirmarea
libertăţii absolute a eului în raport cu con-
strângerile interioare şi exterioare, meto-
dele de cunoaştere a sinelui apropiate de
metoda paranoico-critică a lui Salvador
Dali., metodă spontană de cunoaştere ira-
ţională, bazată pe asociaţii şi interpretări pagina
delirante.
Dadaiştii şi futuriştii au deschis calea 61
spre suprarealism. Dadaiştii experimentau
texte create după hazardul pur, libere de
constrângeri logice, sintactice, semantice.
Futuriştii erau adepţii „cuvintelor în liber-
tate”, au impus stilul telegrafic abolind
sintaxa (nucleul verbal) şi au renunţat la
elementele de legătură, iar suprarealiştii
introduc principiul unui plurisemantism,
un text care propune simultan mai multe
trasee interpretative.
2. IZVOARE CULTURALE
Urmărind înnoirea expresiei artis-
tice, Guillaume Apollinaire s-a apropiat
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
de cubism, de tehnica poetică a lui Jules
Laforgue şi a lui Tristan Corbière. Artizan
al versului interesat de efectele poetice,
Apollinaire a învăţat de la pictorii cubişti
să desprindă straturile adânci ale lucruri-
lor. El era conştient de schimbările de per-
spectivă produse de tehnica modernă, de
progresul ştiinţelor.
În poezia lui „cronică a faptului
divers” întâlnim ironia, visarea romantică,
imagini alcătuite din piese disparate, elimi-
narea punctuaţiei, aşezarea grafică a versu-
rilor în „caligrame” care să sugereze ima-
gini concrete, sugerarea mişcării, asociaţii
vizuale care să integreze grafica în poezie,
acordarea unor vechi izvoare cu sensibili-
tatea contemporană, modelarea imaginii în
funcţie de ritmul poemului.
Deşi Apollinaire nu era de acord cu
expresia cubism literar, în epocă s-a vorbit
despre poezie cubistă. Scriitori şi pictori cău-
tau principiile generale ale picturii cubiste
din care ar putea rezulta fundamentele
creaţiei literare; refuzul anecdotei şi a tot
ceea ce ar putea însemna imitarea lumii
reale; aspiraţia de a crea o artă „cu o exis-
tenţă independentă”, neîncercând să-şi afle
vreun scop în afară; un stil clasic, bazat pe
„puritatea şi pe concentrarea expresiei”; o
emoţie „pur artistică”, o bucurie în prezen-
ţa unei experienţe neaşteptate, o sintaxă
şi o punctuaţie nouă, folosind „dispersa-
rea tipografică” (Dan Grigorescu). Printre
artiştii reprezentativi se nu-mărau Apolli-
naire, Max Jacob, Braque, Reverdy, Coc-
teau, Léger. Aranjamentul poemului se ase-
măna cu compoziţiile cubiste, juxtapunerea
pagina e de factură cubistă. În Alcooluri, Apollina-
62 ire concentrează sensibilitatea dure-roasă,
alimentată de dramele războiului, dar şi de
progresele tehnicii.
Dar „frumuseţea tehnicii, a zborului
avioanelor, a puterii motoarelor a fost rele-
vată de futurism, care se considera litera-
tura viitorului, avându-l ca şef al grupării
pe Filippe Tomaso Marinetti. În primul
Manifest al futurismului, semnat de pictori
şi scriitori, se proclama necesitatea supre-
maţiei Italiei în întreaga lume şi se cerea o
artă inspirată de „frumuseţea vitezei”: „Un
automobil în viteză e mai frumos decât Vic-
toria de la Samothrace”.
Cu mare violenţă erau negate valorile
tradiţionale ale Italiei: muzee, biblioteci,
academii, profesori, arheologi, ghizi, colec-
ţionari de antichităţi şi în locul acestora
REVISTA FEED BACK
erau propuse alte valori: pasiunea riscului,
glorificarea războiului, agresivitatea, arta
ca o armă ofensivă: „Frumuseţea exista
numai în luptă”. Influenţat de filozofia lui
Nietzsche, futurismul s-a răspândit în Spa-
nia, Anglia, Franţa, Germania, susţinând
violenţa, pe care o va folosi fascismul, şi
elogiind viteza: „Timpul şi spaţiul au murit
ieri. Trăim în absolut, pentru că am şi creat
eterna, omniprezenta viteză”. Scriitorii cre-
deau că literatura va rezolva conflictele
sociale.
Arta futuristă, agresivă, antitradiţi-
onală, încerca să evidenţieze supremaţia
vitezei şi tehnicii, prin reprezentări grafice,
care sugerau zgomotul motoarelor, paşii pe
stradă etc., într-o vreme când se vorbea de
„libertatea absolută a cuvintelor”.
Ruperea legăturilor logice dintre ter-
meni a favorizat apariţia dadaismului (1916),
în cafeneaua „Voltaire” din Zürich, având
ca şefi pe Tristan Tzara, Richard Huel-
senbeck şi Hans Arp. În viziunea lui Tzara,
dadaismul era o şcoală nihilistă: „gândirea
se plămădeşte în gură”, ceea ce semnifică
ruptura dintre limbaj şi gândire.
Din când în când, se organizau „spec-
tacole-provocatoare” care deconcertau
publicul: „Pe scenă erau aruncate chei şi
cutii, pentru a înlocui muzica, în vreme ce
publicul, furios, protesta. Unul dintre par-
ticipanţi, în loc să recite versuri, arunca un
buchet de flori la picioarele unui manechin.
O voce de sub o pălărie imensă, în formă
de căpăţână de zahăr, rostea versuri de
Arp. Huelsenbeck îşi striga poemele din ce
în ce mai tare. Huelsenbeck şi Tzara dan-
sau, mormăind ca nişte urşi; apoi îmbră-
caţi în saci şi cu jobene se legănau într-un
exerciţiu numit noir cacadou. Tzara inventa
poeme chimice şi statice” (Georges Hugnet,
„L’esprit dada dans la peinture”, în „Cahi-
ers d’Art”).
Pictorul Delauney inventa maşini a
căror ţintă era hazardul, lipsa legăturilor
logice dintre elemente.
Dadaiştii, cu atitudinea lor agresi-
vă, sfidătoare, voiau să se elibereze de
constrângerile prozodiei tra-diţionale, de
rigorile logicii şi sintaxei normale, negau
totul, acceptau haosul ca formă de mani-
festare a literaturii şi artei (Buletinele dada,
1920). Aici colaborau pictorii Francis Pica-
bia, Marcel Duchamp, poeţii Tzara, Breton,
Aragon, Eluard care susţineau: „Adevăraţii
Dada sunt anti-Dada. Fiecare e un condu-
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
cător al lui Dada”.
Având un spirit nihilist , dadaiştii
au publicat manifeste prin care anunţau
„sfârşitul artei” (pictorul Theo van Does-
burg, pictorul şi graficianul George Grosz).
Dadaiştii germani luau atitudine împotri-
va războiului, a politicianismului burghez,
protestau îm-potriva nazismului (colajele
lui John Heartfield), se solidarizau cu mun-
citorii (Walter Mehring, Kurt Schwitters).
Inspirat de colajele lui Arp şi Picabia, poe-
tul german Hugo Ball alătura obiecte fără
relaţii logice între ele, conducând la distru-
gerea limbajului articulat.
Dadaiştii parizieni, Breton, Aragon,
Soupault, Péret, Ribemont-Dessaignes,
Rigault, au renunţat la detaşarea de
politică, au continuat să cultive calamburul
intraductibil, să realizeze „limbajul
abstract”, să demonstreze absurdul, să-l
proclame drept singura mo-dalitate de
existenţă. Non-comunicabilitatea devenea
dogmă.
Dada exalta iraţionalul ca factor deci-
siv în creaţie; textele dadaiste exprimau
revolta împotriva moralei burgheze şi a
războiului, cuprinzând idei mai puţin pre- de la început, su-prarealismul revendica pe
cise despre raporturile cu societatea. Poezia Jarry, Apollinaire, Brueghel, Bosch, Blake,
lui Tristan Tzara urmărea „reducerea vieţii Goya, arta copiilor şi a schizofrenicilor
la elemente”. (care exprimă „fondul iraţional al sensibili-
Derivate din ideile dadaismului , ide- tăţii directe”, umorul negru, romanul gotic,
ile constructivismului au atras atenţia. În Lautréamont, Rimbaud, Tristan Corbière,
Contimporanul a apărut un manifest care Novalis, Freud.
respingea arta, teatrul, poezia, literatura, Publicând numeroase manifeste,
dramaturgia şi propunea abordarea repor- pictorii şi poeţii suprarealişti încercau să
tajului, transformarea teatrului într-un descopere absurdul, respingeau realitatea
„teatru de pură emotivitate”, aprecia arta obiectivă, voind s-o înlocuiască cu lumea
populară românească şi susţinea „activis- viselor, a dorinţelor tulburi. Înainte de apa- pagina
mul industrial”. riţia primului Manifest, viitorii suprarealişti
În Integral (1925-1928) era contestat s-au întâlnit întâmplător: André Breton cu 63
suprarealismul „tardiv” şi se propunea o Jacques Vaché, într-un spital de psihiatrie,
„ordine sinteză”, o „ordine esenţă construc- Marcel Duchamp şi Francis Picabia la New
tivă, clasică, integrală”, iar în Manifestul York, năzuind să pună un ideal constructiv
publicat în revista unu (1928) sunt elogiate în locul negaţiei dadaiste.
personalităţi de prim rang: Marinetti, Bre- După apariţia grupării suprarealiste
ton, Vinea, Tzara, Ribemont-Dessaignes, se tipăreşte primul Manifest, se înfiinţea-
Theo van Doesburg, Brâncuşi. Dar influen- ză un „Birou de studii suprarealiste”, iar
ţa avangardei a cuprins numai anumite cer- Breton va fi poreclit „Papă al suprarealis-
curi intelectuale, nu a întemeiat o tradiţie, mului”. În diferite polemici, reprezentanţii
nu a creat noi modalităţi expresive. acestei grupări considerau că noul curent
În 1923, Breton a proclamat moar- nu e o atitudine estetică, ci una de viaţă,
tea dadaismului. Acum revista Littérature se refereau la transformarea dinamică a
reprezenta ideile suprarea-lismului apărute relaţiilor interumane, sperau să realizeze
pe fundalul generat de război, când valorile frumuseţea (criteriu unic al valorii ima-
umane erau răsturnate, peisajul era sum- ginii), credeau că adevărul, existenţa şi
bru într-o atmosferă de insatisfacţie. Încă frumuseţea se află în subconştient, care

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
poate fi explorat cu ajutorul hipnozei, stă-
rilor halucinatorii, spiritismului, desenelor
mediumnice, apreciau „scriitura automată”
(Breton) ca mijloc de investigare, procla-
mau „mesajul verbal” superior celui vizual
(Breton), voiau să sugereze un sentiment al
universalităţii.
Influenţat de suprarealism, america-
nul Hart Crane, cu o fantezie deosebită,
contura imagini vizuale, apropiate de teh-
nica cinematografică, de tehnica schimbări-
lor caleidoscopice.
Cu imagini din domeniul visului, liri-
ca lui Dylan Thomas, concentrată în asoci-
aţii de imagini, raportează impresiile din
cotidian la amintiri, sublimându-le.
În poezia spaniolă influenţată de
suprarealism, se acordă libertate deplină
subconştientului (Lorca, Aleixandre, Migu-
el Hernandez, Alberte, Cernuda), se pre-
cizează sensul revoltei, se dezvoltă tema
unităţii fizice a omului cu natura, naşterea
şi moartea sunt considerate expresii ale
aceleiaşi realităţi, spiritul divin înseamnă
dragoste (Aleixandre).
În literatura română, suprarealismul
a fost primit cu rezerve:: revista Integral
îl declară tardiv, Ion Călugăru a publicat
proze suprarealiste (psihisme automate);
revista unu are deschidere spre suprare-
alism şi Geo Bogza elogiază împăcarea
dintre acţiune şi vis (exasperarea crea-
toare), realitatea cotidiană era considerată
ca o sursă a creaţiei; unii suprarealişti se
întorc spre ocultism (Gherasim Luca), alţii
încearcă noi orizonturi (Gellu Naum, Virgil
Teodorescu); metaforele nu anihilează sen-
pagina surile (M. Blecher), oniricul creează relaţii
64 stranii, se sugerează un ideal al revoluţiei
(Gellu Naum), succesiunea imaginilor fan-
tastice conduce la pierderea sensului, ima-
ginaţie pentru crearea absurdului („dicte-
uri automate”, la Urmuz), automatisme-
le verbale sunt rezultatul „alienării prin
limbaj”; personajele se comportă ca nişte
obiecte stranii, însufleţite (Urmuz), o falsă
fabulă se caracterizează prin nonsens,, vio-
lenţa negaţiei duce la dezumanizare, omul
era înlocuit printr-o imagine ridiculă, redus
uneori la un obiect mecanic.
Avangarda românească a fost influ-
enţată de futurismul italian. Revista unu
era deschisă recuperării tendinţelor avan-
gardiste. În Integral se publică texte cu un
lexic tehnicist, de provenienţă futuristă
(dinamic, locomotivă, pulsează). Eliberarea
REVISTA FEED BACK
cuvântului de constrângerile logicii favori-
zează apariţia unei imagistici dezlănţuite
(Ilarie Voronca) şi crearea unor poeme ase-
mănătoare cu „objets trouvés” din artele
plastice (Emilia Drogoreanu).
S-a vorbit despre „mişcarea iconoclas-
tă” din jurul revistelor de avangardă, des-
pre „modernismul programatic”, agresiv,
eliberarea versului de rigorile prozodice
tradiţionale, dependenţa statutului poeziei
de spiritul modern, despre modernolatrie
(un cult al mişcării), religia dinamismului
în viaţa modernă; viteza devine obiectul
unei mitologii proprii (Aviograma); despre
conştiinţa trăirii simultane cu ritmul epo-
cii, sincronizarea poeziei cu pulsul epocii,
adaptarea la trăirea interioară,despre poe-
zia care se constituie din lanţuri de analogii,
reţele de imagini, fragmentele panoramice
din realitate se suprapun, armonia rezulta-
tă din culori şi forme care fuzionează.
Cu ajutorul cuvintelor în libertate,
poeţii au transpus analogia în poezie. Aşa a
apărut imagismul poeziei lui Ilarie Voronca,
cu exces de imagini.
În manifestul Poezia nouă semnat
de Ilarie Voronca se constată afinităţi cu
semnificaţia futuristă a analogiei. După ce
aminteşte că în pictură obiectul este consi-
derat ca obiect în spaţiu, este transferat acest
principiu în poezie, o dată cu eliminarea
logicii, fenomen înţeles ca o nouă regulă
estetică.
Analizând noutăţile aduse de cubism,
I. Vinea, în articolul O nouă şcoală. Simulta-
neismul, a subliniat încercarea de a exprima
mişcarea în mod simultan, nu succesiv şi
a ajuns la o nouă estetică simultaneistă, la
„poemele simultaneiste” faţă de care are
rezerve. În timp ce Ilarie Voronca milita
pentru sintetism, alţi avangardişti se orien-
tau spre integralism şi pictopoezie. Nu întâm-
plător revista Integral era o Revistă de sinteză
modernă.
Avangardiştii doreau o sinteză (sin-
tetism – Ilarie Voronca şi Mihail Cosma),
organizau manifestări (Contimporanul)
unde literatura se întâlnea cu plastica,
muzica, dansul, teatrul, experimentau Pic-
topoezia, o literatură tipografică, o literatură
în mişcare cu perspective relevate prin
cuvinte, sunete, culori, linii. Din compozi-
ţia poemului face parte mişcarea, dispersia
sintactică, tipografică, tensiunile în spa-
ţiu şi timp, structura disparată (poemele
tablou, caligramele, figurarea tipografică a
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

temei poetice, prezentarea unui obiect sub
forme multiple în spaţiu, ruperea ritmului
în planul sonorităţii, a sensului, al dispune-
rii cuvintelor.
În viziunea avangardiştilor, poemul
reprezintă o comunicare non-verbală, „un
obiect în şi despre sine” (manifestul Pic-
topoeziei e o operă plastică şi literară în
acelaşi timp, sau Aviograma cu spaţii albe şi
caractere diferite), o întoarcere la „cuvinte-
le în libertate, la expresia poetică lapidară
futuristă.
Definind poezia în Cicatrizări, Ilarie
Voronca se apropie de recomandările lui
Marinetti: „Poemul ţipă, vibrează, dizolvă,
cristalizează, umbreşte, zgârie, înspăimân-
tă sau calmează”.
Futuriştii au folosit tehnici cinema-
tografice, care după anii ’30 au devenit
principale mijloace scenice. În Manifestul
activist către tinerime se sugera „simplifica-
rea procedeelor până la economia formelor
primitive”.
Şi avangardiştii români şi-au expri-
mat părerea despre statutul eului literar
şi obiectivarea acestuia: sentimentalismul
împreună cu logica şi gramatica („agăţă-
toare de rufe”, în Aviograma), „stârpirea
indi-vidualismului ca scop” (Omul inte-
gral), poezia „un element ca apa, eterul,
lumina” (Principii pentru timpul meu).
Mişcările de avangardă negau tre-
cutul artistic, formulau revolta iconoclas-
tă împotriva tiraniei armoniei şi bunului
gust, vizau distrugerea clişeelor literaturii
şi exprimau aceasta în formule inedite:
„Cetitor, de-parazitează-ţi creierul”, „Să ne
ucidem morţii!”, „Arde maculatura bibli-
otecilor!”, „Jos arta / căci s-a prostituat”,
ultima formulă fiind din Manifestul activist
către tinerime, unde, în spirit futurist, sunt
contestate sentimentalismul, artificialitatea,
mimetismul artelor.
3. LITERATURA MANIFESTELOR
Negaţia formelor învechite s-a făcut
sub semnul eternei mişcări. Negativismul
dadaismului a ajuns la nihilism. Prin noţiu-
nea de suprarealitate se înţelege o combina-
ţie de vis şi realitate, iar a trăi în suprareali-
tate înseamnă a refuza formele precise.
Refuzând structura ca formă a încre-
menirii, mişcarea de avangardă vrea să
REVISTA FEED BACK
eseu
iasă din limitele cauzalităţii, cu ajutorul
hazardului, surprizei, nepre-văzutului. În
avangardă, poetul va fi profet şi martir al
unei cauze sublime (Ion Pop), va nega cu
violenţă totul, se va afla şi în postura de
magician care transformă orice în poezie.
Avangarda literară neagă formele
consacrate, preferă o situaţie ambiguă, iar
poetul îşi asumă condiţia de revoltat. În
revista unu, Ilarie Voronca făcea o afirmaţie
surprinzătoare: „eu dintre toate NAŢIUNI-
LE aleg imagi-NAŢIUNEA”.
Pentru avangardişti era importantă
imaginea poetică. André Breton încerca să
concilieze visul şi realitatea, două stări con-
tradictorii, într-o realitate absolută (supra-
realitatea), descriind imaginea poetică şi
frumuseţea care „va fi convulsivă sau nu
va fi”.
Oroarea de tot ce e oficial capătă
dimensiuni dramatice, glorificarea luptei
(caracteristică futurismului) apare şi în
manifeste româneşti; mitul războiului, un
cult al sportsmanului.
Avangarda românească a împrumutat
de la futurismul italian noi teme (maşi-
nismul, paroliberismul, publicitatea), un
nou limbaj poetic (cuvintele în libertate).
Influenţa tematică şi tehnică a contribuit la
sincronizarea literaturii româneşti cu cea
occidentală.
În Contimporanul au fost publicate
numeroase tendinţe româneşti şi interna-
ţionale, relaţia dintre avangardiştii români
şi liderul futurismului italian fiind una de
excepţie. S-a vorbit despre un avangardism
moderat, cu influenţe constructiviste şi futu-
riste, cu preferinţe pentru viteză, exalta- pagina
re, spectacol dinamic, „voinţa de sinteză”,
„marea fază a activităţii industriale”, elo- 65
giul „reportajului cotidian”, efervescenţă
intelectuală, sinteză creatoare şi originală.
Existau şi alte influenţe: „Programul Con-
timporanului era îndatorat esteticii expresio-
niste” (Ov. S. Crohmălniceanu).
După întoarcerea din România, Mari-
netti îi trimite lui I. Vinea următoarea tele-
gramă:
„Mon cher Vinea,
Merci encore une fois pour la ferve-
ur futuriste de ton beau journal. J’espère
consacrer bientôt conférences et articles
aus futuristes roumains. Mon Incendio della
sonda sera bientôt à point. Bucarest inoubli-
able.!
Une forte poignée de main, F.T. Marinetti.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Capri, 14 juillet 1930”.
În traducere:
„Dragul meu Vinea,
Îţi mulţumesc încă o dată pentru fer-
voarea futuristă a frumosului tău ziar. Sper
să dedic în curând conferinţe şi articole
futuriştilor români. Textul meu Incendiul
sondei va fi gata în scurt timp. Bucureşti de
neuitat!
O cordială strângere de mână, F.T.
Marinetti.
Capri, 14 iulie 1930”.
Contimporanul cuprindea articole des-
pre arta cubistă, constructivistă, dadaistă,
expresionistă, desene, reclame la publicaţi-
ile moderne.
Ideea sintezei este mai bine expri-
mată în Punct şi Integral de Ilarie Voron-
pagina
66
REVISTA FEED BACK
ca, Stephan Roll, I. Vinea, pictorii Marcel
Iancu, Victor Brauner, Mattis Teutsch. În
Integral se promova o formă a constructi-
vismului românesc. În revista unu apare
în prim-plan programul suprarealist despre
stările de vis, de revelaţie, de magie.
În scrierile avangardiştilor sunt expri-
mate şi indicaţii teoretice (Saşa Pană, Ilarie
Voronca, Gellu Naum), revolta este expri-
mată zgomotos, încât se poate vorbi de o
literatură a manifestelor (o literatură despre
literatură). Exegeţii au remarcat teatralitatea
manifestelor. În programul revistei unu
semnat de Saşa Pană sunt aplaudate perso-
nalităţi ca Breton, Vinea, Tzara cu uraaa! şi
sunt huiduite conceptele: scribi, abţibilduri.
În manifestul semnat de Gherasim Luca şi
D. Trost, ideea de revoluţionare a dragostei
a fost interpretată dialectic („amorul dialec-
tizat”) şi s-a ajuns la „erotizarea fără limite
a proletariatului”!
În manifeste poetul are o mască tra-
gică, este însingurat, un romantic aflat sub
zodia damnării, iar textele eterogene au
fost scrise pentru a fi rostite în public. În
afara unor propoziţii clare sunt şi cuvinte
parazitare (Aviogramă), amintind de textul
dadaist cu nota lui discursivă.
O notă de spectacol se află şi în revis-
ta unu (nr. 15, 1929): „În cursul acestei
luni, prietenul nostru Virgil Gheorghiu va
apare pe Calea Victoriei într-o salopetă din
manuscrisele exemplarului unic de poeme
Panoptic”.
La Zürich, Tristan Tzara a înfiinţat o
mişcare antiliterară, antipoetică; Urmuz a
compus o antifabulă, golită de conţinut care
are în final o anti-semnificaţie („Pelicanul
sau babiţa”); Tristan Tzara umple cadrul
strofic, uneori, cu cuvinte, la întâmplare, cu
sonorităţi stranii: „paiaţele cad wancance
aka bzdouc fluturii / foarfecile foarfecile
foarfecile şi umbrele / foarfecile şi norii
foarfecile vapoarele / termometrul priveşte
ultra-roşu gmbababa / berthe educaţia mea
coada mea e rece şi monocromatică nfoua
loua la...”
Pentru a face un poem dadaist, Tzara
sugera o metodă „originală”, de asamblare
hazardată a unor cuvinte fără legătură între
ele, de unde se desprinde gratuitatea actu-
lui poetic.
În Aviograma se întâlnesc idei dada-
iste şi constructiviste. Modul brutal de
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

a exprima ideile este dadaist, dar voca-
bularul mecanicist şi tehnicizat trimite la
constructivism. Ideile cunosc o succesiune
telegrafică; „în oglindă jurnal subsecretar
fugărit şi toate clopotele joacă biliard / asta
începe să devie plictisitor / atenţiune dom-
nilor globtroterul e 10% virginal de ce nu
mă înţelegi nu vreau nu vreau nu mă înţe-
legi nu mănânc nu nu nu alb. Le sergent
de ville; Da domnilor acest filozof născut
la începutul veacului da domnilor da dom-
nilor da domn da dom da dooooo mn da
dooo re (bemol) warum regnäst du?” (Ilarie
Voronca).
Poemele par perfecte sub formele
exterioare; discreditarea începe o dată cu
crearea unor forme vide, care înlocuiesc
imaginea poetică, sau cu folosirea imaginii
mitologice tradiţionale, caricaturizate. Într-
un poem sunt introduse note prozaice,
cu efecte umoristice, sens absurd, sunt
negate valorile consacrate; paradoxalul şi
umorul dadaist, care vor fi valorificate
în suprarealism („umorul obiectiv”), atrag
atenţia.
Dadaiştii au spart cadrele tradiţiona-
le, au lărgit universul poetic (sinteza pic-
topoezie, experimentată de I. Voronca şi V.
Brauner), au susţinut „dinamica absolută”,
antiimaginea conturând „un presupus vid”.
Viaţa modernă, industrializată, cita-
dinismul, intelectualismul sunt evocate în
Manifestul activist către tinerime (Contimpo-
ranul, 1924.)
Într-un articol, Ion Vinea se referă la
raportul artă-natură. Natura dată se deo-
sebeşte de natura nouă (recreată de artist).
Revistele constructiviste se interesau de
cubism, de evenimentele din mişcarea
suprarealistă.
Semnatarii manifestelor erau poeţi
(Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll,
M.. Cosma, Scarlat Callimachi) şi artişti
plastici (M.H. Maxy, M. Iancu, C. Mihăiles-
cu). Înregistrator al mişcărilor lumii exteri-
oare, poetul trebuie să atingă, cu poezia sa,
condiţia unui reportaj.
Pe baza „armoniei abstracte”, Ilarie
Voronca defineşte integralismul la inter-
secţia constructivismului cu futurismul,
aspiră la o creaţie care să concureze pe cea
a naturii, respinge formulele tradiţionale
şi îşi imaginează o artă sintetică, o „poe-
zie-ecran”, în ritmul vieţii moderne, fără
REVISTA FEED BACK
eseu
simbol; o poezie care să nu transfigureze
realitatea, ci să se constituie ca o realitate
aparte, cu accent pe notaţie, pe succesiunea
de impresii.
Poezia de avangardă are un stil tele-
grafic, dezvoltă descripţia, are imagini con-
taminate de maşinism, vers eliptic, tin-
zând spre „obiectivitate”, se orientează
către „asociaţiile-fulger”, imagini eteroge-
ne, aglomerate, evenimente efemere, efecte
umoristice rezultate din procedeul imagis-
tic de esenţă con-structivistă, către parodia
formelor tradiţionale: „în dimineaţa asta
deschide-te la pagina 316 / vreau exploa-
tare forestieră vreau părul tău reflector”
(Stephan Roll).
Într-un poem, Paul Păun ia atitudine
faţă de burghezie, îşi propune să dezbrace
în piaţă „femeile-cucoane” şi „să le arunce
chiloţii în Dâmboviţa”.
Imaginând în sfera absurdului, în
stil urmuzian, Gherasim Luca scrie texte
memorabile: Un lup văzut de o lupă, Decolte-
ul sângelui şi al memoriei, Cafeaua de cauciuc.
Încrezător în literatura care se reven-
dică din vis şi din hazardul obiectiv, Saşa
Pană a scris poeme în linia imagismului
lui Voronca, are putere de invenţie şi îşi
echilibrează delirul metaforic. În Cartea cu
grimase, Constantin Nisipeanu se amuză
inteligent: „Înfige peniţa gândului în artera
unei dimineţi” sau „şi smulgând intestinele
soarelui aruncă-le câinilor!”
În Metamorfoze şi în Spre ţara închisă în
diamant, Constantin Nisipeanu „cultivă un
antropo-morfism trăsnit şi jovial, cu inge-
nuităţi de veritabil poet” (Eugen Simion).
pagina
Se remarcă o coerenţă lirică a imaginilor, 67
desenul absurd, iar în poemele de mai
târziu (retorice, fără imaginaţie),observăm
tonul elegiac şi preferinţa pentru reverii
câmpeneşti: „Numele tău îl scriu pe această
frunză / din care a zburat pasărea argintie /
a cântecului murmurat ce şi-a întins gâtul /
pe genunchii violeţi ai amurgului”.
Voind să facă din suprarealism un
instrument de eliberare a expresiei umane,
suprarealiştii din al doilea val (1945-1947)
publicau în reviste de avangardă (Alge,
Viaţa imediată, Muci, Meridian, Liceu,
Tânăra generaţie) şi în publicaţii de stânga
(Cuvântul liber, Azi, Facla, Lumea româ-
nească). Gherasim Luca afirma că trăieşte
într-o epocă revoltătoare „care să-mi aţâţe
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
şi dinamiteze sensibilitatea”, D. Trost nu
accepta concilierea automatismului verbal
cu marxismul, Paul Păun susţinea „un nou
realism” care să cuprindă şi suprarealitatea
onirică.
După război, are loc o întoarcere la
suprarealism, contestarea vechii avangar-
de, scrierea de manifeste în limba france-
ză din dorinţa de afirmare internaţională.
André Breton apreciază că centrul poeziei
mondiale moderne s-a mutat la Bucureşti.
Convinşi că în interiorul suprarealis-
mului apar erori, deviaţii, ca urmare a folo-
sirii unor descoperiri suprarealiste, în chip
mimetic, mecanic, reprezentanţii acestei
mişcări au luat atitudine. Gherasim Luca şi
D. Trost s-au referit la repetarea mecanică a
scriiturii automate, a colajului, a delirului
de interpretare care conduc spre manie-
rism, spre o „deviaţie artistică”, suprarea-
lismul se transformă în curent artistic, are
un trecut istoric şi îşi pierde conţinutul
permanent revoluţionar. Suprarealismul
trebuie să rămână o revoltă neîntreruptă
(Breton, Eluard, Aragon, Desnos).
Suprarealismul a devenit un curent
artistic, apreciat în istoria literară care a
folosit şi conceptul de hazard obiectiv şi
conceptul de magnetism erotic; iubirea este
„principala noastră metodă de cunoaştere
şi acţiune” (Gherasim Luca şi D. Trost).
Din Manifestul de la Bucureşti se
reţin câteva idei interesante: revoluţia
suprarealistă trebuie să dubleze revoluţia
de clasă cu o revoluţie împotriva naturii,
pagina eliberarea integrală a omului, eliberarea
de urmările traumatismului natal şi ale
68 complexelor oedipiene, atitudine contra
viselor cu conţinut reacţionar şi a nebuniilor
religioase.
Pentru producerea imaginilor supra-
realiste, reprezentanţii mişcării pot utiliza
geometria non-euclidiană, mişcările brow-
niene, biologia non-pas-teuriană (Gherasim
Luca şi D. Trost).
Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil
Teodorescu resping ideile vechii avangarde
şi apără suprarealismul de atacurile criticii
literare (T. Vianu şi G. Călinescu), se apropie
de textele lui Breton şi apără puritatea
mişcării; văd în vechea avangardă un spirit
contra-literaturii oficiale şi propun un
program.
În Spectrul longevităţii, Gellu Naum şi
REVISTA FEED BACK
Virgil Teodorescu alcătuiesc un program
în cinci puncte: 1. încrederea persistentă
în automatism ca sondă; 2. speranţa
persistentă în dialectică pentru rezolvarea
antinomiilor care copleşesc pe om; 3.
recunoaşterea hazardului obiectiv ca indice
de reconciliere posibilă a scopurilor naturii
şi a scopurilor omului, în ochii acestuia din
urmă; 4. voinţa de încorporare permanentă
la aparatul psihic, a humorului negru,
care, la o temperatură oarecare, poate juca
singur rolul de supapă; 5. prepararea, de
ordin practic, pentru o intervenţie în viaţa
mitică, care ia, mai întâi pe o scară largă,
aspect de curăţire aproape totală.
Suprarealismul are şi un program
politic având în vedere o revoluţie spirituală
dar şi o revoluţie socială, respinge ideea de
apartenenţă la o literatură anumită; poezia
suprarealistă trece prin metamorfoze, se
ivesc noi forme de avangardă în pictură şi
în literatură.
Prin anii ’50 suprarealismul
funcţiona ca un model artistic, cu o retorică
suprarealistă, un tip de discurs liric, un
tip de imagine (a violenţei), un mod tipic
de a respinge literatura, un dispreţ faţă de
estetica şi morala constrângătoare.
Fiind sceptică în privinţa mişcării
suprarealiste, critica literară şi-a manifestat
o serie de rezerve: automatismul psihic pur
este o convenţie care duce la efecte comice
(G. Călinescu); suspectarea avangardiştilor
de nebunie (N. Iorga); suprarealismul este
o experienţă ratată, dar o experienţă care a
influenţat, prin opoziţie, mişcarea poetică
ulterioară (Pompiliu Constantinescu).
După 1947, suprarealiştii nu se
manifestă ca grup, se transformă, iar după
1960 unii scriitori încearcă să împace
estetica visului cu sensibilitatea timpului.
Oniriştii (1966) reproşează suprarealiştilor
faptul că au trădat sensul transcendental
al visului. Pentru onirici, visul nu este o
sursă de artă, ci doar un criteriu (Eugen
Simion).
Un „vechi” suprarealist a luat
atitudine faţă de onirici, considerând
onirismul o impostură, o „doctă infatuare
pretenţioasă”, „un aiuritor galimatias”
(Virgil Teodorescu).
Încercând să construiască o realitate
analoagă visului, poeţii Daniel Turcea şi
Leonid Dimov au construit un discurs
coerent.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 Jurnalul unei asceze

„Nu există
decât un singur eu
adevărat: acela al
relaţiilor omeneşti”

Gheorghe SIMON

&

Amintirea ca lumina lui septembrie transfigurată, ca şi lumina din rostirea

risipită-n aşteptarea cuvântului. Furnicile poetică, o lumină cuprinsă de duhul rostirii,
curgând şi care dau un sens cărării pierdute. a frângerii de sine, lumina taborică.

& &

Înfiriparea absolutului, chipul lui C. Noica despre Mircea Vulcănescu,

Dumnezeu care sălăşluieşte în noi: „Să
cuprinzi inaccesibilul izvor al tuturor
lucrurilor înlăuntrul unei Fiinţe, croită
după tipar omenesc, mi se pare şi astăzi
o blasfemie, şi totuşi simt în ciuda raţiunii
mele că în trupul acesta, care mâine se va
preschimba în fum, sălăşluieşte nu ştiu
ce Dumnezeu”. (Marguerite Yourcenar -
Piatra filozofală).
& o limbă simplă, pentru a putea înţelege”.
Cărările care se întretaie, se întrerup,
pe câmp sau în pădure, ca sensurile într-un
text. Cireşul înflorit ca un vis de copil. De la
iubirea aproapelui la adevărul suprem, cel
al relaţiei umane, EU-TU-ACELA în care
au excelat: M. Buber, E. Lévinas, Borges şi
Antoine de Saint-Exupéry: „Nu există decât
un singur eu adevărat: acela al relaţiilor
omeneşti”. (Pământ al oamenilor).
& fragmentare. Mărunţişuri, fără de care ai
Lumina blândă, spornică, a văzduhului
şi lumina din tablourile lui Grigorescu,
într-un comentariu, îl defineşte ca fiind un tip
reactiv, nu activ. Adică Mircea Vulcănescu
se înflăcărează şi se entuziasmează pornind
de la ceva, fiind provocat de opinia cuiva.
Dumnezeu ca imagine, ca icoană vie:
Bătrâna ţărancă, bunăoară, nu-şi poate
întâlni Dumnezeul decât pin mijlocirea
unei icoane zugrăvite, a unei naive medalii,
a unor mătănii: trebuie să ni se vorbească pagina
69
(A.de Saint-Exupéry).
&
Caii melancolici colindă precum
ninsoarea memoria celui strămutat în oraş,
iar lumina cerului trepidează de asprimea
celui care nu mai locuieşte nici în oraş, dar
nici în sat. Cum se poate ajunge la disperare:
nu prin politizare, nu prin fetişizare, ci prin
impresia că nu se poate trăi. Griji mărunte.
Îngrijorarea românească pentru fleacuri e
ca disperarea kierkegardiană.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Jurnalul unei asceze
&
Şi arderea interioară, freamătul
sufletului, sclipirile cuvântului, reflexia
gândului, în lumini speculare. Inspiraţia
nu poate fi provocată nici de cultură, nici
de alcool, nici de iubire, nici de ludic, nici
de intertext, ci doar de zborul îngerilor în
gând, de umbra lui Dumnezeu în cuvânt!
„Dacă Dumnezeu ar fi ceva, ar fi artă”
(Lawrence Durrell)
& odihnitor, mântuitor.
&
Lumea pare fără acoperiş, de aceea
evreul (ovreiaşul, cum îi plăcea să-şi spună)
Steinhardt căuta un adăpost pe care l-a găsit
în cele din urmă în ortodoxie. Iar pentru
unul care caută un adăpost (o certitudine)
nu cred să fie unul mai odihnitor (mai
ocrotitor) decât cerul limbii române. Pentru
cel care vrea să ajungă acasă, într-o Itacă
imaginară, îi e de ajuns Cuvântul: iertător,

Steinhardt şi Soljeniţîn, ambii fericiţi &

că a existat pentru ei carcera, închisoarea,
limita, zidul, încercarea, proba, când s-a Textul ca făptură: "O frază e ca un chip
decis pentru ei, calea fiecăruia şi când s-au uman. Nu seamănă una cu alta. Dar nu pot
decis să fie ei înşişi. privi chipul în ochi fără să-i văd şi expresia
feţei, întregul. Cuvântul, da, el poate să fie
& privit în ochi, iar expresia "feţei" sale să ţi
se ascundă. Mă uit în ochii unui text de
S-a anunţat discret că la Geneva a fost Grigurcu şi nu-i văd faţa; îi privesc faţa, dar
sintetizată (izolată, prinsă) particula de anti- nu-i mai văd ochii. Citesc, apoi, eseul-frază
materie care a durat câteva miliardimi de al lui Val Condurache şi "figura" textului
secundă. Pentru a se răsturna tot ce s-a mi se alcătuieşte din detalii abia după ce
gândit până acum şi pentru a se confirma, am descoperit întregul frazei-eseu" (Ioan
şi pe cale ştiinţifică, existenţa lui Dumnezeu, Buduca).
cercetătorii (certătorii) de Dumnezeu mai
urmează să sintetizeze şi anti-hodrogenul; &
când mai simplu ar fi fost dacă se admitea încă
de la început particula anti, ca putere negativă, Portretul tânărului prinţ Dimitrie
antihilatoare, apocaliptică, entropică. Cât de Cantemir, pictat de Van Moor şi aflat
puţin îi trebuie omului pentru a se crede la Muzeul din Rouen. Există totuşi o
pagina Dumnezeu şi cât de uşor şi de repede (fără împăcare şi o împlinire în Dumnezeu, care
nici o remuşcare) s-a rostit: Dumnezeu a e Tăcere. Mai mult ca oricând, omul îmi
70 murit. Nu că vom muri ar trebui să ne apare ca expresie, ca întrupare a Verbului
îngrijoreze, ci de cum vom muri. Oricum, primordial, strălucind în amiaza firii şi a
nu ne putem alege noi înşine moartea, după neadormirii. În ultimă instanţă, omul e ceea
cum nu noi am hotărât viaţa noastră. ce mărturiseşte ce se întâmplă cu sine.

& &

Şarpele şi vorbele deşarte. Drumul Sufletul omului, captiv: “am putea

presărat cu păianjeni rotunzi care-mi taie
(întretaie), calea spre femeia ascunsă în
munţi. Între gestul gratuit (previzibil) şi
reacţia spontană, smerenia e cea care ne-ar
mai putea salva de la prefăcătorie (ipocrizie).
Nici prea milostivi, nici indiferenţi, ci doar
prezenţi acolo unde suntem aşteptaţi sau
căutaţi, adică imprevizibili.
spune într-un mod cavaleresc că viaţa
omului este închisă între aceste două
extreme, a eului care invadează lumea, şi a
lumii care sfârşeşte prin a absorbi eul, sub
formă de cadavru sau cenuşă” (Tzvetan
Todorov). Numele sfânt devenit cifră
neutră, cuantificarea diabolică: Soljeniţân:
“S.C. 232”.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Reflexii

„Sindromul
nemuririi”
Ionuţ CARAGEA

Iubirea este precum puiul de pasăre care noi, dacă îi lăsăm să citească numai anumi-
părăseşte cuibul inimii, încercînd să zboare te capitole, pagini sau citate din cartea vieţii
peste orice prăpastie cu aripile imaginare noastre. Oamenii se pot îndrăgosti de noi,
ale sufletului. dar pentru a ne iubi cu adevărat trebuie să
* ne cunoască şi să ne accepte trecutul.
Adevăratul pictor al cuvintelor este acela
care îşi face autoportretul cu ochii închişi *
pe pînza imaculată a sufletului. Dintre toţi dascălii, durerea este cea mai
darnică: dă meditaţii gratuite pentru toţi cei
* care trec prin examenele necunoscute ale vieţii.
Nu ai nevoie de aripi pentru a fi un înger
şi nici de alţi îngeri pentru a-ţi creşte aripi. *
Dacă le spui unora adevărul, îi va durea
* cel mai tare. Aceştia preferă mai degrabă o
Uneori ura este implozia dragostei, cînd minciună. O vor folosi pe post de calmant,
sufletul pe care l-ai trimis celui pe care-l ajutîndu-i «să doarmă» mai bine.
iubeşti se loveşte de zidul indiferenţei şi se
întoarce în vidul din tine. *
Sînt oameni neîmpliniţi care vor să fie
* cunoscuţi şi apreciaţi pe măsura valorii pe care
Indiferenţa este prăpastia de netrecut între şi-o atribuie singuri, pentru că această valoare
oameni. Deasupra prăpastiei, Dumnezeu iluzorie este singura care îi salvează de ghilo-
pagina
încercă să le smulgă un zîmbet, dansînd cu tina desperaţiei. Problema este că vorbele pe 71
razele soarelui şi cu norii. Apoi tună, fulge- care le folosesc sînt atît de lipsite de conţinut,
ră şi plînge în toate culorile curcubeului. încît îi fac să devină eminamente ridicoli.

* *
Oamenii aleargă mereu după tot felul de Unii oameni încearcă să pară mai buni şi
fantome, fără să ţină cont că umbra, fanto- mai inteligenţi decît sînt, scriind lucruri pe
ma morţii eterne, îi urmăreşte la tot pasul. care nu le cred şi nu au apucat să le trăiască.
Dar cît de tragică e soarta lor, cînd cei pe
* care i-au ademenit într-o relaţie le întorc
Moartea este unica religie a timpului. Toate spatele şi pleacă, arătîndu-le, pe limba mută
semnele timpului sînt rugăciuni către întu- a despărţirii, că adevărata iubire nu poate fi
necata doamnă. cucerită doar de nişte cuvinte frumoase.

* *
Degeaba vrem ca ceilalţi să ne înţeleagă per- Oamenii sînt ferestre prin care putem privi
fect şi să aibă o impresie cît mai bună despre gropile, drumurile sau cerul. Pe unele fe-

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Reflexii
restre trebuie să le închidem, pe altele tre-
buie să le deschidem larg pentru a adulme- *
ca nemurirea. Dumnezeu este sus, atît de sus încît cei care
încearcă să-l găsească prin puterea minţii
* vor fi striviţi de avalanşa propriilor gînduri.
Timpul - singurul care se poate răzbuna şi
după ce îl ucidem. Nu ne rămîne decît să-l *
domolim cu propriile noastre amintiri, tre- Timpul nu-i decît un angajat al nimicniciei
zindu-i un vag sentiment de melancolie. care ridică resturile de pe strada speranţe-
lor deşarte şi le depozitează în spaţiul insa-
* lubru al morţii.
Conversaţiile în spaţiul divinului din noi ne
pot salva sufletul, dar nu sînt un alibi pen-
*
tru judecata superficială a oamenilor.
Asist, prin propria-mi durere, la debutul
* unui artist macabru. Durerea este pseudo-
Tot ce-a mai rămas între noi este spaţiul nimul morţii.
aceasta infinit: WorldWideWeb.Vinoacasă.
Com *
Ar trebui să plîngem cu lacrimi cenuşii, să
* aibă şi ele culoarea amărăciunii noastre.
Oamenii care fug de singurătate, fug de Ce palidă consolare sînt norii negri care se
şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsul adună pe cerul făgăduinţei.
la întrebările: cine sînt? ce caut? unde tre-
buie să ajung? ce mă face cu adevărat feric- *
it? Vorbind la superlativ despre propriile Dacă gîndurile noastre ar ţine loc rugăciu-
sentimente sau folosind diverse trucuri nilor, în biserici ar fi bineveniţi doar copiii.
care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor
să-i atragă pe alţii care să le ofere răspunsul *
la aceste întrebări. Puţini sînt cei care au Un poet devine esenţial atunci cînd atacă
găsit cele mai importante răspunsuri în marile teme ale omenirii şi scrie versuri
singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte care pot rezona oricînd cu sentimentele ce-
magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oa- lor care le citesc, chiar şi atunci cînd bruma
meni de aceeaşi valoare. mileniilor se va aşterne peste contempo-
raneitate. Ridicîndu-se deasupra propriei
*
pagina Omul este un bulgăre de pămînt cu su- vieţi prin forţa lăuntrică creatoare, poetul
devine un far luminos care cheamă vasele
72 flet nemuritor, lovit de valurile timpului. rătăcite din marea dezavuare înspre portul
Pămîntul se erodează zi de zi, devine praf liniştii sufleteşti.
şi pulbere, dar sufletul este eliberat în uni-
versul nemuririi lui.
*
* Singurătatea este arhitectul celor mai trai-
Moartea asta mută ne adulmecă de cînd nice vise. Cînd se împlinesc aceste vise, îi
începe să ne bată inima şi ne hărţuieşte cu poţi chema şi pe ceilalţi să le admire, chiar
fiecare durere pentru a obţine, cu forţa, dacă mulţi vor încerca să le dărîme cu pie-
notele recviemului universal. Nu se opreşte trele propriei lor neputinţe. Există şi vise
din hărţuirea ei decît în momentele de frumoase care se împlinesc în doi, acolo
maximă tandreţe, dar şi atunci îşi urmăreşte unde n-a existat niciodată minciună şi
interesul pe termen lung, aşteptînd noile trădare.
note ale moştenitorilor. Cînd recviemul uni-
versal va fi definitivat, sufletele nu vor mai *
coborî pe pămînt, iar Dumnezeu va trebui Mulţi oameni ar vrea ca în schimbul dure-
să compună simfonia nemuritoare a creaţiei. rilor care îi chinuiesc zi de zi, să obţină ceea

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Reflexii
ce cred că i-ar face mai fericiţi. Dar pentru că *
nimeni nu dă doi bani pe acele dureri, ajung Deseori, dorinţa noastră de a fi acceptaţi
să-şi vîndă sufletul pentru nişte lucruri care, de ceilalţi este mai mare decît dorinţa de a
în scurt timp, îi vor chinui şi mai tare. face lucruri importante şi originale. Şi cum
nu avem cu ce să-i surprindem pe ceilalţi,
* ajungem să ţinem discursuri patetice,
condamnîndu-i pe aceia care nu apreciază
Sîntem dovada vie a nemuririi, dar şi
sinceritatea şi conversaţiile despre starea
dovada vie a unei frici care ne împiedică vremii...
să trăim nemurirea prin cel mai frumos
sentiment: iubirea. Aşadar, ne trăim *
doar viaţa asta scurtă, acordînd valoare Plîngem în templul singurătăţii noastre,
inestimabilă lucrurilor care ne-au amăgit în otrăvindu-ne, cu lacrimi de dor, fîntîna
cel mai paradoxal mod posibil. tinereţii veşnice.

* *
Nu am încredere în tinerii care scriu Cred că unii oameni s-ar mulţumi şi cu un
aforisme, fără ca aceştia să fi confirmat şi paradis în care ploile toamnei şi căderea
fără să fi aflat esenţa în alte genuri literare, frunzelor să fie fără de sfîrşit.
mai ales în poezie. În spatele cuvintelor
pline de emfază se ascunde multă ipocrizie, *
multă dorinţă de afirmare şi foarte puţină Nu-i aşa că, după ce l-ai făcut fericit pe omul
înţelepciune. Ei scriu cu cărţile altora pe simplu, zîmbetul lui s-a ancorat definitiv în
masă, nu cu cartea propriei lor vieţi. pacea adîncă a sufletului tău?

*
Cioran spunea că „prin orice lacrimă ne
priveşte Dumnezeu.” Aş exclude, totuşi,
„lacrimile de crocodil”.
*
Costumul de haine îţi poate masca perfect
suferinţele, atîta timp cît stai drept, în
picioare, şi nu schiţezi nici un gest. Atunci
cînd începe să se îngusteze unghiul dintre
poziţia verticală şi cea orizontală, doar
zîmbetul şi amintirile frumoase pe care
le povesteşti altora îţi mai pot masca
suferinţele. Costumul de haine te aşteaptă
oricum în debara, pentru ultima prezentare
de modă: rigor mortis.
*
Fericirea din viaţa extrauterină este inerţia
fericirii pe care o trăim în pîntecul mamei.
Din păcate, de cele mai multe ori, fericirea
noastră se estompează prea repede, fiind
supusă acţiunii unor forţe exterioare pe
care ne chinuim inutil să le înţelegem.
* Dacă faci alergie la prostie, de ce tratezi cu
La poarta nemuririi se sinucide blînd iluzia sudoarea celor pe care îi dispreţuieşti? Fii
vieţii. bun şi tratează-te cu singurătate!
*
Focul inimii îl mai stingi cu lacrimi, dar
potopul lacrimilor cu ce îl mai opreşti?
Nu poţi decît să aştepti pe arca propriei
singurătăţi, împreună cu gîndurile tale, pînă
cînd ţi se va da şansa unui nou început…
*
Cum poţi să-l găseşti pe acela care te iubeşte
în taină, fără ca tu să ştii, atîta vreme cît stai
ghemuit într-un loc, cu vocea înăbuşită, sub
aripa rece a singurătăţii? pagina
* 73
Dacă ai citit o singură carte şi crezi tot ce
scrie în ea, eşti mai prost decît erai înainte.
Dacă ai citit mai multe cărţi şi crezi tot ce
scrie în ele, eşti mai nebun decît erai înainte.
*
Ochii, oglinda sufletului? Nimic mai fals.
Sufletul (se) priveşte prin fereastra inimii,
ochii sînt doar ca nişte vitralii decorative
în care se reflectă splendida naivitate a
oamenilor.
*

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 proza

Două
povestiri

Liliana TIREL

Scriitorul îndrăgostit
De trei zile scriitorul venea în fie- muzica încetase. Ridică privirea şi văzu
care seară la acest restaurant. Ajungea lângă masă silueta cântăreței. În secunda
înainte de-a începe concertul, se aşeza la aceea, scriitorul se ridică în picioare şi se
masa rezervată pentru el şi fuma ţigară aplecă adânc, în semn de respect. 
după ţigară. Din când în când cerea câte - Ionescu, draga mea! spuse el,
un Johnnie Walker pe care-l sorbea dintr-o sărutând mâna tinerei.   
înghiţitură. Seara aceasta dorea să fie altfel. - Sunt George, Maestre, mă bucură
Era seara de Ajun. A luat loc la masă, a invitaţia dumneavoastră!!
cerut o sticlă de Dom PérignonRosé, două
pahare şi o cafea. *****
Prin perdeaua de fum, privea cu
ochi lacomi silueta cântăreţei. Frumoasă,
cu o voce ce-ţi pătrundea până-n cele mai
îndepărtate unghere, solista se legăna în
ritmul muzicii. Cunoscutul scriitor a făcut
pagina un gest discret ospătarului care se furişă
74 printre mese. ,,Măi, Fănică, dai banii aceştia
fetei şi-i spui c-o invit la masa mea să ser-
vim o şampanie.”  Cu părul vâlvoi, creţ şi
o şuviţă ce-i aluneca rebelă pe frunte scrii-
torul fuma, privind printre gene la focoasa
cântăreaţă. Înaltă, cu-n păr negru ce-i înca-
dra ovalul feţei, cu o gură în formă de ini-
mioară şi un trandafir ca sângele în mână,
solista punea pe jar inimile bărbaţilor. Pe a
lui în special. Simţea picături reci de tran-
spiraţie cum se preling pe spate. Palmele
umede ţineau cupa de şampanie ca şi cum
ar fi mângâiat sânul fetei. Cu înghițituri
mici și prelungi, savura vinul gândindu-se
la întâlnirea cu fata şi la noaptea fierbinte
ce-l aştepta. Nici nu băgase de seamă când

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 proza

Voi trăi din scris

Mare surpriză pe Şerban! După două

zile de la interviu, primi un telefon de la
secretara marelui bos, managerul Editurii
X. Era informat să se prezinte urgent la edi-
tură, pe motiv de „mare reușită”. Câteva
clipe, Şerban rămase mut de uimire. Când
şi-a revenit, deja venise ton de ocupat. În
acea noapte, dormi iepureşte. De emoţii,
mai mult se gândi la întâlnirea cu bosul
editurii. Dacă se va face de ruşine în faţa
marelui om? La propriu. Înalt de 1,95m şi
o greutate de peste 180 de kg, managerul
tuna când vorbea cu cineva. Dar în rest, era
om de omenie şi un intelectual de clasă.
Când a pătruns în superbul birou,
mare cât sala de aşteptare a gării, Şerban
se opri lângă uşa masivă din stejar. Nu-l
vedea pe manager... doar îl auzi.
- Cine eşti? Tună o voce.
- Sunt Şerban Petrescu. M-aţi chemat.
Uitându-se în direcţia de unde venea
glasul, tânărul poet descoperi capul stră-
lucitor al şefului. Deasupra unui fotoliu,
mare cât locatarul său.
- Vino să te văd.
Şerban înainta cu inima cât un purice. - Aș cam vrea, Maestre! Știți… sper,
Contrariat şi intimidat de vocea din fotoliu, într-o zi, să trăiesc din scris.
el îşi dădu seama că misterioasa făptură - Măi, da aiuriți mai sunteți voi, ăștia,
adormise. Da. Şi le sforăia de răsuna uriașa tinerii! Nu ştii că nu se poate trăi din scris?!
încăpere; cu braţul stâng pe un roman de-a Iar din poezie, dacă-ți poți cumpăra o cafea. pagina
lui Mo Yan, iar cu dreapta ţinând strâns Scriitorul are lumea lui... o lume în care
un recipient pe jumătate gol, de culoare nimicurile nu au loc. El trăieşte mai mult 75
galbenă. Curios să afle ce se găseşte în într-o lume imaginară. Râde... plânge...
sticlă, poetul nu a văzut un cablu ce se târa iubeşte. Dacă are necazuri şi se plânge celor
ca un şarpe de la birou prin toată încăperea. apropiaţi, sigur prietenii îl vor evita. Când
S-a împiedicat şi a căzut ca o plăcintă sub scrie un poem apreciat... toată lumea este
birou, chiar la picioarele marelui om. a lui. Atunci zboară în braţele muzei pe
- E cineva aici? aripile fericirii.
- Este, domnule manager general! Şi l-a numit pe Şerban director! Asta,
- Unde eşti, bă? Tună vocea. Nu te văd. după ce a vorbito oră încheiată despre
- Aici, la picioarele dumneavoastră! curente literare, poezie postmodernistă,
- Ridică-te bă, ce faci acolo?! Mie nu-mi proză şi personalităţi culturale actuale,
place servilismul. Nu vezi că trăim într-o lansări de cărți etc.
societate democratică? Pătruns până-n măduva oaselor de
- Aveţi dreptate, Maestre! personalitatea şefului, Şerban porni spre
- Spune, bă, vrei s-ajungi scriitor? biroul său, pentru „a-şi intra în pâine”.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 proza
- patru ipostaze -
Miron KIROPOL
POVESTEA CORBULUI
Bunica din partea mamei, Tudorița,
era o valahă cu înfățișarea de scândură.<<
Cum puteai să-i numeri oasele, spuse
mama, o luai drept o tinerică. Mergea
repede cu pași de șoarece , strânsă în șalul
ei de lână galbenă, ale cărui franjuri îi
jucau pe șoldurile plate. Niște mârlani de
șaisprezece ani, colegi de liceu cu vărul
meu, Puiu, o agățară, lingându-și buzele,
tontălăi, îndărătul ei. Ea își râdea pe sub
mustăți, gândindu-se la ce mutre vor face
scălâmbăii, când le va arăta fața ei tăbăcită
purtătoare de o mie de vieți. Nătărăii nu-și
dau seama de nimic și ”scumpo” pe ici
”drăguțo” pe colo, își trec de la unul la altul
pagina torța eroică, ajungând drept în cuptorul
76 iadului. Fără veste, pivotând lunga-i rochie
de doliu, Tudorița le făcu față și-i înșfăcă de
gulerele hainelor: „Căcăcioșilor, pulărăilor,
nimeni nu v-a desfeciorit încă? Vă întorc
io pe dos pielea bucilor ca unor dovlecei
umpluți și vă duc așa pe tavă la mamele
voastre.>> Vrednicii de milă pitici își luară
picioarele la spinare. Căci nu tot ce zboară se
mănâncă. Dar vorbim de amorurile bunicii
tale și am uitat să-ți povestesc aventurile
regelui Por. La hotarele marilor stepe ce
se pierd în depărtările lor mai mult decât
sufletul unui muribund în ceruri, nu vedeai
nici o urmă de tufiș. Numai un copac
înalt, mirobolant, umbrea culcușul vreunui
pelerin rătăcit. În scorbura lui se cuibărise
REVISTA FEED BACK
Diotima
un corb, o adevărată dihanie. Își construise
cuibul din osemintele cailor morți, adunate
de pe câmpurile de luptă. Acesta era un soi
de coș spațios, în întregime din os, lucind
ca ivoriul. Înăuntrul lui, pe jos, erau întinse
câteva piei parfumate de juncă. Din loc
în loc, pe pereții fosforescenți, spânzurau
obiectele de cult ale corvidelor, trei cranii
din care de sărbători, invitații se adăpau
cu filtre magice. Acela care înghițea una
din aceste licori, după ce se dădea de trei
ori peste cap, putea să se preschimbe în
mineral, vegetal, animal sau om. Corbul-
cioară avu trei pui, dar îi găsi odată la
picioarele trunchiului, cu ciocurile căscate
și cu aripile căzute. Își luă zborul din această
locuință mohorâtă și veni să se așeze pe
meterezele regelui Por care zăcea bolnav
de ani și ani. Din turnul cu clopot, corbul
începu să croncăne: „Majestate, vântul m-a
izgonit, puii mei nu mai sunt, dă-mi un loc
de tihnă unde să-mi pun capul. În schimb,
de îndată ce voi avea trei corbuleți, te voi
vindeca.” Regele îi dădu vârful turnului.
Câteva luni mai târziu, corbul îi aduse un
corbișor, îl aruncă în apa unui cazan și-l
fierse până când toată carnea se dezlipi
de pe oase și rămase albă. Atunci corbul îl
împinse pe regele Por în apa fierbinte care
îi arse întâia piele, apoi îl frecă pe regele
jupuit cu carnea aceasta vreme de trei zile și
trei nopți. În zorii celei de a patra zi, regele
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

deschise ochii, putu să meargă și ceru de
mâncare. Corbul se dădu de trei ori peste
cap pe deasupra acoperișurilor palatului și
se făcu nevăzut. În locul lui apăru acum o
femeie galeșă, cu rotunjimi divine. Regele o
așeză în dreapta lui. Slugile aprinseră un foc
mare, ciopârțiră boi și miei și toți oamenii
acelui pământ mâncară pe săturate până în
ziua morții lor. Chiar și atunci avură cu ce
să-și umple burta. Sfântul Petru, chelarul
raiului, nu lăsă pe nimeni să intre acolo pe
nemâncate.”
25 august 1985: „Eram în casă și tatăl
meu trece pe dinaintea ușii. Era tânăr și
slab ca tine, îmbrăcat cu uniforma lui de
duminică. Numai fața îi era neagră. Așa
trebuie să fie azi în groapă.”
ȘEZĂTOARE
<<Ce nor se așază acolo sus, începu
mama, și-și lipește vasiliscul de cer? Când
soarele scânteiază și plouă chiar înlăuntrul
acestei străluciri, se zice că Ucigă-l Toaca
se însoară și că-l va necăji pe omul ce
trăiește după cum vrea vântul. Voi pleca în
curând, iar cel atotputernic să te păzească
în dragostea mea când nu voi mai fi. Am
fost și eu copilă, și iată acum mă mișc sub o
carapace de broască. În zadar îmi spui ”Să
nu mori!” mă împiedic de sfârșit. Această
babă care stă aici și-și ronțăie amintirile
are o ceață pe creier. Nu mai știu ordinea
cronologică a zilelor mele. Nu sunt nici
proastă, nici senilă...Am auzit cântând de
trei ori cocoșul...Trupul mă trădează...Când
tatăl meu a luat-o de nevastă pe Tudorița,
ea avea numai cincisprezece ani, iar el
douăzeci și nouă. Mireasa își legăna mereu
păpușa, dându-i țâța care nu era aceea a
unei femei, ci avea răsuflarea unei fetițe.
De îndată ce auzea pasul bărbatului la
intrare, cu obrajii îmbujorați de frică se
lovea de ușile odăilor și fugea în fundul
grădinii cu jucăria ei învelită într-o basma
REVISTA FEED BACK
proza
Îi visează prea de tot pe cei morți. Își
apropie ideea sumbră. Îi răspund că lumea
e încă pentru mult timp a ei. Am nevoie să
o iubesc mai tare decât înainte. Noaptea mă
trezesc și vin lângă patul ei. Întind urechea
spre respirația ei. Uneori țipă îngrozită.
Doar spaima, ea ne este floare
îngemănată cu rana scoică
mușcând vâna jugulară,
acolo nevăzută între chipuri de morminte
sacramentală pentru vecia toată învelind
Monarhul.
Eu sunt coclaurii săi
unde sub iarbă se încarcă de surle
ce vor cânta în cer
în ziua dată fără să se știe. Numai hoarda
amurgului cunoaște taina, și mugurele când
naște însărcinându-ne cu alte nașteri.
tărcată. „Ai venit cu picioarele înainte pe
lume, striga mama mare, ai deja un făt în
pântece și alergi ca nebuna după plăceri
copilăroase? Zbughi-o la cuhnie și pune la
fiert o mâncare cu mirodenii, ceva care să
se topească în gură. Bărbatul te va îndrăgi
și mai tare!”
Tudorița îi dădu lui Dumnezeu pe
altarul familial paisprezece copii dintre pagina
care șapte plecară de mici pe pământurile 77
de dincolo, unde călătorul nu întâlnește
nici întristare, nici suspin și îmbracă
sutana îngerilor. Obișnuindu-se cu prăsila
ei, locui pe pământ în cumsecădenie și
trăi după canoanele ortodoxe, cu capul
acoperit înaintea bărbatului și cu mâna
grea peste bucile copiilor ce învățară așa
legile cerești. Tudor sin Stanciu (cum îi șade
bine numele!) era sârb și, ca toți cei care își
au obârșia în această țară aspră, era tare
de cap, cu o spinare de urs și cu mustăți
ce se asemănau mai curând cu cozile unor
vulpi. Îi plăcea viața cârciumilor lacome de
voioșie, de unde picioarele îl purtau spre
cer și din ce în ce mai puțin spre casă.>>
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 proza
DUPĂ PĂREREA FANTOMELOR
Noaptea se umplea de ceață. Tudor
se învârtea în loc ca în curtea unei închisori.
Ieșind dintr-o cârciumă, văzu pomii și casele
așezate pe dos, străduțele se încălecau spre
o destinație străină, aproape fără amintire.
„Unde-oi fi, se întrebă, cu ochii holbați în
toate părțile. Să mă ia Dumnezeu sau naiba,
dar am depășit măsura lui Avva Pamfile ce
ne învață că vinul din primele trei pahare
vine din cer, iar la al patrulea, mâncătorul de
suflete își bagă coada în el.” Și începu să-și
frământe vârfurile mustăților cazone cu
degete tremurătoare. Auzi bătaia clopotelor
îndepărtate și-și aminti că era noaptea
Paștelui. „Încă un tertip al răufăcătorului
omenirii, să mă facă să uit cea mai sfântă
dintre zile! Vai pentru inima mea care
te iubește, Doamne! Iartă-i căci e beată!”
Tudor adăugă plângere după plângere în
căpățâna lui amețită. Iată-l că nu mai știe
nici câți copii are, iar soția-i, frumoasa
Tudorița, se proțăpește înaintea lui, se
înmulțește ca pâinile lui Hristos , și Tudor
simte o furnicare în părțile-i joase ce nu-i
dădeau nicicând știre de vreun alt adevăr.
„Cum se face că am ajuns musulman cu
aceeași femeie înmulțită cu trei?” Tudorițele
horeau împrejurul lui, îmbrăcate cu voaluri
transparente și-și zbăteau cozile de flori pe
pagina umeri. Copleșit de îndoială și amărăciune,
78 își întinse mâinile după năluci dar prinse
numai scândurile unui gard, pietrele străzii,
un felinar, chiar și colții unui cotoi. Se trezi
pe urmele a ceva copilăros, behăirea unui
miel. Se credea la operă, în primul rând,
înveselit de admirație și de bunăstare,
totuși străbătut de oarecare perplexitate
ce pipăia în treacăt nenorocirea. Pe strada
desfundată, întorcându-și capul grațios
către Tudor, alerga un miel de aceeași
culoare cu întunericul. „Dragostea mea
îngerească, pune-te la căldurică în brațele
mele. De unde vii?” Când un om a hotărât
că binele se găsește pretutindeni, nimeni
nu poate să-l întoarcă de la bunăvoință și
iată-l surâzând beatificat fiecărei pietre,
REVISTA FEED BACK
fiecărei semințe, cu gândul că piatra este
ea însăși o sămânță. De teapa asta era
și pilangiul nostru, o moacă reflectând
mulțumirea absolută. De statură mijlocie,
cu nasul roșu, ochii surâzători, garnisit
cu un început de burtă, Tudor căuta fără
încetare îmbucurările. Întrebuința adeseori
cuvintele infinite de tandrețe care într-o
altă gură ar fi părut ridicole, dar într-a
sa reprezentau starea cea mai normală a
limbii. „Drăgălaș, suflet drăguț”, reglau
ca ordine imuabilă universul său de nisip
și de cărămizi căreia îi dădea formă, de
dimineața până seara, prin taina zidăriei
de unde se întorcea acasă spetit. Zidarul
cu mâini dibace și bune făcea semnul
crucii peste fiecare cărămidă ce o punea
între sandvișuri de ciment. Cu palmele
bătătorite ce procopseau cu o zgârietură
involuntară mângâierea, aduna firimiturile
de pe masă și de pe podea, aruncându-
le păsărilor cerului. „Nu călcați niciodată
pe pâine, le spunea copiilor, e mîncarea
lui Dumnezeu.” Seara, după ce liota de
plozi adormea, făcea dragoste cu Tudorița,
pregătind-o pentru o nouă născare. În zilele
de sărbătoare benchetuia în vreo cârciumă.
Se întorcea în cuibul Tudoriței în vârful
picioarelor, silindu-se să nu irite nervii
explozivi ai ”babei” sale.
Mielul behăi, se zbengui, se făcu
nevăzut după un colț de uliță, se arătă din
nou, lăsându-se aproape atins și țâșni de
sub mâinile lui Tudor ce se întinse cât era
de lung în praf. „Seamănă cu un strigoi!...
exclamă omul a cărui bonomie începu să
se stingă. Oprește-ți năzbâtiile, vino să te
cuibărești căprițo, și tu, Tudorițo, nu mai
fi cu arțag, stai un pic. Îți voi face cadou
acest micuț frumos ca pântecul tău, l-ai
crede rupt din carnea ta. Crede-mă, cea
mai bună învățătură e vinul plus somnul,
de asemenea, copiii și animalele înainte
să se facă mari, înainte să ajungă bestii,
când nu iau din lume decât firul ierbii, și
au picioarele ca mugurii, respirația ca a
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

margaretelor. Gravitatea jucăușă prin care
un animal sau un copil își construiește
fiecare mișcare, iată lipsa noastră cea mai
mare. Recunoaște, iubire, că îți place la mine
sinceritatea animală a adorației când mă
umflu în pene făcându-ți curte cam de vreo
cincisprezece ani. Sunt mereu îndrăgostit
de tine, deși ramazanul tău începe să cadă,
coapsele să se împuțineze...”
Mielul luă forma unei bile mari,
se rostogoli pe panta ce ducea către lac și
dispăru ca risipit în apă, scoțând țipete
omenești. Tudor alunecă pe malul noroios,
intră până la gât în apa din care veneau cu
groază țipetele dureroase ale animalului. În
acea clipă se simți înlănțuit de nenumărate
trupuri cleioase ce-l strângeau și-l trăgeau
în afund. Urlă, mușcă dintr-o astfel de liană
de carne, scuipă îmbucătura sângerândă pe
care o smulsese, se zbătu și, pe jumătate
sugrumat, regăsi malul. Din străfund veni
un râs bestial ce behăia în același timp.
Prin apa dintr-o dată în flăcări, Tudor
văzu mielul așezat pe un tron făcut din
oseminte. Botul înduioșător se schimbase
într-o mutră scârbavnică și bora mațe
omenești ce se frigeau la focul scurgându-
i-se prin nări. Mult după aceea bunicul
le povestea această aventură copiilor, îi
REVISTA FEED BACK
proza
amenința cu degetul promițându-le c-or
s-ajungă în iad, dacă nu urmau întocmai
poruncile Tudoriței. Iubeț al băuturii, își
continuă escapadele de duminică seara,
dăruindu-li-se cu prevederea unui înțelept
care cam mirosea a rachiu.
(Intervin aici două vorbe ale dublului
din mine: „Nu cumva ai citit pe undeva,
la un altul, istoria asta cu mielul și acum
ne-o prezinți ca și cum ți-ar aparține? Nu
se găsește prin Leskov sau prin Gogol sau
mai știu eu unde? Halal!” Zău că nu știu,
îi răspund, poate în O mie și una de nopți
există așa ceva, poate în paradis. Și iarăși
mi-e rău, amețesc. Afară scrâșnește vremea
lui Lovecraft și pentru totdeauna mi se face
frică).
Într-un ajun de Crăciun, Tudor păși
peste pragul bucătăriei mai devreme ca de
obicei. Tudorița prepara drojdia de bere
pentru cozonac în timp ce copiii țopăiau
împrejurul ei cu ochii împurpurați de
dorință, cu limbile ocupate de limbariță.
Bărbatul sărută gâtul femeii care îl respinse
furioasă. Fără să se tulbure, Tudor se
așeză lângă ea, cu un zgâmboi pe fiecare
genunchi, un al treilea în cârcă și se puse
pe cântatul unei serenade pentru Tudorița,
bătând măsura cu zbenguieli de coapse și
pagina
79
Halucinație parțială.
Șase apariții ale lui Lenin pe un
pian, Salvador Dali
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 proza
zarvă de călcâie. Patru voci, una groasă și
pipărată, celelate fragile, cântau ca în somn:
La cârciuma din șosea
i-auzi, i-auzi, i-auzi, ia,
bea finul cu fină-sa.
Hai finică , hai de bea,
că deseară ești a mea.
Nașul are poli și lire
să clădească-o mânăstire,
să ierte păcatul finei.
Tudorița lovea din răsputeri aluatul
gros peste care gălbenușul și untul topit
țârâiau ca o supă grasă și izbucni cu mânie:
„Nimănui aici nu-i e milă de mine, nici cât
de un câine bătut. Iată cincisprezece ani de
căsătorie, ce mi-au adus pe cap? Numai
obidă! Și puradeii ăștia perverși care iau
acum partea boului de bărbat ce știe doar
să îmbuce și să tragă la măsea....” Se răsuci
către însuratul cu beția, îi înfipse degetele în
perciuni, zgâlțâindu-l și înșfăcând sacul de
făină, i-l răsturnă peste capul deja încoronat
de cocă. Copiii se duseră mai prin colțuri ,
continuând să cânte și să bată din palme:
Tata mălăierul,
Hohohoho, tata mălăierul!
Dumnealui, înecat în albeață,
izbucni în râs, mângâie obrajii copiilor și,
pitulat într-un vârtej de pudră, o strânse în
brațe pe Tudorița, sufocând-o cu sărutări
făinoase. „ Iată că te îmbrac monahicește,
frumoasa mea afurisenie!”
Și blestematul de cântec
Mi-a fost împăienjenire a ochilor
Lăsându-mă neteafăr pe șoldurile
Grațiilor mântuitoare și lacome
Acum unde să mă mai duc
Arlechin, fast de poleială?

COMEDIE

El: Scriu poeme, gândiri...

Ea: Eu de asemenea, în plus pictez.
Lucrez asupra mediului înconjurător.
El: Avem aceeași viziune.
Un altul: Eu fac pictură abstractă.
pagina Ea: O, pictura abstractă! E zen.
80 El: (privind cu dezgust oamenii):
Ăștia habar n-au, noi știm: noi vom rămâne!
22 februarie 1987. Spăl rufe. Nu e
un rafinament atât de mare ca al Annei
Karenina. Printre alte aventuri ale acestei
zile: o prietenă remarcă: „Nu mă spăl în
fiecare zi. Apa caldă costă scump.” Nu o
spune cu gând rău, constată cu spiritul ei
realist acest detaliu inutil: a se spăla. Această
notă în josul vieții mele mă împinge la
gânduri șontoroage. În plus sfârșitul lumii
mi-e vecin. Nu voi avea timp să ajung prin
scrisul meu la vreo epopee homerică sau
tolstoiană. Voi rămâne în istoria literaturii
ceva cam în felul lui André Chénier, la
propriu și la figurat. Măgarul putrezit, Dali

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


* *
Erai o adevărată mânză, nu încă
vizitată de preacurvitori. În ultima seară
a escapadei noastre alergai spre o grădină
efemeră, pentru a te bucura și a mă
lovi? Am vrut să-ți cer iertare și m-am
agățat de impermeabilul tău roșu-deschis
smulgându-i un nasture pe care ți l-am
pus în mână: „Nu-l pierde”. M-ai respins
cu un chip zăvorât și cuvintele scrâșniră
pe buzele tale surprinse de propria lor
duritate.
Spune-mi cum să fac ca să-mi apropii
primăvara, când ceața ploii îi acoperă
toate semințele? Acțiunea se petrece în
colțul acestei străzi zgomotoase. Eu însumi
devenisem unul din camioanele ce vuiau
din eșapamente cu o tristețe exuberantă.
Am văzut că lumea ta conținea prea mult
pietrele.
Să ne revedem astăzi, acesta e un
lucru aparținând răului. Voioșia vârstei
ludice nu mai îmi e propice. Să-mi amintesc
de tine când, înconjurată de îmbujorare
și aur, pluteai născută din aer... Această
lacrimă ține mult la mine. O voi învăța
uscăciunea. O, Helios, nu mai putem să
ne retrăim tinerețea în crepusculul ce ne
iubește slabi. Cu o sănătate delicată dansez
gavota pentru a avea argumente afective,
să cred că „l´amour fou” îmi va servi de
apogeu. Iar moartea îmi face semn cu doi
sâni de fată.
27 februarie 1987. Fabricantul de
literatură mă scârbește ca și cum aș fi
înaintea unei mari epidemii necunoscute
căreia numai clasa mâzgălitorilor de hârtie
îi știe secretul. Această clasă a dat, în
Uniunea Sovietică, realismul socialist,
iar în democrațiile burgheze, mafia
cerebrală ce se dezlănțuie cu ușurință
savantă împotriva culturii spirituale,
condamnându-i ființa la dispariție. Săraca
literatură, în troaca secăturii, spune-mi
când va veni sfârșitul?
REVISTA FEED BACK
proza
Câteodată, din cauza erorilor
inimii, mă înec în elemente sumbre
și ignor serviciile imaculate izvorâte
din poezie. De îndată ce mă separ de
sentimente (citește: sentimentalism),
adăpostesc constelațiile. A scrie nu-mi
mai aparține. Dictați-mi, spirite venite
din cele trei lumi, infern, purgatoriu și
paradis. Voi copia glasurile voastre dulci
sau răgușite, pe măsură ce flăcările îmi
cerșesc trupul. Înainte să ajung divin,
hăituiesc răul din curiozitate. (Ah,
demonismul!) „E un fel de a vrea să te
încarnezi în el – pufnește o doamnă –
Necurățenia nu se vânează, ci o uităm ca
pe un fapt divers.”
Acest vis, de pildă, era aproape
înnegrit în memorie și mi se arată
bătând monedă nouă... Sunt la țară
(cea care nu mai există) și mănânc la
o masă încărcată cu toate bunătățile
pământului. Două frumoase nemțoaice
mă întreabă care e direcția spre izvor. Le
conduc până la cotul drumului de unde
se vede apa țâșnind: „Iată-l”. Dar ele-
mi răspund: „Cineva ni l-a arătat în altă
parte, nu aici”. „Uitați-vă bine, zbier,
vă sare totuși în ochi”. „Ești nebun!”
mi-o întorc tinerele, reluând calea aridă pagina
a întoarcerii... Îmi fac de lucru în jurul 81
carnației lor orbitoare: „Vă veți pierde,
domnișoarelor!” Lectura acestui vis
făcută de o voce subalternă melancoliei
îmi explică: „Frumusețea carnală nu-ți
va aparține niciodată.”
Sunt un personaj sucit, în afara
vizibilului, și construiesc aceste rânduri
distruse fiindcă oamenii sau cei care se
numesc încă oameni au uitat să citească
până și numele lor de botez. Și literatura,
sfânta viață literară, se lasă copleșită de
stingere.
Atunci îmi scriu poemul.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 document
Viaţa lui Constantin Crişan (Tg.
pagina Neamţ, 21 noiembrie 1939 - 30 octombrie
1996, Tg. Mureş) a fost a unui literat bân-
82 tuit de fantasme şi realizări, sfârşită pe un
pat de spital, în urma unei operaţii pe cord
deschis, aşa cum la vedere i-a fost întreaga
existenţă. Inima lui suprasolicitată, întru
acţiuni cul­turale altruiste/tolerante, rari-
sime în socie­tatea românească debusolată
pre/postdecembristă, a refuzat să-şi mai
reia ritmul obsedant.
Studiile începute la Piatra Neamţ
(baca­laureat, 1956), continuate la Iaşi
(licenţiat, 1960) şi finalizate în Bucureşti
(doctorat, 1974), cu teza Introducere la o soci-
ologie a lite­raturii comparate, i-a dat posibili-
tatea să se realizeze superior cu contribuţii
remarcabile în lumea culturii şi artei
REVISTA FEED BACK
Corespondenţă
Constantin NOICA-
Constantin CRIŞAN
naţionale şi trans­naţionale cu cărţi şi stu-
dii, eseuri etc., publi­cate în spaţii de limba
română, franceză, engleză, el fiind la rân-
du-i un fin/subtil ştiu­tor de limbă franceză
şi italiană, dar vor­bitor fluent de engleză,
rusă, spaniolă.
A traversat mai multe/diverse
ocupaţii în cotidianul naţional: profesor de
liceu (Urziceni, 1960-1963), corespondent
relaţii francofone la IRRCS (1963-1967),
cronicar literar și șef al redacţiei literare a
Televiziunii Române (1967-1970), redactor
şef al revistei „Radioşcoala” (1970-1978),
redactor şef de secţie la „Revista Română”
(1978-1986), după care s-a pensionat (gr. II
de invalididate, 1986).
Lucrările sale esenţiale sunt:
Literatura română în lume (1969, în colab., în
română /franceză), Ieşirea din metaforă (1972,
studii de semiotică sociologică despre
poeţii şi proza­torii contemporani), Memorial
invers (1976), Confesiuni esenţiale (1977,
eseuri de sociologia literaturii), Nostalgia
comunicării (1978, alte eseuri de sociologia
literaturii), Conversaţii de bunăvoinţă (1980,
eseu despre adevăruri uitate), Sociologie şi
bioestetică (1987), Repere pentru o sociologie
a valorii literare (1989), Eseu despre moartea
viguroasă. 13 epistole către Dumnezeu (1996),
Eminescu versus Dumnezeu sau Blestemul în
genunchi (1999).
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 document
Cărturar rasat, Constantin Crişan a
reali­zat ediţii critice comentate cu aplomb
şi pro­bitate ale operelor lui Alexandru
Caludian (1972), dar şi ediţii exemplare ale
textelor încredinţate de poeţi din priete-
nie: Nichita Stănescu (1985, vol. Frumos ca
umbra unei idei; 1995, vol. Cărţile sibiline),
Horia Groza (1995, Poezii).
La fel a procedat cu lucrările lui
Robert Escurpit din care a tradus două
(1974,1980), precum și cu paginile bizare
ale lui Urmuz (1983).
Este autorul scenariului ”Respirări”
de Nichita Stănescu pentru Teatrul Mic
din Bucu­reşti (1987), adaptând pentru
acelaşi teatru piesa lui Pierre de Boisdef-
fre, Goethe mi-a spus (1987).
Împreună cu Cătălina Buzoianu, a
tradus şi adaptat pentru Teatru Bulandra
din Bu­cureşti scenariul Iubitul de Mar-
guerite Duras (1988).
O latură mai puţin cunoscută a lui
a fost întreţinerea unei corespondenţe
private/ literare cu personalităţi distinse
ale spi­ritualităţii creatoare din ţară şi din
străină­tate: Emil Cioran, Mircea Eliade,
Eugen Ionesco, Constantin Noica. Léo-
pold Senghor, din care reproducem în
continuare, fiind inedită.
Mircea COLOȘENCO

pagina
83

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 remember

Mihai URSACHI

Am mare credinţă în destinul poporului român

şi al poeziei române
Cassian MARIA SPIRIDON în dialog cu Mihai URSACHI
Mă plictiseam profund în România din satul Ipoteşti, de lângă Botoşani. Tatăl
comunistă şi la Facultatea de meu, pe care îl chema ca şi pe mine, Mihai
filosofie marxist-leninistă Ursachi, era din satul Hândreşti, comuna
pagina Oţeleni, judeţul Roman.
C.M.S.: Aţi copilărit în apropierea
84
Cassian MARIA SPIRIDON: Ipoteştilor. Naraţi câteva întâmplări din
Domnule Mihai Ursachi, deşi născut la acei ani.
Strunga-Iaşi, în fapt sunteţi botoşănean. M.U.: Da, de multe ori plecam din
Explicaţi misterul. Botoşani către satul bunicilor şi al mamei,
Mihai URSACHI: Pe vremea împreună cu fratele meu şi cu alţi colegi de
aceea, băile Strunga erau renumite pentru la Liceul „Laurian”, oprindu-ne adeseori
calităţile lor. Multe soţii de ofiţeri mergeau la iazul Răutu, unde ne scăldam. Iazul era
să nască acolo. Dar nu am avut şi nu avem frumos, cu maluri verzi şi înalte, iar pe
nici proprietăţi, nici rude în acea frumoasă apă creşteau chiar nuferi galbeni. Broaştele
localitate balneară. vociferau.
C.M.S.: Câteva cuvinte despre C.M.S.: Care v-au fost dascălii din
părinţii d-voastră şi de unde erau de loc. timpul liceului ce merită amintiţi, liceu ce
M.U.: Răspund cu plăcere. Doamna l-aţi urmat la celebrul „August Treboniu
Virginia Ursachi, primul nume Lozneanu, Laurian” din Botoşani?
mama mea, care trăieşte, este originară M.U.: Învăţătoarea Peruşcă, diriginţii

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Chichifoi, Valvaric, Andrieş, d-ra Merescu,
refugiată din Basarabia şi care a fost
„ridicată” odată cu ceilalţi basarabeni, d-ra
Petrovanu la chimie (liceul dispunea de
un laborator modern de chimie, moştenit
din perioada interbelică), la fizică aveam
pe profesorul Heimer care nu se înţelegea
prea bine cu Chichifoi şi Valvaric. În 1958
sectorul românesc (naţionalist) al corpului
didactic şi mai mulţi elevi au fost arestaţi
şi duşi în închisorile şi lagărele comuniste.
A fost o arestare în masă. Mai târziu am
întâlnit mulţi dintre ei prin închisori şi
lagăre. Dar, din fericire, la data arestărilor
eu mă aflam deja la Iaşi, studiind Filosofia.
Dintre profesorii de la Iaşi voi evoca pe
marele psiholog Vasile Pavelcu, filosoful
Ernst Stere, prof. Stela Teodorescu.
C.M.S.: La Universitatea ieşeană
„Al.I. Cuza” aţi urmat Filosofia, dar
şi Filologia germanică. Le-aţi finalizat
pe-amândouă?
M.U.: Sunt licenţiat în germanistică,
la Universitatea din Iaşi. Licenţa şi
doctoratul în filosofie le-am obţinut la
Universitatea statului Texas.
C.M.S.: În ce conjunctură v-aţi
întrerupt studiile la Filosofie?
M.U.: Mă plictiseam profund în
România comunistă şi la Facultatea de
filosofie marxist-leninistă şi din cauza
aceasta, împreună cu bunul meu prieten,
regretatul Dorin Ionescu, student la
Politehnică, am hotărât să fugim din R.P.R.
Tov. Batcu mă invitase în biroul lui de la
„Cadre” pentru a-mi aduce la cunoştinţă
faptul că dosarul meu de student conţine
acte false, între care unul important.
Securitatea se ocupa cu verificarea
originii sociale precum şi cu supravegherea
comporta­mentului studenţilor şi profeso-
rilor. Asta poate face subiectul unui roman.
C.M.S.: Care sunt profesorii ce vi-i
amintiţi cu încântare şi care nu şi de ce?
M.U.: În primul rând mă gândesc
la profesorul nostru Vasile Pavelcu, marele
psiholog, şeful catedrei de psihologie,
profesorul Ernst Stere, Istoria filosofiei, dna.
Stela Teodorescu, asistenta profesorului
REVISTA FEED BACK
remember
Stere. De asemenea, nu pot uita pe prof. Isaac
Davidsohn, marele clasicist al Universităţii,
pe prof. Teofil Simensky, marele sanskritist.
Dintre colegi îmi amintesc de Stelian Baboi,
Ion Pogorilovski, Theodor Dima, Vasile
Miftode, Genoveva Logan.
C.M.S.: Ce a determinat arestarea
şi închiderea ca deţinut politic de către
regimul bolşevic?
M.U.: Urmărit de Securitate
şi anchetat de Cadre pentru activitatea
subversivă am hotărât să traversez
Dunărea înot în Iugoslavia, de unde să plec
în America. Din păcate, am fost reperaţi
la Turnu Severin şi arestaţi de şalupa
grănicerească tocmai pe când credeam că
am scăpat. Am fost condamnaţi la câte 4
ani temniţă grea, confiscarea averii şi 7
ani degradare civică. Am executat 3 ani la
Penitenciarele Jilava şi Craiova şi Lagărul
Luciu-Georgieni, fiind eliberat după 3 ani
tot din fortul 13 Jilava.
C.M.S.: Cu cine aţi fost „coleg”
de detenţie? Câteva amintiri din acele
vremuri danteşti.
M.U.: În 3 ani cunoşti mulţi oameni
în închisori şi lagăre. Nu-l pot uita pe
Crin Teodorescu, Alexandru Paleologu,
Alexandru Zub, Ion Semeniuc, contele
Teleky, părintele Leopold Hohenecker,
părintele Aluisie Tăutu, prinţul Mihail
Cerchez, fraţii Herdan, Ion Omescu şi alţii.
C.M.S.: După amnistierea generală pagina
din 1964, a politicilor între care v-aţi aflat,
cu ce v-aţi ocupat? Cum aţi supravieţuit? 85
Câteva amintiri despre Vapor. Mai este
cheia sub vapor?
M.U.: În aceeaşi toamnă m-am înscris
la Facultatea de Medicină, pe care am
părăsit-o după un an, când m-am înscris la
nou înfiinţata Facultate de Germanistică de
la Universitatea „Al.I. Cuza”. Părinţii mei
aveau o casă în Botoşani şi nişte pământ la
ţară. Exact în această perioadă am revenit
pe Vapor, căci el naviga încă din anii ‘50. Am
regăsit pe căpitanul Liviu Rusu, pe dna. sa
Olga, poeţii Ioanid Romanescu, Cristian
Simionescu, Adi Cusin şi alţii, prozatorii
Dimitrie Honciuc, Lăbuşcă şi alţii.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 remember
Am început să scriu târziu, după
vârsta de 25 de ani
C.M.S.: Care lecturi din adolescenţă
şi studenţie v-au marcat?
M.U.: Citeam E.A. Poe, Ch. Baudelaire,
A. Rimbaud, Mallarmé, Stephan George şi,
bineînţeles, clasicii, Goethe, Schiller etc.
C.M.S.: Când aţi început să scrieţi?
Care au fost primele texte? Când aţi
realizat că aveţi vocaţie? Când vi s-a impus
conştiinţa artistică? Care v-au fost primii
mentori?
M.U.: Prima lectură poetică a fost
Pastelurile lui Vasile Alecsandri. Mai târziu
am început să citesc Eminescu, Sadoveanu
şi, după cum am spus, poeţi francezi şi
americani. Am început să scriu târziu,
după vârsta de 25 de ani. Am publicat
primele poezii la vâsta de 27 de ani în
revistele „Cronica” şi „Gazeta literară”.
Toate cărţile mele încep cu primele texte
tipărite. Debutul meu a fost remarcat în
presă de Ştefan Aug. Doinaş, iar mai târziu
de criticii Cercului Literar de la Sibiu. De
asemenea, Nicolae Manolescu, Laurenţiu
Ulici şi majoritatea criticilor s-au ocupat de
scrierile mele.
pagina
86
REVISTA FEED BACK
C.M.S.: Debutul în presă a avut loc
destul de târziu, la 27 de ani, în 1968. V-am
ruga să detaliaţi.
M.U.: Scriitorul Stelian Baboi a
luat mai multe texte şi le-a dus la reviste.
Încât fără ştirea mea m-am trezit publicat
simultan în „Gazeta literară”, „Cronica”
şi peste scurt timp în „Iaşul literar”.
Devenisem deja un nume.
C.M.S.: Debutul editorial a fost
la numai doi ani de la cel publicistic.
Care au fost împrejurările şi dacă au fost
probleme la apariţia Inelului cu enigmă
(carte distinsă cu Premiul Festivalului
Naţional de Poezie „M. Eminescu”)?
M.U.: Cartea fusese respinsă integral
de către cenzură, dar, pe neaşteptate,
redactorul şef al Editurii Junimea, M.R.
Iacoban, mi-a propus publicarea întregii
cărţi, fără intervenţii, ceea ce s-a şi întâmplat,
designul aparţinând pictorului Ioan Gânju.
C.M.S.: Naraţi odiseea Missei
Solemnis, dar şi a volumului Arca.
M.U.: Missa Solemnis a fost de
asemenea respinsă de mai multe edituri,
până când a ajuns în mâinile regretatului
Ioanichie Olteanu, membru al Cercului de
la Sibiu şi director al Editurii „Eminescu”.
Ioanichie a publicat manuscrisul fără
intervenţii, dar cenzura a oprit difuzarea.
La un moment dat, după vreun an-doi,
Ioanichie a difuzat tirajul, destul de mare.
Cartea s-a vândut imediat, iar Ioanichie
a fost destituit. Dar Cercul nu dormea,
încât Ioanichie a fost numit director al
Revistei „Viaţa Românească”, unde imediat
am publicat un ciclu masiv de poeme. Arca
are şi ea o istorie triumfală. Ea a apărut în
final la Editura Junimea, din Iaşi, director
fiind M.R. Iacoban (bun de tipar mi-a
dat personal Vasile Nicolescu, pe atunci
preşedintele Comitetului pentru educaţie şi
cultură socialistă).
C.M.S.: Până la plecarea în S.U.A.
aţi călătorit prin câteva ţări europene. În
ce împrejurări şi cu câtă libertate?
M.U.: Se ştie că în vremea
comunismului nu puteai pleca în Occident
fără a iscăli o alegianţă faţă de regimul
comunist. Cum că te vei întoarce, că în
Occident nu vei critica regimul şi nu vei
lua legătură cu „duşmanii poporului”.
Eu am încălcat toate aceste reguli. Am
plecat cu o bursă a unei Agenţii Culturale
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

a Departamentului de Stat (S.U.A) şi în
deplină libertate. Prima haltă a fost la
Viena, de acolo m-am dus cu trenul până
la Paris, unde am întâlnit pe dna. Monica
Lovinescu şi pe domnul Virgil Ierunca. Ei
m-au cazat la un mic hotel- pensiune al
Europei Libere, unde a apărut de îndată
şi regretatul Noel Bernard. Acolo a venit
şi domnul Paul Goma, care m-a invitat la
ei acasă, unde am cunoscut-o şi pe soţia
sa, dna. Anca Năvodaru. Am avut destule
mijloace pentru a zbura în Portugalia, unde
m-am simţit foarte bine. Puţin a lipsit pentru
a cumpăra o mică proprietate pe malul
Oceanului, dar mi-am dat seama că aceasta
ar însemna rămânerea mea definitivă
în afara ţării (având casă şi pământ în
lumea liberă, cine s-ar mai fi întors în
România comunistă?). Or, eu eram legat de
publicarea operei mele în limba română, în
ţară. Apoi m-am dus la Roma, unde am stat
mai mult, întâlnindu-l acolo şi pe vechiul
meu camarad de detenţie politică, părintele
Leopold Hohenecker, fostul paroh romano-
catolic de Vatra Dornei. Am făcut o vizită şi
la Capri, pe urmele lui Axei Munthe. Am
stat şi în Germania, la Miinchen şi Koln.
Nu am iubit niciodată
comunismul
C.M.S.: După apariţia antologiei
Inel cu enigmă, în colecţia „Hyperion” a
Cărţii Româneşti, în 1981, aţi fost invitat
în S.U.A. (de către cine?) unde, odată
ajuns, aţi decis să cereţi azil politic. Ce a
determinat acest gest?
M.U.: Nu am iubit niciodată
comunismul şi la ora aceea nu vedeam nici
o ieşire apropiată a României din „lagărul”
comunist. Ca om liber, am ales să trăiesc în
lumea liberă.
C.M.S.: Câteva repere din existenţa
americană ce s-a desfăşurat, temporal,
circa 9 ani.
M.U.: De la Washington DC am luat
avionul către Los Angeles şi San Diego,
California, unde mă aşteptau prietenii mei
Cornelia şi Donald Eulert, care m-au condus
la vila lor dintr-un cartier rezidenţial.
Împreună cu Donald Eulert, poet
şi profesor universitar, şi cu alţi poeţi din
San Diego, am dat mai multe recitaluri
de poezie, ajutat de Cornelia Eulert. Din
REVISTA FEED BACK
remember
California am plecat în Texas, unde găsisem
un post de asistent la Departamentul de
limbi germanice al Universităţii Statului
Texas. Tot acolo m-am înscris la doctorat,
la profesor dr. Ronald Werth, şeful
Departamentului. În Texas clima este
foarte rea: căldură ca-n iulie tot timpul
anului şi umezeală. Încât am migrat pe
malul Pacificului în California, şi acelaşi
providenţial Don Eulert mi-a găsit şi
locuinţă şi post la Universitatea Statului
California din San Diego. În ultimii ani am
locuit şi pe ţărmul Oceanului, printre lămâi
şi portocali. Aveam şi câţiva palmieri înalţi
în curte. În La Jolla („bijuteria”) locuiam pe
strada Prospect, nr. 45, străjuită de cei mai
înalţi şi ridiculi palmieri pe care i-am văzut
vreodată (se mai văd câteodată prin filmele
hollywoodiene). Acei palmieri nu numai că
nu făceau nici un fruct, dar nu făceau nici
măcar umbră, fiind foarte înalţi şi cu o mică
ciumăfaie în vârf.
C.M.S.: Ce v-a impulsionat să
reveniţi, se pare definitiv, în ţară? Întreb,
pentru că au fost puţine cazuri de întoarceri
definitive.
M.U.: Nimic nu este definitiv în
lumea asta. Dar comunismul prăbuşindu-
se în Europa şi în România, am socotit
de datoria mea să vin în ţară. Pe de altă
parte, eu am fost întotdeauna un exilat
politic. Cauza exilului (regimul comunist)
dispărând, exilul nu-şi mai avea motivaţia.
C.M.S.: Aţi fost primul laureat al
Premiului Naţional „M. Eminescu”, ce,
prin tradiţie, se acordă anual, de ziua
naşterii poetului, la Botoşani. Care este şi
pagina
ar trebui să fie, în opinia dvs., semnificaţia 87
acestui Premiu?
M.U.: Este echivalentul premiului
naţional de Poezie care s-a decernat până
în 1946 inclusiv.
C.M.S.: Pentru o perioadă relativ
scurtă aţi fost director al Teatrului Naţional
„V. Alecsandri”. Cum vi s-a părut această
inedită experienţă?
M.U.: Am încercat, în primul rând,
să ameliorez condiţia materială a trupei
şi a întregului personal. Pentru aceasta
am făcut mai multe călătorii la Bucureşti,
ministrul Culturii fiind atunci d-nul Andrei
Pleşu. Acesta a aprobat toate cererile mele,
încât teatrul nostru a revenit la condiţia sa
firească de teatru naţional, „categoria I”.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 remember

în lung şi în lat. Probabil că e timpul să

se odihnească. Dar cu damele nu se ştie
niciodată.
C.M.S.: În Nebunie şi lumină, dacă
aţi arunca o privire în viaţa ce aţi trăit-o
în secolul de curând încheiat, care ar
fi faptele şi imaginile demne de a fi
consemnate?
M.U.: Prăbuşirea sistemului politic
comunist şi descoperirea Penicilinei.
C.M.S.: Acum, la moment aniversar,
ce ar vrea să ne spună Magistrul Mihai
Ursachi?
M.U.: Am mare credinţă în destinul
poporului român şi al poeziei române.
C.M.S.: Ce noutăţi editoriale pregătiţi
pentru acest an şi nu numai?
M.U.: A fost anunţată o ediţie cvasi-
completă a poeziilor, la editura Cartea
Românească. Mai demult încă trebuia
să apară o nouă versiune americană, în
traducerea lui Adam J. Sorkin, în S.U.A.

Iași, 2001

Casa şi terenul, via, stejarul

multisecular, pivniţa grecească
vor aparţine, după moartea mea,
Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi
C.M.S.: Locuitor al mahalalei celeste
Ţicău, la revenirea în ţară aţi constatat
că v-a fost răpită casa părintească din
pagina Fundacul
recuperare?
Dochia nr. 9. Sunt şanse de

88 M.U.: Nu.
C.M.S.: La Doi peri, într-o margine
a Iaşilor, aţi cumpărat o casă cu ceva
pământ în jur. Care îi va fi destinaţia?
M.U.: Casa şi terenul, via, stejarul
multisecular, pivniţa grecească vor
aparţine, după moartea mea, Asociaţiei
Scriitorilor din Iaşi.
C.M.S.: Limuzina Dodge, adusă din
S.U.A., aţi promis-o Muzeului Literaturii
Române din Iaşi, pentru a fi expusă în
Curtea Casei Pogor. Când se va împlini
această promisiune?
M.U.: Această hardughie se află la
câteva sute de metri de Muzeul Literaturii.
A fost o maşină bună, o lady care a străbătut
Oceanul, nu numai America şi Europa

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 remember

Cinci poeme de Mihai URSACHI

Ora zero
Şi iată acum, mult mai singur, eu strig către
mine:
Este curată nebunie să exişti la asemenea - Veniţi să clădim acea nouă Cetate
oră. pe zgura ruşinii şi umilinţei,
Ceasurile mici ca nişte insecte au fost mîncate în pustietate!
de cele de masă - Şi tot eu răspund, pe o mie de glasuri:
cloşte rotunde şi grase, care cotcodăcesc - Cetatea Putreziciune, Putreziciune...
şi cîrtesc cînd sînt înghiţite pe nemestecate
de nişte pendule abulice şi monstruoase.
Acestea sînt mistuite pe’ncetul de orologiul Oraşul metafizic
pontifical din clopotniţă
datînd încă din secolul al doisprezecelea al Oraşul acesta e construit din idei,
tuturor erelor. fiecare din cărămizile sale e o noţiune.
Al doisprezecelea fiind deci ultimul ceas,
el se roade pe sine pe dinăuntru Deci pe bulevardul Terţiului Exclus,
pînă se isprăveşte la demonstraţia cu numărul 77, silogismul
şi nu mai rămîne nimica din sine. Barbara, figura întîia,
aici locuiesc, într’o mare şi veche dilemă
La asemenea oră e nebuneşte să exişti. din care nu ies niciodată.

Cetatea Putreziciune Missa brevis

O, trebuie să’mi clădesc o nouă cetate
pe molozul ruşinii şi umilinţei...
Sălbatec de dureroasă a fost dărîmarea,
halucinantul asediu şi ura’mpotriva
acelei iubite, atît de iubite, adînc putrezite
şi împuţite
cetăţi...
Puterea trufaşă s’a spart ca faianţa
izbindu-se’n ziduri:
nici vicleşug şi otrăvuri, nici daruri perverse,
ci numai speranţa...
Concentricul cleşte, asediul acela tăcut, a
durat, spun,
trei milioane de ani cel puţin,
pînă ce zidul s’a ros de la sine, de vreme,
de lacrimi,
şi a ajuns străveziu şi subţire ca ţipla...
Pe locul cetăţii, iubitei Cetăţi, o, atît de
iubite,
numite Putreziciune -
molozuri de greaţă, ruşini, umilinţă,
duhoare dulceagă de cloroform...
Sînt îngerul tău zidit întru lumină,
icoană a dorului tău de făptură,
cuvintele arse’mi îngheaţă pe gură,
sînt fără de vină, sînt fără de vină.
Mi-e sete de îngerul alb al otrăvii. pagina
89
Împodobită cu florile morţii,
icoană de lacrimi, primeşte tămîia.
Se năruie cerul - zăvoarele porţii,
sînt eu, am venit, aleluia.
Iarăşi
În noaptea aceasta iarăşi mugeşte.
Mugetul lui, ca un răcnet
de locomotivă cu aburi.
În noaptea aceasta iarăşi pogoară
ca un bivol din cer.
Răgetul lui muribund debordează,
fluviu greoi, horcăind peste maluri.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 in memoriam
DAN
LAURENŢIU
(1937-1998)
Un poet al stărilor crepusculare
În cazul poetulului Dan Laurenţiu
critica literară a pedalat de-a lungul anilor
pe orfism, pe muzicalitatea aproape clasică,
pe tonul incantatoriu, pe un anume hiera-
tism şi solemnitate.
Poet metafizic, Dan Laurenţiu se
înfăţişează cititorului în postură de apostol
al stărilor crepusculare. Avem de-a face cu
o voce poetică gravă, cu un orfic nemântuit
care-şi adânceşte cu fiecare carte obsesii-
le. Născut la Podu Iloaiei, localitate aflată
lângă Iaşi, absolvent de filologie ieşeană la
Universitatea „Al.I. Cuza”, poetul debuta
în 1967 cu volumul de versuri Poziţia aştri-
lor. Au urmat volumele: Călătoria de seară
(1969); Imnuri către amurg (1970); Poeme de
pagina dragoste (1975); Zodia leului (1978); Privirea
90
REVISTA FEED BACK
lui Orfeu (1984). Aceste volume l-au propul-
sat pe poetul ieşean în prima linie a liricii
noastre postbelice. Mutându-se la Bucu-
reşti, unde va locui până la sfârşitul vieţii,
va mai publica o serie de cărţi de poeme
profunde, tragice, spectaculoase: Ave Eva
(1986); Psyche (1989); Călătoria mea ca martir
şi erou al timpului (1991); 101 poezii (1993);
Femeie dormind (1993); Mountolive (1994),
Pătuţul metafizic (2002).
E interesant de urmărit la acest
poet al marilor simboluri alternanţa sacru-
profan, relaţia conceptualizată cu Dum-
nezeirea. Montolive e o căutare fără sfârşit
în acest sens, o carte comparabilă cu Ele-
giile duineze ale lui Rilke, în care poetul îşi
asumă tragismul: „ De ce oare obrazul meu
este/ atât de întunecat/ în această noapte/
doar am văzut/ surâsul Tatălui meu/ în
Paradis aşteptându-mă/ cu toată graţia/
nimic nu mă poate opri însă/ din plâns şi
rugăciune/ eu ştiu că viaţa mea/ a fost dăru-
ită/ pentru lumea aceasta/ lumea aceasta
sunteţi voi/ aveţi datoria să duceţi/ mesajul
acestei vieţi/ care se stinge/ Acolo”.
Despre acolo şi despre dincolo se
autointeroghează poetul într-un lung şi
neliniştitor poem numit Mountolive: „Cea
mai adâncă voce/ cu care Dumnezeu a creat
Lumea/ este vocea ta/ ea vine din pădure//
din noapte/ din haos/ ascult la telefon/
această voce// din pădure/ din noapte/ din
haos// Când se va lăsa seara/ voi scrie un
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

nou poem/ acest poem va purta numele
meu/ moartea universală”. Prin cele mai
bune cărţi ale sale (Poziţia aştrilor, Privirea
lui Orfeu şi Mountolive), Dan Laurenţiu s-a
fixat în istoria noastră literară ca un impor-
tant, original poet neoexpresionist, venind
în linia marilor poeţi metafizici, pe calea
de aur a poeziei româneşti deschisă de
Eminescu şi continuată de Bacovia, Magda
Isanos, Labiş, Cezar Ivănescu.
Andrei STURDZA
Călătoria
Iubitule, iarăşi îngheaţă
sfera luminii tale simbolice
o pasăre a bătut cu aripa în geamul nostru
bine-ai venit prinţ al întunericului
sori negri îţi mângâie fruntea
culcată pe braţele mele
de remuşcarea unui geniu
rătăcit lângă o fiinţă muritoare
va opri timpul va opri timpul
de-acum va fi ceea ce a fost
în amurgul adus de zăpezile
mâinilor tale obişnuite cu suferinţa
uită căderea eu sunt pacea somnului
rămâi şi cenuşa mea înstelându-ţi
pleoapele de mătasă
îţi va lumina calea prin moartea puternică
Regretul
Desigur desigur acea noapte
Culcată la picioarele tale aurii
când timpul prin mine îşi anunţa
destinul cu o gură indiferentă
o desigur acea noapte
de iarnă când abia se născuse
un copil sacru din respiraţia
mea agonică acea noapte cu buze albe
de întristare şi de suspin
acea noapte când furia
zăpezilor se mai revela ca un nimb
al gloriei mele funerare
REVISTA FEED BACK
in memoriam
desigur a fost pentru mine
o noapte liniştită o noapte sfântă
ce fericită m-ai sărutat pe gură
ce regret al morţii incoruptibile
Noapte liniştită
Şi eu am pleoapele grele
grele ca două valuri de sare
sunt o umbră ce se clatină spre casă,
casa mea va creşte pe umbrele mării
dar sfânt este jocul
vinovat al luminilor din întuneric
şi paşii noştri par copii ai nimănui
şi curg asemenea izvoarelor dincolo
Coroană
Păsări de noapte tremură pentru mine
sunt o lacrimă
căzută din ochiul rece al timpului
păsări de noapte zboară pentru mine
şi cât de senin
a putut să fie cerul
pe care au plâns
aripile noastre de penumbră
aici lângă uşa amară
din spinii cuvintelor
coroană mi-am făcut
să trec pustiul
dincolo îngerii dorm
amintirile stau în genunchi pagina
la ţărmul mării albastre 91
zguduite de răsăritul feroce
acel timp fără durere
îl voi uita
între vechile coloane
mă rostogolesc ca o lacrimă
Crinul
O, când priveai lumea cu ochii în lacrimi
sfere luminoase cădeau din ceruri
şi cu aripi de îngeri se aşezau
la picioarele tale predicând iubirea şi
pacea
o penumbră de aur în amurgul
acela culcat pudic într-o ţară neprihănită
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 in memoriam

îţi sărbătorea chipul de efeb glorios

şi lira ta cucerise favoarea zeilor

ce fiare întunecate beau astăzi

apa muzicii funerare o, styxul
era pe atunci încă un slăvit
loc al mântuirii şi ochii tăi străluceau
fericiţi

cine ştie de când în această

noapte electronică un balet
de păsări mecanice îţi sfâşie
pielea de aur ai fost un copil

dacă au putut cândva să-ţi vrăjească

inima îndurereară acele nimicuri
sfinte iară cine ştie de când în noapte
un balet de păsări mecanice te sfâşie

obrazul tău se retrage ca o lacrimă

de sânge în peştera iniţială
în mormântul acela albastru
acum vei sărbători învierea unui crin

Întoarcerea fiului risipitor deci la casa iluzorie

Să merg pe această dîră de sînge
poate cineva suferă
la capătul ei
poate cineva e rănit
şi are nevoie de ajutorul meu
cerul fierbinte se zbate se zvîrcoleşte
pagina deasupra capului ca o foaie de ziar
o hîrtie dogorită deasupra focului
92
himere fantome simboluri înaintea ochilor
dar iată şuviţa aceasta
de sînge mă duce-n pustiu
iată sfinxul o Doamne
şi Fata Morgana
iat-o mă atrage ca un magnet
ca un vîrtej aspirîndu-mă irevocabil
de dînsa nu mă pot apăra
am ajuns o vad cum şezînd
întinde bratele roze spre mine
eu mă lipesc de ea hohotind sînt iar un
copil
am lacut drumul înapoi am revenit
din inima pustiului
Fata Morgana este mama mea
ea mă strînge între coapse şi mă ascunde
iată-mă iarăşi ceea ce
am fost de la început o iluzie
cu ochii prihăniţi ai unui
înger căzut privesc îndărăt
dîra de sînge pe care m-am
întors acasă la mama
a dispărut în pustiu
acesta a fost drumul vieţii mele
Ave Eva!
În pîntecul femeii cum doarme dus
Cuvîntul!
el a căzut acolo de unde? drept din cer?
dar nimeni nu răspunde; afară bate vîntul
şi-un diavol şchiop alături de calul lui de fier
şontîc-şontîc aleargă spre alba odaliscă
surîzătoare, goală, lungită într-un cot;
vai! cît de inocentă-i! nu ştie ea ce riscă!
amuşinîndu-i coapsa cu măgărescul bot,

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 in memoriam

el scoate fum şi flăcări pe nările păroase; Peştişorul de aur

miroase a pucioasă în răcoros eden
şi aerul se-ncinge; pleoape de mătase Ce fericit sînt că mă scald
clipesc, încep să vadă; ci demonul obscen, în sexul tău de mătase
acolo e întunericul
cu cal cu tot şi coame, stridentă fierărie, mai dulce decît lumina soarelui
ce-au tulburat şi rîul şi verdele copac
cu păsări cîntătoare, minune! — nu se ştie acolo este o lumină
pe unde o fi şters-o: în jur nu-i nici un drac! pe care o aştept să vină
am mîncat spiriduşii
şi deschizînd albaştri ca două lacuri ochii pe care mi i-ai băgat
de-a binelea trezită din cel mai dulce somn
îşi pune trupul pudic sub paza unei rochii tu cu pumnul în gură
căci vede cum alături de ea un tînăr domn peştişorii din Oceanul Pacific
în infinita şi sacra apă a liniştii
m-au strigat peştişorii Domnului
cu păr de aur moale adoarme-ncet, cînd
vîntul
Loranthus Europaeus
un marş funebru cîntă la nunta cea de lut Filius meus
din pîntecul femeii eliberînd cuvîntul Magnus Orfeus
care s-a-ntors la ceruri mîhnit de ce-a nu ne bea
văzut nu ne mînca
noi avem ceva
de-atunci poeţi cu lira şi îngeri cred că de pentru tine un grăunte
va mai reveni silaba divină printre noi,
la pîntecul tău iarăşi va trage! ave eva! cit un munte
osana! slavă ţie! doar tu, din bieţi strigoi, de aur
dacă ne vei mînca
din şerpi şi duhuri rele, din monştri, dacă ne vei bea
lighioane
orbecăind prin smîrcuri, căzuţi din
paradis,
ne vindeci aste trupuri ingrate şi sărmane
şi zei atotputernici ne faci din nou.
pagina
Nunta cea de pe urmă
93
Aşa trecură veacuri peste noi
eu stau aici pe lînga un strigoi
tu nu apari prin nouri suntem doi
o tu lunatic spectru de apoi

la tine toata inima şi raza

sublimă a divinităţii curg
tu eşti tăcerea aurul exta
luminii care tremură-n amurg

tu eşti mai bună decît mine-odată

ai fost o zînă pe zăpezi în munţi
acum acum cu gura ta de ciocolată
şopteşte-mi iar la umbra tristei nunţi
a fost iubitul meu ca niciodată

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 portrete critice
Vasile MUSTE
SAU
TRADIŢIONALISMUL
RITUALIC ŞI ORACULAR
Născut în Coruienii de Maramureș,
licențiat în filosofie și jurnalism la
Universitatea din Cluj, Vasile Muste debuta
cu poeme în 1975, colabora cu poeme și
eseuri la revistele Tribuna, Astra, Orizont,
însă în volum abia în 1997 (Înstelarea frigului).
Asta nu înseamnă că acest poet trăitor în
Sighetu Marmației, obsedat de miracolul
versului, n-a ținut în permanență sus steagul
poeziei, al rostirii poetice. A fondat și condus
revistele Tisa, ETC, Țara Maramureșului, este
de ani de zile principalul organizator al
Festivalului Internațional de Poezie de la
Sighetu Marmației.
Cărțile sale de după debut au apărut
firesc, precum plozii născuți natural și arătați
lumii cu dragoste: Constelația copilăriei (1998),
Carte de vizită (2003), Proprietarul de distilerii
pagina (2008), Însingurarea îngerilor (2010), Copilăria
94
REVISTA FEED BACK
- Iubirea - Singurătatea (2011), Cartea împăcării
cu iarba (2011).
Poet neoexpresionist, cu viziuni
originale asupra realului și devenirii ființei,
Vasile Muste excelează în autoportrete,
de autodefiniri ale poetului într-un real,
deseori incomod, agresiv, precum în această
Biografie selectivă: „s-a spus despre mine
că sînt specialist în copilărie că ştiu/ pe
dinafară cursurile de disperare ale bunicilor
mei/ şi la nevoie pot face rost de păsări pe
cer/ că la marginea memoriei deţin grădini
suspendate/ unde cultiv primăveri nelumite
că seva-mi urmează copacii/ cu braţele pline
de flori pe drum spre biserici/ şi clopote
aruncă-n ferestre cu nuci de lumină/ că nu
mai rămân în praful speranţei la capătul/
parcului când luna trage raze şi adună
îndrăgostiţii/ în podul casei cu cărţi despre
originea nopţii/ lângă viespi locuind ilegal
pe sub corni/ la Vima Mare pe pământurile
colectivizate de iarbă/ că încă din viaţa şi
din camera alăturată/ mă mai aude mama
trântind poarta spre visul/ în care voia
să rămână// a fost odată/ n-ar fi fost să se
spună.”
Vasile Muste e un mare antrenor de
fapte ale realului, un fel de anahoret care
îmblânzește sălbăticiunile. Spune poetul:
„scriu și acum cu mâna mamei peste mâna
mea/ frunză urcând în inima pădurii unde
nu teama ci iubirea/ poate ajunge.” Sau: „am
fost fratele mai mic al sălciilor plângătoare
nu/ vânător cu toate că frunza lor m-ar fi păzit
cu ea/ aş fi-nsemnat cărările fără început şi
sfârşit şi chiar/ împotriva întunericului scut
trunchiul lor mi-ar fi fost// acum se deschide
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

spre cer cântecul fără-ntristare/ demult nu
mă mai ţine de mână draga copilărie/ tăcute
cruci pe dealuri coboară lumina către duşi/
în linguri mici de lemn din aşchii de arbori
bătrâni// în dreptul inimii să-mi ridicaţi un
crin/ tăcut trăiască viaţa unui rege/ al tatălui
al fiului al sfântului amin/ deasupra mea e
Cine înţelege.” (Și dacă nu).
Și încă: „de-o vreme dureros mă tot
întreabă umbra/ ce poruncești”; „peste viaţa
mea săpătorii vor arunca într-o zi cer şi
pământ/ apoi acolo va locui un animal uriaş
ce l-am detestat/ întotdeauna lumea doar
obişnuia să-i spună nemilosul timp// oamenii
lăsa-vor pentru mine câte o firimitură de
gând/ cruci mişcătoare în cer păsări tăcute
se vor îndepărta de tristeţe/ purtând în cioc
firimiturile acelea/ până la castelul din al
cărei fereastră va râde viaţa-mi cealaltă.” (La
întâlnire n-au fost oamenii).
Poemele lui Vasile Muste au un
dramatism discret, o filosofie captivantă
desconspirând o percepție originală a
realului, dar nu departe de sindromul unei
sănătoase tradiții lirice respirată textual
cu autentic profesionalism. Singurătatea e
percepută și acceptată ca pe o normalitate
care adâncește și întețește întrebările:
„prin oraș ploile fac trotuarul am tot mai
puține/ vești despre mine încât nu știu de/
ce acest pumn de țărână și lacrimi poartă/
încă numele meu.” Alteori, poetul percepe
Singurătatea ca armă: „locuiţi de primăvară
sînt poeţii/ asemenea vieţii de copilărie/ şi
ochiul păsării de zbor/ pe valuri de linişti lin
foşnitoare/ înspre ţara departe/ steaua lor nu
se poate trăi/ şi nu se poate purta/ pe nici o
cărare spre moarte// în dreptul singurătăţii
lor însă/ ca în dreptul armelor nu e bine/
nimeni să stea.”
Viziunea morții iminente e îndrăgostiţii
asemănătoare la Vasile Muste cu aceea a
lui Eminescu din Nu voi sicriu bogat sau ca
viziunea lui Lucian Blaga din atâtea poeme.
Să cităm în întregime poema Împotriva liniștii:
„când fi-va să plec foşni-vor câteva frunze/ în
grădina casei câteva fire de iarbă vor refuza
să se nască/ voi pleca singur pe cărarea
deschisă de urme şi flori/ în zilele acelea
amintirea mea vă va părea nelumească//
pe străzi în oraşul din nordul îngheţat va fi
sărbătoare/ luminiţa va dansa mai departe
în visul unui necunoscut/ pregătiţi de
muncă la fel cum ar fi pregătiţi de moarte/
REVISTA FEED BACK
portrete critice
cetăţenii altei lumi într-o seară mă vor duce
pe scut// în partea nevăzută a lunii va avea
loc un cutremur de rouă/ câteva picături
provocând răni de mărimea unor oraşe/ vor
cădea peste dealuri şi sângele verde va porni
spre/ toate câmpiile Pământului – această
planetă sinucigaşă.”
Poet oracular și ritualic, cultivator
de mistere, cutreierat adesea de
contropitoare melancolii, Vasile Muste își
construiește poemele sale cu volute narative
dinamizatoare fără a părăsi metafizicul și
nevitregind textul de mister, de sacru și de
mitul logosului întemeietor.
Daniel CORBU
BIOGRAFIE SELECTIVĂ
s-a spus despre mine că sînt specialist în
copilărie că ştiu
pe dinafară cursurile de disperare ale buni-
cilor mei
şi la nevoie pot face rost de păsări pe cer
că la marginea memoriei deţin grădini
suspendate
unde cultiv primăveri nelumite că seva-mi
urmează copacii
cu braţele pline de flori pe drum spre bi-
serici
şi clopote aruncă-n ferestre cu nuci de
lumină
pagina
că nu mai rămân în praful speranţei la
95
capătul
parcului când luna trage raze şi adună
în podul casei cu cărţi despre originea
nopţii
lângă viespi locuind ilegal pe sub corni
la Vima Mare pe pământurile colectivizate
de iarbă
că încă din viaţa şi din camera alăturată
mă mai aude mama trântind poarta spre
visul
în care voia să rămână
a fost odată
n-ar fi fost să se spună
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 portrete critice

CORUIENI AM FOST EU ÎNSUMI venit de dincolo de azi aş fi murit mai

O VREME
am băut lapte din Coruieni - sânul patriei
mele
şi mai târziu din celălalt din dreptul ro-
tund horincă
cea mai grozavă horincă din lume
urlau lupii pe dealuri când horinciile îşi
începeau lucrarea
înfricoşătoare doar pentru copii şi
necunoscători
cei fără şcoala fructiferilor pomi ce aco-
pereau vara satul
cu un scut verde încât nu putea fi detectat
nici de
invizibile avioane americane locul deve-
nind inexpugnabil
nici o forţă terestră nu ar fi reuşit să-l
atingă măcar
cele mai mari vise de pe pământ aici fer-
mentau
iniţiaţii descopereau atunci galaxii în
boabe de rouă
şi grozavi deveneau copiii doar la vederea
mărgelelor ei
dar şi a celor ce fetele la gâturile lor lungi
le purtau
hau-hau urlau lupii pe dealuri şi prin
pagina pădurile din jur
96 hau-hau făceau neiniţiaţii după un păhărel
şi lumea îşi pierdea deodată orice contur
înainte de dragul tău şi
n-ar mai fi-nflorit cireşii inima mea spre
tine revărsată că toate
mările lumii mi-ar fi purtat sângele spre
sângele tău în corăbii
de aur însorind vindecând şi salvând
naufragiaţi până la
genunchii tăi coborând toate oştirile lumii
mele de drag neîncetat
când totu-n jurul meu se stinge pleca-voi
adunând toate stingerile
în lumina îndurerată a mea
DE ÎNDĂRĂTNICIE
n-ai învăţat suflet al meu să te bucuri pen-
tru mieii
din casa lângă care te-ai strâns în ierni
friguroase
pentru drumurile străbătute desculţ spre
dimineţi
cu soare îngropat în struguri pentru coro-
ana
întreagă ce-şi leagănă frunza nimănuia
asemeni
tu ştii numai mormintele înecaţilor traşi de
sălcii
plângătoare la mal numai păsările ce-şi
strivesc
propria umbră numai dunga zilei pe care
mai vin
la casa părinţilor cu buzunarele pline de
lumânări

IUBIND MĂ-NDEPĂRTEZ DE STELE PE TISA

MOARTE
iarăşi mi se rupe umbra de glezne cu zgo-
mot de măr înflorit şi trece
cânt totu-n jurul se stinge vieţii mele foc
peste râul din Nord pe pământul acela pe
să-i dea câteva
unde de multă vreme
stele ce mi se sprijină cu raze în buzunarul
oamenii de lângă mine în loc să are cu plu-
de la piept să-nchid gul colindă numai cu ochii
cărări ce ar putea cu praful lor de aur să-mi şi privirile lor sunt brazde tăiate în aer ce
atingă până spre se văd uneori când râul
dimineaţa mai vechi iubiri şi altor rosturi devine tăcut şi însingurat iar în urmă răsar
să le treacă pragul stele mici şi joase pe care

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 portrete critice

copiii le pot lua să le poarte în buzunare

dar pentru că par luminiţe
aprinse în case fără părinţi ele rămân
mereu acolo pe unde oamenii de
lângă mine în loc să are cu plugul colindă
numai cu ochii

MI S-A SPUS

aşa mi-au spus trăieşte e ultima zi şi-am

trăit
dar ei nu ştiau unde sfârşeşte ziua iar zilele
lor
nu se-ntorceau în dimineţi şi nu căutau
demult
rădăcinile lângă care adesea mă opream să
ascult muntele
copilăria pietrei lui din adânc întoarsă
acolo să-i
apere înzăpezitele vârfuri
în partea nevăzută a lunii va avea loc un
aşa mi-au spus când m-au alungat din cutremur de rouă
copilărie câteva picături provocând răni de mărimea
dar îndelung am rămas în preajma-i încer- unor oraşe
când vor cădea peste dealuri şi sângele verde va
să mă-ntorc încât nici astăzi nu ştiu dacă porni spre
trăiesc tot ultima zi sau infinirea copilăriei toate câmpiile Pământului – această
planetă sinucigaşă
ÎMPOTRIVA LINIŞTII
LA ÎNTÂLNIRE N-AU FOST
când fi-va să plec foşni-vor câteva frunze OAMENII pagina
în grădina casei câteva fire de iarbă vor 97
refuza să se nască peste viaţa mea săpătorii vor arunca într-o
voi pleca singur pe cărarea deschisă de zi cer şi pământ
urme şi flori apoi acolo va locui un animal uriaş ce l-am
în zilele acelea amintirea mea vă va părea detestat
nelumească întotdeauna lumea doar obişnuia să-i
spună nemilosul timp
pe străzi în oraşul din nordul îngheţat va fi
sărbătoare oamenii lăsa-vor pentru mine câte o
luminiţa va dansa mai departe în visul firimitură de gând
unui necunoscut cruci mişcătoare în cer păsări tăcute se vor
pregătiţi de muncă la fel cum ar fi pregătiţi îndepărta de tristeţe
de moarte purtând în cioc firimiturile acelea
cetăţenii altei lumi într-o seară mă vor până la castelul din al cărei fereastră va
duce pe scut râde viaţa-mi cealaltă

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 portrete critice

MÂINI ÎMPREUNĂ

scriu şi acum cu mâna mamei peste mâna

mea frunză urcând în inima pădurii unde
nu teama ci iubirea
poate ajunge făcând cărări subţiri şi albe
înspre
zei scriu şi acum şi-asemeni mâinii mele
deasupra mamei se clatină iarba

CĂRŢILE DE IARBĂ ALE

PĂRINŢILOR

demult nu mai citesc decât cărţile de iarbă

FAPTUL NOPŢII DIVERS
pe străzi întunecate ultimii câini au fost
împuşcaţi
s-au descoperit trasoare dintr-o gura de
stea
pe ziduri se văd şi acum umbre de călăi
deghizaţi
pagina poetul ştia totul într-o limbă ce nu mai era
98
la sosirea salvărilor sângele se amestecase
cu zorii
nu luase nimeni în seamă acest amănunt
numai păsările erau de culoarea altor vic-
torii
decât a celor ce sînt
s-a adus mult var pentru groapa comună
apoi s-a întors fiecare în braţele neamului
său
nimeni n-a plâns şi nu şi-au urat noapte
bună
prin dreptul caselor ziua a trecut ca o
părere de rău
ale părinţilor dorm noapte de noapte cu ele
sub pernă şi toamnele îmbătrânim
împreună
scriu greu părinţii mei mai ales dimineaţa
pe fire cu file de litere subţiri găsesc adesea
boabe de rouă de la o vreme scrisul lor îl
doar intuiesc şi iată poate viaţa toată n-am
făcut altceva decât să traduc
iarba în limba română
SINGURĂTATEA CA ARMĂ
locuiţi de primăvară sînt poeţii
asemenea vieţii de copilărie
şi ochiul păsării de zbor
pe valuri de linişti lin foşnitoare
înspre ţara departe
steaua lor nu se poate trăi
şi nu se poate purta
pe nici o cărare spre moarte
în dreptul singurătăţii lor
însă
ca în dreptul armelor nu e bine
nimeni să stea
ŞI DACĂ NU
am fost fratele mai mic al sălciilor
plângătoare nu
vânător cu toate că frunza lor m-ar fi păzit
cu ea
aş fi-nsemnat cărările fără început şi sfârşit

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 portrete critice

Lucian Vasilescu, Echim Vancea, Vasile Muste

şi chiar OBSESIA UMBREI

împotriva întunericului scut trunchiul lor
mi-ar fi fost de-o vreme dureros mă tot întreabă umbra
ce porunceşti acasă
acum se deschide spre cer cântecul fără-
ntristare lasă pe altă dată îi spun lasă
pe altă viaţă
demult nu mă mai ţine de mână draga
copilărie
iar şi iar
tăcute cruci pe dealuri coboară lumina
ce porunceşti acasă
către duşi
în linguri mici de lemn din aşchii de arbori
celor ce sînt
bătrâni tot mai puţini
bună voie
în dreptul inimii să-mi ridicaţi un crin
tăcut trăiască viaţa unui rege dar celui ce-ai fost
al tatălui al fiului al sfântului amin
deasupra mea e Cine înţelege arca lui Noe
arca lui Noe
pagina
99

Vasile Muste
cu Ion Maria si
Ioan-Es.Pop

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 biblioteca de poezie

ANIMALELE DOMESTICE SEMĂNĂTORUL DE LA AMIAZĂ

Omul cheamă fără-ncetare animalele spre
casa lui.
Le prinde şi le mângâie, le invită să intre în
lumea sa.
Ele mugesc la poarta lui; ridică spre noi
ruga ochilor.
Apropierea lor se frânge pe prag.
Pragul e însemnat acolo unde se aţin ele
înălţând ochii:
ele nu pot să meargă mai departe.
Ele stau de pază acolo; veghează la porţile
lumii noastre -
paznici nemişcaţi la graniţa de netrecut.
pagina
100
El
Pe brazdele degerate ale oraşului
Merge
Fără altă sămânţă decât ochii
El
Pe pârloagele de asfalt
Se mărunţeşte
Fără gest măreţ şi printre
Alţi semănători ridaţi care se evită
Veri posomorâţi fără moştenitori
El seamănă
Grăunţele privirilor
Neliniştite pe strada stearpă şi pe care şi le
împart cu toţii între ei
Căutând secretul celor ce se bucură
El seamănă întrebări mânioase
Şi grăunţele sar din piatră
Abia a sosit că de pe pavajele neîntrerupte
Se ridică o iarbă adevărată murmurând
Gelosul fără să aştepte recoltează şi pune
în hambar
Fructul copt înainte de termen se usucă în
suflet.

BARCA EXALTATĂ
Barcă exaltată cu pânzele sus unde corpul
Se îmbracă în nerăbdarea ce-i seamănă
Şi cugetul lui atunci condus în măruntaie
Cunoaşte aceasta:
Profund mim al plecării
Artera mişcă braţul
Osul etravă are dâră de sânge

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


FAŢĂ CUM IESE DIN MĂRĂCINIŞ
Faţă cum iese din mărăciniş
Aurită vegetal
Ornată cu licheni urâţenie de ţărână
Un peisaj terestru cu ierburi putrede
De mirişte acestea cresc
Ca şi pielea e solul
CEI PE CARE DOLIUL
Cei pe care doliul îi îmblânzeşte
Bătrâni deveniţi poeţi la soare
Încrezători în hieroglifa de aici
Ca şi când ar fi mestecat o iarbă
Care schimbă însăşi prietenia
TOTUL SE ÎNGĂDUIE
Totul se îngăduie şi se juxtapune numere
şi hortensii
Bleu şi verde în spectrul zilei
În timp ce din balconul perfect mobil
Veloce omul artropod se apleacă peste
Sufletul cu faţete al oricărui lucru
Omul heliotrop
Omul antropoid
PALMĂ DATĂ
Palmă dată de noaptea cu inele
obrazului
Înaltul înaltului coboară în pieţe
Totul devine dăunător
Şi apropiat din fericire
În jurul grădinii
În visul cu centură cu ţinte al porumbeilor
Rândunicile evită şi marea
Noaptea trecea
INTIMITATE MAI MARE
Intimitate mai mare cu astrele
Şi noaptea sondată mai adânc
În noaptea apropiată pământul
O ia spre soare această stea dilatată
În inima nopţii ziua
Noaptea nopţii cunoaşte
O stea mai strălucitoare
REVISTA FEED BACK
biblioteca de poezie
SE PETRECE-NTRE NOI
Se petrece-ntre noi
Aerul între mâini salut
Şi mâna între saluturi
Şi salutul pur interval
Nimic cu nimic jucându-se
Trimiţându-şi unul altuia frumoasa apariţie
ZILELE NU SUNT NUMĂRATE
Zilele nu sunt numărate
Să ştim alcătui un convoi de deportaţi care
cântă
Arbori cu şolduri de rugăciuni
Ofelia în plutirea timpului
Asonanţe conducând un sens spre albia
poemului
Cum vom numi ceea ce dă tonul?
Poezia ca iubirea riscă totul pe semne
PIETRELE PUSE ÎN LANŢURI
Pietrele puse în lanţuri
Unul se ridică în casă
Zgomote de femei sfâşiind feţe de pernă
Şi cărări în acvariul pictorilor
În carne vinele pe divan până la anus
Apa jovială alături de somn în timp ce
Prevenit de sufletul prins
El îşi lasă moştenire ultimele clipe
AŞTEPTAŢI
Aşteptaţi să fiţi purtaţi de un înger
pagina
În locul unde vederea se oferă fără magie
Ţărână fragilă sub creasta mâinilor 101
Totul e marş în care se-nalţă nu Babel
Nici columbariul însuşi văzut de Iacob
Ci unde suie pământul pe altarul solului
Până-n acel punct al său dacă ştim
Unde analogia pistelor sale ne duce spre
Munţii despicăturile lizierele apele sale
Crăpături între ore în care asemeni catârului
Drumul lui mă împarte între tot şi tot
CHEI CENUŞIU
Chei cenuşiu din care cade momeala zăpezii
Ziua declină în coincidenţa sa
Bărbatul şi femeia îşi schimbă-ntre ei
chipurile
Vinul e leneş în tablou
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 biblioteca de poezie
Trecînd în clepsidra lui de sticlă
Şi artistul iute la inimă prin simboluri
Dotat cu încredere ezită:
Piatra e oare mai frumoasă în zid?
UN COPIL
Un copil sub pleoape era prins de recul
(stomacul ziceau ei)
Respingere mai departe ca orice distanţă
trezită
(mutaţie fără ameţeală)
A învăţat
Această liră imaginară
Ce-aleargă-n jurul pământului
Apoi necesitatea fără figură îl ferea
Când ştiu numele
Lumea începu să sfârşească
În spatele lui
GÂNDEŞTE-TE LA CEI MARI
Gândeşte-te la cei mari din palate
Unde prima formă avea măsură
De pas de tigru pe piatră
Iarba era pentru păuni lucizi
Vazele pentru lebădă Marmura pentru câini Criticau merele
În preajma calului toată lumea tăcea
Vânau grifonul pentru a-l aduce pietrelor care se întoarce ca vântul
Şi ca să poată şi ei locui
pagina
102
REVISTA FEED BACK
BLEU GRI
Bleu gri puţine culori permise cerului
Permise pământului dar variate în borne
Am văzut trecând raţe stochastice
Tăcerea cu castaniete a mărului
Toamna în care corpul se răceşte
Îşi corupe ciupercile în franjurii drumului
De pe pragul unde există, care încadrează
câmpul
El întufişează roşul carpenului care rezistă
Şi lasă să se-adumbrească trunchiuri
osmotice
UN ÎNTREG ORAŞ
Un întreg oraş în acoperişele satului...
Prânz repetat adesea
Acest câmp e al meu ziceau bieţii copii
Vremea rea inima rea
violetul vaierul
«Trece un înger» cu o pană în mână
Cuvânt al sfârşitului nu există pentru corp
Greşeala originară: o spălătură
care ne goleşte şi facem dicţionarul
Cepele atârnă ca nişte continente
ROCILE FLORILE FLUVIILE
Rocile florile fluviile bântuite de formă
eroică
Zei hidrificaţi pirificaţi hilificaţi lucruri
Cum se ivi cioară laur
Cine sunt ei această mască acest mulaj de
om
Al căror poem bănuieşte geneza în tăcerea
lui
A părea înseamnă a muri şi nemuritorul se
retrăgea
LUMEA-ŞI ÎNTINDE OASELE
Lumea-şi întinde oasele
Anotimpuri promoroaca mării
De-asupra acestui golf unde ulmii rivali
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 biblioteca de poezie
Sau când vântul sufla coarnele soarelui
Sau încă prin flori Dumineca pe alee
Mulţimea ca un vechi text iranian
Ruşinea pe seama căreia trăim ca Iov
Refuzând-o ca o condiţie a noastră
Se leagă direct de Dumnezeu

(Când curierii începură

Vrejuri ale unui rosaceu regal
Oră de oră în noapte în cărţi
Sau explozia infuzoarelor
Ieşite din limpezimea Luvrului)

Şi le întinde până la ţărmurile pe care ziua

le aşează
Dezlegând raniţa de stele întinsă pe
pământ
Şi neted şi cu o uşoară suflare desface
arborii
Pe etajera fluviului Dimineaţa dezvăluia
şansa
Ca şi parcursul fără a goni noapea
Cele patru colţuri s-ar închide mai târziu
cu
Noduri nebuloase şi lucruri atunci
confundate din nou

E NEVOIE DE UN CITITOR

E nevoie de un cititor de un gest de o

hârtie
De o oglindă Tu eşti faţă foaia mea
despicătura mea
Eu sunt ţesutul pentru ca tu să fii vidul pagina
tău Suprafaţa 103
Pentru ca mâna să frece Valea unde apa se
ascute
Rădăcină unde solul tresare Albul tău
negrul meu
Scobitura pentru greul meu albul pentru
ca să fiu
Acest desen care nu voi fi Tu eşti piele
pentru
Alfabetul meu Eram aerul pentru ca tu să
nu te sufoci
Alveolă pentru ca tu să fii arcadă

(Din Oui-Dire, Gallimard, 1966)

Traducere de Șt. Aug. DOINAȘ

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 meridianele prozei
Elena GURO
INVOCAREA BRAZILOR
Sunt prost, sunt netalentat, neînde-
mânatic, însă mă rog vouă, înalţilor brazi.
Ba sunt chiar foarte inabil, sunt – un fricos.
Ieri m-am speriat de un ins pe care nu-l
respect. Din frică, nu am învăţat nici să
conduc bicicleta. Pentru nimic nu-mi ajun-
ge putere de voinţă, însă eu mă rog vouă,
înalţilor brazi.
Ieri, unei doamne generoase, care mi-a
dat lapte şi biscuiţi, nu m-am hotărât a-i
recunoaşte că eu – scriu versuri decadente;
n-am făcut-o din chinuitoarea spaimă că
pagina
104 ÎN SFÂRŞIT SOARELE
În grădină stă un tinerel neamţ-repe-
titor. Are spinarea niţel orfană, însă chiar
acum a început să i-o încălzească soarele;
mâinile i se bălăbănesc, de asemenea – şi
picioarele. În mers, pentru echilibru, îşi
ţine gura întredeschisă, înfăţişarea sa fiind
oarecum aiurită; în schimb, urlă cu plăcere
cu vocea-i de bas – nu chiar demult primită
în dar de la mama-natură. Nefiind încă în
stare a-i face faţă glasului bărbătesc, uneori
rage prea de tot, după care priveşte vinovat
spre casă.
Soarele îl încălzeşte mângăios.
REVISTA FEED BACK
Zece
povestiri
dânsa m-ar fi întrebat cine şi unde mă
publică. Astfel, i-am spus că primordiala
vocaţie a vieţii mele e de a da cu pasiune
lecţii. Astăzi, de ruşine şi remuşcări, – mă
ciomăgesc eu însumi...
Ieri, mi-am încheiat poemul,
nicidecum precum aş fi dorit iniţial, ştiind
că voi ajunge să se râdă de mine... Dar iată
că toţi ceilalţi s-au dus să se plimbe spre
gară, – iar eu mă rog vouă, îanlţilor brazi,
pentru că fără voi sunt nespus de prost,
nespus...
FIUL
Ploua cu găleata şi era frig. Lângă
gară, în întuneric, stătea un om ud până la
piele. De necazul ce-l încleştase, a uitat să
se dea sub streaşină. Nici nu observă că e
ud lioarcă şi răbegit. Din întâmplare, chiar
nimeri direct sub şuvoiul jgheabului de
scurgere...
Nu observă că a îngheţat de-a binelea
şi zgribulea acolo ca o pasăre de pripas ce
s-a prostit rău de tot şi continua să stea în
bătaia ploii. De sus, apa se prăvălea în şuvi-
ţe groase, dănţuind, parcă, şi râzând...
Cam peste trei zile omul muri.
El era fiul meu, fiul meu, unicul şi
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

nefericitul meu copil.
Acesta nicidecum nu era fiul meu, nici
să-l fi văzut vreodată nu mi s-a întâmplat,
însă l-am îndrăgit pentru faptul că stătea
sub şuvoaiele ploii ca o pasăre de pripas,
şi din mare durere care-l încleştase, nici nu
observase, nici nu-şi dăduse seama...
VASIA
V-au minţit ei, părinţii voştri! An de
an, dânşii mint tineretul. Însă eu sunt
mamă, nu mă las cumpărată, şi o să vă
spun adevărul.
Da, ei v-au minţit, învăţându-vă să
spuneţi: – Viitorul – situaţie fermă... Tână-
rului nu trebuie să i se rişte viitorul... Pro-
blema e prea serioasă. Că el doar are în faţă
viaţa întreagă!...
Însă pe mine, mama, n-o să mă poţi
minţi. – Când se vor întuneca peste hâr-
ţoage cu scris fără sens ochii în care eu am
privit ca în cer!
Spune-mi, băieţaşule de doisprezece
ani, – ce vezi tu când ţi se spune – „Viito-
rul”?! – Vezi ogorul, lunca, – soarele, râul şi
luntrea – nu?! Că n-o fi doar vraful de hârtii
şi numai masa pentru jocul de cărţi, noapte
de noapte, întreagă până în zori, în clubul
îmbâcsit de fum înecăcios...
Aşadar, ia aminte! Ţie nu-ţi vor lăsa
viitorul tău! Te vor înşela. – Lunca, luntrea
şi râul nu ţi le vor da! Cu aceşti ochi deja
decoloraţi nu-ţi vei mai găsi viitorul: cu
prietenii, cu acea domnişoară, – cu acel
drum care îţi prevestea adevărata ferici-
re!! Pentru că ţi s-au decolorat ochii! Peste
sprâncenele tale primăvara deja nu-şi mai
tricotează umbrele tandre... De pe ruşinata
ta faţă aplecată spre pământ – deja nu se
mai revarsă lumina...
„Ce brav s-a făcut Vasia dumneavoas-
tră!”
O, da, pe tine te-au dresat ca în muş-
truluială de cazarmă, astfel că te-ai pome-
nit în pragul uşii, ghemuit, cu capul între
umeri, dar întinzând gâtul, delicatule puiuţ
de cămilă!
– Minciună! Voi nu vă gândiţi la
tineri, ci vă îngrijiţi doar de bătrânii care vă
REVISTA FEED BACK
meridianele prozei
seamnă şi pe care îi înţelegeţi! Iar tinereţea
o urâţi, pentru că prea de tot o invidiaţi,
ca nu care cumva să vă întunece ochii cu
puritatea, onestitatea şi capacitatea ei de a
crea cu adevărat. La bătrânelul pleşuv şi cu
burtică ce călătoreşte spre Karlsbad – iată
la cine vă gândeaţi voi când vorbeaţi peltic
despre „ferma situaţie”. Iar pe tânăr – încă
de pe când era băieţandru, pe durata între-
gii primăveri l-aţi tot silit să jinduiască
libertatea oraşului, să vadă zi de zi insu-
portabila curte a gimnaziului, îngrăditura
cenuşie de piatră – cu ochii stinşi iremedia-
bil ai ocnaşului resemnat să le vadă... An de
an l-aţi privat de primăvară! – De steluţele
liliachii din pădurea împrimăvărată, de flu-
turaşii multicolori, dimineţile, – de veselele
romaniţe ca sorii minusculi în marea sevei
verzui a ierbilor. Iar când dânsul nu se
supunea – îl forţaţi, fără a cruţa mijloacele.
Chiar dacă nu-l loveaţi, era şi mai rău – îl
minţeaţi: – „Învaţă, Vasia, învaţă, vei fi mai
deştept!...” A! Chiar să fi crezut cu toată
seriozitatea că el va fi mai deştept, – după
ce în cei mai sensibili ani s-ar fi lipsit de
întreaga lume a lui Dumnezeu? Învaţă de
copil! Dar primăvara? Dar când să înveţi a
iubi primăvara, – când te vei ramoli, obosit
iremediabil?
Mai deştept! Dar parcă nu voi înşivă
spuneaţi că: „La ce-ţi folosesc ţie toate aces-
te manuale atât de tâmpit alcătuite? Pentru
că oricum le vei uita pe toate şi nu-ţi vor fi
o iotă de folos!...” pagina
Iar voi, pentru propriile necesităţi, 105
parcă nu aţi avut grijă să vă alegeţi cu ope-
rele poeţilor, cu muzică, flori, vile, călătorii
peste hotare?!
– Dar Vasia? – Vasia trebuie să înveţe!
Nu aveaţi ochi să-l vedeţi pe Vasia vostru,
îi invidiaţi juneţea, vă grăbiţi să-l vedeţi
cât mai curând constrâns de mundirul cu
epoleţi, ca să nu vi se mai arate în ochi,
amintindu-vă de lumina chipului său bun
– de înger uitat de voi în ceruri. „Piaptănă-
ţi moţul! – Chip de viteaz!...” ironizaţi voi,
când vi se întâmpla ca, prin milităroşenie,
să observaţi că înfăţişarea lui e de o deose-
bită solaritate... L-aţi dat la unitatea milita-
ră, impunându-i să-şi potrivească fiece pas
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 meridianele prozei
sub bătaia tobei, sub urletul muştruluielii.
Însă în tot acest răstimp, an de an înfloreau
şi se scuturau mălinii, îşi făceau cuiburi
rândunelele!
Cu câtă aviditate sălbatică se întâmpla
să privească el, uneori, verdeaţa! Voi nu
ştiţi? Aţi uitat? Aţi uitat iremediabil, de azi
încolo nu mai ştiţi.
L-aţi răzleţit de animăluşele lui, unice
fiinţe care îl înţelegeau. Dar pe el, atunci,
l-aţi întrebat ce ar dori, ce râvneşte dânsul?
Se împotrivea şi plângea, îmbrăţişând
gâtul câinelui, în acea dimineaţă noroioasă,
când l-aţi dus la unitatea militară. Nu-i aşa
că vă gândeaţi să-l faceţi fericit? Fericit pe
el, cel de atunci, neîndemânaticul, subţi-
raticul Vasia? – Aşa e?... Nu! Pentru că pe
cel de atunci pur şi simplu l-aţi ucis, adu-
cându-l de jertfă viitorului domn pleşuv
chinuit de hemoroizi, ce avea să apară pe
lume din trupul tinereţii pe care a-ţi tortu-
rat-o. Domnul chel care vă seamnănă, care
a pierdut însăşi gustul şi sensul vieţii...
În acea dimineaţă m-aţi minţit şi pe
mine, mama lui, silindu-mă să mă dedau
şi eu făţărniciei şi să-l implor. – „Tata e atât
de indispus! Eu sufăr de anevrism. Vasia,
tu trebuie să-ţi cruţi mămica”. – Astfel că
în acea dimineaţă noi l-am ucis pe Vasia,
fiul meu. Ba nu, chiar mai rău, i-am întins
o cursă, aruncându-l în groapa pentru lupi
unde el a putrezit ani la rând cu picioarele
frânte, – unde murea de foame sufletul
său, – până s-a stins definitiv. Şi, ca nişte
pagina
106
O femeie într-un văl, de Elena Guro, 1910
REVISTA FEED BACK
complici, am plecat de la groapă, surzi la
ţipetele lui de ajutor.
Cât a tot plâns el acolo, nopţile, muş-
când perna! – Credeţi că atunci ar fi fost
fericit?
Mai apoi, maturizându-se, veni şi-mi
spuse: „Am întâlnit-o pe ea, – presimt că
este anume dânsa! Dar de ce nu m-a recu-
noscut şi ea? De ce, mămico, aceasta nu
poate fi nicodată reciproc?”
Ce aş fi putut să-i răspund? Domni-
şoara ta? Da, ea îl va îndrăgi pe Vasia meu!
Pe Vasia cel cu chipul timid, ochi încreză-
tori şi cu neîndemânatic bălăbănitoarele-i
braţe-greble... Însă pe tine te-au „îndreptat,
îndrumat”, dragul meu, încât abia dacă şi
eu te mai pot recunoaşte! – Te-ai îndreptat
şi ai ajuns un adevărat bărbat! Tu, cinov-
nicul meu cu împuterniciri speciale! Dra-
gostea, – Ea, Soarele, lunca, râuleţul. – Nu,
acum tu uită de toate astea, pentru că e
timpul să faci o partidă convenabilă! Cama-
razii, prietenii! – La ce bun?! Pentru că ori-
când şi oriunde vei avea în prejmă colegii
de serviciu! La ce ţi-ar folosi vocaţia? Vei
primi decoraţiile curente, vei fi avansat în
serviciu. În faţa ta se aşterne nu lunca, dra-
gul meu, ci cariera şi comerţul – precum am
şi visat noi să se întâmple...
În fine, acum eşti fericit cu adevărat?
Unde ţi-a dispărut zâmbetul?
CAVALERUL TRISTEI
FIGURI
1
Incontestabil, atunci când Cavalerul
Tristei Figuri zbura de pe aripa morii – obij-
duit şi înjosit, în văzduh dânsul izbea în gol
cu picioarele – şi era foarte însingurat.
Cum mai avem uneori nevoie de tan-
dreţe! Şi iată-mă visând că: pe neaşteptate,
el dădu de o adevărată Mavră* rusă de
câmpie, încât anume ea l-ar fi oblojit, pan-
sat, dezmierdat:
„Ah, bolnăviorul meu! – Vai, drăguţu-
le! Că şi pe tine o mamă te-a născut, pros-
tuţul ţânc sugaci şi-l legăna, chin şi-amar
nu cunoştea, tu însă orăcăiai-plescăiai, şi
sugei, şi tot gurluiai ca porumbelul! Ai, ai!”
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 meridianele prozei
Iar peste mare, undeva departe spre Şi tu îl vei crede cu dragă inimă...
nord, s-ar fi îndoit înaltul stufăriş, s-ar fi Însă în acelaşi timp, ca şi până
udat-uscat parâma-funiuţa. Ar fi ţipat pes- acum, pe bulevard vor alerga automo-
căruşul-pescăruşa! bilele.
Şi blocurile fabricilor, roşii, din cără-
2
mizi, înfuriindu-se, vor ţăcăni, ţăcăni, ţăcă-
– Mămică, da’ Don Quijote era bun? ni.
– Bun. Deocamdată, pe cei mici, ca tine,
– Dar l-au bătut... Ce milă mi-i de el... oraşul îi ascunde în tihnitele buzunare ale
De ce? periferiilor rămase în paragină, ca pe o mie
– Pantru ca să se întâmple năzdrăvă- de flecuşteţe, însă mai apoi...
nii, şi tu să râzi când citeşti.
– Dar el muri de multă vreme?
– Ah, da lasă-mă odată, parcă nu e
PALAVRE DE COPIL
totuna? Ce ştii tu, Lelia, nu e decât o poves-
te, deoarece Don Quijote nu a existat nici-
când. – Dădacă, dacă pisica se va mărita, va
– În acest caz de ce au mai scris car- avea copii?
tea? Mămico, oare chiar să fi minţit ei în – Sigur că da.
cărţulie? – Copii vor creşte, dar pisica?
– Tu mă sustragi de la cusut, du-te la – Va îmbătrâni.
culcare. – Dădacă, pisica moare? Ce milă mi-i!
– Dacă o cărţulie minte, înseamnă că – Ea moare, însă sufletul îi rămâne.
e o cărţulie rea. Rău i-i bunului Don Qui- – Dar dacă pisica a fost sfântă? Poate
jote în ea. Iar el a devenit viu, ieri a venit pisica să ajungă înger?
la mine, s-a aşezat pe marginea pătucului, După urechiuşe va avea o măturice.
a suspinat, a oftat şi a plecat... Era atât de Măturice rară-clară.
lungan, încât abia de-şi mai împleticea Va zbura ca păsărica!
picioarele... Pisicuţa zburătoare –
– Lelia, bagă de seamă, o să te pedep- Ce se vor mai speria păsărelele de ea,
sesc, eu nu suport palavrele deocheate. – numai că dânsa nu le va atinge
Pentru că nu mai are nevoie de ele! pagina
_________
*Mavra – unul din duhurile rele în – Dădacă, da’ pisica are suflet? 107
mitologia slavilor de est. – Dar adormi tu odată sau nu, răutate
ce eşti? Acuşi îţi arăt eu ţie!


MĂ TEM PENTRU TINE
PISOIUL BOT
Mă tem pentru tine. Prea te asemeni
tu unui lăstăraş pufos de frag. Şi nu din te Luminosul suflet al pisoiului
miri ce săruţi tu pisoiaşii între urechi. lămurea odaia. El avea o burtică albă
Mă tem ca nu care cumva să te obijdu- de animăluş. Sufletul îi era de animăluş,
iască oamenii. micuţ, nevinovat, şiret şi de o înţelepciune
Nu este exclus să vină un mic diavol de fiară. Iată de ce luminosului bătrân
mascat şi să-ţi spună: îi veni să înveţe pisoiul a vorbi sau pe
„Totul e nimic, în afară de sunetele oameni să-i înveţe să tacă şi să contemple
caterincei din curte...” ceea ce tainic este.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 meridianele prozei

ÎMPĂCAREA ANUNŢUL DIN ZIAR

Eu am obijduit iremediabil un om, Deosebit de călduroase sunt pufoaice-

care nu se jelui. Ca prin trădare, l-am lipsit le din puf de cămilă, de asemenea şi izme-
de ce avea mai tandru şi mai drag. După nele, ciorapii şi suporturile pentru burtă.
aceea a urmat o noapte îndelungată. Dimi- Se procedează astfel: într-o ambusca-
neaţă, mi-a fost atât de ruşine şi de dureros, dă, sunt vânate tinere şi luminoase spirite,
încât, în pofida orgoliului personal, alergai lungane şi cuminţi, asemănătoare auriilor
la el să-i explic. cămiluţe găligane acoperite cu puful sfintei
Ah, uneori potirul toamnei se ridică aurore. Le alugă la grămadă, pocnind prin
spre cerul palid, încărcat cu aurul bucuri- văzduh din bici, şi tandrele, blajinele fiinţe,
ei, mierea şi purpura fericirii procurate în prea de tot blajine, ca să se poată înţelege
schimbul nopţilor de insomnie mai înde- cât de dureros li-i ceea ce li se întâmplă, se
lungate decât ale mele şi ale tale şi despre bulucesc, strâmtorându-se, întinzându-şi
care aşa şi nu va afla nimeni vreodată.
gâturile unele peste altele, lipindu-se strâns
După omoplaţii săi încovoiaţi ruşi-
de îngrăditura cioturoasă, în înghesuială
nos am înţeles, am înţeles că deja nu mai
pierzându-şi puful delicat.
am pentru ce să-mi cer iertare de la cel pe
care l-am prădat, deoarece el m-a şi iertat, Acest puf al cămiluţelor cereşti, deo-
astfel că despre aceasta – reieşea – se putea sebit de călduros cu înviorătoarea lui căl-
să nu mai vorbim. Astfel că la început dură primăvăratică, mai apoi este adunat
m-am bucurat. Mergeam alături, ca şi până de pe pământ, de prin scaieţi, pentru a se
atunci. Însă peste un mic răstimp mi se face din el pufoaice.
făcuse frică de a mai fi împreună cu el, din – Dar nu cumva bietele cămiluţe
cauza celor pe care le suferise în tăcerea sa, sunt ucise? mă întrebase cineva îngrijorat.
din cauza că aşa şi nu mi-a povestit nimic – De ce le-ar ucide?... Pur şi simplu
vreodată. Ce noapte lungă! Cu jenă şi spai- le gonesc, le tot gonesc, până le cade tot
mă priveam la spatele lui încovoiat, la gâtul puful, după care le şi lasă iar să plece în cer
lui alungit a supuşenie. Mergeam alături. până la data următoare, iar puful le creşte
În teii aleii fremăta o ploaie tihnită de frun- la loc doar într-un singur minut, ba chiar
ze galbene. Iar eu deja nu mai aveam cura- mai frumos ca precedentul.
jul să fiu prietenul său. Parcă venise timpul
să-i mai fac vreo porcărie. Din propria-mi Traducere de Leo BUTNARU
pagina vină am meritat să-i trădez prietenia şi să-l
las de unul singur. Şi îmi dădeam seama că
108 va suporta amara nedumerire şi nu mă va
condamna.
Din acest motiv m-am şi răzbunat,
răcindu-mă faţă de el.
O, tu ţi-ai meritat singurătatea, auzi,
auzi, tu, insuportabilule de bun ce eşti!
Ţi-ai meritat singurătatea. Cea mai pros-
tească rugă este ruga ta despre Potir! Şi aşa
va fi atâta timp, până când lumea de noi
întocmită nu se va înfăptui pe sine şi nu va
fi scăldată în lacrimi.
Iată tinerii scoruşi ce s-au împurpu-
rat a jertfă, stând sub un perete de cetină;
înflăcăratele potire ale tomnei. Alege-l pe
oricare. Iar toamna ştie totul şi despre tine,
şi despre noapte, şi despre noi – călăii tăi. Pictură de Elena Guro

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Miodrag PAVLOVICI
Serbia
CUNOAŞTERE
Totul e adevăr
cum se vede
ziua şi noaptea
şi ceea ce ni se arată
în vis
prin voia de sus
şi ceea ce grăieşte
peştele de pe masă
şi femeia
care se îmbracă în solzi
spun unul şi acelaşi lucru
niciunul nu are imaginaţie
NEOLITICUL AICI
De lângă Dunăre
încă există ovăz
mai departe la nord
ierburile sunt seci
tot ce ştie un om
a fost obţinut
pe-o terasă
din noroi se nasc
secerişul ulcioarele
prin tufe zboară
păsări minunate
oamenii se strigă unul pe
altul
de la un mal până la
mlaştină
le place tot mai mult să
sape
și să descopere cranii
REVISTA FEED BACK
galaxii lirice
PIEȚE
Sub magazinele
uriaşe
aflăm
sunt gropi
în ele stânci
o lumină cenuşie
şi un afiş
acesta te trimite
spre o adâncime mai mare
în care
există o prăvălie mai mare
în care cumpără furnicile
bogate
şi toată marfa încape
într-o ţeastă de om
PÂINEA ŞI VINUL
Vinu-i furtună, vârtej şi tumult,
pâinea-i o tabără liniştită,
vinul e o clopotniţă, imensă şi pustie,
prima cuvântare a apostatului, un strigăt,
pâinea e un zid de apărare al celor
sărmani,
masă pentru orbii neputincioşi,
umbrar deasupra Mării Moarte,
vinul e limba aprinsă,
o mică verigă de aur a viselor,
gingii care trăncănesc dulce,
pâinea-i salutul spicelor rămase,
icre bune din râuri,
vinul - sclipirea de argint a mâniei,
hărmălaia stafiilor între două oraşe,
în strâmtoare îl poţi răpi precum pe-o
soţie, pagina
înalţi pâinea ca un cap luminos.
109
Atunci se ating cele două forţe
şi li se-nfrăţesc tâmplele,
în faţa ta, în cupă, la miezul nopţii:
din lipia cea neagră se prelinge o perlă,
iar creanga-nflorită se risipeşte în sânge.
Setea şuieră-n tine ca o şopârlă,
te ridici răzvrătit de iubire
şi ceri să se bea şi să-nflorească,
iar această prefacere îţi răsună-n urechi.
Groaza la masă.
Pe degetul unuia dintre ucenici, sare -
în zori, când toate ţi se arată,
gloata doarme. Cine oare ne va spune
mâine
în ce trup se preface pâinea,
la ce adunare ne va chema vinul!
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice

VIZIUNEA
E târziu să mai mănânci tot felul de
cărnuri
care coboară pe o pânză până la acoperiş
acolo unde se află cocoşul şi Petru lângă
un coş.
De ce cu această hrană teofagă mă-mbii
acum când nu mai poftesc trup de zeu?
Mă îmbii cu creasta cocoşului din rai
ce-i asemeni cu o coajă de portocală,
cu-o lipie din aripa unui înger,
cu lacrimi din ochii ciocârliilor
care urmăresc patima pustnicilor.
Îmi îngăduie mirodenii din mâinile
zeiţelor
izgonite, ca nişte sclave, pe insule-
ndepărtate.
Îmi dai momiţe de la statui,
jarul unor crengi de măslin
şi peştii cei laţi cuprinşi de ruşine.
Iar eu postesc.
Acoperişul îmi ţiuie.
Târziu a sosit încuviinţarea ta se opreşte dinaintea târgului şi le vinde pe
să nu ne ferim de hrană, toate
să se întoarcă sălbăticiunile-n cer şi vede cum i se deschide în faţă
şi fumul de pe coapsele berbecului, uşa cea mai îngustă, o uşă-n nisip.
interdicţiile ni s-au părut veşnice! Nimeni nu-l mai cunoaşte-n cetate.

Nu mai urmăresc adevărul despre bucate, Şi mulţi ani ca un greier năuc

nu vreau nici stele crăcănate, nici scoici el se usucă-n nisip
care mă îmbie - tu, nălucă, întoarce-te la şi îşi udă floarea inimii cu o apă
bătălia de sus. interioară
Despre urmaşi este vorba aici, despre încordat ca la cea mai nemiloasă cursă.
carnea care grăieşte: Nu există un asemenea suflet înaripat
cu toţii sunt creaţi, spălaţi, jumuliţi, nici
chemaţi, şi pe toţi viermii-i acoperă Harpya de
asemenea dudelor, această revelaţie - e carne
pagina vestea din veac: care n-a venit
să-l încerce
110 nici popor ales nu există, nici soi
murdar!
şi toate
TATĂL PUSTIULUI chipurile, toate
zeităţile goale
Pe strada încinsă, în faţa bisericii, pe care le-a vândut în tinereţe,
copiii strigă şi nu se ştie de partea cui îl împrejmuiesc în groapă cu propria
sunt, sclipire,
pustiul este foarte aproape şi domoale cu braţele însângerate el s-a apărat chiar
cuvintele fără să doarmă,
şi-un om păşeşte, săpându-şi legământul tot mai adânc în
el vrea să înfăptuiască o carte, lutul ce se mărunţea
cămilele-l urmează, el porneşte spre casă nesfârşit,
şi tremură în loc să se ofilească sau să ardă, el
ca la întâlnirea dintâi cu femeia, parcă la urmă începu să emane lumină.
iar colo chipurile goale din sală, Grecii se născură încă o dată cu el.
se decide să se despartă de ele,
le aburcă sus pe cămilă - Traducere de S. GVOZDENOVICI și
în spinarea cocoşată a lumii - L. ALEXIU

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


António Lobo
ANTUNES:
Întoarcerea
caravelelor
Mioara BAHNA
Apărut în 1988, romanul scriitorului
portughez António Lobo Antunes (n.
1942), Întorcerea caravelelor [AS NAUS]
– Editura Humanitas, Bucureşti, 2003,
traducere din portugheză şi note de
Micaela Ghiţescu –, printr-un amestec de
voci narative, de perspective, de areale
geografice, cu populaţii diverse, la care
naratorul auctorial (care nu oferă însă un
punct de vedere totalizator al viziunilor din
carte) se raportează uneori polemic, alteori
ironic sau parodic, este o scriere de mare
complexitate care frizează realismul magic,
aşa cum, de pildă, îl caracterizează Lindsay
Moore.
Trăsătura definitorie a cărţii, în
planul conţinutului, este continua împletire
ori suprapunere a realului cu imaginarul,
oniricul, referenţii textului – numărul
personjelor, al planurilor, al datelor de tot
felul din care se compune materialul epic –,
în cascadă, fiind extrem de denşi, dinamici,
încât caracterul proteic al întregului
generează, uneori, ambiguitatea şi, în
consecinţă, dificultatea decodării, aspect
sporit de frazele ample, arborescente. Iată,
de pildă, una, selectată aleatoriu: S-au dat
ordine poliţiei să-l conducă, printre scuze,
la Spitalul São José, Pe aici, domnule
amiral, fiţi amabil şi nu ne şifonaţi
uniformele, logodnica dumneavoastră
străină aşteaptă la aeroport, medicii i-au
administrat o injecţie, infirmierii l-au
REVISTA FEED BACK
eseu
ras în cap şi l-au despăduchiat, i s-au
procurat nişte haine decente cu argumentul
Puneţi-vă costumaşul ăsta care-i ultima
modă la Amsterdam, şi am avut neplăcerea
ca, după ce a fost ascultat Consiliul de
Stat şi s-au consultat partidele politice
cu reprezentare parlamentară, să-l trimit
în Angola, unde nu-l cunoştea nimeni,
cu o slujbuliţă obscură de inspector la
Compania Apelor, ceea ce însemna că în
intervalele de luciditate, verifica un contor
sau două şi gata, nu-l mai deranjau, nu-i
cereau socoteală, se limitau să-i înmâneze
salariul cu sfatul meu personal să uite
de el, un bărbat care naviga ca puţini
alţii până ce febra nimfelor tágides şi
mania sirenelor din Cacilhas i-au răsucit pagina
angrenajele minţii.
Polifonia narativă, în spatele căreia 111
se presupun conştiinţe distincte, face ca
materialul epic să nu se deruleze cronlogic,
cu atât mai mult cu cât, frecvent, epicul este
suspendat de planul digresiv, care îl poartă
pe cititor înainte şi înapoi pe scara timpului,
textul căpătând de multe ori aspect eseistic-
mediativ, alteori epopeic. În plus, şarjând
amintita complexitate narativă, scriitorul
apelează inclusiv la mise en abîme, de
pildă, când, în pupilele unui personaj sunt
refractate bazine cu crocodili, siluete de
piraţi şi caravelele lui Dom João de Castro
sub un cer de catastrofă, ancorate în marea
de icter de la Diu.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
Universul romanesc este „asediat”
de cititor odată cu Luís – al cărui nume,
ca şi ale altor personaje, este o aluzie,
pentru că trimiterile livreşti abundă în
roman, după cum se precizează şi în notele
de subsol, ale traducătoarei, în cazul lui,
la poetul Luís de Camões –, personajul
care cară după el cadavrul tatălui său, din
Africa până în Europa, aşa cum lumea îşi
pagina cară după sine trecutul, până când ajunge
să nu se mai distingă de prezent, la fel ca
112 organele intrate în putrefacţie ale mortului
care ajung să se scurgă din coşciug.
Exoticul este o altă trăsătură
definitorie a lumii înfăţişate de scriitor, iar
corolarul lui e pitorescul, redat abundent,
panoramic şi pus în antiteză cu spaţiul
natal, portughez: ... noaptea la Lisabona
nu miroase a plantaţii de cafea, a casa cu
coloane a stăpânului pe via virgină a ierbii,
a pata fortăreţei São Paulo, a vasta şi
profunda răsuflare a pământului: miroase
a gaz butan, a prăjeli, a ciuma secolelor
trecute, a vrăjitorii şi a baligă de mârţoagă
bolnavă în onduleul maidanului. Sunt
construite, din astfel de detalii, tablouri
REVISTA FEED BACK
ample cărora nu le lipseşte aura poetică:
În acea perioadă a plouat fără încetare
o furtună care arpegia la harpa-clavecin
pe acoperiş. Vântul răvăşea crengile
manghierilor dezorientând azimutul
păsărilor, iar ultimii soldaţi plecau sub
ambardeele apei.
În general, lumea din roman e
fără identitate, majoritatea personajelor
nefiind numite decât prin statutul social,
prin vreun aspect biografic etc. – soţia;
divorţata de agrimensor; o vecină cu aur
în dinţii cariaţi; un inspector de la finanţe
care, ascunzându-se de poliţiştii regatului,
făcea negoţ cu fraţi siamezi şi mărunţişuri
de cositor; un poet cu părul pudrat şi
pantofi cu şireturi şi toc înalt etc. –, fiind
surprinsă într-o epocă tulbure, determinată
de aşa-numita Revoluţie a garoafelor roşii,
şi, pe acest fundal, se produc sincronizări
ale realităţii cu visul, dar şi desincronizări,
în raport cu propria viaţă, pentru care
cuvintele unui personaj – Eu nu mai aparţin
acestui loc – să devină emblematice pentru
cei mai mulţi al căror destin a fost bulversat
/ fracturat de mult timp, dar care sesizează
(sau par numai a intui) că locul lor nu
mai e nicăieri, că sunt nişte dezrădăcinaţi,
cu o mare putere, totuşi, de a lupta să
se adapteze oriunde, în orice condiţii, în
Guineea, în Venezuela, Goa, Portugalia etc.
Scriitorul creează o umanitate
verosimilă, în pofida alunecării frecvente
în oniric, în fabulos, în vis, a notelor de
absurd şi a lirismului masiv, indiferent
cui ar aparţine vocea narativă, pentru că
îi surprinde diversitatea, făcând referire
la tot felul de categorii sociale, etnice,
profesionale etc.: coloni înarmaţi, negustori
de orice (monede, mărci poştale, gravuri
vechi, biblii, suveniruri din Mozambic,
alcool etc.), prostituate şi clienţii lor, albi,
mulatri, negri, preoţi misioanri, poliţişti,
cerşetori, lustragii, emigranţi, şomeri,
gunoieri, funcţionari de bancă, marinari
etc., care, indiferent unde s-ar afla, înceară
să trrăiască autentic, din plin, clipa,
smulgându-i vieţii cât mai mult din ce le
poate da.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Dintre nenumăraţii naratori, pe
lângă timbrul auctorial, se disting, cu
o atenţie distributivă, Luís, care ocupă
de multe ori prim-planul romanului, şi
Manoel de Sousa de Sepúlveda, care, după
cincizeci şi trei de ani de stat în Luanda
se vede nevoit să se întoarcă la Lisabona,
unde regăseşte un oraş şi o ţară decadente,
halucinante prin convieţuirea abjecţiei,
concupiscenţei, rapacităţii cu nevoia de
gingăşie, de sacru, în orice context, aşa cum
un personaj care comercializează biblii şi
ilustrate erotice, fără a se întrupe din actul
sexual în care-l surprinde asociatul său, îl
întreabă pe acesta câte Evanghelii a vândut.
Cele două personaje ale căror voci sunt mai
pregnante sunt, de asemenea, foarte rar
numite, în aşa fel încât, uneori, par chiar
a se identifica. Mai mult, aşa cum numele
lor le reiau sau sunt aluzii la cele ale unor
personalităţi, în roman apar şi altele la
fel de celebre de personalităţi ale istoriei
sau artei, susţinând caracterul frecvent
alegoric al cărţii, căreia descrierile ample,
abundente îi dau adeseori aspect baroc, dar
se fac şi referiri explicite la acest stil.
Perimetrul traversat de persona-
je e antinomic şi prin coexistenţa datelor
modernităţii cu altele ale trecutului – medi-
eval, mai ales –, tendinţa generală părând
a fi regresivă, într-un spaţiu care conferă
impresia de stabilitate, de protecţie. Totuşi,
de la nivel auctorial se acţionează astfel
încât malaxorul epic netezeşte discontinu-
ităţile, realizând o osmoză ale cărei com-
ponente iniţiale nu mai sunt vizibile decât
din afară, personajele care sunt parte din
aceasta nemaisesizându-le, după cum băr-
batul pe nume Luís, cu tot aparatul senzo-
rial aparte cu care e înzestrat, nu percepe
ca pe o corvoadă străbaterea lumii însoţit
de sicriul cu rămăşiţele în putrefacţie ale
tatălui său, ci, mai degrabă, ca pe un dat.
Din Luanda, la pensiunea „Apostolul
Indiilor”, pentru Manoel de Sousa de
Sepúlveda e drum de viaţă şi de moarte.
Revenirea după mai mult de jumătate
de secol la baştină, odată cu destrămarea
imperiului colonial portughez, e prilej
REVISTA FEED BACK
eseu
de bilanţ şi de constatare că se întoarce
nu încărcat de glorie sau de averi, ci de
povara anilor, singurul lucru pe care l-a
acumulat, fără efort, fiind devastarea fizică
adusă de bătrâneţe. Traseul personajului,
care-şi asumă şi statutul de reflector, este
pretextul epic pentru panoramarea unei
umanităţi tarate, mergând adeseori până
la decrepitudine, căreia mizeria de orice
fel pare, paradoxal, a-i spori pofta de viaţă.
Personajul se întoarce pe un tărâm anarhic,
populat de o lume nouă, ieşită parcă din
tenebre, respingătoare, urâtă, violentă,
dotată cu toate metehnele, invazivă, nici pe
departe comparabilă cu locul visat, unde să
se retragă, în linişte, din Africa, la pensie.
Cele două personaje, bărbatul pe
nume Luís şi Manoel de Sousa de Sepúlveda,
lianţi ai naraţiunii, se întorc, deci, în ţara
natală cu gândul de a relua, de acolo de
unde au lăsat-o, viaţa dinainte de Africa,
după ce au înmagazinat o viaţă cu de toate,
dar trăiesc o imensă dezamăgire, pe care
nici măcar n-o mai analizează: Manoel e
prădat de toate, aşa cum viaţa l-a prădat
de tinereţe, iar, în ce-l priveşte pe Luís,
care a târât după el cadavrul tatălui ca să-l
înmormânteze acasă, când e pe punctul de
a-şi îndeplini dorinţa, în fine, un paznic
de pe un taluz a dat un şut în sicriul care
s-a transbordat de pe doc în apa fluviului,
încât fiul şi-a luat tatăl sub braţ şi a pornit
(...) spre primul cimitir disponibil. pagina
Aşa cum Manoel, după ce este deva-
lizat, la revenirea în Portugalia natală, şi 113
ajunge în cea mai cruntă mizerie, dar, gra-
ţie unui cec din Belgia, vârât din nebăgare
de seamă în alt buzunar şi pe care casierul
băncii l-a privit cu suspiciune timp de o
săptămână fiindcă era înmânat de un indi-
vid desculţ şi pe jumătate gol, se reface şi
cumpără obiecte pentru a-şi inventa singur
trecutul pe care-l pierduse, la fel şi lumea
în care trăieşte, la rândul ei, inventează şi
se inventează, după vremuri, căutând să
scape – dar s-o ştie la loc sigur, pentru a-şi
justifica, totuşi, existenţa – de o realitate
apăsătoare, asemenea resturilor cadavrului
târât după el de Luís.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice

Un birou pentru şomeri, un altul

pentru braţele de muncă, amândouă
laolaltă.
Noul meu tovarăş e lângă mine,
mâini ce nu găsesc de lucru.
Dacă te vei întoarce pe motoretă,
voi fi jovial,
fluturându-mi două degete,
de pe partea cealaltă a drumului,
arâtându-mi doar trei sferturi din faţă.

Madison MORRISON 4

Într-un palmier, somnoroasă

S.U.A. şi dulce, aşteaptă o întâlnire.
Spectacolul este în toi. Las
cuplul la ţărm,
şi urc dealul nisipos,
LUMINĂ îmi amintesc cum ne spunea ea
să pregătim ceva de mâncare.
1 Masa e preţioasă,
Cadrul,
Când irizat este ochiul globului, chiar sentimentul.
iar culorile
curcubeului, toate, 5
măresc polul pupilei,
ai crede că noaptea e fum, Oamenii se adună câte patru.
că amorţeşte şuvoiul, Explozia din perete
că butoiul secătuieşte nu atinge clopotniţa.
pagina în odaie. Ce Propriul nostru sărut
dorinţe-amorţite. o divulgă:
114 De fapt: zăpăceala ta nevinovată,
sentimentală,
2 agonia din catedrală,
mâna mea
sunt pe coapsa trupului tău.
alt om
cu domiciliul 6
în Francfort,
un lucrător, Deşi tu şi eu
care se apropie de stand, suntem unul, alergi, îndepărtându-te,
atras de The New York Times, ca să notezi asta. Mă dau peste cap
ediţia din 5 iunie. să-mi câştig existenţa, să-mi exersez
Mă prinde nostalgia când nu-ţi mai simt priceperea mâinilor. În cele
mâna. patruzeci şi cinci de minute
Ziua săptămânii e pierdută. scurse între acte,

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 galaxii lirice
publicul se agită.
Doamnele fumează 9
dincolo de intrarea în templu.
Potrivnicul, polemicul
7 stau tolăniţi într-un
cabinet dentar. Doctorul
Îmi lipseşte încăperea dă sfaturi ce nu sunt în favoarea parcelei:
pentru costume; descopăr scena. „Nimic nu merită atenţie,
Scări inundate de întuneric, lumini slabe excepţie, doar glumele cazone”. Sunt cu
pe trepte intermediare. Mă întâlnesc gândul
cu partenerul de plăceri la mure. Sună telefonul deasupra jurnalului.
care îmi poartă mătăsurile, şi îşi oferă Nu are de gând să ridice creditul,
serviciile. după câte văd.
Am uitat cu totul tertipurile mele magice. Treizeci şi nouă.
Mă las inspirată de fantezia lui înşelătoare.
Scena îmi dă fiori, 10
mă simt, totuşi, fericită.
Limpăi poemul
8 din pagină, de la subsol
latru,
Un sedan alb, obişnuit ea, de afară,
funcţionează ca o limuzină, intră în bucătărie,
chiar şi atunci când sunt victime încătuşate ca şi bucătarul
în spate. Gonim pe drumul cu pietriş, adaug o mână plină. Eşti, poate,
spre gardul din zale de lanţ, cea mai grasă fată
nimeni de strajă la poarta cea dublă. din lume. Te faci
E lacătul pus. ca un balon.
Cleştele de tăiat sârmă lucrează, totuşi,
şi deschide Casa Albă. Traducere de Olimpia IACOB
Fugim de odihnă.

pagina
115

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 eseu
Octavio PAZ
Sărbătoarea antică era întemeiată pe
concentrarea sau încarnarea timpului mitic
într-un spaţiu închis, devenit brusc centrul
universului prin pogorârea divinităţii.
O sărbătoare modernă ar asculta de un
principiu contrar: dispersarea cuvântului
în spaţii distincte şi o mişcare de du-te-
vino de la unul la altul, perpetua lui
metamorfoză, bifurcările şi multipli­cările
lui, care până la urmă se reunesc într-un
singur spaţiu şi într-o singură frază. Ritm
alcătuit dintr-o dublă mişcare de despărţire
şi reunire. Pluralitate şi simultaneitate;
convocare şi gravitare a cuvântului spre
un aici magnetic. Astfel, citit în tăcere de
un solitar ori ascultat şi poate spus de un
grup, poemul conjură noţiunea unui teatru.
Cuvântul, unitatea ritmică: imaginea este
personajul unic al acestui teatru; scenariul
pagina este o pagină, o piaţă sau un loc viran;
acţiunea este continua reunire şi despărţire
116 a poemului, erou solitar şi plural în
perpetuu dialog cu sine însuşi: pronume
ce se dispersează în toate pronumele şi se
reabsoarbe într-unui singur, imens, care
nu va fi niciodată eul literaturii moderne.
Acest pronume este limbajul în unitatea lui
contradictorie: eu nu sunt tu şi tu eşti eul
meu. (El arco y la lira)
Pronumele limbajelor noastre sunt
modulaţii, inflexiuni ale altui pro­nume
secret, de nespus, pe care se sprijină toate,
origine a limbajului, sfârşit şi limită a
poemului. Limbile sunt metafore ale acestui
pronume originar care sunt şi ceilalţi, glasul
meu şi celălalt glas, toţi oamenii şi fiecare
dintre ei. Inspiraţia înseamnă a începe să
REVISTA FEED BACK
TEATRU
DE
SEMNE
fii, dar este în acelaşi timp mai ales a-ţi
aminti şi a fi din nou. A te întoarce la Fiinţă.
(El arco y la lira)
Omul nu este fiinţa de excepţie: este
un moment din dialogul univer­surilor,
un cuvânt pe care îl pronunţă natura,
un simbol care emite simboluri. Între
toate acestea există două, simboluri de
simboluri, care sunt începutul şi sfârşitul
limbajului uman şi prefigurarea celuilalt
limbaj: îmbrăţişarea corpurilor şi metafora
poetică. În cel dintâi: uniune a sen­zaţiei şi
ideii, fragment înţeles ca cifru al totalităţii
şi totalitate fragmentară în mângâieri ce
transformă corpurile într-un izvor de
corespondenţe instantanee. În cel de al
doilea: contopire a sunetului cu înţelesul,
logodnă a inteligibilului cu sensibilul.
Metafora şi îmbrăţişarea erotică sunt
modelul acestui moment de coincidenţă
aproape perfectă dintre un simbol şi altul
pe care o numim analogie şi al cărei nume
adevărat este fericire. Acest moment
este doar o vestire, un presentiment al
altor momente mai neobişnuite şi totale:
contemplare, eliberare, plenitudine, vid...
Toate aceste stări, de la cele mai accesibile
şi frecvente (relativ) până la cele mai dificile
şi complete, au în comun faptul că se lasă în
voia curentului: darul eului şi, în cazurile
extreme, abolirea lui. Fie că durează un
secol, fie că durează o clipă, acest moment
este incomensurabil. Este singurul paradis
deschis pentru toţi oamenii, cu condiţia
să uite de ei înşişi. Este momentul marii
abstrageri şi al marii distrageri: suntem
sclipirea unui geam spart pe care cade
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

lumina amiezii, freamătul frun­zişului
întunecat când treci pe cărare, trosnetul
lemnului într-o noapte geroasă — suntem
foarte puţin, şi totuşi totalitatea ne leagănă
în ritmurile ei, suntem un semn pe care
cineva îl face altcuiva, suntem cenaclul
de transmisie: prin noi circulă limbajele:
uşile se deschid larg: omul se întoarce.
Universul de simboluri este şi un univers
sensibil. Pădurea semnificaţiilor este locul
reconcilierii. (La nueva analogía)
Drumul este scriitură şi scriitura
este corp şi corpul este corpuri (crâng). În
acelaşi fel în care sensul apare dincolo de
scriitură ca şi cum ar fi punctul de sosire,
capătul drumului (un capăt care nu mai
este capăt de îndată ce sosim, un sens care
se evaporă de îndată ce îl enunţăm), corpul
apare ca o totalitate plenară, în acelaşi timp
vizibil şi de neatins: corpul este întotdeauna
un dincolo de corp. Când îl atingi se
fragmen­tează (ca un text) în porţiuni care
sunt senzaţii instantanee: senzaţie care
este percepţie a unui lob, a unui sân,
a unui gât ca un început de crepuscul.
Corpul pe care îl îmbrăţişăm este un râu de
metamorfoze, o continuă diviziune, un flux
de viziuni, corp sfârtecat ale cărui bucăţi se
răspândesc, se împrăştie, se reunesc într-o
intensitate de fulger ce se abate asupra
REVISTA FEED BACK
eseu
unei ţinte albe, negre, albe. Ţintă care se
anulează în alt negru fulger alb: corpul este
locul dispariţiei corpului. Reconcilierea cu
corpul culminează în anularea corpului
(sensului). Orice corp este un limbaj care,
în momentul plenitudinii sale, se destramă;
orice limbaj, atunci când atinge stadiul de
incandescenţă, se dovedeşte a fi un corp
ininteligibil. Cuvântul este dezîntrupare
a lumii în căutarea sensului său; şi o
întrupare: abolirea sensului, întoarcere la
trup. Poezia e corporală: revers al numelor.
(El Mono Gramático)
Corespondenţele între a scrie şi a
inventa un drum care este un peisaj şi între
a citi şi a împărţi (ca într-un sacrificiu)
peisajul în diverse fragmente până când se
risipeşte... Analogia dintre text şi peisaj dă
naştere alteia: aceea a corpului ca un limbaj
care se uneşte şi se desparte. (Solo a dos voces)
Vorbele poetului se încarnează în
comuniunea poetică. Imaginea îl schimbă
pe om şi îl transformă la rândul său în
imagine, cu alte cuvinte în spaţiu în care
contrariile se contopesc. Şi omul însuşi,
sfâşiat încă de când se naşte, se reconciliază
cu sine când devine imaginea, când devine
altul. Poezia este metamorfoză, schimbare,
operaţie alchimică, şi de aceea se învecinează
cu magia, cu religia şi cu alte încercări
de a-l transforma pe om şi de a face din
«acesta» şi din «acela» pe «celălalt», care
este el însuşi. Universul încetează să fie un
vast magazin de lucruri eterogene. Astre,
pantofi, lacrimi, locomotive, sălcii, femei,
dicţionare, totul este o imensă familie, totul
comunică cu totul şi se transformă fără
pagina
încetare, unul şi acelaşi sânge curge prin 117
toate formele, iar omul poate fi în sfârşit
dorinţa lui: el însuşi. Poezia îl scoate pe
om afară din sine însuşi şi în acelaşi timp
îl face să se întoarcă la fiinţa lui originară:
îl întoarce la sine. Omul este imaginea lui:
el însuşi şi celălalt. Prin intermediul frazei
care este ritm, care este imagine, omul —
acest perpetuu proces de devenire — este;
poezia înseamnă intrarea în fiinţă. (El arco
y la lira).
Trăim cufundaţi într-un limbaj care
nu este numai verbal, ci şi muzical şi vizual,
tactil şi olfactiv, sensibil şi mental. S-ar
putea crede despre această corespondenţă
că e iluzorie sau subiectivă: relaţia dintre
semn şi semnificaţia lui este arbitrară, este
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
rodul unei convenţii. Este adevărat într-o
anumită măsură: este vorba de o problemă
neelucidată întru totul. Dar obiecţia e lipsită
de importanţă din alt motiv: dacă acceptăm
ideea lui Saussure despre caracterul arbitrar
al legăturii între semnificant şi semnificat,
trebuie să acceptăm totodată că, odată
constituite semnele, trăirn într-un univers
de simboluri guvernat de corespondenţele
dintre ele. Încă de când ne naştem, intrăm
în lumea simbolurilor; de cum suntem
botezaţi, devenim un simbol faţă de alte
simboluri, un cuvânt în relaţie cu celelalte.
Ceea ce părea o filosofie echivocă a poeţilor
este astăzi un fapt recunoscut de oamenii
de ştiinţă. O arie lingvistică e un sistem
de simboluri, cu variante, bineânţeles în
fiecare subarie, ba chiar în fiecare idiom
(simbolismul lingvistic hispano-american,
de exemplu, nu e identic în întregul
continent). Fiecare arie lingvistică, la
rândul său, este în legătură cu celelalte, şi
prin urmare există o corespondenţă între
diversele sisteme simbolice care constituie
ansamblul societăţilor ome­neşti. Aceste
sisteme sunt civilizaţiile, iar totalitatea
acestor sisteme formează, la rândul său,
un alt univers de simboluri. Pactul verbal
este ceva mai mult şi ceva mai puţin decât
un fapt istoric: e un simbol de simboluri,
se referă la toate faptele, şi toate faptele îl
confirmă, îl reali­zează. (Corriente alterna)
Poezia modernă e o încercare de
a aboli toate semnificaţiile, fiindcă ea
însăşi se presimte ca semnificaţie ultimă’ a
pagina vietăţii şi a omului. De aceea este, în acelaşi
timp, distrugere şi creaţie a limbajului.
118 Distrugere a cuvintelor şi a semnificaţiilor,
domeniu al tăcerii; dar, totodată cuvânt în
căutarea Cuvântului. (Corriente alterna)
Dispariţia imaginii lumii a făcut
să crească imaginea poetului: ade­vărata
realitatea nu era afară, ci înăuntru, în
capul sau în inima sa. Moartea miturilor a
zămislit mitul său: figura lui a crescut atât
de mult încât chiar operele sale au căpătat
o valoare accesorie şi derivată, dovezi ale
geniului său mai mult decât ale existenţei
universului. Metoda lui Mallarmé,
distrugerea creatoare sau transpunerea, dar
mai ales suprarealismul, au năruit pentru
totdeauna ideea despre poet ca o fiinţă
excepţională: au întărit ideea că poezia
este un bun comun. Poezia nu cere vreun
REVISTA FEED BACK
talent special, ci doar un fel de abilitate
spirituală, o desprin­dere care este totodată
o dezinvoltură. În mai multe rânduri
Breton şi-a afirmat încrederea în forţa
creatoare a limbajului, care este superioară
forţei oricărui talent personal, oricât de
extraordiararfi. De altfel, mişca­rea generală
a literaturii contemporane, de la Joyce şi
Cummings la experienţele lui Queneau şi
la combinaţiile electronicii, tinde să restabi­
lească suveranitatea limbajului asupra
autorului. Figura poetului îm­părtăşeşte
soarta pe care a avut-o imaginea lumii:
este o noţiune care încetul cu încetul se
evaporează. Imaginea, nu realitatea sa.
Utilizarea maşinilor, folosirea drogurilor
pentru a atinge anumite stări de excepţie
(misérable miracle le numeşte Michaux şi,
de asemenea, paix dans les brisements),
intervenţia hazardului matematic şi a altor
procedee com­binatorii nu sunt, la urma
urmei, ceva deosebit de ceea ce îşi propunea
scriitura automatică: să deplaseze centrul
creaţiei şi să restituie limba­jului ce este al
său. (El arco y la lira)
Până nu de mult omul era conceput ca
izvorul semnificaţiilor; limbajul îl distingea
de toate celelalte fiinţe vii: era dătătorul
de sens. Astăzi omul este o articulaţie
sau o metaforă în discursul naturii: un
moment al comunicării dintre structurile
cele mai simple şi cele mai complexe, de
la virusuri la sistemele solare. Omul nu
este producătorul semnelor: este un semn
printre alte semne. (La nueva analogía).
Metafora care începe să se configureze
nu este consolatoare pentru orgoliul
omului, chiar dacă este pentru sănătatea
lui morală: faptul că se ştie nesemnificant
s-ar putea să conjure puterile hybris-ului
care s-au împrăştiat în lume. Montaigne l-a
văzut pe om ca un paradox, şi nici măcar
fragmentul central. Nu suntem noi cei
care spunem lumea cu ajutorul limbajului:
limbajul ne spune, lumea se spune pe
sine însăşi prin limbaj. Aşa cum au văzut
înaintea tuturor poeţii moderni, îndeosebi
suprarealiştii, limbajul nu ne aparţine: îi
aparţinem. Este sfârşitul eului şi al omului
ca istorie: altă istorie începe. (La nueva
analogía)
Scriitura umană reflectă scriitura
universului, este traducerea sa, dar în
acelaşi timp şi metafora sa: spune ceva
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

complet deosebit şi spune acelaşi lucru. În
punctul de convergenţă, jocul asemănărilor
şi deosebi­rilor se anulează. Pentru ca să
strălucească, singură, identitatea. Iluzie a
imobilităţii: identitatea e vidă; e o cristalizare,
şi în măruntaiele ei transparente reâncepe
mişcarea analogiei. (El Mono Gramático)
Analogia este ştiinţa corepondenţelor,
numai că este o ştiinţă care nu trăieşte
decât graţie diferenţelor: tocmai pentru că
una nu e alta e cu putinţă să stabileşti o
punte între una şi alta. Puntea este cuvân-
tul ca sau cuvântul este: una este ca alta,
una este alta. Puntea nu suprimă distanţa:
este o mediere; nici nu anulează deose-
birile: stabileşte o legătură între termeni
distincţi. Analogia este metafoa în care
alteritatea se visează unitate, iar diferenţa
se proiectează iluzoriu ca identitate. Prin
intermediul analogiei peisajul confuz al
pluralităţii şi eterogenităţii se ordonează
şi devine inteligibil: analogia este jocul
asemănărilor. Analo­gia nu suprimă
diferenţele: le răscumpără, face tolerabilă
existenţa lor. Fiecare poet şi fiecare cititor e
o conştiinţă solitară: analogia este oglinda
în care se reflectă. Analogia nu implică
unitatea lumii, ci pluralitatea ei, nu iden-
titatea omului, ci dispersarea lui, perpetua
lui scindare. Analogia spune că fiecare
lucru este metafora altui lucru, dar în sfera
identităţii nu există metafore: diferenţele se
anulează în unitate, şi alteritatea dispare;
cuvântul ca se evaporă: fiinţa este identică
cu ea însăşi. Poetica analo­giei nu se putea
naşte decât într-o societate întemeiată pe
critică şi subminată de ea. Lumii moderne
a timpului liniar cu infinitele lui diviziuni,
timpului schimbării şi al istoriei, analogia le
opune, nu imposibila unitate, ci medierea
unei metafore. Analogia este mijlocul prin
care poezia înfruntă alteritatea. (Fouriery la
analogía poética)
Fiecare poem e o lectură a realităţii;
această lectură este o traducere; această
traducere e o scriitură: o reîncifrare a
realităţii care se descifrea­ză. Poetul este
duplicatul universului: o scriitură secretă,
un spaţiu acoperit de hieroglife. Să scrii
un poem înseamnă să descifrezi universul
numai pentru a-l încifra din nou. Jocul
analogiei e infinit: cititorul repetă gestul
poetului: lectura este o traducere care
transformă poemul poetului în poemul
REVISTA FEED BACK
eseu
cititorului. Poetica analogiei constă în a
concepe creaţia literară ca o traducere:
această traducere e multiplă şi ne pune în
faţa unui paradox: pluralitatea autorilor.
Pluralitate care ne duce la concluzia
următoare: adevăratul autor al unui poem
nu este nici poetul, nici cititorul, ci limbajul.
Nu vreau să spun că limbajul suprimă
realitatea poetului şi a cititorului, ci că îi
cuprinde, îi înglobează: poetul şi cititorul
nu sunt decât două momente existenţiale
ale limbajului. Dacă este adevărat că ei se
slujesc de limbaj pentru a vorbi, la fel de
adevărat este că limbajul vorbeşte prin
intermediul lor. Ideea lumii ca un text în
mişcare ne conduce la dispariţia textului
unic; ideea despre poet ca un traducător
sau un descifrator conduce la dispariţia
autorului. Dar nu Baudelaire, ci poeţii
din cea de a doua jumătate a secolului al
XX-lea vor face din acest paradox o metodă
poetică. (Fouriery la analogía poética)
Spre deosebire de poeţii anteriori,
care se mulţumeau să se lase în voia
inspiraţiei, suprarealismul o mânuieşte ca
pe o armă. O transformă astfel în idee şi
teorie. Suprarealismul nu este o poezie,
ci o poetică, ba chiar mai mult, şi în mod
decisiv, o viziune despre lume. Revelaţie
exterioară, inspiraţia dărâmă zidurile
labirintului subiectivist: e ceva care ne
asaltează de îndată ce conştiinţa începe
să moţăie, ceva care năvăleşte pe o uşă
care nu se deschide decât atunci când
se închide uşa stării de veghe. Revelaţie
interioară, face să se clatine credinţa
noastră în unitatea şi identitatea conştiinţei
pagina
înseşi: nu există eu, şi înăuntrul fiecăruia 119
dintre noi se luptă mai multe glasuri. Ideea
suprarea­listă despre inspiraţie se prezintă
ca o distrugere a viziunii noastre despre
lume, fiindcă denunţă ca simple năluciri
cei doi termeni care o alcătuiesc, în acelaşi
timp, postulează o nouă viziune despre
lume, în care tocmai inspiraţia ocupă locul
central. Viziunea suprarealistă despre lume
se întemeiază pe activitatea, în acelaşi timp
disociativă şi recreatoare, a inspiraţiei.
Suprarealismul îşi propune să facă o
lume poetică, să înte­meieze o societate
în care locul divinităţii sau al raţiunii să
fie ocupat de inspiraţie. Astfel, adevărata
originalitate a suprarealismului constă nu
doar în faptul că a făcut din inspiraţie o
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 eseu
idee, ci şi în acela că această idee este o idee
despre lume. Mulţumită acestei schimbări
de accent, inspiraţia încetează să fie un
mister indescifrabil, o vană superstiţie
sau o anomalie şi devine o idee care nu
intră în contradicţie cu concepţiile noastre
fundamentale. Prin aceasta nu vreau să
spun că inspiraţia şi-a schimbat natura, ci
doar că pentru prima dată ideea noastră
despre inspiraţie nu e în discordanţă cu
restul convingerilor noastre intime. (El arco
y la lira)
Pentru a cunoaşte natura — în reali-
tate: pentru a o domina — am schimbat-o;
a încetat să fie o prezenţă corporală, pentru
a se transforma într-o revelaţie. Natura a
devenit, într-o oarecare măsură, inteligibilă,
a devenit însă totodată şi intangibilă. Nu
mai este un corp; este ecuaţie. O relaţie
care se exprimă în simboluri şi care, prin
urmare, este identică cu gândirea sau
reductibilă la legile ei. Solipsismul ştiinţific
este o variantă a solipsismului lingvistic.
Despre acesta din urmă Wittgenstein spu-
nea că era legitim şi coerent: «Lumea este
lumea mea: aceasta se vădeşte în faptul că
limitele limbajului înseamnă limitele lumii
mele... eu sunt lumea mea». Numai că acest
«eu sunt» nu este corpul, ci limbajul meu
— limbajul. Un limbaj care este din ce în
ce mai puţin al meu: este limbajul ştiinţei.
(Conjunciones y disyunciones)
Universul se citeşte în noi, dar noi
încă nu putem să-l citim, nici să citim acest
pagina
120
REVISTA FEED BACK
text, acest fragment care suntem. Omul
încă nu ştie să vorbească, încă nu ştim ce
şi cine vorbeşte când vorbim. Limbajul
nostru se varsă în alt limbaj. Un limbaj în
care, probabil, coerenţa şi incoerenţa se
rezolvă în sfârşit într-un cuvânt unic şi
identic cu tăcerea. (La nueva analogía)
Făcută din însăşi substanţa istoriei
şi a societăţii: limbajul, poezia tinde să-l
recreeze pe baza unor legi distincte,
guvernate de conversaţie şi discurs.
Transmutaţia poetică operează în înseşi
măruntaiele limbii. Fraza — nu cuvântul
izolat — constituie celula, elementul cel mai
simplu al vorbirii. Cuvântul nu poate trăi
fără cuvinte; fraza fără frază. O frază sau
o propoziţie oarecare conţine întotdeauna,
implicită sau explicită, o referire la alta şi
este susceptibilă de a fi explicată printr-o
nouă frază. Limbajul este un a vrea să
spui şi de aceea constituie un ansamblu de
semne şi sunete mobile şi interşanjabile.
Poezia transformă în mod radical limbajul:
cuvintele îşi pierd dintr-o dată mobilitatea
şi devin insubstituibile. Există mai multe
feluri de a spune unul şi acelaşi lucru
în proză, există unul singur în poezie.
Spunerea poetică nu este un a vrea să
spui, ci un a spune irevocabil. Poetul nu
vorbeşte despre peisaj: le arată, le recreează.
Irevocabile şi insubstituibile, cuvintele
devin inexpli­cabile altfel decât prin ele
însele. Sensul lor nu este dincolo de ele.
Orice imagine poetică este inexplicabilă:
pur şi simplu este. Şi tot astfel: orice poem
este un organism de semnificaţii interne,
ireductibile la orice alt fel de a spune. Încă
o dată: poemul nu vrea să spună: spune.
Nu este o frază sau o serie de fraze, ci o
indivizibilă constelaţie de imagini, lume
verbală populată de viziuni eterogene sau
contrarii şi care îşi rezolvă discordia într-un
sistem solar de corespondenţe. Univers de
cuvinte coruptibile şi opace, dar în stare să se
aprindă şi să ardă ori de câte ori sunt atinse
de buze fierbinţi. În anumite momente şi
ţâşnind din anumite buze, şuvoiul frazelor
devine un izvor de evidenţe, fără a fi nevoie
de vreo demonstraţie. Atunci se trăieşte
în plin timp. Afirmând istoria poetul o
dizolvă, o dezgoleşte, îi arată ce este: timp,
imagine, ritm. (Las peras del olmo)
Poemul are un obiect sau referent
exterior; referentul unui cuvânt este alt
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

cuvânt. Astfel, problema semnificaţiei
poeziei se lămureşte de îndată ce băgăm de
seamă că sensul nu este în afara, ci înăuntrul
poemului: nu în ce spun cuvintele, ci în ce
îşi spun între ele. (Corriente alterna)
Poetul inocent e un mit, dar e un
mit care întemeiază poezia. Poetul real ştie
că cuvintele şi lucrurile nu sunt unul şi
acelaşi lucru şi de aceea, pentru a restabili
o precară unitate între om şi lume, numeşte
lucrurile cu imagini, ritmuri, simboluri şi
comparaţii. Cuvintele nu sunt lucrurile:
sunt punţile pe care le întindem între ele
şi noi. Poetul este conştiinţa cuvin­telor,
adică nostalgia realităţii reale a lucrurilor.
Desigur, cuvintele au fost şi ele lucruri
înainte de a fi nume de lucruri. Au fost
lucruri în mitul poetului inocent, adică
înainte de limbaj. Cuvintele opace ale
poetului real evocă vorbirea dinainte de
limbaj, întrezărită armonie paradisiacă.
Vorbire inocentă: tăcere în care nimic nu
se spune fiindcă totul a fost spus, totul e
spus. Limbajul poetului se nutreşte din
această tăcere, care este vorbire inocentă.
(Cuadrivio)
Absenţa de legătură între lucruri
şi numele lor este din două motive
insuportabilă: ori sensul se evaporă, ori
lucrurile se risipesc. O lume de semnificaţii
REVISTA FEED BACK
eseu
pure e la fel de neprimitoare ca şi o lume
de lucruri fără sens — fără nume. Limbajul
face ca lumea să poată fi locuită. (Traduccion:
literatura y literalidad)
Realitatea pe care o dezvăluie
poezia şi care apare în spatele limbajului
— această realitate vizibilă doar prin
anularea limbajului în care constă operaţia
poetică — este literalmente insuportabilă
şi înnebunitoare. În acelaşi timp, fără
viziunea acestei realităţi, nici omul nu este
om, nici limbajul nu este limbaj. Poezia
ne alimentează şi ne anihilează, ne dă
cuvântul şi ne condamnă la tăcere. Este
percepţia în mod necesar momentană (nu
am putea rezista mai mult) a lumii fără
măsură pe care într-o zi o părăsim şi la
care ne întoarcem când murim. Limbajul
îşi împlântă rădăcinile în această lume, dar
transformă sevele şi reacţiile sale în semne
şi simboluri. Limbajul este consecinţa (ori
cauza) surghiunirii noastre din univers:
înseamnă distanţa dintre lucruri şi noi.
Totodată este şi încercarea noastră de a
anula această distanţă. Dacă ar înceta exilul,
ar înceta şi limbajul: măsura, ratio. Poezia e
număr, proporţie, măsură: limbaj — numai
că este un limbaj întors asupra lui însuşi
şi care se devorează şi se anulează pentru
ca să poată apărea cu totul altceva, ceea ce
n-are măsură, temelia abisală a măsurii.
Reversul limbajului. (El Mono Gramático)
Nu există început, nu există cuvânt
originar, fiecare cuvânt e o metaforă a altui
cuvânt, care este o metaforă a altuia, şi pagina
aşa mai departe. Toate sunt traduceri de
traduceri. Transparenţe în care anversul 121
este revers: nemişcarea este întotdeauna
momentană. (El Mono Gramático)
Esenţa cuvântului este relaţia, şi de
aceea este cifrul, întruparea momentană a
tot ce este relativ. Orice cuvânt zămisleşte
un alt cuvânt care îl contrazice, orice
cuvânt este o relaţie între o negaţie şi o
afirmaţie. Relaţia înseamnă a lega alterităţi,
nu a rezolva contradicţii. De aceea limbajul
este domeniul dialecticii, care se distruge
şi renaşte neâncetat pentru a muri
iarăşi. Limbajul este dialectică, operaţie,
comunicare. (Claude Lévi-Strauss o el nuevo
festín de Esopo)
Traducere de A. IONESCU
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice
ALPHONSUS DE GUIMARAENS
FILHO. Născut la 3 iunie 1918, în Minas
Gerais, poetul, după cum o arată chiar
numele, este fiul cunoscutului poet clasic
brazilian Alphonsus de Guimaraens. Din
1937 s-a dedicat muncii de ziarist, fiind
redactor la Diario da tarde şi O Diario
din Belo Horizonte, apoi director la Radio
Inconfidência, din acelaşi oraş. A fost,
de asemeni, funcţionar public, respectiv
consilier al lui Juscelino Kubitschek, mai
întâi preşedinte al guvernului din Minas
Gerais, apoi preşedinte al Repuhlicii.

Alphonsus Bibliografie: Lume de estrêlas, 1940;

Antologia da poesia Mineira, 1946; Poesias,
de Guimaraens Filho 1946; A cidade do Sul, 1947; O irmão, 1950; O
mito e o criador, 1954; Sonetos com dedicatória,
Brazilia 1956; Poemas reunidos, 1960, în care sunt
incluse cărţile anterioare plus alte cinci titluri
inedite: O unigêruto, Elegia de Guarapari,
RUGĂCIUNE DE FIECARE ZI Cemitério de pescadores, Uma rosa sôbre e
marmore şi Aqtti. A mai publicat A sobrina de
Sunt aici, iată-mă, gol şi orb. don Quijole, conferinţă asupra poeziei, 1959
lată-mă-s aici, lângă apa pe care nu o văd, şi O habitante do dia — poeme, 1963.
dar ştiu că-i veşnică.
Sunt aici, lângă porţile care nu se deschid
şi nu se închid,
distrugând noaptea,
întotdeauna la îndemâna
misterioasă, palpitantă,
braţelor
întunecată, clară,
paralitice în umilinţă.
transparenta noapte.
Iată-mă-s aici, lângă marile velarii care nu
Iată-mă-s aici, nu pentru ca din cărămizi
se desfăşoară,
să se înalţe
şi totuşi strălucesc,
milioane de braţe asfixiate,
pagina departe, într-un oraş nici pentru ca în faţa bisericilor o sută de
ce-ntotdeauna mă nelinişteşte.
122 Aici sunt, iată-mă, nu pentru botezul pe mii de guri
să ţipe împotriva mea,
care
ca trompetele de-apoi întoarse spre apus,
mi l-ai dăruit cândva
împotriva munţilor indiferenţi,
nici pentru ca din nou să-mi afunzi în
împotriva umbrelor indiferente,
lumină,
Sunt aici, iată-mă, nu pentru a mă flagela,
acest corp, mâhnit în izolarea sa.
nici
Sunt aici, iată-mă, nu pentru ca dintr-o
pentru a răni cu mâinile mele
dată să răsune corurile,
nerecunoscătoare faţa şi ochii Tăi,
măturând pulberea timpurilor,
nici pentru a dispărea în liniştea Ta, ca
ridicând limbi de foc în spre eternitate.
flacăra-n zadar
Aici sunt, iată-mă, nu pentru ca alelui
pedepsită de vânt,
grăbite
şi care chiar în vânt
să incendieze pietrele, cutremurându-mă,
se destramă, se stinge.
nu pentru ca un plâns uriaş să devasteze
Sunt aici, iată-mă, gol şi orb
viaţa,
pentru a rămâne.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 galaxii lirice

DESTIN ÎNSERARE PENTRU UN BOLNAV

Cunosc destinul păsărilor contemplative: Erau ceasurile cinci după-amiază când
aripile lor sunt frânte, pieptul lor e rănit, mi-a adus doctoriile.
dar le rămâne, încă, pentru a trăi, cântecul agoniei, Și lângă ele, pe măsuţă, între ceai şi pâine prăjită
durerosul cântec mi-a lăsat ziarele de seară.
de sânge şi noroi şi de misterioasă Am deschis unul şi am dat peste crime,
mâhnită umiliţă. crime, crime.
(Caine, mare-i împărăţia ta!)
Cunosc destinul păsărilor care cântă chiar Am închis ziarul şi-am încercat să-mi sorb
şi atunci ceaiul,
când li se stinge glasul, să privesc înserarea.
când li se deschid piepturile, Inutil.
când sunt aruncate Crimele înveninaseră ceaiul, înserarea,
— pete de sânge, atâta tot — orice gând,
peste-ntunericul lumii.- până şi (nu ştiu de ce credeam astfel)
zilele pe care le mai aveam de trăit.
Destinul lor e să cânte,
chiar când moartea le-acoperă zborul,
să cânte în singurătate, să ghicească PE UN ŢĂRM, LA CAPĂTUL
pulsaţia îndepărtată, LUMII
blândă,
a unei luni de sânge, Se făcea că eram singuri pe-un ţărm, la
lună străină, capătul lumii
de foc şi sânge, şi nu ştiu de unde venea o tăcere, oarecare,
lună care cutremură un suspin, oarecare.
şi fascinează. La capătul lumii.
Pe-un ţărm.
Aripile lor sunt frânte, Şi nu era doar dimineaţa cea care se
plăpândele lor piepturi sunt rănite, prăbuşea în noi,
lumea-i un mare strigăt, cu un gust de fruct încă necunoscut,
întunericul coboară şi sigilează sufletele, pe zare şi pe ape era o fascinaţie ciudată,
unele ameţesc, o chemare străină.
sori stinşi Ah, depărtări ale dragostei, tot mai mari...
un incendiu al urii, aspre pale de vânt, O linişte oarecare...
plâns, La capătul lumii. Pe un ţărm. pagina
doliu, În inimile noastre grele de destin.
nelinişte... 123
Traducere de D. NĂVĂCEANU
Lumea-i un mare strigăt,
bat vânturi aspre, inimile sunt uitate,
în singurătate, iar viaţa e ca un surâs
inocent,
într-un sinistru, fără de margini câmp
scufundat sub cruci şi suspine...

Lumea-i un mare strigăt,

dar păsările au aripile frânte,
au piepturile rănite,
au picioarele sângerate,
şi totuşi ştiu să trăiască,
ştiu să trăiască tăcerea, chemarea ei,
dureroasa chemare a tăcerii
— emoţia apăsătoare a depărtării.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 galaxii lirice
Gaetano LONGO
Italia
ELEMENTE PENTRU O
LITURGHIE
Memoria nu moare
Nicăieri nu poate muri.
Rămâne şi se satură de urme ascunse
De stele antice şi piele uscată
Şi tot ce a rămas
Continuă să trăiască
Chiar unde pare că nu mai este nimic.
Unde viaţa moare
Memoria se hrăneşte.
E o lovitură netedă care taie timpul
Când un Dumnezeu războinic se înclină
Pentru a aduna pielea îngerului
pagina Şi resturile sale de aventură.
124 Eterna roată de sânge şi vise
Care nu se opreşte niciodată
- Şi împrăştie chiar şi puţin -
Ne loveşte trădarea pe genunchi
Şi între picioare
Şi între distracţii şi urme
Între delire şi minuni
Continuă să se rotească în memoria lumii.
TIMPURI MODERNE
Timpul câteodată se deghizează în
Dumnezeu
Şi joacă cu zaruri trucate cu noi
Mizerabili muritori.
Timpul se reumple şi câştigă
REVISTA FEED BACK
În răsuflarea care se comprimă în trandafir
Câteodată în propria imagine de ploaie.
Dansează şi se evaporă
În aripa albă şi transparentă a pumnalului
Care mişcă în aer parfumuri şi mistere
întotdeauna intacte.
Pumnalul câteodată crede a fi braţul unui
Dumnezeu
Şi mişcarea sa nu are nimic lejer.
Se îmbracă şi iese în vânt.
Este lenta derivă fără speranţă a unui
naufragiat
Într-o eternă zi de soare.
Este greu grăuntele de nisip dintr-o
clepsidră spartă.
Trandafirul crede câteodată a fi suflarea
unui Dumnezeu
Şi în parfumul său aşa perfect
Este toată trecerea viselor şi a
anotimpurilor,
Ultima amintire
Ca viaţa care se comprima în infinit
Ca moartea care se multiplică în timp.
*
Timpul se reumple şi câştigă
În zborul orb al pumnalului
În agonia seacă a trandafirului
În propria clipă de nisip şi os
Acidă dulceaţă
Precum privirea de ură a unui copil.
Pentru a petrece timpul său
Un Dumnezeu câteodată se deghizează în
Timp
Şi cu ochiul său infinit
Ne priveşte, ne consumă
Şi rânjeşte.
EXPLOZIE ŞI APOTEOZA
DORINŢEI
Dorinţa e un cristal limpede şi strălucitor
Pe fondul visului obscur,
Atâţia mici fluturi galbeni
Striviţi pe peretele gri al înşelării.
Pe marginea acestei zile
E un abis amar,
Un abis care ştie de absenţa lui Dumnezeu
Şi savoarea sa se confundă inutil
Cu lumina scăzută a tăcerii
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Şi naufragiul după-amiezii.
Pe fruntea furtunii se zăreşte o lumină a
aerului deschis.
Libertatea e orice lucru, chiar a te simţi
stăpânul nopţii,
A face dragoste în picioare în faţa mării
Şi a urina, a urina de-a lungul unui zid alb
Şi a fredona până la stele un ritm
Uşor de învăţat a lui Mozart
Sau un blues al sufletului negru,
Armonie şi ritm al picioarelor în praf.
Libertatea e orice lucru,
Agitaţia îngerilor excitaţi în capetele
noastre.
PSIHOLOGIA TRECUTULUI
Între Hieronymus Bosh, Henry Miller şi
mine
Este o oarecare diferenţă.
Bosh picta infernul, eu fac o oarecare
mâzgăli tură infernală.
Miller scria romane minunate şi eu le
citeam.
Gândindu-ne bine
Între Hieronymus Bosh, Henry Miller şi
mine
Nu e până la urmă mare diferenţă.
Toţi trei iubeam portocalele, lor le plăcea
sexul.
Şi mie.
Dar poate între noi oarecare diferenţă
există
Ei sunt morţi, şi eu pentru moment trăiesc.
Eu am intrat într-un nou mileniu şi ei nu
Şi câteodată le simt lipsa
Simt şi lipsa portocalelor
Pe care nu le mai putem mânca împreună.
CONFESIUNE
Pentru Rada
Fiecare noapte e iubire în plus
Sau o noapte de iubire în minus.
Versurile mele rătăcitoare
Calcă până şi apusul în căutarea ta.
Această poezie te priveşte şi te mângâie
Exact cum aş face eu.
Fiecare sărut în plus creşte în exces
Invers proporţional
În acest timp al nostru care trece
Şi aceste versuri care sunt parte din mine
Te iubesc exact ca şi cum aş fi eu.
REVISTA FEED BACK
galaxii lirice
PAŞI FALŞI
Poate în acest punct al vieţii
Trebuie să dai mai multă atenţie,
Că te mişti printre cuvinte
Precum soldatul
Pe câmpul minat.
Orice vers în plus
Ar putea doar să spună ceva în minus
Şi orice vers în minus
Poate ar spune ceva în plus.
În orice caz
Pentru a tăcea e întotdeauna timp.
De ajuns să fim vigilenţi şi concentraţi.
Chiar şi cuvintele
Câteodată explodează.
PROPRIETATE PRIVATĂ
Versurile mele pleacă şi vin
Precum mareele
Şi zilele de dragoste neaşteptată.
Versurile mele în anumite zile sunt
îndrăgostite
În altele transpiră ca după un coşmar.
Poate nu sunt perfecte, nici frumoase
Dar sunt ale mele
Şi pentru asta le iubesc
Cum se iubesc primii blugi rupţi,
Prima scrisoare de dragoste şi prima
iubire
Prima zi de şcoală şi ultima,
Prima sticlă golită, pagina
Prima masturbare secretă,
Prima noapte pe stradă în libertate 125
Şi prima carte care încă miroase a
tipografie.
În unele dintre versurile mele
Câteodată străluceşte soarele
Plin de vinul lui Neruda
Şi uneori cade o ploaie tristă
Precum ziua cea mai tristă a lui Vallejo.
Uneori sunt elegii nefericite, moartea
râsului
Sau se transformă în poezii vesele
Care îneacă cea mai mizerabilă tristeţe.
Poate versurile mele nu sunt perfecte
Dar sunt acestea.
Ia sau lasă.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice
ÎNTREBAREA METODEI
Când am ajuns la Paris
Baudelaire era acum o statuie
Ţintită de porumbei,
Vallejo era dispărut prin ploaie
Şi eu căutam cu încăpăţânare o soluţie.
Precum o colivie tăcută
Trenul meu traversa Europa.
La Barcelona doi traficanţi
Vindeau tălpile pantofilor
Cu gust de haşiş marochin
Şi un avocat german
S-a transformat într-un hippie diform
În toropeala din Cordoba.
Arabii şi ţiganii spanioli aveau secrete în
ochii lor
Şi cuţite întotdeauna la îndemână.
O cale de scăpare era obligatorie
Pentru a evita Infernul.
Oraşul Mexic a fost doar un întâmplător
păcat iertat
REFUGIUL
Un baston, o pălărie,
Doi ochi de pisică,
O sticlă pe jumătate plină,
O legătură de chei,
O linişte apăsătoare,
Un palton, o penumbră proaspătă.
pagina Câteva monede, o carte deschisă,
Un disc zgâriat,
126 Fumul care se ridică de la o ţigară
abandonată,
O foarfecă cu gura deschisă
Pe firul subţire al zilelor noastre.
* Visele lasă locul amintirilor
Mă terorizau florile ofilite
Privirea unei pisici care mă fixa
Atmosferele nocturne
Vocile de la telefon
Iubirile care se duc.
Mă deprimă fotografiile părului meu lung
Cicatricile pe care le lasă timpul cu pasul
său sigur
Figurile cărora nu mai ştiu să le dau nume.
Mă întristează ţigara de foi care se stinge
între degete
REVISTA FEED BACK
O poezie care aşteaptă să fie înţeleasă
Privirea bătrână care trăieşte din amintiri.
Abilitatea cea mai mare
Este aceea de a reuşi să dai la o parte toate
aceste lucruri.
Restul vine de la sine
De la răsărit la apus
Fără grabă.
PUNCTE DE SOSIRE CU
ÎNTOARCERE
Sunt obişnuit cu minuni
Sunt încă aici
Bine sănătos
Şi după o absenţă de mai mult de
douăzeci de ani.
Parisul e mai frumos dar mi se pare trist.
Ajunsesem cu un rucsac plin de vise
Şi mă întorc cu tot ce nu am reuşit să fac.
Dacă aceasta nu e o minune
Ce ar trebui să fie?
Eu sunt încă aici
Bine sănătos
Chiar şi Parisul
Cu Pigalle şi Montmartre
Cu restaurantele sale turceşti şi cartierul
african.
Lipseşte doar vechiul meu rucsac
Dar fiecare lucru e întotdeauna la locul lui
Chiar tot ceea ce nu am reuşit încă să fac.
ELEGIA GROSOLANULUI BILL
Eram eroul perfect şi elegant
Cu barba bine îngrijită
Şi cu părul pe spate.
Un adevărat domn în saloanele cele mai
exclusiviste
Care se simţea în apele sale
Chiar şi în bordeie şi în saloanele
Sălbaticei frontiere
Cu timpul
Şi chiar memoria începe a se clătina.
Unde sunt trimişi să termine
Ceasornicul meu de buzunar,
Fotografiile circului cu copii
Vesta bărbătească
Pălăria, bastonul de plimbare
Puşca mea pentru vânătoarea bizonului
Şi căciula indiană
Îmi rămân doar duşmanii
Şi mirosul sângelui lor
Pentru că aceia nu îmbătrânesc niciodată.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

O ÎNCURCĂTURĂ MURDARĂ
Când Lupul se apropie de colibă
La sfârşitul fabulei,
Îşi aminti cuvintele mamei sale
Când spunea că femeia
Nu se atinge nici măcar cu o floare.
Intră fără să facă zgomot
Cum numai un lup flămând
Ar şti să facă.
Vede Scufiţa Roşie
Câteodată în visele sale
Şi din lumina focului căminului
Se decise să rescrie finalul.
În tăcere
Şi-a deşirat blana,
Cu limba sa o lăsând-o strălucitoare
Şi o sprijini delicat
Pe corpul fetiţei.
Pentru o clipă visă o iubire imposibilă
Care era negată
De bârfitori şi de meseria sa
Şi ca un amant turtit
Se apucă cu dinţii din nou de lumea sa
sălbatică.
Nu se mai ştie că în următoarea zi,
Cum spuneau ziarele,
Vânătorii au ucis Lupul Rău,
La sfârşitul fabulei,
Chiar înăuntrul colibei.
VARIAŢIUNI UTILE PE FIINŢE
INUTILE (SAU INVERS)
Pentru Rei Berroa, Suveranul Poeziei Şi când le iese
Poeţii ajung ca leii înfometaţi
Poeţii sunt nebuni dezlănţuiţi
Poeţii sunt beţivi sau abstinenţi
Poeţii nu dorm niciodată
Poeţii dansează şi cântă
Poeţii fumează mult sau nu fumează
Poeţii plictisesc mult
Poeţii le fac pe copile să se îndrăgostească Totul meree bine
Şi în cele din urmă şi pietrele
Unii vor să meargă în barurile gay sau în
cluburi de noapte
Şi apoi trebuie să fie daţi afară în şuturi
REVISTA FEED BACK
galaxii lirice
Poeţii nu vor să dea niciodată explicaţii
Jignesc şi se scuză
Iau fără să ceară voie şi nu se scuză
Poeţii sunt bătrâni când sunt tineri
Şi sunt tineri când sunt bătrâni
Dacă călătoresc singuri
Plictisesc colegii de drum
Când sforăie şi fumează
Şi plictisesc oricum
Poeţii luptă permanent
Poeţii luptă pudic
Unii creează poezii corporale
Alţii se încorporează poetic
Unii îl au mare
Alţii mai degrabă mic
- Bineînţeles mă refer
La respectul pentru viaţă
Şi la folosirea metaforei -
Poeţii se doboară uşor şi dacă ni se par greoi
Sau ajung greoi sunt daţi la o parte cu
uşurinţă.
Poeţii agonizează abandonaţi în
aeroporturi
Poeţii urinează şi se uşurează artistic
Fac dragoste cu versul mai tare
Se spală pe dinţi şi gândesc
Dacă au timp
Poeţii
Câteodată scriu ceva.
FABULĂ PE LACUL VRĂJIT
Pentru Gaetano şi Damian
Motanul şi un şoarece
Merg la plimbare pe lac.
pagina
În barcă.
Citesc poezii în limbi străine 127
Dorm şi primesc vântul în faţă.
Îşi fac vreo fotografie
Merg în baie
Pentru că excursia e lungă.
Şoarecele desenează ceva
Pentru a trece timpul
Iar motanul
Este la vârsta la care începe
Să privească pisicile.
Şi când se plictisesc
Îşi mângâie urechile.
Traducere de A. BOZDOGESCU
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă

BĂTRÂNA
ŞI
HOŢUL
Viorel SAVIN

Personajele: dimensiunea pustiului nopţii.

La un moment dat, pe perdelele ce
Bătrâna, acoperă fereastra se profilează umbra unui
Hoţul, om ce încearcă să pătrundă în interior.
Primul civil, Reuşeşte. Se comportă prudent: acţionează
Al doilea civil, cu pauze, ascultă. Are mişcări precise.
Anton. Brusc, sună telefonul. Îl acoperă cu
palmele, încercând parcă să-l înăbuşe.
Acţiunea se petrece in casa celui care Telefonul continuă să sune strident.
a crezut că fericirea nu poate fi nimic Înnebunit, Hoţul scoate cuţitul şi loveşte
altceva decât un simplu acord între fiinţă firul între receptor şi cutie, secţionându-l.
şi existenţa pe care aceasta o duce. Soţiei Linişte. HOŢUL răsuflă din greu, cu o
sale, definiţia i s-a părut săracă - ba chiar mână pe telefon şi cu cuţitul în cealaltă.
nefastă şi, de frică, nu a voit să moară. La uşa din stânga se aude un zgomot.
Scena reprezintă o cameră spaţioasă, Intră Bătrâna cu o lumânare aprinsă
prevăzută în fund, – stânga şi dreapta -, cu în mână: un rest de vreo 30 cm rămas,
uşi masive. În peretele din stânga, mascată probabil, din lumânarea ei de nuntă. Hoţul
cu o draperie de catifea, se află intrarea în se retrage după perdelele ferestrei.
closet. În peretele din dreapta - o fereastră.
pagina Pereţii sunt acoperiţi cu tablouri, de BĂTRÂNA: De câte ori îi rog să repare
foarte bună calitate, în care predomină lumina la mine, îmi spun că nu au fonduri.
128 galbenul şi cafeniul. Nuduri, chipul unui Sau că Ifrim nu e specialist. Nu e calificat!
bărbat pictat în diferite ipostaze – probabil Dar să umble toată ziua cu şnapsul în
autorul – şi trandafiri. Dintre toate, se nas, este calificat. (Acţionează şalterul. Se
percepe cu pregnanţă tabloul din centrul aprinde lumina în scenă. Ridică receptorul.)
peretelui din spate şi care prezintă o tânără Alo! Alo! Alo!… A închis. La ora asta! Să
surprinsă în mişcare, cu bustul întors spre deranjezi oamenii şi să nu ai răbdare să ţi
privitor, cu chipul luminat de un zâmbet se răspundă. Şi-o fi dat seama că a format
discret şi gâtul luminos, cabrat sub povara greşit… dar, oricum, putea să-şi închipuie
părului. Desenul, perfect. Culoarea pusă cu că cineva s-a trezit în mijlocul nopţii şi
mare plăcere pentru evidenţierea formelor. merită măcar scuze! Un grăbit… Alo! Alo…
Rama, îmbrăcată în foiţă de aur, arată că (Suflă în receptor.) Nici ton nu mai am.
proprietarii preţuiesc acest tablou Bine că nici măcar ton nu mai am! Bine că
Noapte, destul de târziu. m-aţi trezit! Să aveţi somnul meu. (Pleacă
Camera este măturată de fascicule cu lumânarea într-o mână şi cu receptorul în
de lumină provenite de la faruri de cealaltă. Încearcă să stingă lumina cu mâna în
maşini. Zgomotele acestora din urmă, care ţine receptorul; nu poate) Dacă aş avea
uneori fâşâitul prea clar al roţilor, dau cu doi ani mai puţin, aş repara-o singură.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


M-aş încumeta: totul e să începi… Umblu
cu tot felul de lucruri după mine. Ce ţi-i şi
cu bătrâneţea! (Pune receptorul în buzunarul
capotului, stinge lumina). Cel puţin, nu
am uitat să bodogănesc. Acum trebuie să
închid uşa şi să-i spun că este o proastă, că
se lasă greu şi că a crăpat de veche ce-i şi
lasă curentul să se strecoare la mine, pentru
că aici nu-i voie să faci foc noaptea…
(Bătrâna iese închizând uşa. Hoţul apare
de după perdele, trage cu urechea, se îndreaptă
spre peretele din spate de unde desprinde tabloul
descris mai înainte. La uşa din stânga se aud iar
zgomote. Bătrâna o deschide. În mâini poartă
lumânarea aprinsă şi receptorul aparatului
telefonic. Hoţul lasă tabloul jos, rezemat de
perete, şi se ascunde după perdele).
BĂTRÂNA (intrând): Mâine repar eu
uşa. Cu o şurubelniţă şi cu puţin leucoplast.
O repar şi-i chem să vadă că nu am nevoie:
mă descurc şi singură, fără birocraţia lor.
(Aprinde lumina.) Cum am putut sa rup
firul fără să-mi dau seama!?... Probabil să
s-a slăbit undeva, şi când am tras… (Râde).
Să pleci cu receptorul după tine!… Bravo!
Măcar să nu mai spui. (Pune receptorul în
furcă. Apoi îşi pierde privirea undeva în zare.
Ridică receptorul, ca trezită din reverie): Da!
Alo! Da!, vă rog! Spuneţi… Iar… (Pune
receptorul în furcă, priveşte aparatul şi începe
să râdă de-a binelea. Pentru o clipă i-a o figură
serioasă, ridică din nou receptorul, vorbeşte.)
Şi va rog să nu mai sunaţi! Aparatul este
defect. I-am rupt firul şi nu vă aud. Aud
numai soneria, şi nu e normal ca pentru
atât să mă deranjaţi în mijlocul nopţii! Ei!…
(Trânteşte receptorul în furcă, râde). I-am
zis-o!… (Râde) Dacă m-ar vedea cineva, ar
crede că mă amuz!… Nuuu… o bătrână
este o fiinţă serioasă, moartea de vis-a-
vis o face să fie gravă, blazată şi foarte
înţeleaptă: nu face lucruri inutile. Nuuu!
(Se ridică, vede tabloul rezemat de perete):
Vai de mine! A căzut! (Stinge lumânarea,
o pune pe masă, se duce să ridice tabloul).
Nu s-a spart! Doamne, bine că nu a păţit
nimic , dragul de el! Minunea de el! Cum
l-o fi agăţat beţivul ăla de Ifrim? Mâine le
trag un perdaf!… Tuturor. (Hoţul iese din
ascunzătoare – Bătrâna priveşte în jur). Nu
am donat atâtea comori, că să-şi bată joc. (Îl
vede): Şi dumneata, ce stai că lemnul? Vino
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
şi pune mâna. Nu vezi că nu-l pot ridica?
(Hoţul se apropie, ridică tabloul) Pune-l pe
masă… Dă-te la o parte, nu sunteţi buni de
nimic. Ca fluturii: frumoşi şi…. atât! Dar, ia
spune: cum ai intrat?
HOŢUL: Pe fereastră.
BĂTRÂNA: Nu-mi plac glumele de
prost gust. Acum, dacă tot ţi-am deschis,
spune ce doreşti. Dar să ştii că eu nu-ţi pot
rezolva nimic. Treci mâine pe la birouri.
(…) Bună seara! Poftim! (Îi arată uşa.)
HOŢUL: Îmi pare rău, doamnă, că nu
ne înţelegem: eu am intrat pe fereastră, dar
dumneavoastră sunteţi atât de senilă încât
nu vă daţi seama de nimic. Am văzut tot
circul cu telefonul, aşa că şedeţi cuminte
pe scaunul acesta (O aşază.) până îmi fac
treaba.
BĂTRÂNA: După câte înţeleg,
sunteţi… - dacă greşesc, vă rog să mă
scuzaţi: sunteţi un, un…
HOŢUL: Un hoţ, doamnă!
BĂTRÂNA: Şi nu vă e ruşine s-o
spuneţi?
HOŢUL: Deloc, doamnă! (…) Frumos
tabloul.
BĂTRÂNA: Portretul meu… Soţul
a obţinut cu el, în 1935, la Expoziţia
Internaţională de la Paris, medalia de argint.
HOŢUL: Merită.
BĂTRÂNA: Aţi spus mai înainte că
sunt senilă şi că nu-mi dau seama de nimic.
HOŢUL: Regret, dar îmi place să fiu
clar.
BĂTRÂNA: Totuşi, îmi dau seama că
sunteţi pe cale să săvârşiţi o faptă urâtă.
HOŢUL: Asta dovedeşte că nu v-aţi
pagina
prostit de tot: condoleanţe! 129
(Scurtă pauză.)
BĂTRÂNA: Pentru ce, „condoleanţe”?
HOŢUL: Pentru că v-aţi prostit
definitiv!
(Scurtă pauză.)
BĂTRÂNA: Aţi vrut să faceţi o glumă,
sau nu ştiţi ce înseamnă „condoleanţe”?
HOŢUL: Condoleanţe… adică,
felicitări.
BĂTRÂNA: Condoleanţele se transmit
cuiva care are un deces în familie.
HOŢUL: Ce mi-e rama hama, ce mi-i
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
hama rama?!
BĂTRÂNA: Totuşi, un domn, hoţ de
tablouri, ar trebui să fie mai exigent cu sine.
HOŢUL: Nu se mai poate face nimic,
mătuşă! Adevărata mea cultură este
incultura…
BĂTRÂNA: Vă purtaţi nepermis de
jignitor!
HOŢUL: Fără să fac vreun efort, pe
cuvânt!
(Studiază tabloul.)
BĂTRÂNA: Păcat: sunteţi inteligent.
HOŢUL: Mersi…
BĂTRÂNA: Aţi reuşit să păcăliţi şi
sistemul de alarmă!
HOŢUL (încremeneşte. Pune uşor
tabloul pe masă:) Ce sistem?!
BĂTRÂNA: De avertizare. Tabloul,
fiind extrem de valoros, este protejat cu
aparatură tehnică specială!
HOŢUL (se lasă într-un scaun, îşi
şterge fruntea cu mâna stângă): Fir-ar a
dracului! timp, ea): Aş vrea să vorbesc.
BĂTRÂNA: Până acum, trebuia să
fiţi arestat de mult...! (Se ridică, se îndreaptă
spre locul gol din perete.)
HOŢUL: Nu te mişca! (Se repede, o ţine
de braţ)
BĂTRÂNA: Cutiuţa aceea, o vedeţi?
Când aţi ridicat tabloul, trebuia să
declanşeze sirena. Probabil că s-a blocat!
Nu vreţi să vedeţi ce are?
HOŢUL: Doamne, şi nici nu te pot
pagina plesni!… Treci dracului la loc când îţi spun!
...Să înnebuneşti, nu alta!
130 BĂTRÂNA (împinsă pe scaun): Doar
nu credeţi că o să ieşiţi cu tabloul de aici.
Trebuie să fac ceva care să vă împiedice…
De ce nu vreţi să mă ajutaţi?
HOŢUL (o priveşte lung): Uite: te ajut,
dacă mă ajuţi. Bine?
BĂTRÂNA: Sunteţi un băiat drăguţ.
HOŢUL: Deocamdată, să stabilim
câteva lucruri: nu te apropii de peretele ăla,
nu părăseşti – fără voia mea – scaunul pe
care stai, nu încerci să fugi… Şi, în general,
fără şmecherii. De acord?
BĂTRÂNA: De acord. Şi nu dau
telefon la poliţie.
HOŢUL (neîncrezător): Deşteapto...!
Bun.
BĂTRÂNA: În schimb, punem tabloul
REVISTA FEED BACK
la loc şi plecaţi. Mâine vă aştept să servim
o cafea. Totuşi, dacă acum sunteţi grăbit…!
Aranjează Ifrim tabloul. Verifică şi sistemul
de alarmă… (Încercă să se ridice. Hoţul o
aşază la loc.) Dacă funcţiona alarma, vă daţi
seama că, noi doi nu mai stăteam de vorbă.
HOŢUL: Uite care e treaba: dacă nu te
linişteşti, te leg!
BĂTRÂNA (încremeneşte): Nu faceţi
asta!
HOŢUL: Ba o fac! Iată… (Scoate o
sfoară.)
BĂTRÂNA: Atunci, ar fi două fapte
urâte. Să furi un tablou şi să legi o bătrână…
HOŢUL: Gura!
(Hoţul dă la iveală un patent, o şurubelniţă
– scoate pânza de pe şasiu. Zgomot de maşini.
Undeva, sirena, unei locomotive.)
BĂTRÂNA: Vă rog să umblaţi atent cu
pânza. Într-un muzeu se lucrează cu grijă…
Eu am tabloul în primire şi… (Printr-un
gest, Hoţul o face să tacă: lucrează. După un
HOŢUL: Dacă poţi spune ceva normal!
Şi nu mult.
BĂTRÂNA: Poate nu ştiţi, dar vă
aflaţi într-o casă memorială…
HOŢUL: Cunosc: Nicu Arin!
BĂTRÂNA: Atunci, poate vă
surprinde că tot ce se află aici, inclusiv casa,
le-am donat statului! O valoare de aproape
două milioane.
HOŢUL: Nu mă miră. La o anumită
vârstă, oamenii fac tot felul de lucruri
cretine.
BĂTRÂNA: Era un mare pictor!
Trebuia să accept sacrificiul. A reuşit ceea
ce puţini alţii au reuşit să facă… A fost
un om curat… Fiecare tablou al lui este o
bucurie şi oamenii au nevoie de bucurii.
Tablourile lui vorbesc aceeaşi limbă pentru
toţi şi încearcă să facă oamenii mai buni, mai
sensibili… De asta am renunţat la tot (…)
Cu riscul pe care mi l-am asumat de a trăi
numai dintr-o biată pensioară de profesor
de desen… Cu riscul, pe care, conştientă,
l-am înfruntat de a călători numai odată cu
lucrările pictorului şi numai unde acestea
sunt solicitate… A făcut lucruri minunate!
A suferit mult, pentru că şi-a iubit mult
meseria… A fost un pictor pe care pictorii
înşişi l-au pedepsit pentru îndrăzneala de
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

a-şi fi iubit pictura…
HOŢUL (a desprins pânza, o admiră):
Ce spui aici, e certificat de calitate. Dublez
preţul!
BĂTRÂNA: Credeam că o să vă
determin să înţelegeţi.
HOŢUL: Caută pe altul!…
(Scurtă pauză.)
BĂTRÂNA: Ca să plecaţi, totuşi, cu
ceva, vă propun să-l înlocuiţi.
HOŢUL: Ce să înlocuiesc?
BĂTRÂNA: Tabloul. Vă dau altul în
loc. Am câteva lucrări pe care nu le-am
donat statului. Le-am păstrat, deoarece...
Pentru că... au fost pictate special. Pentru
mine...!
HOŢUL ( o priveşte lung): Adevărul e
că nu prea mi-ai dat bătaie de cap. Îmi eşti
simpatică şi de aceea… Regret, dar acesta
mi-a fost comandat!
BĂTRÂNA: De către cine?
HOŢUL (ameninţător): Hai, uşurel!
(Crescând:) Nu mă lua de prost cât stau
de vorbă cu tine şi te tratez omeneşte, că
schimb foaia! După ce că te las să mă bâzâi
la cap?… De ce dracu’ nu dormi la ora asta
şi mă încurci? Bine, bine nu te speria că nu
sunt chiar atât de negru la maţe. Dacă erai
mai tânără, te legam şi îţi puneam căluş în
gură; dacă erai bărbat, trebuia să-ţi sparg
capul. Aşa că, vezi: ai noroc.
BĂTRÂNA: Îmi pare rău pentru
dumneavoastră, dar... Zic zău: nu o să luaţi
tabloul!
HOŢUL: În regulă. Văd că până la
urmă va trebui să te leg.
BĂTRÂNA: Nu-l puteţi lua. Pentru că
este de neconceput: capodopera pictorului
nu poate lipsi din casa sa memorială! Asta
ar însemna anularea memoriei Lui. A
acestei instituţii! Anularea mea!
HOŢUL: Atât de mult? Atunci este
chiar ceea ce trebuie să fac.
BĂTRÂNA: Am obosit, dar vă rog să
vă gândiţi în fiecare clipă la faptul că nu o
să izbutiţi să ieşiţi cu tabloul de aici!
HOŢUL: Eşti nebună, iubito.
BĂTRÂNA: Nu vă oblig să-mi cereţi
scuze. Probabil, la dumneavoastră, această
expresie... este o eleganţă de stradă…
HOŢUL (râde cu hohote, nestăvilit. Se
îneacă, se opreşte, râde din nou): Ascultă…
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
ascultă... ascultă intelectualo!… (Râde.) Fii
atentă: să fiu al dracului dacă am mai
pomenit o neruşinată mai îndrăzneaţă că
tine! (Râde) Să mă închizi dacă se mai află
aşa ceva în Europa, îţi spun eu care am
văzut de toate: nu te laşi nici moartă. Ţii
cu dinţii… (…). De asta îmi eşti simpatică.
Dar n-am ce-ţi face: trebuie s-o tragi!... (Se
opreşte din râs ca lovit în obraz. Trecerea de
la hohotul de râs la urletul de mânie se face
direct, în acelaşi registru). Pentru că eşti o
împuţită! Ca voi toţi!… Să nu deschizi
gura că ţi-o rup, auzi? Oi fi eu hoţ, dar
ştiu ce-i dreptatea. Poate tocmai de asta!
(Răsuflă mânios)… Taică-meu a muncit, a
luptat din greu… Voi aţi stat ca şerpii,
ascunşi, îmblânziţi, nimeni nu se aştepta...
şi deodată aţi muşcat!… A fost azvârlit
peste bord când îi era mai bine. L-aţi întors
de unde pornise, iar voi… V-aţi săltat. V-aţi
făcut iar salarii babane, v-aţi aranjat iar cărţi
şi călătorii şi odihnă. Şi case memoriale!
Voi, care aţi fost duşmani…! Află că nu mai
vezi tu cârpa, asta, mâzgălită pe vremea
vechii burghezii şi care, acum, în loc să vă
desfiinţeze, vă ridică în slăvi. Cine o cere,
ştie ce face!
BĂTRÂNA: Nu am vrut decât să vă
atrag atenţia că sunteţi ireverenţios…
HOŢUL: Mă dispreţuieşti. Mă şterg
la „derričre”, că am citit şi eu cărţi, cu
dispreţul tău! Află, că pentru prima oară,
sunt mândru de ceea ce fac. Pentru că fac
dreptate!
BĂTRÂNA: Numiţi cum doriţi ceea
ce faceţi. Vădit este că o faceţi pentru bani.
HOŢUL: Şi dreptatea se plăteşte pe
pagina
lumea asta! 131
BĂTRÂNA: Sunteţi atât de pornit,
de parcă aţi fi sigur că sunteţi etern… Ca
să fii mulţumit, este suficient să doreşti
numai ce se poate. Artiştii sunt înţelepţi:
ştiu că toţi cei care îi asupresc vor dispărea,
dar arta… Arta rămâne! Veşnic… (…) Poţi
înfometa un popor; poţi închide o parte
din el; îl poţi împărţi în două şi o parte
din el să asuprească cealaltă parte… Dar
nu va putea nimeni, niciodată, să-i ardă
ochii, să-i spargă timpanele, să-i extirpe
creierul, pentru simplul motiv că … nu
ar mai putea fi folosit… Împăraţii romani
s-au declarat zei şi şi-au comandat statui şi
tablouri, încercând, - ştiau că este singura
cale - să lupte cu uitarea. Prin mijlocirea
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
artei! Ce-a rămas după ei? Ridicolul! Şi un
imens hohot de râs. Statuile şi tablourile au
dispărut… Pentru că nu erau artă… Nu au
fost decât o searbădă şi jalnică „frică”. De
asta! Înţelegi?
HOŢUL (după o pauză): Oricum, eu
tot îţi port pică. Deşi... arta îmi place şi
mie: câteodată, mai ales când simt aşa,
o siguranţă în mine – când sunt bucuros
şi sigur şi merg pe stradă, parcă am
nişte generatoare la încheieturi. La toate
încheieturile; vibrează şi mă împing mereu
înainte şi merg, şi de ce merg, aş mai
merge, şi nu-i mai văd pe cei din jur şi mă
pomenesc deodată afară din oraş: în câmp.
Acolo mi se moaie picioarele şi mă aşez.
Mă fac una cu pământul! Mi se zbate ceva
în piept : ceva moale şi cald dar de fiecare
dată mai viu şi atunci ştiu că asta n-am mai
trăit-o niciodată. Adică, am mai trăit-o, dar
de fiecare dată altfel… Asta-i arta, nu?
BĂTRÂNA: Asta simţea soţul meu
când picta…
(Scurtă pauză.)
HOŢUL: Acum, să nu crezi că m-ai
păcălit şi că nu-mi fac treaba.
(Se ridică, aduce de după perdele o pânză
de sac pentru a împacheta tabloul.)
BĂTRÂNA: Mâine, aş putea să vă
achit suma promisă de cel care v-a cerut
tabloul. Am nişte bani la bancă. Dacă nu
pagina sunt suficienţi…
HOŢUL: Ţi-am explicat că aici nu
132 este vorba numai de bani. Când a apărut
această casă a „pictorului curţi regale”,
mulţi au căzut: pe motiv că au abuzat,
că nu ţin pasul cu vremea, că… Tot felul
de chestii! Acum, ei trag mâţa de coadă
iar Nicu Arin, şi mort are o casă numai
pentru el?! De ce? Pentru că l-a mângâiat în
creştet Carol al II-lea? Pentru că l-a chemat,
în ’34, regina Mărioara în Jugoslavia să
deschidă expoziţie în palatul regal? Pentru
că ani de zile şi-a purtat fundul, alături de
tine, prin Macedonia, prin Muntenegru,
prin Dalmaţia, prin Roma, prin Veneţia, -
ştiu tot! –, în vreme ce alţii munceau din
greu, aici, visând la o pâine mai albă?!... Şi
când au apucat-o, aţi ridicat capul şi le-aţi
smuls-o din mână!... Dacă mă gândesc bine,
REVISTA FEED BACK
ce pericol imens pentru ordine se ascunde
în artă...! În orice fel de artă! Cu cât este
mai bună, cu atât este mai primejdioasă! Şi
bineînţeles că artiştii, – toţi, de la un capăt
la altul -, sunt nişte împuţiţi de subversivi
pe care nu poţi să fii sigur niciodată; pentru
că lucrează singuri în cămăruţele lor, şi
gândesc! Pentru că apar deodată cu cine
ştie ce creaţie în public şi, din bun simţ,
pentru că este „artă adevărată”, nu prea
poţi să o distrugi. Şi se adună: azi unul,
mâine altul, iar cei care au crezut că a venit
şi vremea lor, care s-au sacrificat, care le-au
creat condiţii – sunt daţi la o parte. Când
nici nu te aştepţi, apare câte unul!
BĂTRÂNA: Este mersul normal al
lumii.
HOŢUL: O să se termine şi cu mersul
ăsta „normal” odată!
(Smuceşte pânza, o face sul, cu gesturi
nervoase)
BĂTRÂNA: Vă rog! Vă rog,
manevraţi-o cu atenţie: este o lucrare
deosebit de valoroasă…!
HOŢUL: N-ai priceput nimic!
BĂTRÂNA: Făceţi-mi o favoare: lăsaţi
s-o împachetez eu! (Se apropie cu mâna
întinsă.)
HOŢUL (o priveşte lung): În regulă!
După asta, stai liniştită. (Îi înmânează pânza.)
Da’… repede!
BĂTRÂNA (ia pânza, o desfăşoară, ca
un rămas bun): Aşa arătam: eram suplă,
frumoasă!... Aveam un păr negru, bogat
şi greu şi ochii mari… Ce mult ne-am
iubit…(…). Îmi plăcea să mi se facă curte…
(Vorbeşte cu cineva de demult.) „Dragul meu,
eu îmi iubesc soţul!…” (Altcuiva): „Eşti
fermecător, mult mai interesant decât soţul
meu, dar nu-l pot înşela...!” (Râde.) „Foarte
nostim, din partea dumitale!… Eşti viril:
mănânci mult, cu poftă, eşti un senzual. Mă
atragi, dar... nu-l voi înşela niciodată!...”
(Către Hoţ.) Îmi plăcea să întind mâna
pentru a-mi fi sărutată. Făceam o igienă
specială a mâinilor, mă înălţam când vreun
bărbat îmi săruta pielea catifelată, plecându-
se; simţeam că viaţa este minunată…! Dar
nu ştiam că este şi trecătoare. (Uitându-se
la tablou, parcă vorbind cu acesta:) De ce faci
lucruri inutile... şi periculoase... când ştii că
eşti trecător?...
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
HOŢUL (care şi-a strâns instrumentele):
Iar începi?
BĂTRÂNA: Mi se părea că sunt atât
de mică şi de fragilă... Şi pe lângă asta…
Îmi plăcea să dansez! (Îngână un vals. Se
leagănă, se roteşte - scena trebuie construită
fără grabă, cu duioşie.)
HOŢUL: Hei, stai într-un loc!
BĂTRÂNA (învârtindu-se lent, cântă) :
… Dumitale nu-ţi place să dansezi? (Cântă.)
Să simţi braţele viguroase… Cuprinzându-
te… (Cântă.)
HOŢUL: Încetează odată, nebuno!
Hei!…
BĂTRÂNA (se învârteşte repede: se
grăbeşte): Să te simţi uşoară, să zbori…
HOŢUL (aleargă s-o oprească): La naiba!
este şi murdară… Nu, nu vă enervaţi:
BĂTRÂNA: …să zbori…! să scapi…! imediat termin!… Am ceva mult mai
să zbori…! să scapi...! (Se împiedică în faţapotrivit... (Trage un sertar de la comodă,
uşii de la camera ei şi... cade.) scoate nişte hârtie albă.) Este hârtie de filtru!
HOŢUL: Ce naiba faci? (Îi smulge pânza(Se îndreaptă spre masă, manevrează hârtia. În
din mână, o priveşte, o duce la masă. Bătrânaaer se instalează un fâşâit persistent, enervant,
plânge pe podea.) Te porţi că o scrântită! care-l irită, apoi pur şi simplu îl scoate din
Hai, vino şi te aşază pe scaun. (O ajută să minţi pe Hoţ.)
se ridice.) HOŢUL (se repede, pune amândouă
BĂTRÂNA (parcă scuzându-se): Am mâinile peste hârtie, urlă): Umblă uşor!
vrut să fug, dar nu am reuşit! BĂTRÂNA (speriată): Vă rog, nu am
HOŢUL: Am văzut! făcut nimic!
BĂTRÂNA: Sunt prea bătrână să HOŢUL: Foşnetul îmi scormoneşte în
reuşesc: ce pot face? oase! Mă seacă!!
HOŢUL: Să te resemnezi. BĂTRÂNA: Mie îmi face pielea de
BĂTRÂNA: Nu-i drept. Sunteţi tânăr! găină: nici eu nu suport. (În sfârşit, termină
S-ar putea să nu vă pot împiedica, îmi împachetatul, cu pânza de sac.) Poftiţi! Dar,
înţelegeţi drama? cu o condiţie.
HOŢUL (aparte): Dumnezeule, ce HOŢUL (ia sulul, îl pune pe masă):
mi-ai dat să trăiesc! Ia aşază-te, dumneavoastră, pe scaun, să
BĂTRÂNA (se desprinde): Lăsaţi- ne pregătim de rămas bun. (O împinge pe
pagina
mă, totuşi, să-l împachetez eu! Vă implor! scaun.) 133
…Capodoperele au un regim special de BĂTRÂNA: Mă ucideţi?
transport iar dumneavoastră nu aveţi de HOŢUL: Dacă nu am făcut-o până
unde să ştiţi cum se procedează! acum, n-ar avea haz, la sfârşit! (Scoate
HOŢUL (îi aruncă pânza de sac în faţă):
sfoara.) Pune mâinile în poală şi stai gingaş,
Na!… Şi să ştii că nu apucai să deschizi că te înfăşăm. Te facem bebe, ca să stai
bine uşa şi te şi făceam îngeroaică. (Îi arată
cuminte (O leagă de scaun.)
cuţitul.) Ţi-l înfigeam drept în cocoaşă, BĂTRÂNA: Vă las să plecaţi, numai
pricepi? (În timp ce pune cuţitul la loc.) Asta,
cu o condiţie.
ca să fim înţeleşi pentru viitor! HOŢUL (râde, clătinând negativ din
cap): Nu, că eşti nemaipomenită!(Râde.)
(Scurtă pauză.) BĂTRÂNA: …Dacă-mi daţi cuvântul
de onoare că o să aveţi grijă să nu se
BĂTRÂNA ( este speriată. Face eforturi deterioreze tabloul. Şi să nu se piardă…
să se stăpânească. Pune pânza pe masă): Un HOŢUL (se asigură că e bine legată. Ia
tablou nu se împachetează direct în pânza sulul de pe masă, o priveşte lung.)
de sac – mai ales dacă pânza, mă scuzaţi, BĂTRÂNA: Vă rog!…

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 teatru de neoavangardă
HOŢUL (se apropie): Ai ochii în nemişcată. Într-un târziu, Hoţul îşi aprinde o
lacrimi… (O mângâie pe obraz.) Eşti puţin ţigară; soarbe fumul cu sete.)
nebună...! BĂTRÂNA: Nu-i bine să fumaţi acolo.
BĂTRÂNA: Vă rog!… Se vede din stradă.
HOŢUL (oftează): Bine! (Izbucneşte în HOŢUL (ascunde ţigara. Uşor derutat):
râs.) Ai cuvântul meu de onoare. (Râde în Bine… am înţeles. (Fumează în pumn.) Nu
hohote, se întrerupe brusc; o bate cu palma uşor, mai pleacă!... (…) Şi se stâng că la bâlci. În
pe obraz). Eşti nemaipomenită! (Se apleacă papuci, în halate de casă, cu capoate, scufii…
brusc.) Şi îţi mai promit ceva: dacă ăla... dau din mâini şi vorbesc … Vorbesc, mama
nu-mi dă banii cum am vorbit, ţi-l aduc mamii lor, iar eu fierb!
îndărăt. Pe cuvântul meu! (Îi dă o palmă BĂTRÂNA: Naşte Aurica.
uşoară. Stinge lumina în cameră.) HOŢUL: Şi de ce nu o duc, dracului,
BĂTRÂNA: Vă mulţumesc foarte la maternitate?
mult! Am încredere în dumneavoastră. BĂTRÂNA: Mondan vrea ca băiatul
Mi-aţi făcut o impresie bună de la început. să i se nască acasă. E pentru a opta oară: de
De când am avut plăcerea să vă cunosc… fiecare dată s-a întâmplat la fel. Numai că
nevastă-sa ia născut numai fete.
(Hoţul dă perdelele la o parte. Brusc, în HOŢUL (pufneşte în râs): E-te-al
stradă, izbucneşte sirena unei maşini de spital.) dracului! (…) Vrei un fum?
BĂTRÂNA: Nu, mulţumesc. Doar la
HOŢUL (sare îndărăt. Urlă isteric) : Ce cafea.
dracu’ ai mai făcut? HOŢUL: Cafea n-am!
BĂTRÂNA: Se află în filtru, în
(Vuietul sirenei creşte în intensitate. comodă. Deschideţi uşa mare din stânga!
Devine insuportabil) L-am umplut aseară: obişnuiesc să las
cafeaua să se macereze. Apoi îl pun în
HOŢUL (aleargă la Bătrâna legată în priză. Iese foarte gustoasă.!
scaun, o zgâlţâie): Ce-i asta hoaşcă bătrână? HOŢUL: Până nu-şi termină ăia
Ce-i asta? Spune, ce-i asta?!? distracţia, nu pot pleca!
BĂTRÂNA (strigă îngrozită) : BĂTRÂNA: Vă rog să vă serviţi. Îmi
Domnule! Domnule, îmi este frică, vă rog! face plăcere.
(Izbucneşte în hohote.) Vă rog!… HOŢUL: Aici?
BĂTRÂNA: Da. Ceştile sunt alături.
(Hoţul aruncă sulul învelit în pânză pe
masă, scoate cuţitul, rămâne în aşteptare. Subit, (Hoţul scoate aparatul, ceştile - bineînţeles
linişte. Păşeşte cu prudenţă spre fereastră. că scena este luminată de becul din stradă.)
pagina Priveşte afară. Bătrâna plânge subţire.)
134 HOŢUL(pune filtrul în priză. Râde) :
HOŢUL: Gata ! Încetează, că nu-i Adică, suntem la... rendez-vous!… (Râde
poliţia. E o rablă de salvare. din nou. Pauză scurtă.) Câte nu ţi se mai
BĂTRÂNA: Îmi este foarte teamă! întâmplă! Te dor braţele?
HOŢUL: Dacă era poliţia, trebuia să-ţi BĂTRÂNA: Nu, mă simt foarte bine.
fie. Acum, gura! HOŢUL: Termin cafeaua şi te dezleg.
(Răstit.) Ai puţină răbdare!
(Scurtă pauză în care se aud voci, diverse BĂTRÂNA: Nu am spus nimic!
zgomote. Hoţul pândeşte strada.) HOŢUL: N-ai spus pe dracu’! (Se
întoarce spre ea, gesticulează.) Uite aşa
BĂTRÂNA: Nu vreţi să fiţi bun, şi umbli cu vorbele: uite aşa le răsuceşti!…Te
să plecaţi ? (Pauză.) Să nu uitaţi tabloul! crezi deşteaptă: „mă simt foarte bine”!…
(Pauză.) Doamne, ce coşmar, şi cât îmi este Vorbeşte clar, răspicat! De aia mă simt nu
de frică! (Pauză.) De ce nu faceţi nimic, ca să ştiu cum în prezenţa ta. Cred că încerci să
mă liniştiţi? De ce nu plecaţi odată?! mă jigneşti.
HOŢUL: Cine te pune să răspunzi BĂTRÂNA: Domnule, sunt foarte
noaptea la telefon? (Pauză lungă. Bătrâna stă obosită.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


HOŢUL: Ho, Ho, că am terminat! (…)
Cafeaua asta a ta, o să te facă să te simţi
de 14 ani ! (Aparte.) Cu asta n-o mai scot
la liman . (Umple ceştile, le pune pe masă, o
dezleagă.) Poţi să dai din aripi. Da’... nu-mi
mişti de pe creangă!
BĂTRÂNA (îşi freacă braţele, se ridică
puţin.)
HOŢUL: Am zis!
BĂTRÂNA (prinde scaunul cu mâinile
de dedesupt, îl apropie de masă.)
HOŢUL: Asta-i altceva. (Bea.) Vezi?
Am făcut-o, trăsnet.
BĂTRÂNA: Mai există o ieşire. Dacă
doriţi, v-o arăt!
HOŢUL: Să-l fac celebru, pe paznicul
de la depozitul de-alături.
BĂTRÂNA: …?
HOŢUL: Întâi de toate, am studiat
pliantul casei! Pozele… Ştiu tot: vecinii,
intrările, locul unde se află fiecare tablou…!
BĂTRÂNA: În cazul acesta, mai
întârziaţi, nu ?
HOŢUL: Poţi să te bucuri. (Soarbe din
cafea, îşi aprinde o ţigară.) Acu’, vrei un Kent?
BĂTRÂNA: Dacă îmi oferiţi…
HOŢUL: Când am, nu sunt „scârţan”.
Ia!
BĂTRÂNA: Nu sunteţi, ce ?
HOŢUL: (…) Cam prost, cu limba!
„Scârţan” înseamnă „egoist” şi „zgârcit” la
un loc . Un fel de „meschin „ - cum îi ziceţi
voi… Ia, că ai nevoie! Şi să nu zici iar că
sunt drăguţ, sau nu ştiu ce, că mă-nfurii.
BĂTRÂNA: M-am obişnuit
să mulţumesc… Am învăţat să fiu
recunoscătoare.
HOŢUL (servindu-se cu foc): Închipuie-
ţi că ai făcut-o. Mă calci pe nervi cu polite-
ţurile sub care bănuiesc eu ce se ascunde…
M-ai îneca, aşa cum se îneacă un căţel. Şi
ţi-ai cere scuze… pentru că îmi provoci…
(Imită.) „uşoare dureri în ceafă”! (Dur.) Flit!
(Se duce la fereastră, priveşte în stradă. După
un minut.) Ăştia nu se gândesc nici o clipă
că trebuie să meargă, mâine dimineaţă, la
muncă, odihniţi?
BĂTRÂNA: Dacă aş aprinde lumina,
aş putea gusta din cafea.
HOŢUL: În momentul ăsta, ce-ţi
clocoteşte în minte?!
BĂTRÂNA: Nu disting nimic. (…)
Vecinii sunt obişnuiţi să vadă lumină, aici,
în fiecare noapte: pe la ora două!… Dacă
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
domnul Anton nu vede lumina aprinsă, îi
alarmează pe toţi: eu sunt foarte în vârstă…
HOŢUL: Am observat.
BĂTRÂNA: Or să-şi închipuie că mi
s-a întâmplat ceva.
HOŢUL: Umbli cu fuse strâmbe! (…).
Dacă ţii neapărat, aprinde-ţi o lumânare.
BĂTRÂNA (convingătoare) : Vorbesc
cu bună credinţă. E şi spre binele
dumneavoastră: domnul Anton este paznic
la depozitul din spate (…). Mai demult,
am aflat că nişte şefi l-au prins dormind în
gheretă: de atunci, în fiecare noapte, la ora
două, îi servesc câte o ceaşcă de cafea. Îl
aştept aici! Stăm de vorbă câte cinci minute.
(Hoţul o priveşte uluit.) Până la pensie mai
are un an, şi este singur… Cafeaua îl ţine
treaz. Eu nu servesc cu dânsul, pentru că
ar însemna să deschidem un subiect de
discuţie şi domnul Anton nu are timp,
este foarte important ce face el acolo!… În
schimb, pentru mine, asta înseamnă foarte
mult. Prezenţa unui om opreşte timpul în
loc.
HOŢUL: Să nu ţi-l opresc eu, definitiv!
(Strigă.) Dacă nu încetezi…! Ăla nu are altă
treabă, decât să te ţină pe tine trează? De ce
să vină el aici ?
BĂTRÂNA: Să-şi bea cafeaua.
HOŢUL (idem): Şi dacă vine controlul
în urma lui? Dacă-l prinde că părăseşte
postul?
BĂTRÂNA: Tocmai asta vreau să vă
spun: că mă frământ! Până vine noaptea
următoare, am la ce mă gândi. Obsesia…
aceea… neplăcută... (Arată în sus.) nu mai
apare. Ba, chiar uit! Ştiţi ce deosebit este
pagina
să fii speriat că unui prieten i se poate 135
întâmpla ceva rău? Simţi că trăieşti! Simţi
că eşti util…
HOŢUL (uluit, aparte): Vrăjitoare
ticăloasă!
BĂTRÂNA: Aţi spus că pot să aprind?
HOŢUL: Nu te dezlipi de acolo! (Se
îndreaptă spre şalter.) Dacă se întâmplă ceva,
ştii ce te aşteaptă.
BĂTRÂNA: Tocmai să nu se întâmple,
să facem lumină!
HOŢUL (aprinde, vine spre ea cu degetul
întins): După ce plec de aici, mă duc la
biserică şi aprind o lumânare că am scăpat
de tine. Apoi, mă îmbăt!
BĂTRÂNA (sorbind din cafea): Când
vine domnul Anton, îi explicaţi că sunteţi
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
un nepot de-al meu, şi că... eu dorm. Mă servea cu o ţigară, îmi… (Repetă gestul
HOŢUL: Poftim! Acum mă iei de hoţului de a aprinde bricheta.) şi spunea: „Noi
imbecil! (…) O să-i spui tu: că eşti în cămaşă nu avem timp, pentru că problemele ne
de noapte, că ţi s-a terminat cafeaua, şi că… mănâncă. Dar, după-amiază, pe la ora opt,
să se ducă dracului! (…) Mai ai ceva de zis? te prezinţi la Hotelul Parc la responsabil, şi-i
BĂTRÂNA: Mă supără inima… Să nu spui: „garoafa nu miroase, dar e floare!”.
ne certăm!... Răspunsul este: „Poftiţi!”… Dacă nu spune
HOŢUL: Înseamnă că mai ai o „poftiţi!”, nu intri.
rămăşiţă de minte.
(Râde.)
(Scurtă pauză.)
HOŢUL (pufneşte în râs.)
BĂTRÂNA: S-a stins: vreţi să mai BĂTRÂNA (continuă, cu vădită plăcere):
aprindeţi, o dată, bricheta? (Hoţul scapără. „Mă aştepţi, că eu vin să-ţi spun ceva intim,
Bătrâna suflă în flacără.) care te interesează!”. Făcea cu ochiul! La
HOŢUL: Ce te-a apucat? (Mai scapără revedere! ...Eu… veneam aici, şi aşteptam
o dată.) pachetele. Bineînţeles că nu am dat curs,
BĂTRÂNA: Asta-i! Pentru o clipă, am niciodată, „dispoziţiei” lui.
avut senzaţia că ne-am mai întâlnit cândva.
A fost doar o părere. (…) Acelaşi gest spre (Hoţul se duce la fereastră. Priveşte afară.)
obraz, aceeaşi împingere înainte, şi brusc:
scăpăraţi… Exact aceleaşi mişcări. Aceeaşi BĂTRÂNA: Era vulgar. Era brutal…
privire… Mirosea a haine umede, ţinute multă
HOŢUL: Îţi trebuie foc, sau nu? vreme în spaţiu închis... Şi nu ştiu de ce,
BĂTRÂNA: Mulţumesc! (…) deşi susţinea că vrea să ne ajute, am avut
Întotdeauna mi-a displă-cut cum tot timpul senzaţia că iniţiativa arestării
aprindea ţigara... De fapt, încă de pe atunci pictorului, de la el a pornit.
bănuiam că este un mizantrop. Şi totuşi, HOŢUL: După cum o ţii, doar voi aţi
când soţul meu a fost închis, îmi trimitea avut dreptate! Te anunţ că subiectul mă
alimente! (Râde uşor.) Îmi făcea o curte deranjează. (Răstit.) Mai bine recunoaşte
brutală, de om complexat: după fiecare de ce a fost închis!
tranşă de câte trei pachete, mă convoca BĂTRÂNA: A înştiinţat un ministru
în biroul lui şi-mi spunea aceeaşi frază. că se ardeau cărţile din biblioteci în numele
Îmi închipui că o considera deosebit de poporului: că administratorii locali ai
lascivă de nu o schimba niciodată sau, culturii erau incompetenţi… Spunea un
pagina poate, o considera o formulă foarte exactă adevăr.
dragostea
Dar , după cum se ştie, fanatismul şi
pentru adevăr nu pot convieţui.
dintr-o tactică foarte bine pusă la punct.
136 Nu a avut nici o şansă.
HOŢUL: Adevărul - de partea lui,
fanatismul - la ăilalţi! De ce nu invers?
BĂTRÂNA: Pentru că, mai ales acum,
se vede! A trecut timpul. Timpul ordonează
valorile. Unii i se urcă în cârcă şi zbiară… Îl
acoperă cu vorbe. Timpul se scutură de ei,
ca un elefant de furnici, şi merge! Gardul
de lemn, zidul de chirpici, nu-i schimbă
drumul. Numai zidul adevărat, făcut de un
om adevărat! Zidul acela poate fi orice: un
tablou, o carte, un rol, o invenţie o clădire
utilă, …muzică…
HOŢUL: Din pricina lui Nicu Arin,
alţii şi-au rupt gâtul! (…) Poate n-ai vrut să
te răzbuni, dar aşa a ieşit. Totuşi, aş vrea
să nu-ţi fac prea mult rău, fiindcă ceea ce

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


ai făcut, ai făcut din dragoste… Oricum,
eşti cineva. Vreau să-ţi spun că eşti dată
dracului, adică dată-n fras - cum zice un
prieten de-al meu - dar altceva, despre tine,
nu ştiu. (Ridică vocea.) Şi nici nu vreau să
aflu! (Strigă.) E bine? (…) Şi nu mai încerca
să mă fraiereşti, că nu ţine! Te-am ascultat
destul şi, degeaba, n-a prins nimic. Înţelegi?
Nimic n-a prins! În afară de nervii care mi-i
fac ăia din stradă că nu se cară la mamele
lor. (Urlă.) Şi dacă ţi-am spus că eşti cineva,
ţi-am spus ca să te mulţumeşti şi să taci
dracului! (Răsuflă greu, cu ochii ieşiţi din
orbite, tulburi. Tăcere. Se plimbă prin cameră,
se opreşte după perdele, este teribil de nervos.
Vede ceasul cu picior de pe comodă, îl prinde cu
mâna ca pe un buzdugan.) Cu ăsta ce-i?
BĂTRÂNA: Pot să răspund?
HOŢUL: Te-am întrebat.
BĂTRÂNA: Un cadou.
HOŢUL ( e calm): Nu funcţionează.
BĂTRÂNA: S-a oprit când a murit
pictorul.
HOŢUL (îl manevrează că pe o armă):
Este teribil pentru lovit în cap. Nu te-ai
gândit?!
BĂTRÂNA: Nu am avut timp.
HOŢUL (izbucneşte în râs. Muiat de atâta
haz, se lasă într-un scaun. O arată cu degetul,
aproape înecându-se): Hoţoaico… Hoţoaico, nu
m-am înşelat! Nu m-am înşelat deloc: crede-
mă… te… te… ha, ha, ha, …te respect…
Auzi: „nu am avut timp!” Ha, ha, ha!
(Bătrâna îl priveşte în tăcere. Sub privirile
ei, deodată, el râde stingher; alt gen de râs.)
HOŢUL: Ha, ha ,ha! (Scurtă pauză.)
Nici măcar nu mă urăşti (Pauză.) Te simt
că ţi-i scârbă… Dar nu-i nimic, uite: eu
nesocotesc sila ta - ca un gentleman ce mă
aflu - şi…, îţi… re… par… o… biec… tul!
(Bătrâna tresare.) Ce zici? (…) Înseamnă
ceva, că s-a oprit atunci. Acum, o s-o ia din
loc! O să facă tic-tac, tic-tac…! Şi eu pot fi
parşiv, nu? Tic-tac , tic- tac…
BĂTRÂNA: În casa asta , de când
a murit El, nu mai funcţionează nici un
instrument de măsurat timpul!
HOŢUL: Excelent! Aici, instrumentele
de măsurat Timpul au aşteptat să sosească...
măndelu’! Timpul, aici..., se va măsura de
la venirea mea! Începe o nouă perioadă:
distrugerea! Dacă ne-am învăţat să nu
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
măsurăm fericirea în timp, durerea, în
schimb, are unităţi precise: are an, are lună,
are oră, are secundă ! Durerea are miime
de secundă, tu, care ai avut parte mai mult
de bucurii şi tot crezi că secundele de necaz
te-au istovit!
BĂTRÂNA: Vă implor să fiţi atent:
mă loviţi!
HOŢUL: Ai vrea tu: o lovitură, şi…,
gata! Nu: trebuie să vezi, - dacă tot trebuie
să stăm bot în bot -, cum se întoarce totul:
să simţi cum se schimbă totul, cum tot
ce ai hotărât tu să fie într-un fel, devine
altceva!… „S-a oprit timpul în loc?!...”
Auzi gogoaşă! Ţi-e frică, şi ţi-ai aranjat tot
felul de fixuri. Fixul cu paznicul, fixul cu
ceasul… Câţi ani ai?
BĂTRÂNA: Optzeci şi trei.
HOŢUL: Şi de ce n-ai murit?
BĂTRÂNA: Am fost mereu ocupată!
HOŢUL: Pe dracu’! Ţi-a fost frică, de
asta ! Nu te dai dusă şi ameţeşti lumea cu
timpul oprit. (Se aşază, scoate şurubelniţa,
nişte ace etc.) Îţi aranjăm noi, o mică
operaţie, de la distanţă: ca să simţi cum
te duci; dracului; şi să vezi, atunci când
te... duci, dacă mai are vreo importanţă
ce „minunăţii de rahaturi artistice” fac
oamenii! (Arată cuţitul.) El zice să nu te
opui! (Începe lucrarea.)
BĂTRÂNA (care luptă în mod vădit cu
sine): Sunteţi ceasornicar?
HOŢUL: Nu, da’ am legături a’ dracu’,
cu timpu’! O dată, că m-am născut când nu
trebuia: adică ca să mă-nţelegi, - scuzoaiele
mele (Pronunţă: „pî”, „tî”.) „p. t. caca” -, am
nimerit „în alt timp”! Apoi, banditul ăsta
pagina
de Naiceiface, mă cam fură cu amăgeli: 137
mă bagă-n tot felul de încurcături, care
mie mi se par limpezimi, şi, atunci, caralii,
domnii ăia în uniformă, mă prind. Mă
ascund, după obiceiul lor, şi... Timpul mi se
opreşte-n loc. Dar, tot degeaba, e-o părere:
am ieşitde câteva zile şi azi dimineaţă, când
mă spălam pe ochi, am văzut în oglindă că,
deja, în nas... mi-au albit două fire de păr!
Ei?
BĂTRÂNA (ironică): Nu vă înţeleg,
sunteţi mult prea profund...!
HOŢUL: N-aş zice, mai degrabă...!
BĂTRÂNA: Dar, pentru că „lucraţi”
cu... cuţitul, apropo de... cuţit: când au venit
ai noştri, la putere, - ce gen de entuziasm îi
poate cuprinde pe visători!... (Scandează
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
nostalgic): „Cu metal din închisori /
răsturnăm exploa-ta-tori…!” (Râde uşor.)
HOŢUL (pufneşte): Când o să înceapă
ăsta să roadă Timpul, o să auzi poezele şi
mai grozave! Hî, hî, hi, cruac! Ha, ha, ha,
te-ai speriat !… Cunoşti textul: tic, tica, tica
tac! Tic, tac! Tic!... Bu, hă, hă, hă!... Ei …
(Lucrează.)
BĂTRÂNA (încercând să nu observe): Pe
vremea când soţul meu era închis, în uşile
din scânduri ale celulelor erau practicate
vizoare rotunde, acoperite cu rondele de
tablă. Când cineva dorea să vadă ce se
petrece în celulă, dădea tabla la o parte şi
privea. Cu un singur ochi!(…) Soţul meu
era teribil de agasat de această imixtiune
în viaţa sa intimă şi într-o zi… a desenat
deasupra vizorului… un cuţit cu vârful
în jos! (Este extrem de obosită: vorbeşte rar,
cu efort. Hoţul lucrează impasibil.) Din clipa
aceea, când apărea un ochi în vizor… îşi
imagina cum intră vârful cuţitului în pupila
indiscretă şi râdea. Din pricina veseliei…,
permanentei sale veselii…, au crezut...
HOŢUL: ...că-i sărit!
BĂTRÂNA: ...că se simte bine, şi l-au
dat afară. Ce haz făcea după asta!...
HOŢUL: Avea şi de ce! Gagiul nu era
prost... (Lucrează.)
BĂTRÂNA (tresare uşor): Am fost
absorbită de El…! Atunci, demult, când mi
se părea că lumea... se făcuse numai pentru
mine, am intrat în El. Prin trupul meu
frumos! - nu am mai putut ieşi. „Am fost
paiul de care se prindea cu disperare când
pagina vremurile încercau să-l înghită. Am fost el:
am fost Artistul; am fost Toţi artiştii când
138 apăram în El ceea ce este unic. Şi salvator…
Am luat mâna de pe fruntea lui şi nu
m-am îndoit: trupul prelung… şi perfect al
pictorului… era pe cearşaful imposibil de
alb un imens… semn… de avertizare…”
(Adoarme. Sforăie ca un copil.)
(Hoţul pune ceasul alături. Îşi sprijină parte cât mai mare de rai în urmă - şi una,
bărbia în mâinile împreunate, o priveşte; este din ce în ce mai mică, de iad, aici şi... înain-
încurcat. Se ridică. Cercetează camera. Merge te! (…) Tu dormi… Ce-ţi pasă? Aproape ai
la comodă, scoate un pled din interior, i-l pune scăpat. (…) Te-aş trezi să-ţi pun o întrebare
pe umeri, rămâne un timp aşa. Bătrâna oftează care să te limpezească definitiv, dar ce rost?
în somn. Se simte, ciudat, ocrotită.)
CORTINA
REVISTA FEED BACK
O jumătate de oră mai târziu.
Înainte de ridicarea cortinei se naşte
din întuneric o muzică lină, frântă din
când în când de suspinul scurt al unei
viori. Acelaşi decor. Hoţul, concentrat
şi liniştit, ca un artizan preocupat de
lucrul său, stă lângă masă, pe un scaun, şi
repară ceasul. Muzica devine puternică, şi,
totuşi, se intuieşte ceva nesigur în ea: se va
preface, neapărat se va transforma într-o
simfonie cu ritmuri dinamice, de parcă
frazele muzicale ar fi citite de la sfârşit
către început. Când melodia ajunge la
paroxism, se întrerupe brusc… O clipă de
linişte, apoi zgomotul străzii. Şi zgomotul
petrecerii de vis-a-vis. În scenă se creează o
atmosferă domestică. Bătrâna sforăie uşor.
HOŢUL (lucrând): Al dracului, cât te
mai crezi de valoroasă! Dacă te-ai legat de
lucruri ce ţi se par veşnice, pe loc îţi şi torni
o găleată de superioritate în cap: nu te mai
ajunge nimeni (…) „Am fost paiul de care
se agăţa când vremurile voiau să-l înghi-
tă… Am fost el, am fost artistul, am fost toţi
artiştii din lume…!” Rahat! Vorbe goale. Şi
te consideri în drept să fii şi fericită. Ei bine,
nu eşti! Pentru că, până la urmă, rămâi tot
o biată fiinţă ce te confunzi – nu pricep încă
motivul - cu un obiect pe care-l vrei nemuri-
tor. Eu… am fost sortit să ţin doar la ceea ce
trebuie să moară, şi sunt mulţumit. Cu mult
mai mulţumit, deoarece, trăind, am aflat.
Am aflat că am fost fericit în copilărie. De
curând, am înţeles că am avut vreme destulă
să mă bucur de sănătate şi de trupul meu
tânăr… Mi-am amintit că m-am bucurat
mult când am făcut fericiţi măcar de o clipă.
Mă îndoiesc că mă voi mai bucura vreodată!
- De aceea susţin, fără să ezit, că raiul există
doar în aducere aminte. Iadul... este aici.
Acum!… Trăind cât mai mult, îmi asigur o
Am întâlnit două cuvinte pe care nimeni nu
a reuşit să mă facă să le înţeleg: cuvântul
„luptă” şi cuvântul „vinovat”. Primul este
tot ce poate fi mai absurd, pentru că presu-
pune oricând existenţa unui victorios şi a
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

unui învins - deci niciodată nu va putea fi
linişte. Al doilea, mă nedumereşte. Vinovat:
„cine” şi în faţa „cui”? (…) Unicul vinovat,
Marele vinovat este Dumnezeu! Nefiind în
stare să suporte demn singurătatea, a creat
omul, pentru a avea cine să-l judece! Când
eşti judecat, ai dovada că nu eşti singur… De
atunci, toate faptele noastre, îl judecă pe el:
faptele mele acuză bunătatea sa stearpă; fap-
tele tale bune resping judecata lui primitivă.
Vinovaţii nu sunt vinovaţii, ci judecătorul
care îi împarte! (…)
(Linişte. Brusc, ceasul începe să sune.
Hoţul, surprins, în spaima sa, pur şi simplu
îl aruncă în sus. Încearcă sa-l recupereze
în vacarmul, amplificat acum, şi de soneria
telefonului . Bătrâna se trezeşte.)
BĂTRÂNA: Bună dimineaţa!… (Ridică
receptorul.) Da, domnule Anton, eu sunt…
Vă… (Realizează că telefonul este defect.) Dar,
telefonul nu funcţionează!... Nici ton nu
am. Nici măcar ton… Ce faceţi? Nu aţi
plecat?
HOŢUL (în picioare, tremură tot, se
pregăteşte să dea un şut ceasului de pe podea.
Se răzgândeşte. Se apleacă, îl ridică şi, rânjind,
îl pune pe masă.) Merge ! Am reuşit până la
urmă.
BĂTRÂNA: Îmi pare rău!
(Hoţul se duce la fereastră, ridică un colţ
al perdelei, pufneşte. Se încordează brusc, se
apasă cu o mână în stomac, se înclină. Oftează.)
BĂTRÂNA: Nu staţi bine cu nervii.
HOŢUL: De câţi ani zăcea cafeaua, în
ţucalu’ ăla ruginit?
BĂTRÂNA: A fost proaspătă! Aseară
am pus-o.
HOŢUL (o imită): „Aseară am pus-
o”...! Poate, acum o lună!
BĂTRÂNA: Eu cred că, mai degrabă,
emoţia! Când am fost pe front…
HOŢUL (geme, se duce şi se aşază într-un
scaun): Să nu-mi spui că ai fost tanchist… că
las dracului tot, şi sar pe fereastră drept în
salvarea aia, care aşteaptă să-şi facă moftul
toţi idioţii din cartier!
BATRANA (candidă) : La tancuri
luptau numai băieţi voinici, pricepuţi în
probleme de tehnică, ehei…!
HOŢUL: Dacă studiai vreo săptămână,
după nişte reviste cu poze de maşini, te…
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
luau!
BATRANA (idem): Cred că s-ar
fi indispus colonelul Boghiu: mainile
mele îi placeau grozav, iar tancurile…
funcţionează pe bază de vaselină! Să ştiţi!
…Imi spunea adeseori, că nici nu ştiu ce
femeie extraordinară sunt... !
HOŢUL: Trebuia să mă-ntrebe pe
mine, ţi-aş fi dat eu… referinţe…!
BĂTRÂNA: Îmi săruta mâna aici, la
începutul palmei, unde aveam o vinişoară
mică ce se bifurca albăstrie...
HOŢUL (se încordează de durere, o
evaluează din priviri): Săracul…. fraier…!
BĂTRÂNA (aprobându-l): Da, era tare
îndrăgostit… ! Dar… ce spuneam?
HOŢUL (gemând): Cum îţi făcea
bătrânul serenade?
BATRANA Nu aveţi dreptate: nu era
bătrân chiar deloc! …Era foarte capabil. A
fost cel mai tânăr colonel!
HOŢUL : Nici nu era greu, am auzit:
după cum îi toca ruşii în linia întâi, la
grade, le venea rândul repede.
BATRANA: El s-a afirmat împotriva
celorlalţi, în Ardeal. Avea o geantă plină cu
decoraţii strălucitoare! …Când a văzut că-i
pic pe cap, în mod oficial, cu ordin militar
în mână, m-a trimis direct la spitalul de
campanie... (...) Dupa o oră... nu mai era. La
Oarba de Mureş!
HOŢUL : Ştiu. Am cules ghiocei pe
acolo. Am prins şi fluturi!
(Pauză scurtă.)
BATRANA : De ce nu mergeţi la
toaletă? Din pricina emoţiilor prin care
pagina
treceţi, este perfect explicabil… 139
HOŢUL: După cum iţi sticlesc ochii
ăia umflaţi, iar pui ceva la cale!
BATRANA: Nu vă supăraţi, dar
modul în care vorbiţi, nu arată altceva decât
o străduinţă copilărească pentru înăbuşirea
spaimei. Nu vă este teamă că puteţi fi
desconsiderat… tocmai pentru asta?
HOŢUL (având o singură problemă
acum) : O fi! (...) Mă duc la budă, dar să stai
într-un loc! Să nu mă încurci, fiindcă nu am
nimic cu tine. Înţelegi? (Se duce la toaletă.) Să
stai ţeapană acolo, că... numai cu tine mai
rămăsese să am de-a face! (Din interior.)
Clămpăneşte ceva. Să te aud!
BATRANA: Aş putea spune că sunteţi
musafirul meu! V-aş conduce până în stradă
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
şi toată lumea ar vedea cum ne luăm ramas
bun!
HOŢUL: Ho! La curioşii de-afară,
exact un număr cu poliţişti le mai lipseşte!
BATRANA: Intotdeauna aşa se
întâmplă!... Îi spui unui om să nu treacă
pe punte când vine de la carciumă dar el
este convins că nu are nevoie de sfaturi. (Se
ridică, ia în mână lumânarea groasă cu care
a apărut la început în scenă. Ocoleşte masa.)
Într-o zi, cade în gol. Işi frânge ceva! Dacă
îi aminteşti că l-ai avertizat, este în stare
să te ucidă: beţia i-a trecut. Pentru el, nu
mai prezintă nici o importanţă. Vreau să
spun: beţia! Important este ca, acum, el
să fie compătimit! Să fie ajutat. Să se simtă
minunat ca … „invalid’’!
HOŢUL (din culise): Dintotdeauna
m-am înnebunit după lecţiile din şcoala
primară!
BĂTRÂNA (a ajuns în dreptul locului
rămas gol prin coborârea tabloului. Priveşte
intens caseta care „trebuie” să funcţioneze.):
Aşa fac toţi. Oamenii se comportă astfel,
fiindcă educaţia lor nu are în vedere
decât adaptarea lor la „o” societate, şi nu
înţelegerea faptului că ei „trăiesc o singură
data”!... Omul este excepţional de rău:
animalele se hrănesc numai cu indivizii din
alte specii, pe când omul…!
HOŢUL (iese): Ei! Ce faci acolo?
BĂTRÂNA (tresare. Loveşte cu
lumânarea în perete, cât poate de sus, încercând
să atingă caseta dispozitivului de alarmă. Nu
ajunge.)
HOŢUL (scoate cuţitul. Se pregăteşte să-l
pagina arunce) : Ce naiba încerci? (Vede că bătrâna
140 nu reuşeşte să ajungă la dispozitiv. Înaintează
calm, pune cuţitul la loc. Bătrâna face un
pas îndărăt; se pregăteşte să arunce obiectul
ce-l are în mână, în cutia salvatoare. Hoţul îi
prinde braţul de la încheietură, o întoarce spre
dânsul. Se caută în buzunar, scoate o cutie cu
chibrituri. Pentru prima data, bătrâna schimbă
modul de adresare.)
BATRANA: Ce vrei ?
HOŢUL: O lumânare nu se aprinde
cu bricheta. (Scapără un chibrit.) Vă rog să
nu tremuraţi: nu o pot aprinde. (…) Vă
mulţumesc ! (O conduce de braţ.)
BĂTRÂNA: Bine, dar eu am încercat
numai să te împiedic.
HOŢUL (calm, decis): Am văzut. Vă
respect pentru asta, dar gata! Trebuie să
REVISTA FEED BACK
scap într-un fel de dumneavoastră.
BĂTRÂNA: Mă sperie felul în care îmi
vorbeşti acum: de ce nu-mi mai vorbeşti cu
„tu”?
HOŢUL: Eu respect morţii, doamnă.
(O ţine aproape duios de braţ.)
BĂTRÂNA: Ţi-am spus să te
controlezi. Îţi cedează nervii!
HOŢUL: Este primul lucru cuminte
spus de dumneavoastră. Să ştiţi că terminăm
repede… Dar nu vreau aici. (Arată spre
fereastră.) Trebuie să mai rămân o bucată
de vreme, până se împrăştie mamelucii ăia,
şi trupul dvs.... m-ar stingheri. Să trecem în
camera de alături. (…) Vă rog!
BĂTRÂNA (se smulge): Eşti nebun!
Doamne...! (Pune masa între ea şi el.) Te vor
condamna la moarte!
HOŢUL: Vă rog din suflet să nu vă
temeţi, nu este cine ştie ce!... La început
este puţin incomod, puţin dureros, dar
după aceea… e grozav! Începi să visezi.
Te cufunzi într-un lichid cald şi catifelat…,
la un moment dat nici nu mai ai nevoie de
aer! Mi-a spus cineva care a fost înăbuşit cu
o pernă şi a scăpat: începi să-ţi aduci aminte
de tot felul de lucruri formidabile. Chiar o
să vă placă, vă promit! Pe cinstea mea dacă
nu meritaţi ca cineva să se compromită şi
să vă facă un asemenea serviciu! Vă implor,
de ce tremuraţi? Nu-mi plac oamenii care
tremură. Nu-mi place defel, pentru că îmi
daţi senzaţia că vă fac o operaţie care vă
dăunează, şi eu nu vreau decât să vă fiu
de folos. Eu vreau să vă fiu de folos, nu
simţiţi? (…) De ce nu mă înţeleg deloc cu
dumneavoastră?
BĂTRÂNA (gâfâind): O să vină Anton
şi dacă nu-i răspund, sigur că o să-şi
închipuie că s-a petrecut ceva cu mine! O
să sune la poliţie, la director, la şefa de
secţie, la doamna Viorica, o să alarmeze toţi
vecinii…!
HOŢUL (strigă, bate cu piciorul în
podea): Vedeţi cum încercaţi iarăşi!, din
nou!, încă o dată!... să mă derutaţi?
BĂTRÂNA: Te vor prinde! Fii atent:
concentrează-te! Încearcă să te concentrezi:
te vor prinde!… Te vor pedepsi îngrozitor!...
Fii calm ! Linişteşte-te. Respiră adânc. Hai,
respiră, concentrează-te… Respiră! Aşa!…
Fii calm… Gândeşte-te bine: dacă păţesc
ceva, cu siguranţă te vor prinde şi… (Se
lasă, istovită, pe un scaun.) te vor condamna
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

la moarte… (Plânge.)
HOŢUL (derutat): V-am rugat să nu
plângeţi!… Eu vă rog, şi… dumneavoastră…
(Brusc.) Fir-ai a dracului, cu apucăturile
tale de javră, taci! Taci dracului, că te iert!
BĂTRÂNA (plânge.)
HOŢUL: Te iert, dacă-mi promiţi că,
atunci când vine ăla, îl expediezi!
BĂTRÂNA: Promit…
HOŢUL: Atunci, rămâi aici. Şi-ţi dai
cuvântul că nu mă joci!
BĂTRÂNA: Credeţi-mă! Pe cuvânt…
(Scurtă pauză.)
HOŢUL (mulţumit): Aha: nu-i rău.
Deocamdată! (Se aşază. Relaxat). E cam
târziu, dar dacă m-aş ocupa serios, tot aş
scoate ceva din tine! (Râde.) Ce părere ai?
(Bătrâna soarbe puţin lichid din ceaşca de
cafea.) Te simţi mai bine. A trecut! Vrei o
ţigară?
BĂTRÂNA: Vă urăsc! Pentru că vă
este milă de mine. Dumneata, care mi te-ai
fi târât la picioare…
O VOCE (de afară): Doamna Alice!
BĂTRÂNA: Nimic nu poate fi mai
jalnic…
HOŢUL (cu groază): A venit!
BĂTRÂNA: … nimic nu poate fi
mai de plâns decât o femeie care a fost
frumoasă!
HOŢUL: Te cheamă Alice?
BĂTRÂNA: Da.
HOŢUL: Nu auzi că a venit?
BĂTRÂNA: Îl aşteptam.
HOŢUL: Ce ai de gând?
O VOCE: Doamnă Alice!
BĂTRÂNA: Încă nu m-am hoărât!
HOŢUL: Dar ai promis!?
BĂTRÂNA: Fiindcă mă ameninţaţi!
HOŢUL: M-ai tras pe sfoară! Să nu
faci nici o mişcare: trebuie să mă gândesc…
Stai într-un loc!
BĂTRÂNA: Scutiţi-mă, vă rog: frica
mă dezgustă. (Merge spre fereastră.)
HOŢUL: Distrug tabloul! Te omor !…
BĂTRÂNA: Contează puţin, când ştiu
că voi răzbunată. (Îndepărtează perdelele.)
HOŢUL: Vino îndărăt, când îţi spun!
BĂTRÂNA: Nu fiţi prost, vă rog!…
(Deschide geamul.) Bună seara, domnule
Anton!
O VOCE: Bună seara, doamnă Alice, e
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
o vreme minunată afară.
BĂTRÂNA: O simt a nu ştiu câta oară
şi tot mă mai bucur. Nu intraţi?
Hoţul (sparge ceasul de colţul mesei. Îl
ridică pentru a-l arunca în Bătrână. Aceasta se
întoarce spre dânsul.) L-am... l-am… oprit.
(Sperând.) Doar asta voiai!
O VOCE: S-a întâmplat ceva, doamnă
Alice?
BĂTRÂNA: Nu. A căzut ceasul de pe
comodă. Nu veniţi înăuntru?
O VOCE: Vă mulţumesc, doamnă
Alice, dar de data asta am cu cine sta de
vorbă. Nu mai e nici un pericol să adorm:
aşteptăm să nască Aurica.
BĂTRÂNA: Văd. S-au adunat toţi
vecinii.
O VOCE: Mondan a adus damigeana
pe scări şi aşteaptă… cu vreo douăzeci de
pahare goale alături. Dacă-i naşte băiat, ne
serveşte pe toţi, dacă nu...!
BĂTRÂNA (râde liniştit, cu plăcere):
Nu-i doresc, dar …
HOŢUL: Expediază-l, dracului!
O VOCE: Ha, ha, ha! Ar fi a opta
damigeană spartă! Ha, ha, ha!...
BĂTRÂNA: Numai o clipă, domnule
Anton! (Se întoarce cu spatele la perdelele pe care
le ţine strâns cu o mână.) Domnul meu! Dar
aveţi privirea năucită!… Şi faţa devastată!?
(…) Cineva scria că, cu cât resimţim mai
mult spaima, cu atât mărturisim mai multă
senzualitate. (…) Complimente!… Privit
din această perspectivă vă dovediţi a fi un
bărbat… cum rar am văzut!
HOŢUL (gâfâind): Te ucid! Te fac mii
de fărâme… Sfâşâi şi rahatul ăsta pentru
pagina
care mă fierbi! 141
BĂTRÂNA: Ca să aveţi mai mult
curaj, vă întorc spatele. (Se adresează celui
de afară.) Mă scuzaţi, domnule Anton, dar
m-am uitat dacă-i gata cafeaua. Am pus
filtrul în priză imediat ce a sunat telefonul.
O VOCE: De asta am şi venit: din
pricina telefonului! N-aţi răspuns.
BĂTRÂNA: S-a defectat.
O VOCE: Nu cred că are cine ştie ce.
HOŢUL (în spatele Bătrânei) : Dacă
vrei să umplu casa cu cadavre, deschide-i!
BĂTRÂNA: Încă o clipă, domnule
Anton! (Se întoarce.) Paloarea vi s-a
accentuat, domnul meu. Probabil… sunteţi
acoperit de sudori reci. Aveţi respiraţia
grea şi vă înnebunesc palpitaţiile acelea
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
violente, de sub stern… Un sentiment de
groază, o panică ce trece pe sub picioarele
dumneavoastră vă răstoarnă… şi vă târăşte
cu ea… (Râde că o regină.) Cu mâna crispată
pe cuţit, nu puteţi înainta, nici da înapoi!
HOŢUL (horcăie, cu mâna înfiptă în
propriu-i guler pe care-l sfâşâie.)
BĂTRÂNA: Nu mă puteţi ucide,
pentru că aţi fi imediat descoperit.
O VOCE: Doamnă Alice!
BĂTRÂNA: Şi nici nu puteţi distruge
tabloul pentru că, atunci, aş renunţa la tot
şi aş striga!
HOŢUL: Javră! Ja…
BĂTRÂNA: Nu! Nu strigaţi! Fereastra
este deschisă! (Aproape cu compătimire.) Vă
purtaţi că un copil!!!…
O VOCE: Doamnă Alice!
BĂTRÂNA (se întrerupe): În seara asta
sunt tare nepoliticoasă, domnule Anton.
Şi, mai ales, distrată. Mi-am adus aminte
de ce nu v-am răspuns: pur şi simplu, nu
am ridicat receptorul fiind convinsă că
sunteţi dumneavoastră. De data aceasta,
am interpretat soneria ca pe un avertisment
că veţi sosi.
O VOCE: V-am spus că vă mulţumesc,
dar…
BĂTRÂNA: Nu-i nimic, domnule
Anton. Vă aştept mâine seară. Atunci o să
servesc şi eu cafeaua cu dumneavoastră. O
să vă povestesc ceva nostim.
O VOCE: Bine, doamnă, sărut mâinile!
BĂTRÂNA: La revedere, domnule
Anton!… Dacă-i băiat, rugaţi-l pe domnul
pagina Mondan să vă dea un pahar în plus, pe care
să-l beţi în locul meu.
142 O VOCE: Vă mulţumesc, sunteţi tare
bună.
BĂTRÂNA (aparte): La revedere…
(Închide fereastra. Trage perdelele. Linişte.)
HOŢUL(după un timp): Ce-a fost asta?
BĂTRÂNA (îl priveşte curioasă, în
tăcere. Apoi râde încet, ca pentru sine): Nimic,
domnul meu… Mi-am reamintit cum eram.
Demult...!
(Scurtă pauză.)
HOŢUL: M-ai speriat: am crezut că
nu te ţii de cuvânt ! (Izbucneşte în râs.) Al
dracului ce m-ai mai speriat!… (Se defulează
râzând; un râs pe măsura spaimei trăite - icnit,
cu sughiţuri şi oprit scurt.) Da’ să nu mai faci.
REVISTA FEED BACK
Să nu mai încerci!… Ţi-o cauţi singură...
BĂTRÂNA: Am copt sâmbătă nişte
sărăţele. Să vă servesc! (Dezveleşte platoul
de pe comodă, acoperit cu un prosop. Îl duce la
masă.) Eu nu obişnuiesc. Îi plac foarte mult
domnului Hoza.
HOŢUL: Ăsta ce oră are?
BĂTRÂNA: Interpretaţi greşit. La
mine nu-i hotel!
HOŢUL: Te superi pe nimic... Trebuia
să le pui ori chimion, ori mac. Nu şi una şi
alta. Prea se amestecă.
BĂTRÂNA: Am avut din fiecare câte
foarte puţin. Nu prea găseşti…
HOŢUL: Sunt bune şi aşa.
BĂTRÂNA: Domnului Hoza îi plac.
(…) El vine numai duminica, pe la ora două
după amiază: îmi povesteşte ce s-a mai întâm-
plat în intersecţie. Ce maşini s-au mai ciocnit,
cât de prost conduc şoferii… (Hoţul mestecă,
privind în gol.) Domnul Hoza nu-i suportă,
în special, pe proprietarii de autoturisme
luxoase. Spune că prea scot repede teancurile
cu bani şi, pe deasupra, îi mai şi cer să scrie
repede Procesul verbal… Pur şi simplu, din
silă şi dispreţ, nu-i mai amendează. (Îl priveşte
puţin mirată pe Hoţul care mestecă la nesfârşit,
fără să înghită.)… În schimb, le face morală.
(…) Domnul Hoza este convins că scrie foarte
greu literele, cu întreruperi lungi, din pricină
că... este bâlbâit.
HOŢUL (mestecând): Îhî!
(Bătrâna tace, îl priveşte lung. Hoţul
mestecă lent, cu gândurile aiurea. La un moment
dat, Bătrâna:)
BĂTRÂNA: Nu vă face plăcere să mă
ascultaţi.
HOŢUL: Nu… (Într-un târziu.) Când
fac asta, (Arată cu degetul spre obrazul
umflat.) când mestec câte ceva, nu mă mai
interesează nimic… Am încercat să conving
o persoană de avantaj, da’ n-a mers: cică-s
diliu! (Cu convingere.) Este singurul lucru
bun de pe lumea asta, care să nu deranjeze
pe cineva: să mesteci aşa, ca o rumegătoare.
În plus, faţă de altele, uiţi! Zău: poţi uita
tot, dacă ai ceva de mestecat, care să ţie!
(…) Ştii ce înseamnă să scoţi ceva de la bata
pantalonilor, un cocoloş de pâine, ascuns
de la prânz, şi să-l mesteci? … Să-l mesteci.
Să-l mesteci, privind păianjenul cu picioare
lungi, cafenii, care a ieşit de după patul
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

ridicat la perete, şi care începe să încalece
grunjii tencuielii, unul câte unul - aceştia
i se mângâie pe burtă, la început repede,
apoi tot mai încet… O căldură moale te
cuprinde pe la ceafă, îţi coboară pe spate,
în vintre, iar tu mesteci… tu mesteci…!
Paingul se opreşte, ţeapăn în picioarele lui:
devine mic, mic de tot, apoi creşte, capătă
o culoare roză în care intri cu privirea
tulbure… şi mesteci… şi mesteci… În clipa
aceea ajungi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu
că eşti singur. (Răsuflă greu, fiindcă a trăit în
timp ce explica.) Sau… poţi să-ţi închipui ce
înseamnă să mesteci o coajă de pâine, în
timp ce eşti bătut? (…) Ce uşurare îţi poate
aduce, în timp ce unii se dau de ceasul
morţii să scoată untul din tine!…
BĂTRÂNA: Este o lume pe care nu o
înţeleg…
HOŢUL: Îţi spun toate astea fiindcă,
după ce m-ai întors cu paznicul - nimeni
n-a reuşit! - mi-ai câştigat încrederea. Să
mor dacă nu-mi placi. Ai răscolit ceva, aici.
Ceva ce nu ştiam că există.
BĂTRÂNA: Sunteţi mult prea tânăr.
Trageţi concluzii grăbite. Dacă aţi fi trăit
mai puţin aventuros, aţi fi văzut deja multe
altele despre care încă nu aţi aflat...
HOŢUL: Să nu crezi că sunt nu greţos
de ăla… Sau că-mi umblă alt bălegar prin
cap, dar aş vrea să nu te superi dacă…
dacă… (Întinde mâna, timid, spre obrazul
Bătrânei.) Nu te teme, nu-ţi fac nici un rău!
(Îi prinde bărbia între degete. Îi pipăie obrazul
în sus, o mângâie pe cap.) Ai carnea moale şi
tâmplele asudate… Ai capul mic: fragil, că
de fată, cu păr cânepiu. (…) Dacă eşti cum
trebuie, o să am grijă de tine! Numai să
taci, că nu pierzi nimic. Şi aşa eşti singură
şi suferi. O să vin mereu: îmi fixezi ora, şi
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
gata. Nu ştie nimeni! (O mângâie pe cap, pe
obraz.)
BĂTRÂNA (se retrage uşor): Vedeţi
dacă acestea vi se par mai bune. Domnului
Hoza îi plac cele prăjite bine, bine!
HOŢUL: He, he, he, zărghita!… Mi-ai
intrat pe sub piele!?
BĂTRÂNA: Serviţi. Am observat că
vă linişteşte când serviţi câte ceva!
HOŢUL (serveşte, se aşază): Cred că ar
trebui să-ţi spun: „Mulţumesc”!
BĂTRÂNA: Ne înţelegem foarte
bine şi fără. (Îngână ceva, probabil o melodie.
Hoţul o priveşte mirat.): Nu-mi aduc aminte
versurile! (Cântă.) „Roata morii se-nvârteşte,
/ ţac, ţac, ţac. / Morăriţa… la, la, la, la, / ţac,
ţac, ţac…” … Le ştiţi?
HOŢUL (derutat): Nu, ce-ţi veni?
BĂTRÂNA: Nu reţin decât
(Cântă.)”Morăriţa-i cu fuiorul, ţac, ţac, ţac,
/ Şi moraru-i duce dorul, ţac, ţac, ţac…”
Le-am uitat. Cât le mai cântam înainte! La
toate petrecerile! (Cântă.) La, la, la, la, la, la,
la la, / ţac, ţac, ţac. / La, la, la, la, la, la, la, la
/ ţac, ţac, ţac.
(Hoţul se lasă prins şi cântă: ştie versurile.
Cântă împreună. Este o bună dispoziţie la
acest cuplu, înduioşătoare şi tragică în acelaşi
timp. Ei o simt „astfel” şi se „aruncă” în bună
dispoziţie aproape cu disperare. Când termină
de cântat, se instalează liniştea, pe care nici
unul nu o doreşte. Bătrâna are suflul accelerat
de efort. El tace. Bătrâna se apleacă deodată spre
Hoţ.)
BĂTRÂNA: Apropiaţi-vă (…) Bine!
pagina
Acum, priviţi-mă în ochi. Adânc! Nu-i 143
aşa că în jurul corneei, nu se observă acel
cerc cenuşiu şi apos? (Îşi apropie chipurile
şi mai mult.) Cercul care se numeşte
„arcus senilis”!... Este un semn sigur de
ramolisment!
HOŢUL (îi priveşte de aproape ochii,
apoi tot obrazul şi, brusc): Bărbatul tău a fost
un scârbos. Şi tu ai fost o scârboasă, pentru
că ai stat goală să te picteze. (Arată nudurile
de pe pereţi.) Toţi sunteţi nişte scârboşi: vă
fandosiţi, vă schimonosiţi ca maimuţele…!
Până şi când vă călăriţi, nu spuneţi ca
toţi oamenii, ce faceţi: spuneţi că faceţi
dragoste… Oile nu se mârlesc, cocoşul nu
calcă găina, câinii nu sunt în călduri, caii
nu se montează: fac dragoste. Ce ştiţi voi
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
despre dragoste?
BĂTRÂNA (împinge tava spre dânsul):
Mai încercaţi…
HOŢUL: Vrei neapărat să ţi le pun
în cap? Acum îţi închipui că am un fix cu
mestecatul...!
BĂTRÂNA: Le-am dichisit o jumătate
de zi… Mă gândeam că vă face plăcere.
HOŢUL (o priveşte cu suspiciune. În
sfârşit, se hotărăşte să-i facă o ‘’favoare’’): Care
zici că sunt mai bune? (…) Astea? (Serveşte.)
BĂTRÂNA: Depinde cum vă plac…
HOŢUL (ronţăie dintr-un baton, bucăţică
cu bucăţică, tăcând. Apoi): Viaţa… Nu merită
nici măcar efortul să o părăseşti. Numai
din milă se cuvine să le dai o mână de
ajutor, ca să crape, celor care nu ştiu să-şi
bată joc de ea. Da’, atât! Averea, sărăcia;
blenoragia, sănătatea; cinstea, ruşinea;
dorinţa, neputinţa; disperarea, indiferenţa,
trădarea… credinţa… singurătatea…
libertatea, deşteptăciunea… arta, nu fac
doi bani! (…) Poate dragostea. Până când
ştii cum e! În rest, un fâs puturos care se
destramă la prima adiere de vânt… Iar tu,
îmi vorbeşti despre cum se fac rahaturi
sărate!
(Scurtă pauză.)
BĂTRÂNA: V-aţi deschis vreodată…
sufletul?
HOŢUL: Adică, vrei să-mi dau
drumul.
BĂTRÂNA: Dacă simţiţi nevoia. Şi aşa
am suficiente necazuri cu dumneavoastră:
pagina
nu aş putea spune că mă interesează în
144 mod special.
HOŢUL: Ce dracu’ poate să te mai
intereseze acum, când… (Gest la gât.)
crâc!… Gata! Poate cum e dincolo! Oricum,
îţi garantez: e mai bine decât aici. Pentru
că, ştii ce se întâmplă aici? Ştii? (…)
Uluitoare pedeapsă pentru sufletul meu
cutremurat!… (…) Ştii cât de important
este când iubeşti întâia oară: ai iubit! Să
nu negi: toată zbaterea ta îşi are motivul în
urmă... (Pe nesimţite va transgresa intuiţiile
sale despre Bătrână, în teritoriul său afectiv.)
demult, când tresărea inima unui bărbat
numai când îţi zărea genunchiul; numai
când îţi auzea pasul; numai când treceai
fugară prin sălcii să te duci la scaldă şi
el cu picioarele moi se lăsa pe o piatră şi
REVISTA FEED BACK
rămânea aşa, cu ochii deschişi în soare…
Îl dureau, dar îi ţinea deschişi, ca soarele
să ardă în ei trupul tău alb, unduindu-se
molcom , în apa de sub stâncă… (Revine.)
Ai fost foarte importantă şi tu! (Din nou,
ca mai sus.) Mai ales… Când îţi mângâiai
copilul, bărbatul străin se rezema cu spatele
de gard. Închidea ochii şi, deodată, vântul
care îi resfira părul erau degetele tale şi
glasul tău, care îl ameţea, i se adresa lui. Şi
mirosul cămăşii tale ajungea până la el şi-şi
umfla pieptul, să simtă aroma subsuorilor
tale.
BĂTRÂNA (surprinzător de opacă):
Eu… nu am putut avea copii!
HOŢUL (excitat): Nu vorbesc despre
tine! (…) Vorbesc despre cineva care o iubea
pe soţia fratelui său. Care i-a furat, femeii,
banii din gestiune, că să o bage nevinovată
la puşcărie. Care şi-a sfătuit apoi, fratele, să
ia toată vina asupra lui, pentru a avea cine
să-i crească, cum trebuie, feciorul! Care îşi
închipuia, când fratele său a înlocuit-o pe
Maria în închisoare, că fericirea s-a născut
şi pentru el pe pământ…! Care, numai
după o lună, a îngropat-o pe Maria, pe
cea pentru care săvârşise atâtea păcate,
fiindcă… Murise. De cancer! I-am făcut
înmormântare cu cincisprezece preoţi, cu
două coruri şi cu fanfară. Am condus-o cu
un camion însoţit de cincisprezece taxiuri:
eu am mers pe jos, cu copilul în braţe, până
la mormânt… (…) Fratele meu se află în
închisoare! Fără vină! Copilul este crescut
de o bătrână care-i atât de neajutorată,
încât nu poate face altceva pentru el decât
să plângă. Să plângă!… Eu nu mai am bani.
Înţelegi? (Pornit.) De asta mă găsesc bot
în bot cu tine: că să fur ! Şi sunt mândru!
(Urlă.) Sunt mândru că sunt hoţ! Sunt
mândru că fur! Zi-mi „hoţ”. Zi-mi „hoţ”,
eşti surdă?
BĂTRÂNA: Domnule… domnule…
hoţ?!
HOŢUL: Zi-mi hoţ, vagheaua mă-tii
de artistă! Zi!
BĂTRÂNA (disperată): Hoţule!
HOŢUL (rânjeşte): Vezi că poţi şi fără
„domnule”? Mai zii!
BĂTRÂNA (strigă): Asasinule! Eşti
un hoţ ordinar, un ucigaş de cea mai joasă
speţă! Eşti un hoţ nespălat! Un vierme
otrăvit!
HOŢUL(uluit el însuşi, dar liniştit
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

cumva de avalanşa de epitete): Îţi merge limba
mai slobod! Eşti aproape. Însă chestia cu:
„de cea mai joasă speţă”, trebuie înlocuită
cu bădăran, grosolan, mârlan, mocârţan,
sau râtan necioplit!… În rest, ai reuşit să
ocoleşti politeţurile care mă călcau pe nervi.
BĂTRÂNA (cu candoare): Chiar a fost
bine?
HOŢUL: He! A dracului!…
BĂTRÂNA: Vă mulţumesc… Când
mai doriţi, vă rog să-mi cereţi. Dar întâi,
trebuie să mă speriaţi bine, altfel nu pot!
HOŢUL (râde cu hohote, înecându-se,
sughiţând de uimire): Îndrăcită, afurisită...
Ha, ha, ha, dilie complet!… Eşti cineva,
m-ai convins!
BĂTRÂNA: Am îndrăznit să vă spun
aşa, pentru că… într-un fel… semănăm!
(…) Şi eu fur! De vreo doi ani! Nu ştiu cum,
dar mi-a venit aşa, dintr-o dată. Apoi mi-a
plăcut!
HOŢUL: Ascultă: lasă astea, că le-am
fumat! Am mai dat eu peste bot unui
conţopist care pierduse nişte acte şi, ca
să trăiască bine cu „vieţaşii”, în puşcărie,
susţinea că... a fost condamnat pentru
omor!…
BĂTRÂNA (după un timp): Procedeul
mă oripilează, dar nu trebuia să mintă…
Nu. Vă vorbeam de ultima mea pasiune.
Am… justificare: am donat statului
casă şi tablouri, în valoare de aproape
două milioane! Măcar, o parte trebuie
să recuperez, nu? (…) Dar… Să vă arăt
colecţia! (Scoate cu greu de sub comodă un pled
în care sunt înfăşurate nişte obiecte.) Vreţi să
puneţi pachetul pe scaun?
HOŢUL (execută): Ai bani?… Aur…
Bijuterii?… (Scutură pledul.) Obiecte vechi,
de artă, aşa-i?
BĂTRÂNA: Nu sunt atât de
perfecţionată… Sunt abia la început.
Puneţi-l acolo. Bine. (Desface pledul.) Iată!
HOŢUL: Îţi baţi joc de mine!?
BĂTRÂNA (îşi prezintă prada cu cea
mai uluitoare candoare): Asta este o cheie
brută: pe stânga. Am furat-o de la Ifrim. Şi
acum mai are să-mi dea zece lei! Din banii
pe care i-am împrumutat ca să-şi cumpere
o sticlă cu vin: este un foarte rău platnic,
aşa că… am ţinut să mă asigur (…) Aici,
în pacheţelul acesta de hârtie, se află un
lucru extrem de preţios!… Când cei de la
muzeu au făcut reparaţii, – în iarna asta
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
–, m-a vizitat Ermine. Când a plecat, şi-a
pus pe furiş, cerceii mei de aur în poşetă!
Am văzut! (Victorioasă): Ei bine, aici se
găseşte clema din imitaţie de os, adusă de
amantul ei, din Polonia! ...Am făcut-o praf!
Ce ziceţi?
HOŢUL : Răţuşco, eşti nebună.
BĂTRÂNA : Numai o clipă! Ce
credeţi că se ascunde între cartonaşele astea
albastre?… Ei?… O felicitare. O felicitare!
Am trimis-o eu: unei pictoriţe, care nu
merita cuvintele scrise aici! O zi întreagă am
pândit poştaşul, moţăind frântă, la poarta
ei: ca să-mi rezolv problema! În momentul
în care l-am auzit venind cu corespondenţa,
aproape adormisem pe bancă. L-am lăsat să
plece, apoi m-am dus la gazda impostoarei
şi am păcălit-o că am venit să-i înmânez
chiriaşei sale, un cadou preţios: aveam în
braţe un căţel uriaş, extrem de simpatic…!
Din pluş. L-am lăsat pe masă, şi în timp ce
gazda se minuna cât este de frumoasă şi de
scumpă jucăria, eu, pe furiş, am şi subtilizat
felicitarea! A-ceas-ta!
HOŢUL : Mi s-a făcut lehamite. N-ai
alt număr?
BĂTRÂNA : Ăsta-I bastonul…
HOŢUL : Ţi-am comunicat să mă
scuteşti! (Merge spre fereastră.) Mă duc să
schimb peisajul.
BĂTRÂNA : Ăsta-i bastonul lui Artur
Iovan!
HOŢUL (încremeneşte; se întoarce
brusc): Vrei să spui că… ?
BĂTRÂNA : Este bastonul lui!
HOŢUL : Atât ?
BĂTRÂNA: Nu chiar numai atât…
pagina
Voiam să vă povestesc cum l-am furat! 145
HOŢUL : Eşti sigură că nu ai vrut să
spui şi altceva?
BĂTRÂNA : Ce altceva puteam
să spun ? Despre Artur Iovan v-am mai
vorbit: el este cel care mă invita la hotelul
„Parc”. ...Căuta în portmoneu, cu mâinile
tremurându-i. Rezemase bastonul de
gard şi... I l-am luat şi am fugit în viteză!
Mult timp l-am auzit strigând : “Prindeţi
hoaţa! Prindeţi hoaţa!…” Nu se putea
mişca fără baston! (…) Când soţul meu
s-a întors de la închisoare, s-a dus la el ca
să-i mulţumească... pentru felul în care
a avut grijă de mine. - Fireşte că eu nu-i
povestisem nimic! – Atunci, Artur Iovan l-a
pălmuit, şi l-a jignit, făcându-l … „lingău
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
de curte”!… În numele unuia ca el vă aflaţi
aici… !
HOŢUL : Ştiu că este o porcărie, dar
am nevoie de bani! Pricepi?… Iau banii şi…
gata! Gata, pentru totdeauna! (…) Singurul
lucru pe care pot să ţi-l promit este că o să
fur lucrarea de pe unde o ajunge, şi o s-o
aduc îndărăt! După un timp. Chiar dacă
n-o să mai fii… pe aici...
BĂTRÂNA : Nu sunteţi atât de
insensibil pe cât doriţi să arătaţi! (Între timp,
Bătrâna trasează nişte linii, cu un creion, pe o
bucată de hârtie rămasă de la împachetat.)
HOŢUL : Ce faci acolo?
BĂTRÂNA : Am fost profesoara de
desen. Am şi pictat...! Dar alţii pictau mai
bine. O spun, deşi se ştie că… nici un
român nu crede că un alt român poate crea
o capodoperă. Sunt un caz absolut singular
: eu, cred !
HOŢUL (se duce la fereastră. Îndepărtează
un colţ de perdea): Acuş se face ziuă şi…
nimic: ciumeţii, tot în stradă! Doamne, ce
bine mi-ar prinde o ploaie...!
BĂTRÂNA (desenând): Doriţi ceva ?
HOŢUL : Nu, Ţuşca, vreau doar un
miting! ...Vreau toţi idioţii din târg, sub
ferestrele tale, - mă crezi la fel de senil ca şi
tine, de mă-ntrebi dacă... „doresc” ceva?!...
Adică, eu depind de tine?!... (Mormăie
pentru sine.) Al dracu’ ce te mai crezi...
(Scurtă pauză.)
BĂTRÂNA: Am uitat sa va spun: în
ultimul timp am mai avut de a face cu un…
pagina Vă deranjează ?
146 HOŢUL: Ce?
BĂTRÂNA: Să vă spun că am mai
avut de-a face cu un.. hoţ.
HOŢUL: Aici?
BĂTRÂNA: Nuuu! În parc.
HOŢUL: Te-a lovit.
BĂTRÂNA: Îl interesa poşeta: l-am
lăsat să o ia.
HOŢUL: Găinar!
BĂTRÂNA: Aşa am gândit şi eu, în
momentul acela.
HOŢUL (revoltat): Idioţii!… Riscă
pentru nimic. Din pricina lor se înmulţesc
poliţiştii!
BĂTRÂNA: N-a fost nici o problemă:
într-o oră l-au prins. I-am desenat chipul…
pe calendarul de birou al ofiţerului de la
REVISTA FEED BACK
poliţie.
HOŢUL: Nu înţeleg ce zici că ai făcut
acolo.
BĂTRÂNA: Când m-a atacat, mă
aflam aproape de un stâlp cu bec de neon:
i-am distins trăsăturile  ! (…) Pictorul avea
o mare admiraţie pentru modul în care
puteam desena. Iată! (Ridică bucata de hârtie.)
V-am făcut zâmbind! Mi-am adus aminte
de un moment de veselie care v-a umanizat
extraordinar !… Nu-i aşa că este reuşit?
HOŢUL: He! Ăsta sunt eu ? Ha, ha,
ha, nu m-am văzut niciodată! Mai ales
aşa!… Eu, când mă uit in oglindă, mă
interesează dacă am mutră de dur. Aici e
altfel ! (…) Crezi că aşa sunt?
BĂTRÂNA: Eu aşa vă văd.
HOŢUL: Îţi mulţumesc!… Deşi
bănuiesc… Ai vrut să-mi faci un bine,
spune drept !
BĂTRÂNA: Am desenat: atât ! Fără
teamă. Şi fără suspiciuni !
HOŢUL: După câte înţeleg, artă !
BĂTRÂNA: Da, artă ! Când vă
desenam, ţineam la dumneavoastră. Voiam
să vă salvez, şi m-am convins că sunteti de
fapt, cel pe care-l vedeţi, cel în care cred…
HOŢUL: Când l-ai pictat pe găinar la
poliţie, tot aşa de grozav îl iubeai şi pe el!
BĂTRÂNA: L-am făcut frumos ca un
înger, fiindcă-l voiam bun…!
HOŢUL: Când o să mă vinzi, o să te
sfâşie dragostea, nu?
BĂTRÂNA: Ceea ce insinuaţi, mă
jigneşte. Prefer să aud înjurături.
HOŢUL: He, he…, doar am zis eu… !
Mare muhaia de intelectual, îmi eşti…  !
(…) Când eram copil, mi s-a întâmplat
să întâlnesc un arici, în zăpadă. Pentru
prima dată, am simţit că se răzvrăteşte
în mine un soi de milă şi am încercat să-i
scurtez chinurile cu o furculiţă: un obiect
ruginit, care-mi lăsa urme roşietice în
palmă – umed, cu coada încălzită de o
rază de soare… I-am înfipt-o în spate,
apăsându-l în omăt – grăbit, plângând, şi
cu înverşunare: dar continua să se zbată.
Atunci, am încercat cu un fier înroşit în
sobă: deschidea botul ca în filmele mute,
uite aşa, nu se auzea nici un sunet. M-am
uitat în ochii lui, mici ca nişte mărgele:
oamenii mint, durerea nu se citeşte în ochi
! Asta ar vrea-o ei, ca să se simtă bine când
chinuie pe cineva ! După ce a murit ariciul,
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
am vomitat mult… Tata susţinea că din văzut că nu sunteţi decât un biet păianjen
cauza mirosului de carne arsă. prins în propria plasă construită cu prea
BĂTRÂNA: Faceţi nişte asociaţii multa ingeniozitate. Simţiţi cum plasa vi se
extrem de bizare. lipeşte de trup, de minte, simţiţi că nu mai
HOŢUL: Mică, delicată, şi singură în puteţi judeca în afara ei, şi, disperat, sunteţi
iarna ta… ! O să-mi fie tare rău, după ce o convins că un gest decisiv o poate sfâşia…
să te ucid. Nu încercaţi altceva, de atâta timp, decât
BĂTRÂNA: Am greşit? să căutaţi o scuză pentru ceea ce vreţi să
HOŢUL: Foarte tare. comiteţi…
BĂTRÂNA: Pentru că v-am arătat HOŢUL (strigă): Am nevoie să te
desenul. urăsc!
HOŢUL: Deci, ştiai! BĂTRÂNA: O să vă descurcaţi. Şi
BĂTRÂNA: Am vrut. eu şi pictorul am excelat printr-un talent
HOŢUL: Pentru că iau tabloul ?… deosebit de a da… motive de ură. (…) Sunt
Puteai să taci! extenuată şi simt că încercaţi să mă loviţi
BĂTRÂNA: Pentru ce ? prin surprindere…
HOŢUL: Să trăieşti! Şi să mă vinzi… HOŢUL: Nu trebuie să suferi.
BĂTRÂNA: Cel care vă plăteşte avea BĂTRÂNA: Poate că nu o să am
timp să-l distrugă. (Arată spre tablou.) timp… să vă opresc în clipa aceea: nu
HOŢUL: Posibil. vreau să vă fac un rău ireparabil. Am
BĂTRÂNA: Atunci…? senzaţia că ne cunoaştem de mult… Vreau
să vă previn că, dacă mor în această noapte,
(Scurtă pauză.) sunteţi un om pierdut.

HOŢUL: Nu ţi-a fost nici o clipă (Afară izbucnesc strigăte, voci vesele,
teamă de mine… hohote de râs, motorul maşinii de salvare, o
BĂTRÂNA: Nu. sirenă scurtă. Hoţul se repede la fereastră.
HOŢUL: Ceilalţi urlă, se tăvălesc, îţi În stradă se ambalează motorul, maşina se
sărută picioarele… Şi doar nu le faci numic îndepărtează.)
altceva, decât că îţi iei ceea ce ai absolută
nevoie! HOŢUL: Gata. S-a terminat…
BĂTRÂNA: Le este teamă de moarte. BĂTRÂNA: A nascut Aurica… De
HOŢUL: Ţie nu-ţi este. ce-mi dau lacrimile? Plâng! Nu ştiu de ce
BĂTRÂNA: Dacă ar exista Dumnezeu, plâng… Simt aceeaşi greutate în piept ca
mi-ar fi teamă. Dovada că nu există, se citeşte atunci când vin colindatorii sau ca atunci
foarte clar, în obrazul acesta. Năpădit de riduri. când văd o mireasă sau… ca atunci când
HOŢUL: Înseamnă că o să-ţi fac un aud răsuflarea credincioşilor şi vaietul lor pagina
bine. Eşti scârbită de viaţă. Şi de murdăria 147
oamenilor. Nu-i aşa?… Ai nevoie de o
mână de ajutor, sunt convins!…
BĂTRÂNA: Murdăria oamenilor
am descoperit-o retrospectiv. Când se
exercita asupra mea, nu m-a atins, pentru
că, întotdeauna mi-a fost milă de cei ce
încercau să-mi producă rău…
HOŢUL: Vrei să spui, acum, că ţi-e
mila de mine.
BĂTRÂNA (obosită): Dumneavoastră,
acum, căutaţi un motiv plauzibil pentru
ceea ce vreţi să faceţi. (…) De când aţi
intrat aici, mi-am dat seama că nu sunteţi
mulţumit de ceea ce sunteţi: în primul rând,
v-aţi prezentat că un răzbunator social,
hotărât să impuneţi dreptate. Apoi, am

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 teatru de neoavangardă
în biserică… Nu vreau să mă îngropaţi
plângând!…
HOŢUL (privind de după perdea în
stradă): Fain, curaţă locul ! (Către Bătrână.)
Ăia de care nu mai poţi tu, nici nu există.
Numai când te uiţi la ei, capătă formă. Sau
când iţi iei ce iţi trebuie! Atunci… Te lovesc!
De aceea, şi viitorul nu-i decât o repetare
infectă.
BĂTRÂNA: Nu am înţeles!…
HOŢUL (iritat): Acum, n-ai vrea să
spui că le înţelegi pe toate. (Mai sus.) Mă
provoci să mă încurc în cuvinte! Ştii foarte
bine ce am vrut să spun, dar îţi baţi joc !
BĂTRÂNA : Vă rog să loviţi aici! Am
oroare de inestetic. Trebuie să ţintiţi bine!
Să fie de jos în sus, pentru ca rana să fie
ascunsă sub sân!…
HOŢUL (urlă) : Ce naiba vrei de la
mine? Spune, cutră care torni la poliţie, de
ce nu mă laşi dracului în pace?! (Este gata
să lovească.)
BĂTRÂNA : Dacă mă ucideţi, cel
care v-a trimis, va şti cine a făcut-o! (Hoţul
încremeneşte.) Interesul dumneavoastră este
să mă menajaţi… Să întâlnesc măcar o
singură persoană care să depună mărturie
că nu mi-a făcut nimeni nici un rău.
HOŢUL : Jigodie păcătoasă, ce-ţi
umblă prin cap?
BĂTRÂNA : Singurul mod prin care
vă mai pot ajuta, acum, după ce v-aţi lăsat
urma trecerii peste tot, este să încerc să
trăiesc. Sunt foarte obosită, domnul meu, şi
nu-i bine, fiindcă oboseala asta nu am mai
pagina simţit-o niciodată. (…) Doresc să vă fiu de
folos… Cineva ştie că sunteţi aici!
148 HOŢUL : Îl omor.
BĂTRÂNA : Nu fiţi naiv! Nu o să-i
puteţi omorî pe toţi cei care v-au văzut
în preajma lui. (Obosită.) Procedaţi cum
doriţi… Începe criza! Să nu mă atingeţi…
Nu ştiţi cum să mă ajutaţi?
HOŢUL (decis): Ce-ţi trebuie?
BĂTRÂNA : Un telefon. La Ermine…
Să-mi facă injecţia…
HOŢUL : Telefonu-i stricat. Altceva!
BĂTRÂNA : Atunci, daţi un telefon
la urgenţe. Spuneţi că bătrâna Alice Arin…
HOŢUL : N-ai auzit că telefonu-i praf?
Alt-ce-va, am spus!
BĂTRÂNA : Vă implor: nu mai
ridicaţi vocea!
HOŢUL : Altfel, cum vrei să-mi arăt
REVISTA FEED BACK
interesul?
BĂTRÂNA (din când în când, pierde
contactul cu realitatea – lucru ce-l aduce pe
interlocutor la disperare): Dacă nu puteţi
face nimic, sunteţi un om condamnat.
Definitiv… (…) Această parte de frumos
(Arată tabloul.) îşi va avea rolul ei. O ştiu…
O ştiu cu tot ce mă compune. (…) Singurul
simţământ profund, pe care îl încerc în
cursul acestei aventuri, este recunoştinţa…
HOŢUL : Te duc în dormitor...
BĂTRÂNA : Mă simt ca într-un lichid
cald adormitor…! Parcă nici nu mai am
nevoie de aer… Ce lucruri ciudate îmi vin
în memorie…
HOŢUL : Nu-mi place deloc cum
arăţi, cum te porţi... Cred că nu mă laşi!
Nă-i fi nebună să mă laşi pe mâinile lor,
fără să fiu vinovat!
BĂTRÂNA : Trebuie… cât se poate
de repede… să ajung la spital, dacă Ermine
refuză… să-mi facă injecţia.
HOŢUL : Cum vrei să te transport?
În buzunar?! (…) Până explic vecinilor
ce şi cum, te-ai dus!… Maica ta de viaţă
amărâtă, că nu puteai să-ţi dormi somnul
de veci în pat cu cearşaf!… Ce vrei?
BĂTRÂNA (îi arată alarma.)
HOŢUL : Că doar nu-s… Pastile! De
ce nu foloseşti pastile?
BĂTRÂNA : Acum… doar injecţii.
Cum se învârte totul, şi ce durere în piept!…
Nu ştiu dacă o să reuşesc să fac ceva
pentru dumneavoastră… deşi… sunteţi…
nepermis de grosolan cu mine. (…) Dacă
mi s-a albit vârful nasului… dacă albul se
întinde pe sub ochi, nu mai este nimic de
făcut.
HOŢUL (o priveşte în faţă, cu groază).
BĂTRÂNA (râde uşor): Darwin… nota
diferenţa dintre reflexul fugii… în starea de
frică... şi imobilitatea spaimei!…
HOŢUL (mobilizat): Să nu mori! Te rog
să nu mori acum! Mai aşteaptă!
(Apucă ceasul cu picior, se repede la
caseta cu alarmă şi o loveşte puternic. Sunetul
izbucneşte copleşitor. Hoţul loveşte caseta
ritmic, parcă bătând un clopot în propriu-i
coşmar.)
BĂTRÂNA (tuşeşte): Domnule!…
Domnule!…
HOŢUL : Încă puţin...! Încă puţin,
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

ai răbdare: dacă alarma funcţionează,
(Izbucneşte devastator, sirena alarmei) poliţiştii
ăia ai tăi, sosesc imediat! Vor vedea că eu
nu ţi-am făcut nimic!...
BĂTRÂNA : Apă! Vreau apă şi aer –
puţin aer, dacă sunteţi drăguţ!
HOŢUL : Aer? Aer ia-ţi singură. Apă
îţi aduc! Mai ai puţină răbdare!
(Aruncă ceasul pe jos. Ia o ceaşcă de pe
masă, aleargă la closet. În timp ce Hoţul intră
în toaletă, în cameră năvălesc doi indivizi în
civil, cu pistoalele în mâini: unul pe fereastră,
celălalt sfărâmând uşa cu o lovitură de picior.
HOŢUL (strigă din closet) : Strânge din
dinţi! (Intră.) Încă puţin...
PRIMUL CIVIL : Mâinile sus! Dacă
mai faci o mişcare…!
HOŢUL : Nu fi caraghios. Am o
ceşcuţă cu apă în mână!
AL DOILEA CIVIL : Dacă faci vreo
mişcare…!
PRIMUL CIVIL : Pune obiectul pe
masă şi treci la perete!
HOŢUL : Bine, o fac. Dar, mai întâi
uitaţi-vă la bătrână. Să vedeţi că-i vie!
(Priviri schimbate între cei doi civili.)
PRIMUL : Fără goange şi… marş!
BĂTRÂNA : Mai puţin zgomot, vă
rog! Mă tulburaţi… Mi-aţi promis puţin
aer…!
HOŢUL : Domnule poliţist, moare
bătrâna, nu auziţi?
AL DOILEA CIVIL : L-a prins mila.
PRIMUL CIVIL : Am numărat până la
trei! Şi: unu… doi…!
HOŢUL (cu o lovitură de picior îi zboară
pistolul din mână şi se duce spre Bătrână): Ai
răbdare. E foarte aglomerat pe aici… Ţine!
(Bătrâna întinde mâna. Al doilea
civil, cu o lovitură de baston răstoarnă ceaşca
din mâna Hoţului. Primul civil îi zboară în
spate. Îi răsuceşte braţul şi-i fixează cătuşele.)
PRIMUL CIVIL : Şi celălalt braţ!
HOŢUL (calm): Poftim! Vă agitaţi
extraordinar... Mai bine aţi vedea că bătrâna
e pe moarte şi că nu din vina mea o să
dea ortu’ popii. Eu v-am chemat, eu am
declanşat alarma, ca să nu moară! (…) De
ce dracu’ vă purtaţi în halul ăsta, cu un om
care a vrut să facă un bine?... Nu înţeleg!
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
PRIMUL CIVIL (îl îmbrânceşte în faţă)
: Gura!
HOŢUL : Aşadar, veţi aştepta să moară
baba! Pentru a mă pedepsi în virtutea unei
culpe care vă aparţine! (Cei doi se privesc cu
subînţeles.)
AL DOILEA CIVIL (de emoţie, sau
pentru că rutina îi dezvăluie spusele Hoţului
ca o “intenţie” întâlnită şi la “alţii”, izbucneşte
într-un râs ciudat – un fel de tuse lungă, fără să
i se mişte un singur muşschi pe figură) Hşiii!…
A ales varianta! Procedeu cunoscut, ţuţu:
prea simplu! Hî, câh, châc! Alege altceva!...
PRIMUL CIVIL (autoritar): Te rog!...
AL DOILEA CIVIL (disciplinat): Dar
ceştile de pe jos?… Tabloul, ceasul spart…
(Arată spre masă.) pumnalul? Nu-l contrazic?
PRIMUL CIVIL (plictisit): Bine, bine!...
(Către Bătrână.) : V-a lovit? V-a ameninţat?
AL DOILEA CIVIL (către Hoţ, înciudat):
Treci încoace, şi nu mişca!
BĂTRÂNA (deschide ochii): Alarma a
funcţionat! Doamne, câtă neglijenţă!... Se
blocase. Specialistul vostru nu a mai trecut
de o jumătate de an, ca s-o verifice!
PRIMUL CIVIL : Greşiţi, doamnă,
funcţionează perfect: nici nu a început bine
să zbârnâie, că am şi fost în maşină. V-a
lovit, animalul!
BĂTRÂNA : E legat?
PRIMUL CIVIL : Nu vă fie teamă:
suntem cu dumneavoastră! Nu reuşesc
ăştia să vă facă nici un rău, doar v-am
asigurat de mult…! Cum vă simţiţi?
BĂTRÂNA : Sunt puţin obosită…
M-am luptat cu dânsul aproape o oră1
AL DOILEA CIVIL (spiritual, aparte):
pagina
Când am picat noi, l-am cules de pe jos: era 149
arşice! Hsiii…!
PRIMUL CIVIL (tuşeşte ameninţător):
Chm, chm!
AL DOILEA CIVIL : Scuzaţi!
BĂTRÂNA : La un moment dat, era
să renunţ.
PRIMUL CIVIL (îngăduitor, precum cu
un copil): Dar cu un efort de voinţă, v-aţi
înfrânt slăbiciunea şi… iată: l-aţi depus în
mâinile noastre!... Lăsaţi, doamnă, că o să
fie bine. Trebuie să vă odihniţi!
BĂTRÂNA (spre uluirea Hoţului, se
ridică brusc. Rece) : Dumneata nu pricepi
nimic! (Ia sulul în care se află tabloul în mâini,
îl cercetează.) Luaţi-l de-aici, şi făceţi-vă
datoria. Eu vreau să mă culc. Îmi ajunge!
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teatru de neoavangardă
HOŢUL (uluit, cu ură) : Deci, nu ţi-a
fost rău nici o clipă!!?
BĂTRÂNA (zâmbindu-i): Nu.
PRIMUL CIVIL : Vorbeşte, bă, cum
trebuie, cu doamna!
AL DOILEA CIVIL : Vorbeşte frumos,
animalule!!
PRIMUL CIVIL : Du-l în maşină.
AL DOILEA CIVIL : Mişcă!
HOŢUL (deznădăjduit): Doamnă!… A
fost prima dată în viaţa mea când am admis
să mă sacrific, copleşit de un sentiment pe
care, până azi, numai îl bănuiam că există!
Spuneţi-mi pe tot ce aveţi mai sfânt: tot ce
mi-aţi vorbit, a fost doar o minciună!?
PRIMUL CIVIL : Nu-l luaţi în seamă!
BĂTRÂNA (exactă, către Hoţ): Ştiu
că ai dori să fie altfel, dar… tot ce ţi-am
spus... “este” adevărat! În schimb, a fost o
simplă deformaţie de pedagog, modul în
care ţi-am spus…
(Hoţul rămâne blocat)
PRIMUL CIVIL : Doamnă, vă rog să…
mă iertaţi! M-am pripit! Înţeleg că lucrurile
s-au petrecut foarte complicat! Vă asigur că
le va descurca procurorul. (Către al doilea.)
Ia-l!
AL DOILEA CIVIL : Imediat! (Către
Hoţ.) Se pare că ai luat plasă. (Râde ca mai
înainte.) Hai, fraiere!...
BĂTRÂNA (care a despachetat tabloul şi
pagina îl priveşte fericită): Să nu mi-o iei în nume de
150 rău. Nu aveam altă posibilitate!… Şi... iartă-
mă că am încercat să-ţi explic o altă lume!
Uită! Tu trebuie să rămâi ceea ce eşti. Fără
voi, oameni de nimic, nici noi nu am exista!
(Priveşte tabloul în extaz.) Acum, plecaţi!
Trebuie să insist?
HOŢUL (cu ură): Sunteţi, doamnă,
o… (Se încovoaie sub lovitura poliţistului.)
...aşa cum am zis că sunteţi, de când ne
cunoaştem! Fiindcă, din pricina acestor
prieteni, nu vă pot preciza!… Şi pe
deasupra… mai eşti şi o înşelătoare: arta
nu te-a interesat nici o clipă!
AL DOILEA CIVIL (îl trage spre uşă):
Păstrează vorbe şi pentru acolo unde nu-i
neapărat obligatoriu să spui numai ce vrei,
REVISTA FEED BACK
papagalule! (Râde ca mai înainte.)
HOŢUL : Pe tine te-ai ocrotit, cu atâta
îndârjire! (Se smulge.) Lăsaţi-mă să-i zic! Pe
tine te-ai apărat cu atâta viclenie, cu atâta
cruzime!... Nu crezi în nimic! Groaza de
moarte a fost pâinea şi apa sufletului tău
timp îndelung, până ai reuşit să te amăgşti
cu … înţelepciunea din faţa vieţii, cu...
iubirea faţă de valorile eterne… Mai bine
zis, cu iubirea faţă de pictura asta, care te
reprezintă, şi prin care speri să ciupeşti
ceva, măcar câteva decenii de atenţie,
după moartea ta neînsemnată! Eşti cea mai
păcătoasă egoistă din câte am văzut.
PRIMUL CIVIL : Te-am invitat să fii
cuviincios.
BĂTRÂNA (lovită): Scoateţi-l afară!
PRIMUL CIVIL : Să luăm şi arma cu
care v-a ameninţat: pentru ăsta, primeşte
cel puţin cinci ani! În plus.
BĂTRÂNA (sfârşită): Cuţitul, lăsaţi-l.
Este... al meu.
HOŢUL (strigă): Minte! (Către
Bătrână.) Vreau să-ţi dovedesc că nu sunt
tâmpit: n-o să rămâi aici cu conştiinţa
împăcată; n-o să stai în pleduri ca o vulpe
bolnavă construind despre sine o imagine
de sfântă; n-o să ai plăcerea de a închide
ochii compătimind oamenii că te pierd!
Află că, din pricina ta, o să încasez ani grei
de închisoare!... Din pricina ta, o să mă
chinui cu gândul că puteam să fiu liber; o
să te blestem cu fiecare picătură de sudoare
ce-mi va broboni trupul; cu fiecare lucru
ce-mi va lipsi şi cu fiecare durere ce o să-mi
prisosească! (Către cei doi.) Cuţitul este al
meu! (Al doilea îl scoate pe uşă. Hoţul opune
rezistenţă. Din culise.) Ea este adevărata
hoaţă! I-a furat bastonul lui Artur Iovan...,
cu care s-a culcat..., pe care l-a iubit… Este
bătrân, o iubeşte, nu ştie cine este ea, cu
adevărat...! Atât i-a mai rămas...! Eaaa!…
Când era tânărăăă…! Hoţul adevărat este
Alice Arin!... Pe toţi i-a furat! (Linişte.)
BĂTRÂNA : O clipă, te rog: nu ştii ce
a născut Aurica?
PRIMUL CIVIL: ...?!
BĂTRÂNA : Soţia lui Mondan...?
PRIMUL CIVIL: A născut Aurica?!...
BĂTRÂNA : Da.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

PRIMUL CIVIL (din uşă, derutat): Nu
cunosc pe nimeni cu numele acesta.
BĂTRÂNA: Iartă-mă. Vorbesc
prostii… Ce idee!
PRIMUL CIVIL : Sunteţi extenuată.
Nu-i nimic. Bună seara. (Iese.)
BĂTRÂNA: Bună seara… Bună
dimineaţa. (Zâmbeşte firav.) Bună seara,
bună dimineaţa! (Un moment de linşte. Se
aude maşina demarând. Bătrâna monologhează
punând lucrurile la locul lor, cu excepţia
tabloului. Când şi când, printre vorbele ei,
se strecoară zgomotele nopţii.) Singură…
Înfruntarea cu omul acesta, căruia nici
măcar nu am vrut să-i aflu numele, m-a
înfrânt… Extraordinar, câte prostii poate
debita un om încolţit!… (Nu se ştie dacă
remarca se referă la ea, sau la Hoţ.) (…)
Mi-a rămas suficient de lucru… Cel puţin,
când o să intru în pat, n-o să mă mai
chinuie insomnia. (Râde.) Trebuie să cer o
adeverinţă că mi s-au întâmplat toate astea,
altfel nu mă crede nimeni! Nici domnul
Anton… El este profesionist, nu poate
înţelege aşa ceva. (Pune ceştile pe masă; pe
aproape se aude o cucuvea. În parc se topeşte
un ţipăt înainte de a fi perceput foarte clar.)
Ziua se liniştesc… Sau nu-i aud din cauza
maşinilor. (…) Ar fi timpul să mă odihnesc.
Ceasul mi l-a distrus. Ermine o să ţipe că
nu vreau să mă mut la dânşii… (Duce mâna
la piept.) Doamne! Înţeapă!… Stai jos. Aşa…
Aşază-te comod. Destinde-te! Da. E bine…
Pe Ermine o urăsc… Mai ales joia, când
vine să mă pieptene!… Îmi mângâie părul,
îmi atinge obrajii… Dacă ar ştii că batista
asta, pe care o ţin în mână pentru a-mi
şterge firişorul de salivă… care îmi scapă
pe la colţul gurii, din pricina unui muşchi
mai îmbătrânit!… (Râde uşor.) Cât de plăcut
este să nu o folosesc, când Ermine nu se
află aici...! Numai zâmbet…, toată numai
miere, mă şterge cu batista ei, şi-mi spune:
„azi este ziua tineretului, trebuie să fim
frumoase!…” Se preface că mă sărută pe
frunte şi fuge în stradă, când bărbatu-său,
plictisit în maşină, clacsonează insistent:
mă ascund după perdele şi râd… O văd
pe trotuar cum se descotoroseşte, scârbită,
de batistă. După ce se ceartă bine, dispar
într-o trombă de sunete mecanice, spre
râu. Atunci, cobor şi iau batista din coşul
REVISTA FEED BACK
teatru de neoavangardă
de gunoi. O pun lângă celelalte, în cutia
albastră (…) Sărmana Ermine, a îmbătrânit
aşteptând să mor…! La început venea cu
batiste scumpe, de mătase naturală. Acum
are grijă să aibă asupra sa bucăţi ordinare de
pânză în carouri – bănuiesc că sunt batiste
bărbăteşti… Îmi pare rău, dar nu mai am ce
să-i las: tablourile, le-am donat. Ca şi casa!
Îi las doar cutia albastră de pe comodă.
(Chicoteşte.) „Scumpei mele Ermine, las,
semn al preţuirii eforturilor sale de joi, cutia
albastră, cu tot ce conţine!” Fără părere de
rău, renunţ la spectacolul uimirii ei imbecile,
când va descoperi teancul de batiste! (Râde;
se întrerupe brusc.) Doamne! Iar înţeapă! Să-l
chem pe domnul Anton. Cineva… Să-mi
facă injecţia… (Ridică receptorul, formează un
număr. Îşi dă seama cu groază.) Telefonul! Ah,
doamne, doare…! Doare, şi dacă… Dacă…
Ce stupid! Inainte m-am prefăcut şi acum…
Chiar am nevoie! Nu vreau…! Te rog, mai
lasă-mă o zi…! Am de spus ceva foarte
important celor cu care m-am întâlnit în
noaptea asta!... Numai puţin!… (…) N-am
ascultat de multă vreme un vals… Aud
lucruri ciudate!… Disting foşnetul materiei
organice în bătaia timpului… ce buze
uscate, ce limbă rece şi lipicioasă!… Măcar
de m-aş putea ridica… Aveai dreptate!…
un imn de bucurie… recunoscătoare…
cântă carnea şi tendoanele mele – mă las în
voia acestei melopei unice… ce degete reci,
ochii înoată-n nisip… O tristeţe implacabilă,
caldă şi cuprinzătoare îmi cotropeşte cele
mai intime resorturi; o cădere stearpă în pagina
mine, ca o casă ce se întoarce-n pământ,
prăbuşindu-se; împotrivirea: o scânteie 151
sărintă în noapte dintr-un foc aprins
întâmplător de un copil… Nu-mi place
deloc cum te porţi!… Şi plânsul tăcut… Al
patrule meninge!… Taina…, nemurirea…,
se dezleagă în timpul interior, deşi…
Nemuritorii au fost oamenii mici iubiţi de
oamenii mari. Pe mine m-a iubit pictorul!
(Întinde mâna spre tabloul care, atins, alunecă
pe podea.) Sunt eu! Acolo, sunt EU!!... (Se
sprijină în mâini.) Eu... rămân veşnic! Vă voi
privi zâmbind… Vă compătimesc...!
(Se destinde un scaun.)
MUZICĂ DE FINAL
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice
ZMEUL FÂNTÂNARULUI
RADOŠ MODRIČANIN

Peste al fântânii chip

Meşter Radoš cu tăciuni
Inima şi-a-ncondeiat

Apoi cu o custură
Chiar fântânii-n inimă
Chip de zmeu bătrân crestă

Însetat apă ar bea

Dar la apă nu e chip
Focul viu că o veghea
Radomir ANDRIĆ
Setea meşterului vânj
Serbia Stârnită de fulgere
Glas dădu jur împrejur

S-A ÎNTÂMPLAT Pân-la apă într-un drum

Am venit în România
de-această dată - sârb întreg
acum la-ntoarcere
am devenit nu prea ştiu cum
dar s-a-ntâmplat: jumătate român
duc jumătatea-ceasta
în Serbia
iar cea sârbească
las iată
aici
pagina
pe buzele
152 poeţilor români
ca să ne vedem
şi când vom fi închis ochii
într-o bună zi
Iaşi, 28.3.1998
IARBA VESELĂ
Pe mormântul celui mai bun cosaş
A crescut cea mai înaltă iarbă
Veselă vesel se leagănă
Ascunde mormintele din preajmă
Oi încondeia ş-un cal
Însumi călăreţ oi fi
Grabnic setea duduie
Grabnic calul necheză
Grabnic pala zăngăne
Grabnic zmeul şuieră
Pe mine să mă ucizi
Inima o să-ţi străpungi
LA O NOUĂ FÂNTÂNĂ
În cugetul prelungit
Liniştea i-a mai crescut
Şi-un deal strălucit spre cer
Şi-un lăcaş mereu deschis
La el se duce-ntr-una
Nicicând nu se re-ntoarce
Amintirile-i sunt cai
Ce nicăieri nu ajung
Din adâncul fântânii
Nou vuiet l-înfioară
O tu lăcaş în care
O vorbă nu se-aude

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 galaxii lirice
TIPTIL CÂT MAI TIPTIL
Nu pot să o privesc
Inima-ntreabă să-ncerc Nu pot cel
Dar tiptil cât mai tiptil Sfârşit frumos
Nimeni să nu te-audă Să născocesc

Dar pe aripi pot să-ncerc Lumina o am

Doar o dată nu mai mult Şi casa o am
De extaz să nu te-mbeţi Preaplini sunt ochii mei
Gura mea e goală
Dar fântâna pot s-o-ncerc
Doar s-asculţi mai bine e Frica întâi
Toate să nu le-nţelegi Mi-a găsit
Casa
Mai în jos oare să-ncerc Cea nouă
Adâncul e-nşelător
Tu însă păşeşte brav SLUGILE VORBESC NUMAI
DE BINE DESPRE STĂPÂNUL
MOARTEA FÂNTÂNARULUI DEFUNCT

În tipsia fântânii Fără stăpân într-adevăr noi suntem trişti

Privighetoare cânt frânt A fost un om bun
Un altul nu am avut
Cu briciul neaşteptat
Iarna după deal s-a dat Braţul lui domnesc
Nicicând nu ne-a vătămat
În tipsia fântânii Îi plăcea ca noi înşine să ne biciuim
Meşterul ochii-şi uită
Sub câmpul roditor în vaiet de demult
Pe mistria cu aripi Înţeleapta lui gură
Fântânaru-n zbor zbughi De laude-i plină
pagina
Primăvara căpătâi Cei mai viteji
153
Puţ pustiu îi potrivi L-au urmat până în moarte
În alte zări pe cei mai credincioşi i-a dus
În tipsia fântânii
Doarme omul nimănui Blestem pe capul nostru că nu l-am
condus
Zori ce nu se mai ivesc Mai mari ca durerea noastră merite-are
Cu viţă îl oblojesc
Bezna cu-o sută de mâini îl strânge-n braţe
ŢIGLA DIN URMĂ Iar suflul subteran
Îi fluieră prin oase
Ţin pe-al casei coperiş
Ţigla din urmă Un domn asemenea n-o să mai apucăm
Pentru mâna mea Fie-i uşoară ţărâna
Mult prea grea Pe care stăm

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 galaxii lirice
CIUPERCILE
Mama încă nu s-a-ntors din codru
nici ciuperci pe masa noastră nu sunt
E în noi singurătatea toată
din zori răstignită până-n zori
Cât flămânzi privim prin geamul sihlei
frate-acum cine-o să ne nască
În jurul butucilor hora joacă iar
la mijloc de horă-i coşul mamei
Cum vom sta în hora bătrâneţii
cheia jocului e-n coş ascunsă
Mama încă nu s-a-ntors din codru
deja vocea-i pân-la noi ajunge
Doar o clipă-s dusă-n întuneric
doar noaptea ciuperca răsare
APOCRIF 1
Am născut pe mama
părinţii ei se leagănă
în leagănul oaselor mele
şoptesc bunicului
s-a mistuit limba ta
pagina jarul de nestins al rostirii e-n lulea
154 pe mama fiilor am născut
înainte de-a fi zămisliţi
cei condamnaţi
să moară
născătoare
viţa ta durează
cât în mine e viaţă
VULPEA INVIZIBILĂ
Vânătorii gonesc vulpea nevăzută
peste câmpul de-omăt
chiar ei înşişi ar fi de nevăzut
frica de nu i-ar preceda
REVISTA FEED BACK
haita-i deja în buza negrei păduri
şi vocile gonacilor
strâng cercul impenetrabil
ştiu ei că altă cale nu e
să ucidă vulpea nevăzută
cât fiarele toate
din codrul încercuit
nu ajung în bătaia
ţevilor de carabină
ÎN FAŢA URIAŞEI OGLINZI
De mult nu se schimbă nimic
în dormitorul nostru
nu ştim despre ce este vorba
cu toate astea simţim că
sunt mult prea multe lucruri
în acelaşi loc
Dacă pe noptieră nu se găsesc
lampa sau măcar soarele absent
din iluzia că există
aprindem lumânări
muguri de flori
în ochii fiului nenăscut
când nu avem nici lumânări
nici nădejdi aprindem îndoieli
în miezul beznei
aprindem cuvinte neclare
limba să ne-o lumineze
pe pagina-n care lipsim
În poveştile ştiute pe de rost
ard numele eroilor de pomină
întristaţi ne privesc
dintre rame aurite
mult timp nimic nu se schimbă
în privirea lor patetică
Nemâncatelor vocale
hrană le aducem în cantitate ucigătoare
auzim exact
unde-apare scrâşnet
unde şoaptă
unde vaiet
unde melodie
dulce şi-amăgitoare
în agenda personală
neterminată încă
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 galaxii lirice
Am adus crinul şi cei din ochii căror soarele-a evadat
am adus crângul fără de-ntoarcere
sensibil la ger
după citirea 3.
greşită din calendarul Nici înăuntru încă n-a zorit
pupilelor nici afară iar Cititorul testamentului
grădinarului aţipit molfăie despre-un magic tezaur ascuns
tinereţe-am adus în materne băsniri şi invocă
în iatacul nostru pe Acela ce nu poate
pentru ca bătrâneţea să aibă grăind să dea răspuns
dovezi de netăgăduit de altfel pentru a se recunoaşte
ale nesfârşitei sale şi pricepe trebuie-n adevăr
valori negreşit încă un piron la foc încins
ţintuit în limba la al cărei capăt
Când altă flacără nu avem Fiul tânguie nesfârşit
aprindem lacrima nevăzută crucificat în fiecare dintre noi
pe feţele
cele mai vii 4.
când e pustiu Oare o dată-n plus nedesluşit Mesia
în crinul prefăcut prin cosmicul desen enorm
în grai al primenirii ilizibil învăţăceilor cu ochii doar
când în lacrimă nu va fi spre fericite izvoare
lumină umbrele din grădina spontanee
aprindem şi pustietatea sumbră de nepătruns le conduce
în faţa enormei oglinzi peste vârtejul nopţii abisal
din dormitorul nostru mult prea strâmt spre ziua ce nicicând pân-acum
n-a răsărit fără un ţipăt
AIDOMA ŞI INVERS
Traducere de I.R. PEIANOV
Pentru Adam Puslojič

1. pagina
Cald înăuntru iar afară frig 155
şi de ce nu este invers îşi notează
în jurnal criticul de serviciu
ucenic la diavol chiar
dar întrebarea un răspuns nu are
până când Domnu-şi mişcă degetele
fără număr şi-n fine rebelei majorităţi
nu-i spune purul adevăr

2.
De ce Tată înăuntru şi-afară nu este la fel
de ce noi ultimii câţiva dintre urmaşii
Celui ce-n dubii a dezghiocat focul
trebuie-n vis mâinile să ne-aprindem
şi să sporim nefericirea spre a se încălzi Ochiul (1945), Salvador Dali

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 teorii, idei, manifeste

Paradoxismul

Alina PISTOL

În contextul social şi politic pentru titulatura de paradoxism nu-şi

oprimant al anilor ‘80 ia naştere în identifică fundamentul în vreo doctrină
România mişcarea paradoxistă, care se literară sau filosofică, ci îşi extrage esenţa
defineşte, iniţial, drept un protest anti- din însuşi paradoxul unei societăţi în care
totalitar la adresa cenzurii şi a manipulării realitatea contrazice permanent versiunea
intelectuale. Ulterior, graţie eforturilor oficială, în care forma se găseşte într-o
iniţiatorului său, Florentin Smarandache, perpetuă inaderenţă la conţinut.
paradoxismul capătă o amploare Apărut pe fondul eterogen al
internaţională, delimitându-şi domeniile postmodernsimului, paradoxismul aderă
de manifestare atât la nivelul literaturii, la acesta prin intertextualism, formulându-
al artei, al filosofiei, cât şi al ştiinţei - şi însă caracterul său original, distinctiv,
creaţiile sale fiind consemnabile inclusiv prin celelalte trăsături: „În peisajul atât
după anul 2000. de complex al postmodernismului, s-a
Termenul însuşi pare a fi proiecţia ivit mişcarea paradoxistă, (...) ca spaţiu
unui „protest mut”, dar şi sugestia
pagina folosirii excesive a paradoxului în creaţie.
156 Pornind de la acesta, precum şi de la
motoul „Totul este posibil, imposibilul
de asemenea”1, paradoxismul reprezintă
autonimizarea şi investirea estetică a
paradoxului, „un neo-avangardism
orientat politic” ori „(...) o insurgenţă
anticonvenţională şi o expresie exacerbată
a crizei comunicării, după canoanele
logicii formale2. După cum mărturiseşte
ulterior Florentin Smarandache, opţiunea
1 Florentin Smarandache (Editura), Third International
Anthology on Paradoxism, Editura Anotimp&Abaddaba,
Oradea, 2000.
2 Titu Popescu, Estetica paradoxismului. Editura Tempus,
Bucureşti, 1995.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 teorii, idei, manifeste
al conştiinţei critice exacerbate ce-şi
găseşte exprimarea în dislocarea formelor
de gândire şi de limbaj, practicând
autonegarea literaturii şi deschiderea către
altă reprezentare a actului scriiturii” 3.
Predecesorii paradoxismului se regăsesc
printre cei reuniţi sub denumirea de
„generaţia resurecţională” sau „Şcoala
Paradoxistă a Generaţiei Labiş-Stănescu-
Sorescu”4, a căror literatură este în anii ‘60
o reacţie la marxism, la proletcultism ori
la realism-socialism. Scriitorii paradoxişti
aveau să evoce, de asemenea, dadaismul,
suprarealismul ori lettrismul prin libertate
poetică, nihilism cultural, tehnică şi prin
practicarea automatismului în actul
scrierii. Prin atmosferă, textele acestora
amintesc de textul kafkian, dar şi de elanul
creativ al unor autori precum: Rimbaud,
Lautréamont, Whitman, Urmuz, Tzara,
Ion Vinea, Goe Bogza şi B. Fundoianu.
absurde”, „parodieri ale proverbelor” etc.
Iniţiatorul acestei mişcări,
La acest manifest se adaugă formulările
Florentin Smarandache, este şi semnatarul
din prefeţele şi programele estetice
mai multor texte-manifest, care reflectă
din volumele de poezii Legi de poezie
estetica paradoxismului. În primul dintre
internă, Poeme cu... probleme! (1983), LE
acestea, Manifeste Non-Conformiste, inclus
PARADOXISME: un nouveau mouvement
în cel dintâi volum „paradoxist”, Le sens
littéraire (1992) sau „antiprefaţa” la piesa
du non-sens (1983), se admite existenţa
de teatru O lume întoarsă pe dos (1993).
paradoxului în literatură, prin analogie
Regăsim în aceasta din urmă idei precum
cu ştiinţa matematicii (autorul fiind, la
aceea a unei anti-literaturi cu forme pagina
bază, matematician), pornindu-se de
flexibile - în care şi-ar găsi locul inclusiv
la îndemnul: „Să scriem fără să scriem
paralingvisticul (prin grafică, desene,
157
nimic!”. Sunt enumerate aici acele
pagini albe, simboluri etc.) -, a unui non-
modalităţi prin care literatura ar putea fi
stil care ar permite existenţa unor „poeme
transformată într-o structură deschisă şi
fără poeme” cu versuri alcătuite din
maleabilă: „contradicţii dure”, „antiteze
„non-cuvinte”, cu o limbă „neinteligibilă
forte”, „expresii figurate, interpretate
inteligibilă”. Primează convingerea că
în sens propriu”, „transformări ale
scriitorul „poate face literatură din orice”,
sensului”, „jocuri de cuvinte”, „comparaţii
putând inventa noi algoritmi de creaţie.
contrariante”, „cuvinte folosite cu mai
Paradoxismul reuşeşte, într-adevăr,
multe sensuri în acelaşi timp”, „repetiţii
să fie o „literatură-obiect”, după cum
3 Constantin M. Popa, The Paradoxist Literary îl caracterizează Florentin Smarandach,
Movement (Mişcarea Literară Paradoxistă), Xiquan prin deturnarea sensului. Figuratul ar
Publishing House, Pheonix, Chicago, 1992. pp. 5-6.
4 Vezi Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei
deveni astfel propriu, clişeul lingvistic ori
poetice, Editura Augusta, Timişoara, 2005. expresia fiind interpretate în contrasens,

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 teorii, idei, manifeste
prin experimente contradictorii, care iau
creaţia şi scripturalul în deriziune, ori
prin parodierea şabloanelor. Alte structuri
specifice paradoxismului sunt: devierea
sau extensia de sens, invectiva, jocul
lingvistic, formulările triviale, asonanţa,
inventarea unui nou limbaj, scrierea
inversă a versurilor, colajul şi aluziile
livreşti. Cu toate că se situează sub semnul
lui Non şi Anti, acesta nu-şi asimilează
nihilismul, dorindu-se o modalitate
de manifest contra realităţii sociale şi
politice - prin urmare, fiind şi un mijloc de
respiraţie intelectuală sau o formă relaxată
şi ironică de a filosofa: „Omul există mai
mult ca interioritate/ a exteriorizării lui./
Al şaselea simţ îi este poezia.// Arta este
o fiinţă în sine,/ ea dă formă subiectivă
obiectului./ Nimic nu este perfect, nimic
nu e absolut!” (Florentin Smarandache,
Colocviu despre artă). De altfel, sursele de
inspiraţie ale paradoxismului sunt în anii
‘80 bancurile populare, la care se adaugă:
literatura argotică, epigramele, maximele
pagina
158
REVISTA FEED BACK
(reformulate), teoremele (extrapolate),
grafitti-ul (reinvestit din punct de
vedere estetic), rebusurile. Toate acestea
se regăsesc în toate formele literare de
manifestare a paradoxismului - poezie,
proză, piese de teatru, eseuri, scrisori,
note. Este propusă de către Florentin
Smarandache chiar şi o clasificare a
poemelor paradoxiste, atât „pe verticală”
(poem vizual/ sonor/ olfactiv/ gustativ/
tactil), cât şi „pe diagonală” (poem fenomen
al naturii/ stare sufletească/ obiect/ lucru).
Majoritatea creaţiilor paradoxiste sunt
reunite în cele cinci antologii ale mişcării
(International Anthology on Paradoxism),
editate de-a lungul anilor de către J.-M.
Levenard, I. Rotaru, A. Skemer şi Florentin
Smarandache, acestea incluzând: I (1993) -
eseuri, note; II (2000) - poezii, proză, texte
dramatice, scrisori; III - distihuri (2000); IV
- poeme, proză (2004); V - poeme, proză,
creaţii artistice (2006). Numărul celor care
îşi publică aici creaţiile este impresionant,
ca şi varietatea regiunilor geografice cărora
le aparţin, predominând autorii de origine
americană, paradoxismul formulându-
şi astfel caracterul cosmopolit. Dintre
scriitorii români care se regăsesc în
sumarul acestor antologii îi enumerăm pe:
Emil Burton, Ada Cîrstoiu, Alen Deleanu,
C-tin Dincă, Andrei Dorian Gheorghe,
Victor Martin, Gh. Niculescu, C-tin
M. Popa ş.a. Din creaţia fondatorului
paradoxismului amintim volumele
Antichambres, antipoésies, bizarreries (1989),
Nonpoems (1991) sau Nonroman (1993).
Creaţiile paradoxiste se regăsesc, spre
exemplu, şi în publicaţii cum ar fi revistele
„Paradoxism” (editată de Florentin
Smarandache) şi „UNDe” (al cărei editor
este Bogdan Surdea).
În concluzie, paradoxismul este o
mişcare complexă, ce se cere descoperită
şi reconsiderată în spaţiul cultural
românesc, fiind „(...) călăuzită de acea
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 teorii, idei, manifeste
ironie muşcătoare şi acel simţ acut
al relativităţii care caracterizează din
plin avangarda (...); programul ei este
astfel conceput încât să nu lase nicio
clipă spiritul în stare de odihnă -
necontrariat, adică”5.

REFERINŢE CRITICE:
Florentin Smarandache, Manifeste Non-
Conformiste, in Le sens du non-sens, Fés,
1983, pp. 5-6; Claude Le Roy, Préface, in
Florentin Smarandache, Antichambres,
antipoésies, bizarreries, Caen, 1989;
C. M. Popa, The Paradoxist Literary
Movement, Xiquan Publishing House,
Phoenix, 1992; Titu Popescu, Estetica
paradoxismului, Editura Tempus,
Bucureşti, 1995; Ion Soare, Paradoxism
şi postmodernism, Editura Adrianso,
Râmnicu Vâlcea, 2000.

5 D. R. Popa, Originalitatea unui poet, în „Tribuna

României”, nr. 267/ 1984, p. 2.

pagina
159

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 interviu
”Se întâmplă,
s-a întâmplat cu mine”
Petru CÂRDU în dialog cu Mircea ELIADE
Fără îndoială, datoria fundamentală
este calea către sine, calea către sine care e cea
mai scurtă făcând încon­jurul lumii. O carte
erudită1 ne spune: Mircea Eliade a ve­nit pe
lume în anul 1907, pentru ca la vârsta de
numai 15 ani să scrie prima sa carte: Romanul
adolescentului miop. Nu la mult timp după
aceea, scrie articole de istoria religiilor, de
orientalistică şi alchimie. Vorbind la modul
brâncuşian, a creat ca Dumnezeu, a poruncit
ca un împă­rat, a muncit ca un rob. La 21 de
ani a plecat în India.
Un destin artistic îşi începe orbita în
pagina jurul soarelui2 punându-se în genunchi de la
Bucureşti la Calcutta, de la Londra la Lisabona,
160 de la New York la Cairo, de la Stockholm la
Roma, şi apoi la Paris prin Bucureşti... Şi după
aceea, iarăşi, pe drumul către sine. În dialog cu
soarta, lumea este un punct de pornire pătimaş,
în via­ţă, omul este cel mai înalt vârf al lui
însuşi.
Poligraf şi poliglot, Eliade a apărut la
momentul po­trivit pentru a lucra, multînaintea
timpului său, cu obse­sia lui [David] Perkins
despre minte: a exista îndelung într-o mulţime
1 Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii
biobibliografice, Societatea literară „Relief românesc”,
Bucureşti, 1980 (n. ed.).
2 Aluzie la ceea ce spune Eliade în L’épreuve du
labyrinthe (1978) despre numele său de familie, ca
avându-şi originea în cuvântul grec hêlios, soare (n. ed.).
REVISTA FEED BACK
de oameni şi a lăsa o urmă pe faţa pă­mântului.
Ce fel de moştenire e cea pe care o lasă Eliade?
Autor a peste treizeci de cărţi, chiar dacă
e cunoscut în lume drept unul dintre cei mai
însemnaţi istorici ai re­ligiei şi mitologiei, drept
orientalist şi filosof, Mircea Elia­de este în primul
rând scriitor. Cărţile sale Aspecte ale mitului,
Sacrul şi profanul, Şamanismul şi tehnicile
ar­haice ale extazului, Yoga - nemurire şi
libertate, Mitul eternei reîntoarceri şi, mai
ales, Tratatul de istorie a re­ligiilor, sunt
printre cele mai citite din lume. Îndrumaţi
să găsim un răspuns anume, să ne apropiem
de ceea ce declara scriitorul în Fragments
d’un journal: „Nu în­drăzneam să public un
text decât după ce petreceam o parte din vară
într-una din marile biblioteci europene” (21
februarie 1949).
Eliade a introdus cultura română în
circuitul euro­pean şi mondial. În ziua de
azi există în România o în­treagă şcoală de
prozatori pe care a legitimat-o realis­mul mitic
al lui Eliade bazat pe dialectica sacrului şi
profanului, a modernului şi arhaicului. În
lumea moder­nă, din care Dumnezeu s-a retras,
continuă să se mani­feste mituri, arhetipuri,
acele evenimente sacre din illud tempus.
În România, importantul critic Nicolae
Manolescu a desemnat anul 1981 drept o
sărbătoare a povestirii prin publicarea cărţii
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

lui Mircea Eliade în curte la Dionis, într-un
tiraj de şaizeci de mii de exemplare.3 La noi [în
Iu­goslavia] i-au fost publicate cinci cărţi, iar în
Japonia treizeci. Lista cărţilor lui Eliade traduse
în limbi străine este atât de mare încât ar putea
umple o întreagă bibli­otecă. În volumul pe care i
l-a consacrat în 1978 editura pariziană L’Herne
a apărut bibliografia detaliată a lu­crărilor sale
şi a celor despre Eliade.
Imaginaţia sau creaţia literară este
parte din mine, la fel ca şi cercetarea
ştiinţifică. Jacques Maritain vor­bea despre
regimul visului diurn şi cel al visului noc­
turn. Eu nu le-aş numi nici regim nocturn,
nici regim oniric, ci mai degrabă regimuri
diurn şi imaginar. Aceste două regimuri
alcătuiesc fiinţa umană. Cel care nu scrie
sau nu creează, dar citeşte romane, vede
filme, visează, merge la operă, la teatru,
este la fel de important.
Petru CÂRDU: Cum ar arăta Mircea
Eliade în circuitul valorilor uni­versale
dacă ar scrie numai proză?
Mircea ELIADE: Nu mi-l pot imagina
pe Eliade doar ca scriitor de proză, care ar
semăna cu proza mea, pentru că, dacă aş fi
doar atât, nu aş fi ceea ce am exprimat în
eseuri şi mituri. Chiar şi dacă aş fi numai
om de ştiinţă, aş exprima o parte din mine
tot în proză, însă acea proză literară nu ar
arăta ca în primele mele romane, Maitre-
yi şi Isabel şi apele diavolului, sau ca în
ultimele mele nuvele fantastice. Aşa ca nu
ştiu cum să vă răspund...
P.C.: Cum vă simţiţi ca scriitor
român care trăieşte la Chica­go şi Paris şi
care nu a vizitat România timp de 42 de
ani?
M.E.: Am ajuns la Paris în 1945.
Am fost invitat la Chicago în 1956, cu o
viză de profesor, şi am rămas. Dar în fie­
care an mă întorceam în Europa. Trăisem
un an în An­glia în timpul războiului, am
stat patru ani în Portugalia, iar apoi am
ajuns la Paris. În tot acest timp mă sim­
ţeam român. Vorbeam româneşte, eram
3 Nicolae Manolescu, Sărbătoarea povestirii, România
li­terară, nr. 31, 30 iulie 1981, p. 9 (n. ed.).
REVISTA FEED BACK
interviu
căsătorit cu o româncă; prima mea soţie,
pe care am pierdut-o în Portugalia, fusese
tot româncă. Scriam numai în ro­mâneşte.
Pe de altă parte, mă simţeam tot mai
mult altceva, iar acel altceva a început
să crească şi eu am crezut că era viitorul
meu - să creez în spiritualitatea mai multor
popoare. Simţeam că pot crea o punte în­tre
America şi Europa fără s-o părăsesc pe
una sau pe cealaltă şi fără s-o glorific pe
niciuna: să stau opt-nouă luni în America
şi trei-patru luni în Europa. Mi se părea că
în acest fel anticipez o situaţie culturală;
n-aş spune neapărat că era o situaţie
existenţială, pentru că îmi imaginam că
într-o zi vor exista peste tot sute de mii de
oameni care să plece şi să se întoarcă. Poate
că acest nomadism nu e obligatoriu, însă
cred că acel transfer cultural, acel mod de
viaţă, acea apartenenţă la două continente
m-au ajutat şi vital, şi cultural, şi lingvistic;
scriam în franceză, apoi am continuat în
en­gleză, şi asta în timp ce scriam proză în
româneşte. Treaba asta mi s-a părut că este
un fel de extindere, un fel de îmbogăţire
care face parte din destinul uman, cel puţin
aşa cred. Nu e ceva excepţional, pur şi
simplu aşa se întâmplă, aşa s-a întâmplat
cu mine: să fi fost invitat acolo şi să nu am
posibilitatea să mă întorc [în ţară] la sora
mea. Din România am plecat în 1940.
P.C.: Apoi v-aţi întors la Bucureşti,
după doi ani şi trei luni?
Au fost evenimentele din vara lui pagina
1942, pe care le-am descris în detaliu în 161
jurnalul meu şi pe care le voi povesti şi
comenta mai pe larg în partea a doua
a Au­tobiografiei. Iată despre ce este
vorba. Din februarie 1941 eram consilier
cultural la Lisabona. În anul 1942, mai
exact pe 7 iulie, am fost în audienţă la
Salazar. Aceasta a creat senzaţie în
cercurile diplomatice, printre ziarişti, ca
să nu mai vorbesc de poliţia secre­tă. Eu
eram un tânăr ataşat cultural, iar Salazar
primea rar şi, atunci când o făcea, doar
ambasadori. Pe de altă parte, audienţa
care trebuia să dureze 15 minute a durat
aproape o oră. Cu acea ocazie, Salazar
mi-a spus ceva foarte curajos: «Dacă aş
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 interviu
fi în locul mareşalu­lui Antonescu, mi-aş
păstra armata în ţară şi nu mi-aş risipi-o în
Rusia.» Evident, era un mesaj pentru mare­
şalul Antonescu şi am considerat că era
de datoria mea să i-l transmit. Câteva zile
mai târziu m-am în­dreptat spre Bucureşti.
După cum mă aşteptam, şi după cum
îmi atrăsese atenţia ambasadorul, Gesta­
pagina poul privea cu suspiciune plecarea mea
162 la Bucureşti. Circulau ştiri despre ieşirea
Italiei din Axă. Cum am ajuns la Bucureşti,
am intrat sub supravegherea agen­ţilor
Gestapoului. După 24 de ore, m-am dus
în audi­enţă, dar nu m-a primit mareşalul
Mihai4 Antonescu, astfel încât nu am
putut să-i transmit mesajul de la Salazar.
Dar acesta nici nu-mi spusese că era un
mesaj care trebuia transmis. Pe Salazar
l-am văzut ca pe un filosof între filosofi.
M-a primit Ică Antonescu, vice­preşedinte,
profesor de drept, politician. I-am spus să
transmită [mesajul] mareşalului, iar el a
adăugat: «Ar­mata nu ne înţelege pe noi,
intelectualii.» Nu ştiu dacă l-a transmis, dar
4 Corect: Ion (n.ed.).
REVISTA FEED BACK
Salazar n-ar fi putut să-i dea mareşalului
un mesaj mai limpede decât acesta...
P.C.: Ce înseamnă pentru
dumneavoastră proza ca mod de exprimare,
pentru înţelegerea destinului uman?
M.E.: Pentru mine proza, şi prin
asta înţeleg proza litera­ră, este nevoia de
a spune, scrie şi asculta o naraţiune, adică
ceva ce s-a întâmplat în mintea cuiva, sau pe
stradă, sau în trecut. Un om a trecut strada
în direcţia cutare şi cutare, asta e naraţiune.
După cum ştiţi, de la Joyce încoace - şi el
a fost un geniu - conceptul roma­nului a
cunoscut atâtea revoluţii radicale. Nu mai
avea sens repetarea a tot ce părea de modă
veche, de exemplu Balzac şi Dostoievski,
ca şi Proust. Totul tre­buia creat din nou.
Trebuie povestit ceea ce s-a întâm­plat
pentru că avem nevoie să ascultăm poveşti.
Să ştim, să aflăm structura destinului uman,
care este is­toric prin natura lui; adică, dacă
omului i se întâmplă ceva, acel ceva e
de natură ireversibilă şi are întotdeauna
consecinţe. Nu e ceva ce s-a întâmplat unei
raţe sau unei căprioare. Povestirea acelor
po­veşti; miturile sunt poveşti în care se
arată cum cineva sau nişte persoane anume
înfăptuiesc ceva: Chronos a făcut ceva,
Oceanus a făcut ceva - unul a creat lumea,
celălalt a creat omul5. Nevoia de a asculta
sau de a citi despre ceea ce a fost este
umană. De aceea po­veştile şi folclorul sunt
considerate mituri degradate, pentru că
prezintă mituri transformate. Şi-au pierdut
sensul ritualic povestind despre lucruri,
dar cred că proza, probabil şi poezia, de
acolo se trag. Mi se pare că proza descoperă
ceva ce este caracteristic fiinţei umane care
vrea să ştie ce s-a întâmplat şi să audă
cum s-a întâmplat. Evident că e banal să
scrii romane ca Zola, trebuie să inventezi
alt stil narativ, nu ca la Cehov, dar un stil
trebuie să fie neapărat. Acesta e con­flictul
meu cu naraţiunea. Dispariţia naraţiunii
nu e posibilă. Sunt posibile naraţiunile
camuflate, care vor fi de nerecunoscut.
Naraţiunea e ca fiecare om.
5 Eliade se referă, foarte probabil, la mitologia orfică (n.
ed.).
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

P.C.: În romanul Nuntă în cer
transmiteţi următorul me­saj: „noi amândoi
nu suntem din lumea asta, nu ne putem
împotrivi destinului care ne-a ales unul
altuia pentru o altfel de nuntă”. Credeţi în
destin?
M.E.: Dacă n-aş crede în destin, nu
aş putea să-mi explic cum am supravieţuit.
Am fost asistentul lui Nae Ionescu, care
a fost prieten cu regele Carol. I-a devenit
apoi inamic din diverse motive. Nae
Ionescu, profesor şi zia­rist cunoscut, a
devenit nu numai un om de dreapta, ci şi
un germanofil (studiase în Germania) şi
un adept al legionarilor. Ca asistent, eram
împreună cu el tot tim­pul. Ziarul i-a fost
desfiinţat, el însuşi a fost închis şi apoi
s-a stins; catedra i-a fost, de asemenea,
desfiinţa­tă, şi prin urmare am rămas şi
eu fără slujba de la uni­versitate. Apoi
Alexandru Rosetti l-a convins pe Con­
stantin C. Giurescu, bătrânul, să mă trimită
ca ataşat cultural la Londra. Şi aşa s-au
desfăşurat toate lucrurile de-a-ndoaselea...
Cum să nu cred în soartă?
Pentru că Nae Ionescu fusese
compromis din cau­za ideilor sale de
extremă dreaptă, şi eu, asistentul său, am
fost compromis şi alungat din postul de
la ca­tedra desfiinţată, astfel încât nici nu
am mai putut să public. Fiindcă eram
liber, Rosetti m-a trimis, prin in­termediul
lui Giurescu, ca ataşat cultural. Datorită
acestei întâmplări am rămas în străinătate.
REVISTA FEED BACK
interviu
Să ne imaginăm că destinul ar fi fost
altfel, că Nae Ionescu nu ar fi avut astfel
de idei, că ar fi gândit altfel. Nu şi-ar fi
pierdut catedra, eu aş fi fost succesorul
său, aş fi devenit titular al cursului de
metafizică şi aş fi îm­părtăşit destinul
tuturor intelectualilor români. Ştiţi ce s-a
întâmplat: cu excepţia câtorva, toţi au fost
excluşi. De exemplu, şi Vianu şi Ralea şi-au
pierdut catedrele, dar măcar s-au salvat.
Istoria religiilor şi orientalistica nu interesa
pe nimeni în România anilor ‘40.
Cum să nu cred în destin de vreme
ce exclusiv da­torită acestuia am scăpat
cu viaţă. Am fost elevul cel mai bun şi
preferatul lui Nae Ionescu, dar, evident,
nu a putut să-mi facă o favoare mai mare
decât aceea de a mă compromite şi astfel nu
am devenit profesor universitar, asemenea
lui Călinescu, dar nici nu am ajuns la
închisoare. Ce altceva m-ar fi putut aştepta
în anii aceia? Călinescu putea să scrie
şi să publice orice voia, şi asta îi şi era
vocaţia, în timp ce eu, spre deose­bire de el,
eram cercetător al limbii sanscrite, istoric
al religiilor, fără posibilitatea de a avea
acces la cărţi şi reviste de specialitate. Am
dat exemplul încrederii mele în destin.
Am supravieţuit datorită destinului pentru
că exemplul lui D. D. Roşca îmi spunea
că sunt stigmatizat pe viaţă6. Faptul că
6 Frază cu sens incert. Ar putea fi tradusă şi astfel:
„pentru că, de exemplu, D. D. Roşca mi-a spus că sunt
stigmatizat pe viaţă” (n. ed.). pagina
163
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 interviu
profetic, că va veni o vreme când lupul va
îmbrăţişa gazela sau vulpea.
Mitul libertăţii este, de asemenea,
un mit impor­tant, în care libertatea se
vede reînnoită pe pământ. Ca şi mitul
despre Anul Nou. Nu poţi să petreci acea
zi şi acea noapte într-un mod simplu,
obişnuit, trebuie să pregăteşti o sărbătoare.
Cum socotiţi deznodă­mântul pozitiv
al romanelor poliţiste? În romanele
poliţiste, Binele (detectivul) învinge
Răul (criminalul). Nu se poate întâmpla
altfel pentru că este întotdeau­na aceeaşi
confruntare. Este vorba de un mit impor­
tant, o credinţă importantă care aparţine
tradiţiei profetic-religioase. Alt mit este cel
al Eroului cu puteri nelimitate. În ultimă
instanţă, mitul lui Superman sa­tisface
dorinţele secrete ale omului modern
care, deşi ştie că este o fiinţă limitată,
visează la ziua atotputer­niciei sale. Putem
recunoaşte comportamentul mitic şi în
fusesem alungat mi-a permis să privesc obsesia succesului, o caracteristică specială
viaţa mai departe. Nu am publicat asta a so­cietăţii moderne, care exteriorizează
nicăieri până acum. O spun în partea a dorinţa obscură de a transcende limitele
doua a autobiografiei mele, care va apărea fiinţei umane.
la Gallimard. De fapt, în această carte îmi P.C.: Este posibilă lumea modernă
explorez trecutul şi momen­tele de răscruce fără mituri?
ale destinului. Şi aceea va fi ultima şi cea
mai importantă alegere. Soţia mea este, de
ase­menea, o astfel de alegere.
P.C.: Nevoia de mit în lumea
modernă? Mitul ca pâinea cea de toate
pagina zilele, în timp ce se ştie că omul are o încli­
naţie primară spre visare?
164 M.E.: Cred că nişte structuri mitice
sau mitologice, mai mult sau mai puţin
camuflate, au supravieţuit. De pil­dă, opera
unui geniu7, Karl Marx, care a văzut
viitorul ca pe o mare societate istorică fără
tensiuni, o socie­tate fără clase, un fel de
rai pe pământ. Acesta ar fi mesajul în linii
mari. Poate că el nu era conştient de acest
fapt, dar el rămâne valabil, dacă vreţi, ca
un fel de secularizare a marelui mit iudeo-
creştin despre ra­iul care a existat la început
şi va exista la sfârşit, ca un fel de mesianism
7 Dacă nu e o adăugire „redacţională”, atunci cuvântul
„geniu” e mai mult ca sigur o traducere deturnată a
expresiei folosite de Eliade: probabil „vizionar” (n. ed.).

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Paris. Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade
M.E.: Mitul este luat în serios într-o
societate în care se consideră că acesta
descoperă un exemplu, un arhe­tip, un
model paradigmatic a ceea ce ar trebui să se
facă. Mitul originii nunţii arată cum trebuie
să se des­făşoare căsătoriile, mitul originii
agriculturii spune cum trebuie să lucreze
oamenii pământul. Mitul e luat în serios
pentru că actualizează societatea şi, în mod
concret, conferă un model activităţii umane.
Acesta este, de fapt, mitul adevărat, chiar
dacă, la ni­velul mitologiei greceşti, totul e
strălucitor şi ai tot ceea ce îţi doreşti; mitul
s-a pierdut, adică nu mai există nevoia
de a fi aplicat, de a-i da o întrebuinţare
practică. Totul a fost considerat o legendă
sfântă, to­tul a fost considerat mit, pentru
ca apoi să devină un semn al minciunii.
Până la triumful credinţei creştine, mitul a
fost simbolul gloriei mincinoase. În lumea
modernă, de exemplu, avem mitul Anului
Nou. Se poate spune că a rezistat ca mit
pentru că este reac­tualizat printr-un ritual
periodic. Oamenii nu spun că e un ritual,
ei spun că vor face un banchet cu familia şi
REVISTA FEED BACK
interviu
prietenii în ajunul Anului Nou; oamenii nu
consideră că acest eveniment este un mit,
ci, aşa, o sărbătoare, şi poate că nici măcar
o sărbătoare. Trebuie să intrăm în noul an
râzând şi bucurându-ne. Aşa funcţionează
majoritatea americanilor.
În societăţile moderne, dacă ar
trebui să evidenţi­ez cele mai importante
mituri, acestea ar fi mitul soci­etăţii fără pagina
clase, mitul libertăţii, mitul progresului 165
per­petuu, mitul grevei. Georges Sorel, cel
care a scris despre mitul grevei, considera
că există o metodă de a obţine acest rai, în
cele din urmă, fără o revoluţie sângeroasă şi
fără tensiune socială. Într-o bună zi, dacă în
întreaga lume industrială nici un muncitor
nu se duce la lucru, societatea modernă se
va prăbuşi. Iar apoi, spune Sorel, trebuie
pregătite cadre pentru a preveni instaurarea
haosului şi anarhiei. Numai că acest mit nu
a prins. A fost o creaţie logică, dar nu s-a
dovedit deloc convingătoare. Toată lumea
a spus: ve­deţi ce proiect inteligent, dar cât e
de greu de aplicat. Acesta ar fi un exemplu
de mit modern.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 Violon d'Ingres

CÂNTECE DE NEBUN

Mircea VULCĂNESCU
ALCHIMIE Vântul nimicului strica mereu formula
Und bin so kulg als wie zuvor
şi fleacurile nu erau în coeziune
Ieri am făcut sinteza fleacului nici metafizică
într-un borcan nici fizică.
cărămiziu şi unsuros Nimic de acest fel nu era-n oală
în care căci oala era goală.
corpii se combinau pe dos. Iar eu am mârâit ciudat
că n-o puteam clasifica,
Iar eu mă combinam cu ei în pasta Pentru că-n oală era totuşi un ceva.
fără formă Cuprins de fleacuri am râs un ceas!
în care se petreceau reacțiuni Şi ce-am descoperit nu vă mai spun,
neobicinuite. decât că nu sunt azi
mai bun,
Le urmăream atent.
nici mai nebun
Vedeam atomii
nărăvaş cum împroşcau gălăgioşi cu lumi nebun
de fleacuri ca orişicare
gogoloaie de lumini usturătoare care
nu a făcut sinteza fleacului
pagina săltăndînelectric

delir. într-un borcan
166 Ele pătrundeau în mine cărămiziu şi unsuros
în gând în care corpii se combinau pe dos.
şi-n trup.
Şi trupul meu era un reactiv
- acid puternic. DETERMINISM
Şi gândul meu era o bază
nestabilă. lui St. Mateescu
Iar din împreunarea lor
- într-o împrejurare pe care-o ştie numai el -
pe calea vântului
năştea sarea pământului
dintr-o formulă complicată Pe şine vine
care pân-a fi aflată un tramvai
a uscat creierii a N îndrăzneţi cercetători electric
dar care nu se va mai pierde niciodată fără cai.
pentru că este
o poveste Fuge
minunată. şi fuga lui i-o rugă de Anteu

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Violon d'Ingres
mereu Intră-n casă, surpă zidul, plin de foc!
primeşte forţă nouă din uzină ... Da de unde?
- trece curent din fir prin şină - ‘ncremeneşte dobitoc.
‘nvărte roata Vatmanii vin şi-l pun la loc.
Şi-ncarcă, -ncarcă toată gloata
Tin.
Tin. TĂCERE
Tin.
Te urci şi stai.
Tin Tăcerea-i Turnul Colţei
tin lung
din nou uscat
şi hai!... şi plin de fum.
Iar la picior
şi hai!...
înfumurat
ecou -
şi tămâiat
de-un bragagiu
- Omule înţelesu-m-ai de-un plăcintar
de n-ai lăscai de-un acordor
jos să te dai. Dar Turnul Colţii-i dărâmat!
- Da ce n-ai minte? Nu-i nicăieri?
- Avansaţi domnilor înainte! I-adevărat c-a avut suflet altădată,
c-acum opresc tramvaiu-n loc ieri?
Ha! Ha! Uite vatmanul gros Şi vârful lui, tăiş prin gol
Cum dă din mers românul jos. şi pieptul lui de plumb
Avem noroc! trăiesc în amintirea numai
Hahahaha! azi?
Românul muge Să-l reclădim!
Hahahaha! Să-l reclădim iarăşi
Tramvaiul fuge în inimi.
fuge Ca să simţim imense bucurii
fuge În ziua când l-om dărâma din nou
ca un bezmetic nemâncat a doua oară
desigur c-a întârziat Mâine!
- vezi că se ştie controlat
sărman tramvai Martie 1921
pagina
sărman băiat
Biată vecină! 167
- Toţi controlaţi, matriculaţi LUMINA
Numai tu inimă senină
baţi, baţi, baţi,
În seara ceea ce de cleştar
întruna baţi şi n-ai uzină.
aveam în cap un felinar
cu agaz aerian
Zdruncinat... aprins pe-o stradă.
Haha! Tramvaiu-a deraiat Ardeau într-însul
şi-a plecat singur prin oraş la temperaturi înalte
ca într-un tablou de Bulgăraş. gaze
ce fu vitrinelor să vadă! - şi luminau cu o lumină rece-n mine
o ladă liberă pe stradă! chiorii
Iată-l că urcă pe trotuar! noaptea
Cavou mortuar Cum a aprins vreun felinar
zboară-n ţăndări fereastra-n aer În seara ceea de cleştar
spaimă, vaier. pe-o stradă?

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 Violon d'Ingres

Sfântu Gheorghe,
călărie,
bazar,
bizar,
popicărie...

Manivelă
Traforaj

În tren spre Frankfurt am Mein

1922 vara

PEISAJ MARIN
- pastel ideo-dinamic -
În amintirea Titanicului

Vapor,
motor,
căpitan.
Ratapataplan,
plan,
plan.
- Fssssss...
Fssssss
Papuci.
Canapea
Dusssss...
PEISAJ URBAN Sifon.
pagina - pastel substanţial -
„Tikitik”...
168 Idealism.
Bandaj. Bancher,
Cartofi, becher,
cârnaţi, gol,
bielă; pistol.
vagabondaj,
pantofi, Curagiu.
dantelă;
Radu de la Afumaţi. „Tikitik”

Roată de locomotivă, ...Naufragiu!

oraş.
Parc înflorit, În drum spre Ostanda
poştaş, 1922, vara
misivă.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


DALÍ ŞI
TEATRUL-MUZEU
DIN FIGUERAS
Încă din anii ‘60, Dali se gândea
să creeze un muzeu dedicat operelor sale
în oraşul natal, Figueras. Teatrul-Muzeu
„Gala-Dalí” este cel mai vizitat muzeu
din Spania, ală­turi de Prado din Madrid şi
Guggenheim din Bilbao.
Acest muzeu - proiect finanţat
de guvern - a fost construit pe ruinele
vechiului teatru municipal, distrus de
bombardamentele războiului civil. Aici,
maestrul organizează prima expoziţie în
anul 1918. Dalí supra­veghează îndeaproape
lucrările de reconstrucţie. Emilio Pérez
Piñero, „geniul arhitecturii”, aşa cum îl
numeşte artistul, se ocupă de proiect şi
construieşte frumoasa cupolă care tronează
în sala cen­trală a muzeului. Teatrul-Muzeu
este inaugurat la 23 septembrie 1974, când
pic­torul avea 70 de ani.
Curtea
Teatrului-
Muzeu Dali din
Figueras
REVISTA FEED BACK
arte vizuale
Construcţia enormă se ridică pe o
colină, în centrul oraşului, fiind uşor de
recunos­cut atât prin cupolă, cât şi prin
faţada lungă şi orizontală, încoronată cu
ouă gigantice. Pe margine se află turnul
Galatea, în care artistul îşi petrece ultimii
ani din viaţă şi unde astăzi se află birourile
administrative, fototeca, videoteca şi
biblioteca. Intrarea principală ne introduce
într-o curte interioară de dimensiuni mici,
pe care Dalí o dedică unor filosofi catalani,
Francesc Pujols şi Ramón Llull. Tot aici se
află şi o mică biserică în care a fost botezat
maestrul. Muzeul este o operă de artă
suprarealistă în totalitate, un loc consacrat
unei idei, unui vis. Operele sale din acest
muzeu, obiectele şi operele altor artişti pe
care îi admiră transformă acest loc într-o
„autobiografie vizuală”. Cu cât înaintăm
pagina
169
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 arte vizuale
unui sistem de tuburi; cei doi se târau pe
un drum noroios, printre tul­pini şi cicoare,
peste melci”.
În curtea interioară, deasupra
Cadillacului se află o sculptură din bronz,
apartament suprarealist (1934-1935), Chicago,
Chipul lui Mae West folosit pentru a reda un

Regina Ester, pe care Dalí o primeşte cadou

de la artistul austriac Ernst Fuchs.
Salonul suprarealist, care reproduce
în trei dimensiuni şi în mărime naturală
chipul actriţei americane Mae West, este
Institutul de Artă

alcătuit dintr-un pat în formă de buze, un

şemineu în formă de nas şi două tablouri
care înfăţişează ochii divei de la Hollywood.
Aceasta este replica reală a unui colaj pe
care artistul şi l-a imaginat în 1934-1935.
Dacă privim camera de sus, folosind un
sistem de lenti­le, putem observa cum se
conturează por­tretul blondei Mae West.
Ceea ce face ca acest muzeu să fie
unic în lume este atmosfera care ne cuprinde
plimbându-ne şi observând entuziasmul
oamenilor de toate vârstele, veniţi pentru
în muzeu, cu atât ne putem pierde uşor din a vizita un simbol, o idee: ideea geniului
cauza labirintului creat de camerele mici nebun după artă, prezent peste tot.
care duc spre camere mai ample, prin nişte Corpul său îmbălsămat se odihneşte
coridoare înguste. Se creează astfel impre­ într-o criptă simplă din muzeu. Maestrul
sia de Disneyland. Aici se pot observa pic­ alege să moară în locul în care şi-a început
turile murale (scenografia baletului Labirint cariera artistică, lângă biserica unde a fost
în sala de sub cupolă), numeroase tablouri botezat.
din perioada tinereţii, opere ale altor artişti
ca Meissonier, dar şi decoraţiuni, obiecte
kitsch, piese ciudate de mobilier şi sculpturi
pagina care, dacă introduci o monedă, încep să se
mişte şi să se transforme.
170 Lucrurile cele mai sugestive care
rămân întipărite în memorie sunt: Salonul
lui Mae West şi Cadillacul negru care ocupă
curtea centrală, şi despre care se spune că
ar fi aparţinut lui Al Capone. În realitate,
acest vehicul este faimosul Taxi ploios creat
în 1938 pentru Expoziţia interna­ţională
a suprarealiştilor de la Paris. În „Istoria
suprarealismului”, Marcel Jean povesteşte
despre prezentarea Taxiului la Galeria de
Arte Frumoase: „Un automo­bil vechi în
interiorul căruia se aflau două manechine,
un şofer cu cap de rechin şi o femeie
blondă aşezată pe scaunul din spate, cu
părul ciufulit, îmbrăcată în haine de seară,
peste care curgea apă prin intermediul Fecioara din Port Lligat (1950)

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014


Maria-Elena CUŞNIR
Dialog cu umbra mea, vol. III
Editura Opera Magna, Iaşi, 2013
Aflat deja la voluml al treilea, acest
jurnal “Dialog cu umbra mea” pe care
îl publică poeta Maria-Elena Cuşnir, la
editura Opera Magna, se constituie într-o
veritabilă analiză, socio-culturală, o
analiză temeinică a tot şi toate cele care au
atingere cu sufletul ei. Volumul de faţă,
continua traseul impus de celelalte două
volume, făcând o adevărată radiografie
şi o analiză a stărilor de fapt a lucrurilor
şi întâmplărilor cotidiene, a lumii şi a
modului cum intelectualul percepe acest
început de mileniu, un început mai mult
decât foarte provocator. Nu arareori
rădăcinile gândurilor autoarei se răsfrâng
şi în mileniul trecut, şi e firesc să fie aşa,
pentru că autoarea nu se poate sustrage
noianului de amintiri care o invadează şi cu
care, vrând nevrînd face mereu comparaţii,
dându-i posibilitatea de a realiza subtile
analize şi binevenite comparaţii prin şi
peste timp.
Umbra, la care face mereu trimitere,
este de fapt partenerul de dialog, acel
alterego pe care şi-l ia drept martor în micile
călătorii. “ Bucuria contemplării” aşa cum
remarcă în Cuvântul însoţitor şi criticul şi
istoricul literar, Adrian Dinu Rachieru, este
uneori adumbrită de constatările despre
viaţa socială, despre implicarea individului
REVISTA FEED BACK
promo
în trepidaţia umană, nu sunt întotdeauna
pline de optimism, ba chiar dimpotrivă.
Francheţea şi obiectivitatea relatărilor fac
din acest jurnal “Dialog cu umbra mea”
un adevărat rechizitoriu al societăţii, un
monolog cu nuanţe triste, uneori chiar
tragice, mai ales când se fac trimiterile
spre atrocităţile la care a fost martoră în
copilărie, atunci când a avut o copilărie
fracturată de manifestările barbare ale unor
indivizi dispuşi să facă “ordine socială”
cu patul armei, atunci când “privirea
rănită” a copilului este “copleşită uneori
de sentimental inutilităţii” şi mai ales de
imposibilitatea de a reacţiona. Acribioasă,
până la detaliu, Maria-Elena Cuşnir,
conturează pe spaţii restrânse o lume care,
dacă nu ar fi prinsă în astfel de crochiuri,
ar risca să-şi pierdă conturul şi totodată
existenţa. Peste ani, sunt convins, că acest
jurnal ca şi altele, va deveni un adevărat
barometru despre o societate mereu în
alertă, mereu zbuciumată şi mai mereu
nedreaptă cu individual. “Refuzând
vorbele poleite, diarista (recunoscându-
se “înfrântă”) îşi descarcă sufletul, se
livrează fără rost, spuneam. Ştie prea bine
că “vorbele şi faptele sunt prelungiri ale
sufletului”; că viaţa însăşi e o ciudată
călătorie, că dragostea şi lumina te apără
de toate încercările. Important rămâne,
aşadar, să-ţi urmezi drumul (tău), fără
poticneli” spune Adrian Dinu Rachieru în
cuvântul său de însoţire a acestui dialog pagina
îm oglindă. “Vrem a crede că Jurnalul 171
doamnei Maria-Elena Cuşnir nu se opreşte
aici” mai spune el şi suntem şi noi siguri
că acest dialog în oglindă îşi va continua
viaţa prin alte volume. De remarcat în acest
al treilea volum este şi masivul grupaj de
versuri inserate de poetă la finele acestei
cărţi, un grupaj care atestă încă o data că
şi jurnalul, de fapt, este o poemă amplă.
Cele 29 de poeme extrem de sensibile, par
o adevărată prelungire a jurnalului, prin
trăirile speciale, prin sensibilitatea care le
cuprinde : “ Răsfrângeri de zbor./ Zbatere
timpurie a bătăilor inimii/ Câtă lumină
picură din trunchiul/ amorţit/ Al cireşului./
Câte un strop auriu din bătăile inimii/
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 promo
Temător şi cât de nesigur/ Înfloreşte lângă
firul de iarbă.”… sunt acestea câteva versuri
din poemul “Curând vor înflori cireşii”.
Deşi crede că “ De atâte ori mai grele-s
cuvintele/ decât iarba crescând” şi că doar în
“ citadela blândă a copilăriei” te poţi regăsi
cu întreaga candoare şi cum că “ vorbele
de leac sunt desprinse din lacrimi” totuşi,
constatăm că “material primă” a poetei, dar
şi a prozatoarei, Maria-Elena Cuşnir rămân
cuvintele cele “bine întocmite” şi adevărate
mesagere ale candorii. “Dialog cu umbra
mea” este o carte sinceră, curate şi încărcată
de nostalgii şi învăţăminte.
Mihaela GRĂDINARIU
Frigul din clepsidră
pagina Editura Timpul, Iaşi, 2013
172 Beneficiind de două „scrisori de
trăsură” întocmite temeinic şi argumentat
de Theodor Codreanu şi N. Turtureanu,
cartea „Frigul din clepsidră”, scrisă
şi semnată de Mihaela Grădinariu, şi
publicată la editura ieşeană „Timpul”, îşi
deschide aripile, nu de nisip, ci de cuvinte,
spre cititor „din aduns cuvânt”. Întâlnisem
numele Mihaelei Grădinariu semnând
articole critice prin diverse reviste, mai ales
ieşene şi de aceea apariţia acestui volum,
a fost o reală surpriză pentru mine dar şi o
reală bucurie pentru că atunci când am citit
această carte de poezii, am constatat că mă
aflu în faţa unui poet autentic, un poet care
REVISTA FEED BACK
nu s-a lăsat bântuit de ismele diverse şi că
ştie să ţină calea dreaptă a cântului poetic
în dulcele stil clasic, deloc vetust, deloc
îmbătrânit. Metaforele nuanţate, mereu
proaspete, te îndeamnă la lectură. Ea ştie
să se „camunfleze strategic în orbite”
când „La hanul de cuvinte dă târcoale”.
Asemenea unui pământ proaspăt arat, în
mustul zăpezii, primăvara, poezia Mihaelei
Grădinariu răspândeşte o mireasmă cu
totul specială fiind un adevărat îndemn
la linişte interioară pentru că ea, poeta,
ştie să ne miruiască, mereu, cu versurile
sale. Cele trei „cărţi”, trei capitole din
acest „frig din clepsidră”, frig care ne duce
imediat cu gândul la „măreţia frigului”
stănescian, nu se deosebesc, stilistic
vorbind, decât doar la nivelul mesajului.
În tehnica limbajului folosit de Mihaela
Grădinariu se pot descoperi profunzimi ce
duc spre un „simţ alchimic al limbii române
(cronicăresc, din vechi şi roase ceasloave, aş
spune eu), într-o tensiune fiinţială cu totul
aparte. (...) Logosul, Viaţa, Iubirea. Nimic
convenţional: totul trecut prin sfâşieri şi
bucurii lăuntrice atent surdinizate stilistic,
sub semnul Logosului...” cum spune
Theodor Codreanu, un critic literar bine
racordat la poezia contempotană dar şi
cea deja devenită clasică.poemele Mihaelei
Grădinariu se înşiruie în acest „frig al
lecturii” cu distincţie, o distincţie clasică,
rece dar nu geroasă, de nesuportat, fiind
de fapt o răceală intelectuală. „Fîntînă în
paragini la răscruce/ Cu ciutura muşcată
de săruturi,/ Mă sec şi-adăst în iarna
ce se duce/ Ca-n braţe de icoane să mă
scuturi.// Aici, arar drumeţi se mai închină,/
Împărtăşind poheşti printre merinde,/Cînd
soarele s-apleacă ros de vină,/ Iar noaptea
pe arginţi stelari se vinde.” Iată doar un mic
eşantion din poeziile cuprinse în această
carte „Frigul din clepsidră” pe care o
publică Mihaela Grădinariu, eşantion care
sper că v-a îndemna spre lectură cititorul,
bucuros de poezie autentică.
Emilian MARCU
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

Dorina BALAN
Străina
Editura Princeps Multimedia,
Iași, 2014
Dorina Balan scria poezii cu ani în
urmă, chiar cu oarecare ecou apreciativ,
dar apoi s-a retras în carapacea tăcerii,
dedicându-se cerinţelor existenţiale. Se vede
însă că îndeletnicirea scrisului nu i-a fost
doar un pasager Violon d’Ingres, ci o vocaţie
remanentă ce nu s-a lăsat uitată, aşa încât ea
revine azi cu o carte de poezie, desigur, rod
consistent al timpului tăcut de până acum.
Ba chiar, imaginaţi-vă, ea are curajul
să dea din când în când drumul să zboare şi
impecabilei prozodii clasice, cu ritm şi rimă,
cele care-şi fac conştiincios datoria de-a
induce armonie în structura poematică,
dar care nu scad cu nimic tensiunea
expresiei intens contemporane. Asta deşi,
spune poeta, „Poemele nu mai au rime,/
Nu mai iubim în armonii, O ghilotină-i
sentimentul/….” Uneori poemele sale au
poantă finală, precum fabulele, aşteptată,
previzibilă, întrevăzută, dar totuşi mereu
surprinzătoare: „La petecul acela de
pământ din deal, de sub poala nucilor,
Loc cu verdeaţă ... numai bun să îţi întinzi
...veşnicia”.
Aşa cum se petrece, nu o dată, în
cazul poeţilor vremii noastre, şi această
poezie beneficiază şi exprimă Vârsta la care
a ajuns obosita noastră societate, spicuind
câte ceva din tezaurul de branduri ale
diacroniei culturale şi neferindu-se nici de
inevitabilele asocieri ale intertextualismului
REVISTA FEED BACK
promo
ce tinde să copleşească tot mai mult din
zarea noastră cu déjà-vu-ul său tiranic.
Astfel întâlnim aluzii la rostiri celebre ale
poeţilor deja mitizaţi, („Leoaică tânără
iubirea”), la nume de filozofi ce au croit
cărări în gândirea lumii, simplificându-i
accesul la înţelesurile adânci, („Am întins
viaţa pe mese, Am disecat-o cu Heidegger
şi Sartre,/ Am împărţit-o în existenţă şi
esenţă,/ Păstrând pe fundul paharelor în
loc de vin, neantul”). Găsim la tot pasul
şi trimiteri la obiectele sau deprinderile
cele mai uzuale, în ton cu habitudinea
postmodernistă, dar care tind să funcţioneze
doar ca nişte trepte pentru ridicarea spre
altitudinile meditaţiei.
Lucia OLARU NENATTI
Ion MUREȘAN pagina
Oglinda aburindă 173
Editura Charmides, Bistrița, 2013
Textele din culegerea de faţă sunt un
rezultat al coabitării poe­tului cu presa. Ai o
rubrică, un spaţiu determinat, eşti în mod
firesc tentat să-l foloseşti ca pe o oglindă.
Şi, ca în orice oglindă, ai libertatea privirii
(a temelor) şi obligativitatea dimensiunilor.
Numai că, în cazul nostru, avem de-a
face cu o oglindă aburită. Pe pânza de
abur ce acoperă suprafaţa oglinzii „poetul
desenează cu degetul tot ce-i trece prin
minte”. Însă, de la o vreme, din spa­tele
liniilor apare, fragmentar la început, apoi
tot mai limpede, propriul lui chip.
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 promo
Ce sunt aceste texte? Să fi inventat
Ion Mureşan un gen nou? Sau nu mai
contează genul, nu mai există genuri,
toate textele pot fi proteice? Nu trebuie,
oricum, să ne alarmăm - majoritatea tri­mit
destul de evident la „eseul conversaţional
englez”, ceea ce, de altfel, autorul însuşi ne
precizează în subtitlul cărţii. Ba, în unele
texte, chiar face trimiteri la nume care
au cultivat şi impus genul (Bacon, Lamb,
Goldsmith etc.). Unele sunt caustice ca
nişte pasaje din Swift. Virgil Nemoianu
preciza, referindu-se la acest gen vital,
născut în presă: „Eseul se risipeşte într-o
mulţime de varietăţi - de la meditaţie şi colecţie
de maxime, până la scrisoarea de familie şi
fisiognomii şi până la colecţiile de întrebări
şi răspunsuri, de parado­xuri şi probleme.” În
eseul conversaţional, subiectul, de multe
ori „minor”, cere o compensare stilistică
şi referenţială. Expresivitatea apare din
viziunea personală pe care o aplică fără
complexe asupra lucrurilor celor mai
banale, sau banale până i-au căzut lui sub
ochi şi apoi sub pană. Urmează generalizări,
extrapolări impetuoase, transfigurarea
banalului de fiecare zi în lucru excepţional -
cum ar fi înghiţirea unei pastile de aspirină.
Banalitatea tratată ca para­dox. Dacă ideea
e simplă, ingenuă, naivă, atunci expresia e
neapă­rat preţioasă, didactică, neologistică.
pagina Iată o evocare a tractorului agrar, prin
ochii amintirii: „Părea mai curând o machetă
174 ciudată. Oricum, cred că era cel mai greu obiect
din sat la acea vreme. Era o izbutită asociere a
masivităţii cu inutilitatea”.
Exuberanţa stilistică se mai domoleşte
abia atunci când evocă momentele sacre ale
copilăriei sau ale satului - acestea pun auto­
rul la respect.
Dacă ar fi să caracterizez în câteva
cuvinte Oglinda aburită a lui Ion Mureşan,
aş spune că este o carte efervescentă sau,
parafra­zând celebrul titlu al unei cărţi de
Boris Vian, un eşantion consis­tent din spuma
zilelor poetului.
Alexandru VLAD
REVISTA FEED BACK
Viorel SAVIN
Exilat în strigăt/Exiled in a scream
Editura „Ateneul Scriitorilor”,
Bacău, 2014
Poezia lui Viorel Savin (dramaturg
de prim rang și prozator român de primă
linie) a circulat în mai multe ediții. De data
asta avem în față o ediție bilingvă, româno-
engleză, traducerea în engleză a poemelor
fiind semnată de Mariana Zavati Gardner
și John Edward Gardner.
Așa cum remarcam și altădată, în
viziunea lui Viorel Savin orice text/scrii-
tură trebuie să fie o emanaţie de energii.
Cuvintele încetează să mai fie accesibile
direct, ci, cum ar spune Jean Paulhan, îşi
pierd greutatea, timbrul, contururile, spa-
ţiul, ca să devină gândire. Astfel, cuvintele
nu sunt doar instrumente ale comunicării,
sunt mult mai mult: purtătoare ale încărcă-
turii magice şi misterioase a secvenţelor de
viaţă: „A, iubit uluit/ m mințit/ am băut pe
ales/ ne-ntrerupt ai fost vieți-mi/ altă față
de înțeles.../ - te-am luat cu laptele supt/
m-ai uitat la cules/ asta înseamnă/ Nobilă
Doamnă/ că și pe tine/ Timpul te-nseam-
nă!// ... ziarele scriu/ că Moartea/ a ajuns la
litera «S»”.
Antologia de față cuprinde poeme din
mai multe eprioade și este expresia luptei
artistului cu tot ce-i agresiv în real. Sunt
poeme cu iz moralist de o izbitoare since-
ritate, un cuceritor livresc (asemănarea lui
Savin cu Berthol Breht rămâne valabilă!) și
un deosebit rafinament. Să-i rămână tradu-
cătorii aproape și pentru celelalte scrieri!
Nora VELICIKOVSKI
nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014
 SUPLIMENT
FEED BACK
34
Odysseas ELYTIS

pagina
175

Copacul lumină și
a paisprezecea frumusețe

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

pagina
176

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

ÎNTÂMPLARE DE AUGUST

Hoinăream prin văzduh şi strigam

În primejdie fiind să mă ciocnesc cu fericirea
Am ridicat o piatră şi am ţintit departe
Soarta prevestită de Soare
Se făcea că nu mă vede
Atunci pasărea copilei luă o fărâmitură de mare
şi se înălţă.

FRESCĂ

De-ndrăgostit ce-am fost şi locuind de veacuri în adâncul

mării
am învăţat şi scrisul şi cititul

Încât acuma pot să văd la adâncime mare înapoi vârstele

una după alta precum începe-un munte când celălalt nici
nu s-a terminat

Să le văd aşişderi şi-nainte Carafa-ntunecată la culoare

iar
la braţ noua Elenă cu coapsa atingând varul peretelui pagina
177
Cum toarnă vin Precistei pe când jumătatea trupului ei a şi
plecat în Asia de peste ape

Iar toată broderia s-a şi mutat în cer cu rândunele

cu flori
galbene cu sori.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

ARHETIP

Praful de puşcă al prundişului lovit mi-a readus un

ţărm şi
Ligonéri

Acolo unde pare-se întâia oară am văzut Femeia

şi ce-nseamnă
să zăreşti în miez de noapte rododendroni luminând
abia târziu
am priceput

Când ba am asemuit-o cu o porumbiţă

Ba am asemuit-o Somnului cu ciorchini de picături în

braţe

Ba am găsit-o pe-o terasă şi vântul puternic o descosea

Până când n-a mai rămas decât un umăr şi pletele din

pagina partea dreaptă
178
Deasupra ruinilor şi cel dintâi Luceafăr.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

ÎN DAR O POEZIE DE ARGINT

Ştiu că toate astea nu-s nimic şi că limba ce-o vorbesc

nu are alfabet

Dacă şi soarele şi valurile au o scriere silabică ce o

descifrezi numai în vremi de tristeţe şi exil

Iar patria o frescă în straturi succesive frânce ori

slave şi dacă porneşti s-o restaurezi eşti pus îndată
după gratii şi dai socoteală

Unei mulţimi de străine Puteri prin intermediul

mereu celei care-i a ta

Cum se întâmplă şi cu nenorocirile

Însă dacă n-am o arie de treierat de pe vremuri sau

chiar un bloc de locuit unde copiii se joacă iar cel
care pierde
pagina
Ar fi trebuit după toate regulile să spună un adevăr 179
şi să-l comunice şi celorlalţi

Încât până la urmă toţi să se pomenească

ţinând în mână

În dar o poezie de argint

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

ERORILE EROSULUI

MICULUI CRIVĂŢ

Micului Crivăţ eu i-am zis:

„Să fii băiat cuminte
Fereşti şi uşi nu-mi mai trânti
de astăzi înainte

Că-n casa unde eu veghez

iubirea mea îmi moare
Scăldat în lacrimi o privesc
c-abia are suflare

Alean şi jale mă cuprind

că-n lumea asta mare
Verile toate le-am pierdut
şi iarna îmi apare

Precum corabia ce-a întins

pagina pânza şi-naintează
180 Văd ţărmurile cum se pierd
lumea se-mpuţinează”

Livezi, cu bine şi rămas bun, lunci

şi sărutări şi-mbrăţişări adânci
Rămas bun, stânci, bălaie plăji fierbinţi
cu bine, veşnicelor jurăminţi.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

MAYA

Pe Cloşca cea cu şapte pui

zburând prin ceruri o văzui

Cândva în loc se mai oprea

şi la coliba mea privea:

- Ce faci mata? Eşti bine? Zi.

- Bine. Ce veşti de la copii?

- Ce să-ţi mai spun, acolo sus

gerul, pustia i-au răpus

- De asta-ţi faci inimă rea?

Adu-i pe toţi la casa mea.

- Îţi mulţumesc, dar mulţi mai sunt!

Roada ţi-o termină curând

- Dă-mi pe mezina ta măcar,

pagina
Maya cu vălul de cleştar
181
- Ia-o, atunci, şi nu uita:
mire al cerului vei sta.

Acestea Cloşca a grăit

şi-n păr pe dat’ mi-o a şi prins

Munţi-mprejur au strălucit
şi mâinile mi s-au aprins

Iar Cloşca cea cu şapte pui

se duse şi n-o mai văzui.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014

 suplimentul Feed Back

TRIFOIUL DE MARE

La o mie ani odată

într-a mării largă roată
Între alge-ntunecate
între pietre verzi vrâstate
semănat e şi răsare
cât pe cer e încă soare
A descântat şi răsare
un trifoi, trifoi de mare

Cine-l află nu mai moare

cine-l află nu mai moare

Odată la ani o mie

alt ghiers ciocârlia ştie
nice plânge nice râde
ci zicând aşa se-aude:

- O dată la ani o mie

bea iubirea apă vie
Dat să-ți fie-n dar norocul
pagina
ca să-ți nimerești sorocul
182 din meleaguri de tărie
dragostea atunci să-ți vie

Un trifoi, trifoi de mare

cine mi l-o da-n păstrate
Cine mi l-o da-n păstrare
un trifoi, trifoi de mare.

REVISTA FEED BACK nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2014