Europenizarea administraţiei publice din România

Rezumat:Ce este nou în cercetarea conceptului de europenizare? Există oare ceva nou în cadrul acestui
proces? Ce este de fapt europenizarea? În lucrarea de faţă, am arătat că pentru înţelegerea cât mai concretă
a acestui termen trebuie să răsfoim un pic şi în istorie, atât în începuturile acestui concept, cât mai ales în
istoria ţării noastre şi în istoria relaţiilor create de aceasta cu Uniunea Europeană, de-a lungul timpului.Îîn
cadrul administraţiei publice din România am pornit de la ipoteza în care europenizarea derivă din aderarea
României la Uniunea Europeană, cu privire la impunerea şi determinarea schimbărilor majore atât în
sistemul legislativ naţional, cât şi în ceea ce priveşte reforma administrativă, transmiterea unor valori şi
principii lăsându-se însă loc diversităţii naţionale.
Prin urmare, combinarea formalismului Uniunii Europene şi a practicii naţionale va da naştere unui
sistem legislativ aliniat cerinţelor supra-naţionale.
Abstract:What's new research concept of Europeanization? Is there something new in this process? What
exactly is Europeanization? In this paper, we showed that the concrete understanding of this term as to
browse a bit in history, both in the beginning of this concept, and especially in our history and the history of
relations created by the European Union, the over time. In public administration in Romania we started from
the assumption that Europeanization is derived from accession to the EU on the taxation and determining
major changes both in national legal system and in terms of administrative reform, transmission of values
and principles but leaving the place of national diversity.
Therefore, combining formalism EU and national practice will create a system of supra-national legal
requirements aligned.

Cuvinte cheie: europenizare, reforma administrativă, integrare europeană, valori europene.

1. Definirea conceptului de europenizare

Înainte de 1990, subiectele despre Comunitatea Europeană erau abordate, cu precădere, în lucrări
consacrate relaţiilor internaţionale, însă, după extinderea organizaţiei către Europa Centrală şi de Est
s-a constituit un domeniu distinct al studiilor despre europenizare. Europenizarea a fost examinată în
secolul al XX-lea, dar după căderea comunismului ea capătă sensuri noi, deoarece, una dintre cele
mai importante probleme în noul context european este adecvarea cadrului instituţional intern din
fiecare ţară membră a Uniunii Europene, la normele comunitare.
În analiza conceptului de europenizare voi porni de la definiţia lui Robert Ladrech, care afirma
că reprezintă: „Un proces lent care reorientează direcţia şi modelează politicile la nivelul în care
dinamica politică şi economică a Comunităţii Europene devine parte a logicii organizaţionale a
politicii şi deciziei naţionale”.1 În cadrul acestei perspective este important de observant distincţia
între conceptul de integrare şi de cel de europenizare. În timp ce integrarea europeană reprezintă
procesul de cedare a suveranităţii de la nivel naţional la nivel european, europenizarea provoacă o
schimbare internă prin deciziile adoptate la nivelul Uniunii Europene.
Într-un alt sens, transformarea structurilor sociale şi instituţionale din statele membre ale Uniunii
Europene se produce prin presiunea instituţiilor comunităţii europene asupra politicilor şi deciziilor
interne ale actorilor principali, iar europenizarea se derulează concomitent cu adâncirea
interdependenţelor dintre statele europene. Cele două procese – constrângerile comunitare şi
dependenţa reciprocă –fiind strâns asociate. În acest sens, integrarea europeană este actul de întărire
1
Ladrech Robert- Europeanization of Domestic Politics and Institutions: The Case of France”, Journal of Common
Market Studies, 1994, p. 69

1
a influenţei şi puterii decizionale a comunităţii europene, suveranitatea fiind transmisă de la nivel
naţional la nivel european, iar europenizarea înseamnă schimbarea produsă în contextul intern al
fiecărei ţări prin impunerea de modele, norme şi politici comunitare care implică modificări de
substanţă în politicile naţionale şi în cadrul instituţional de adoptare şi aplicare a acestora.
În definirea acestui concept, relevant este şi perspectiva lui Radaelli care concepe europenizarea
ca proces de „construcţie, difuziune şi institutionalizare” a regulilor Uniunii Europene, care
modelează „discursul intern, identităţile, structurile politice şi politicile publice”.2
În literatura de specialitate, se discută despre europenizare ca proces derulat sub egida Uniunii
Europene, necesar pentru orice stat interesat de aderare la Uniunea Europeană. 3
Într-o altă opine, se consideră că europenizarea în cadrul statelor membre din centrul şi estul
Europei apare mai mult ca act de adoptare formală, legislativă şi instituţională a directivelor Uniunii
Europene decât în aplicarea lor, în identificarea sau corespondenţa societăţii cu valorile europene.4
Risse concepe europenizarea ca acţiune de lărgire a spaţiului Uniunii Europene şi ca implicare a
cetăţenilor europeni în dezbaterea problemelor de interes comun5.
Europenizarea este, de asemenea, un proces continuu prin care se realizează adaptarea
instituţională, adoptarea politicilor comune şi difuziunea culturală transnaţională, un proces de
schimbare instituţională, care constă în adoptarea acquis-ului şi în compatibilizarea instituţiilor şi un
act de construire a culturii europene comune şi a identităţii europene.6
Se constată că acest concept de europenizare nu se poate bucura de o definire uniformă, ci din
contră, este un termen ce a dat şi poate va mai da naştere la numeroase controverse, existând o
varietate de sensuri conferite acestui concept. De exemplu, Radaelli indică trei tipuri de
europenizare: negativă (integrare economică prin care noilor state membre li se impun reguli
prohibitorii pentru a atinge criteriile de convegenţă economică), pozitivă (integrare instituţională) şi
de cadru (modificarea credinţelor şi aşteptărilor actorilor naţionali).7
Un alt autor examinând, însă cinci posibile procese ale europenizării8:
Europenizarea ca act de modificare în graniţele teritoriale externe.- Continentul Europa devine
un singur spaţiu politic, iar europenizarea înseamnă extinderea graniţelor sale;

2
Radaelli Claudio, The Politics of Europeanisation: Theory and Analysis, Oxford University Press, Oxford, 2003,
p.30
3
Grabbe Heather- “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process”, Oxford
University Press, Oxford, 2003, p.305. În finalizarea lui, s-a acţionat în virtutea principiului condiţionalităţii,
intrinsecă programului Uniunii Europene de extindere către Europa Centrală şi de Est. Condiţionalitatea este
strategia de negociere a stimulentelor acordate de Uniunea Europeană unui stat pentru ca guvernul acestuia să
realizeze condiţiile de aderare la Uniunea Europeană .Concret, ţările candidate trebuie să respecte criteriile decise la
summit-ul de la Copenhaga şi să adopte acquis-ul comunitar,
4
Schimmelfennig Frank., Sedelmeier Ulrich-The Europeanization ofCentral and Eastern Europe.,Cornell
University Press, Ithaca, p.224
5
Risse Thomas- “Neofunctionalism, European identity, and the puzzles of European integration”, Journal of
European Public Policy 12, 2, April, 2005, p. 293
6
Pană Aandra-Dina- Europenizarea în media transnaţionale, teză de doctorat, SNSPA, Bucureşti, 2011, p.37. În
sens contrar Downey, Koenig afirmă că integrarea instituţională s-a înfăptuit într-un ritm mult mai rapid decât
integrarea socială existând astfel un decalaj între europenizarea instituţională şi europenizarea societăţii, aceasta din
urmă fiind influenţată în mică măsură de deciziile luate de instituţii europene.
7
Radaelli Claudio.- “Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”, European Integration
online Papers, 4 (8), http://ssrn.com/abstract=302761 accesat la 20 octombrie 2011
8
Olsen Johan- “Many Facets of Europeanization”, Journal of Common Market Studies, 2002, p. 929

2
 Europenizarea ca dezvoltare a instituţiilor de guvernare la nivel european- aceasta semnifică un
centru cu capacitate de acţiune colectivă, care presupune un anumit nivel de coordonare politică şi
coerenţă;
Europenizarea ca penetrare centrală a sistemelor naţionale şi subnaţionale de guvernare-
europenizarea implică diviziunea responsabilităţilor şi a puterilor între diferitele nivele ale
guvernării. Toate sistemele multilevel de guvernare trebuie să realizeze balanţa între unitate şi
diversitate, coordonare centrală şi autonomie locală. Europenizarea implică adaptarea sistemelor de
guvernare naţionale şi sub-naţionale la deciziile centrului politic european şi la normele europene;
Europenizarea ca export de forme de organizare politică şi de guvernan- care sunt tipice şi
distincte pentru Europa dincolo de teritoriul european. Europenizarea se referă la relaţia cu actori şi
instituţii non-europenene şi la modul cum Europa îşi găseşte locul într-o lume mai largă.
Europenizarea semnifică o balanţă pozitivă export-import, adică ţările non-europene import mai mult
din Europa decât viceversa, iar soluţiile europene exercită o influenţă mai mare în forurile
internaţionale;
Europenizarea ca proiect politic ajută la constituirea unei Europe unificate şi mai puternice-
nivelul la care Europa devine o entitate politică mai importantă este legat de spaţiul teritorial,
edificarea centrului său politic, adaptarea internă, şi de modul cum dezvoltările europene au impact
şi sunt influenţate de sisteme de guvernare şi de evenimente din afara Europei.
O altă clasificare face diferenţa între europenizarea directă – impactul intenţionat al unei
iniţiative a Uniunii Europene – şi europenizarea indirectă – un impact neintenţionat al unei iniţiative
a Uniunii Europene.9 Există o europenizare voluntară şi o europenizare coercitivă. Prima se referă la
adoptarea promptă a deciziilor Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu, iar a doua are în vedere
adoptarea practicilor şi/sau politicilor din alt domeniu.
Deşi, la o primă vedere am putea afirma că s-a reuşit o clarificare a acestui concept, o aliniere a
definiţiilor date lui, acestea nu se opresc chiar aici, exemplificând cele afirmate prin faptul că
termenului de europenizare i s-au mai adus încă alte două modele: modelul europenizării prin
inovaţie şi modelul europenizării prin imitaţie.
Primul derivă din intima asociere între decizia guvernamentală internă şi politica de dezvoltare
europeană a societăţii naţionale. Cel de al doilea reflectă procesul transguvernamental de imitaţie
dincolo de decizia ministerială asupra europenizării.10 Din analiza definiţiilor, conceptelor, teoriilor
date europenizării, aş putea afirma faptul că ideea care domină aceste studii este cea potrivit căreia
afirmarea europenizării a avut loc odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Astfel, din acest punct de
vedere se declanşează procesul de europenizare care se exercită asupra întregii societăţi, avându-se
în vedere că Uniunea Europeană este o structură diferită de cea a statelor component. Din acest

9
Bache Ion, Marshall Adam -“Europeanisation and Domestic Change: A Governance Approach to Institutional
Adaptation in Britain”, Queen’s Papers on Europeanisation, p. 5, disponibil la http://www.qub.ac.uk/
schools/SchoolofPoliticsInternationalStudiesandPhilosophy/FileStore/EuropeanisationFiles/Filetoupload,38447,en.p
df.. În acest sens autorul afirmă că există o europenizare voluntară şi o europenizare coercitivă. Prima se referă la
adoptarea promptă a deciziilor Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu, iar a doua are în vedere adoptarea
practicilor şi/sau politicilor din alt domeniu.
10
Trondal Jarle- “Two Worlds of Europeanisation – Unpacking Models of Government Innovation and
Transgovernmental Imitation”, European Integration online Papers (EIoP), Vol. 9, N° 1,2005; http://eiop.or.at/eiop/
texte/2005-001a.htm.. În acest sens, varietatea înţelesurilor termenului de europenizare a fost redusă la trei modele:
1. „modelul nepotrivit” ( “Goodness of Fit Model”), în care procesele politice şi instituţiile se schimbă în legătură cu
impulsurile venite de la nivelul Uniunii Europene; 2. Modelul macroproces (Macro-process Model), în care Uniunea
Europeană este văzută ca structură integrată în procesele politice interne şi transnaţionale şi în instituţiile interne şi
externe; 3. modelul mixt: Uniunea Europeană este concepută ca o organizaţie care îmbină primele două modele.

3
punct de vedere, trebuie să recunoaştem faptul că europenizarea cunoaşte noi dimensiuni odată cu
fiecare ţară nou intrată
în Uniunea Europeană, cu toate că ţările candidate sau recent integrate în Uniunea Europeană
„sunt preocupate în primul rând de implementarea noilor reglementări”, aşa cum afirmă un alt autor
preocupat de clarificarea acestui concept.11 De asemenea, aş putea afirma cu certitudine faptul că
toate ţările din Uniunea Europeană cunosc europenizarea, fiindcă acest proces nu este doar o simplă
transmitere a valorilor, normelor şi practicilor ţărilor fondatoare în cadrul naţional al ţărilor care au
aderat, ci şi transpunerea lor în practică.
Uniunea Europeană este înţeleasă ca un complex de societăţi multiculturale, o comunitate bazată
pe valori şi drepturi a cărei formă de guvernare este federaţia multiculturală şi democratic, un spaţiu
de flux în care circulaţia bunurilor, oamenilor, semnelor şi informaţiilor duce la apariţia unor noi
practici sociale , un imperiu neo-medieval în care autoritatea şi suveranitatea specifice în contexte
instituţionale diverse facilitează existenţa identităţilor multiple, un complex social care este construit
pe reţele, un spaţiu comun şi o civilizaţie comună, alcătuită din cel puţin trei grupuri de ţări sau lumi
ale adecvării statului naţional la cerinţele Uniunii Europene: 1. lumea
respectării legii (world of low observance); 2. lumea politicii domestice (world of domestic
politics); 3. lumea neglijării (world of neglect).12
Statele naţionale, printre care şi Rom\nia, au făcut din integrarea europeană în Uniunea
Europeană o componentă a producerii propriei lor democraţii. Integrarea ţărilor candidate în
Uniunea Europeană constituie un element fundamental al discursului public, care poate produce un
anumit tip de democraţie. În acest sens, aş putea aduce în discuţie întrebarea dacă există o asociere
organică între democraţie şi economia de piaţă în statele ex-comuniste devenite membre ale Uniunii
Europene? Bineînţeles că acest răspuns merită o analiză în detaliu, însă pentru subiectul de faţă se
accentuează ideea unei anumite desincronizări între democraţia în curs de consolidare şi evoluţia
societăţii după criterii ale economiei de piaţă.
Ca o concluzie referitoare la acest prim subcapitol, aş putea spune că procesul de europenizare
este, într-o oarecare măsură, asociat cu modernitatea tendenţială, politicile de europenizare având în
vedere proceduri de implementare de sus în jos a unor măsuri legislative şi administrative, fără a ţine
cont de modelele culturale interne din fiecare societate însă europenizarea nu poate fi confundată cu
convergenţa pentru că aceasta poate fi o consecinţă a integrării europene, nu sinonim al
europenizarea, fiind o diferenţă între procesul de europenizare şi consecinţele procesului de
integrare13.
2. Contextul naţional în perspective europenizării
Consider că pentru o analiză a europenizării societăţii româneşti, mai ales, dacă ne referim strict
la administraţia publică trebuie să pornim de la realităţile istorice parcurse de statul român în
perioada de dinainte de 1989. Astfel, spre deosebire de alte state ex-comuniste, România s-a
remarcat printr-o politică proprie faţă de Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună)
mergând până la recunoaşterea oficială a acestei organizaţii internaţionale. Ca expresie a politicii
externe independente, în 1 ianuarie 1974, România a fost prima ţară comunistă inclusă în Sistemul
Generalizat de Preferinţe al Comunităţii Europene, fapt ce a permis exportul produselor agricole
11
Beciu Camelia- “Europa ca format mediatic. Construcţia problemelor publice în discursul presei din România”
în Beciu, C. şi Perpelea, N.- Europa şi spaţiul public. Practici comunicaţionale. Reprezentări. Climat emoţional,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p.58
12
Eriksen Erik Oddvar, Fossum John Erik.- “Europe in Search of Legitimacy: Strategies of Legitimation Assessed”
International Political Science Review, 2004, p. 435
13
În acest sens regimul European poate fi convergent, în ceea ce priveşte politica cetăţeniei, văzută nu numai ca
rezultat al iniţiativelor de la Bruxelles, dar şi ca răspuns la anumite consideraţii naţionale.

4
româneşti pe pieţele ţărilor din CEE. De asemenea, odată cu semnarea Acordului privind crearea
Comisiei mixte România – CEE, în 26 iulie 1980, România a fost singura ţară comunistă care a
recunoscut de facto şi de jure Comunitatea Economică Europeană, ca entitate internaţională,
mărturie în acest sens, fiind şi Acordul asupra Produselor Industriale. Datorită propriei experienţe cu
Comunitatea Europeană, după 1990 România ar fi trebuit să aibă un alt traseu în relaţia cu Uniunea
Europeană decât celelalte state ex-comuniste, fiindcă ea a fost singura ţară din spaţiul comunist care
a avut relaţii comerciale şi diplomatice cu Piaţa Comună. Statul român dispunea în acel moment de
un corp profesional calificat în problemele Comunităţii Europene, de diplomaţi şi specialişti din
diverse sectoare conexe cu organizaţia europeană. Deşi oficializate, raporturile cu CCE au stagnat
din cauza că regimul comunist a adoptat, în anii ’80, poziţia de izolare şi a neglijat noile tendinţe în
relaţiile economice şi politice internaţionale, a căror expresie a fost globalizarea ca proces de
interconectare a tuturor dimensiunilor vieţii social-economice contemporane. Relaţia cu CCE se axa
pe relaţii economice dar, în plan politic, regimul comunist din România era divergent cu sistemul
politic din ţările membre ale CCE.
Astfel, România a cunoscut paradoxul pierderii câştigurilor din situaţia de partener privilegiat în
raporturile cu Comunitatea Europeană, înainte de 1989. România a fost nevoită, imediat după 1989,
să acceadă de la statutul de ţară europeană marginalizată la cel de membru al Uniunii Europene. Nu
este fără semnificaţie faptul că regimul comunist a conferit României statutul de ţară în curs de
dezvoltare din cauză că economia ei, la începutul anilor ’60, era, în pofida planurilor de
industrializare accelerată, predominant agrară, o moştenire preluată din societatea antebelică. Se
recunoştea explicit decalajul de dezvoltare dintre România şi statele europene occidentale.
Schimbările produse după 1989 au creat cadrul pentru continuarea relaţiilor României cu
Comunitatea Economică Europeană, dar într-un alt context politic şi geopolitic. S-au stabilit, încă
din 1990, relaţiile diplomatice între noul regim de la Bucureşti şi CCE. A fost semnat Acordul de
Comerţ şi Cooperare în 1991, dar intrarea lui în vigoare a avut loc abia în februarie 1995. Un
eveniment cu consecinţe semnificative a fost semnarea, la 21 iunie 1995, de către liderii partidelor
parlamentare din România, a Declaraţiei de la Snagov, document care a stabilit strategia naţională
pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Cererea oficială de aderare la Uniunea
Europeană a României a fost înaintată la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia Naţională de Pregătire
a Aderarii României la Uniunea Europeană. În Declaraţia de la Snagov s-a afirmat necondiţionat:
„Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană îl constituie un punct nodal
al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de
a promova idealurile şi interesele fundamentale
ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională,
posibilitatea ca prin eforturi proprii, susţinute de o amplă cooperare, să poată fi atenuate şi eliminate
în timp decalajele faţă de ţările avansate, să se realizeze modernizarea României, în pas cu
exigenţele tranziţiei la societatea informatică şi crearea, pe această bază, a condiţiilor pentru
ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii tuturor cetăţenilor României.”14

14
Postolache Tudorel -Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, Snagov, 1995,
p.137. În acest sens, autorul recunoaşte că deşi instituţiile publice, organizaţiile non-guvernamentale, mass-media au
acţionat pentru ca problematica aderării şi integrării în Uniunea Europeană să devină o prioritate a societăţii
româneşti, instituţiile Uniunii Europene exprimau multe cerinţe privind admiterea României în structurile europene,
mai ales cu privire la informarea opiniei publice asupra condiţiilor de acces a ţării în Uniunea Europeană, unele
destul de restrictive. Se pornea în acţiunea de pregătire a aderării la Uniunea Europeană de la premisa unei ţări
situate până atunci în afara spaţiului european, ceea ce era fals. Se ocolea, fără nici o motivaţie, acea moştenire a
statului român rezultată din raporturile oficiale ale României cu Comunitatea Europeană. Până şi această moştenire a
fost aruncată peste bord din raţiuni ideologice, în mod straniu, mai ales de către grupuri de interese din interiorul

5
 Deşi România a avut, după cum am spus, o experienţă de decenii în relaţiile cu Uniunea
Europeană şi a fost printre primele ţări care a cerut aderarea la Uniunea Europeană, acceptarea ei ca
membru al Uniunii Europene a fost amânată cu aproape trei ani faţă de cele 10 ţări primite în anul
200415. În acest sens, remarcăm că discursul despre integrarea europeană cuprinde o retorică şi o
terminologie al căror înţeles real este dificil de sesizat de către opinia publică românească. Cu toate
acestea, sondajele, fie cele realizate de institute româneşti, fie Eurobarometrele indică existenţa unui
mare număr de români favorabili accesului României la structurile Uniunii
Europene. Întregul interval de pregătire pentru aderare a avut loc într-un context dominat de
presiunea din partea instituţiilor Uniunii Europene şi de aplicarea deciziilor luate la Bruxelles.
Fără a diminua rolul contextului intern, îndeosebi al celui politic, opinia publică românească a
consonat la idea aderării la nivel declarativ şi mai puţin la nivel de conduită şi mentalitate europene
fiindcă acestea erau şi sunt încă nestructurate. Consider, în acest sens utilă diferenţierea între opinia
favorabilă pentru aderarea la Uniunea Europeană şi atitudinea reală faţă de integrarea europeană.
Imaginea pozitivă asupra Uniunii Europene este în strânsă legătură cu ceea ce ea înseamnă în plan
personal. În România nu a fost organizat un referendum de consultare a populaţiei asupra acceptării
aderării la Uniunea Europeană, cum a fost de pildă în Estonia, unde 67 % dintre cetăţeni au exprimat
acordul lor pentru intrarea ţării lor în Uniunea Europeană. 16 De asemenea, o particularitate a spaţiului
public românesc rămâne lipsa euroscepticilor fiind aceeaşi situaţie ca şi în cazul modernităţii; cultura
română nu a cunoscut o lucrare antimodernă şi antioccidentală ci doar lucrări ce exprimau disputa
între tradiţionalişti şi modernişti.

3. Europenizarea administraţiei publice din România

Europenizarea administraţiei publice din România a cunoscut până în acest moment un traseu
sinuos, efectele concrete fiind relativ puţin vizibile în ciuda unor proiecte de reformă administrativă
şi a unei legislaţii în domeniu care a căutat şi continuă să caute să se alinieze standardelor spaţiului
comunitar european.
Cerinţele Uniunii Europene sunt deseori formulate sub forma unor principii şi reguli abstracte,
fără specificaţii legate de aranjamentele şi acţiunile particularizate la nivel naţional. Directivele
europene prescriu foarte rar soluţii organizaţionale sau organizatorice specifice. Încorporarea for-
mală a regulilor lasă deci foarte mult spaţiu liber pentru soluţii şi practici locale. Cele mai influente
teorii pro-europeniste pornesc de la prezumţii deseori nerealiste de tipul 17:
1) relaţiile formale şi funcţionale creează cuplări strânse între nivelul european şi cel naţional;

ţării. Totuşi, este probabil că la nivelul Uniunii Europene a contat în decizia de admitere a României experienţa ei în
raporturile cu statul român de dinainte de 1989, însă s-a impus în noul context necesitatea parcurgerii unor etape în
pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană
15
Un exerciţiu de integrare şi de cunoaştere, în acest sens a mecanismelor de europenizare l-a reprezentat derularea
de proiecte comune în cadrul Programelor cadru IV, V şi VI de cercetare-dezvoltare, al programelor PHARE,
TEMPUS, Socrates sau e-Europe+. Scopul de atins a fost cunoaşterea de către organizaţiile româneşti şi, prin ele, de
către societate a regulilor şi normelor de funcţionare a instituţiilor comunitare. Constituirea de consorţii cu parteneri
europeni a fost o cale importantă de învăţare, mai ales în materie de bune practici, din experienţa cooperării în
proiecte comune
16
Raik Kristi. -“EU Accession of Central and Eastern European Countries: Democracy and Integration as
Conflicting Logics”, East European Politics and Societies, 2004, p.586
17
Aceste teorii îi au ca exponenţi marcanţi pe Haas 1968, Lindberg şi Scheingold (1971), Tranholm-Mikkelsen
(1991) şi nu problematizează în niciun fel pattern-urile complexe şi contradictorii de la nivel naţional. Pe de altă
parte, cei care au studiat legile şi regulamentele sau politicile publice mai degrabă decât integrarea, au fost capabili
să sesizeze tensiunile dintre cele două niveluri, dintre structurile formale şi comportamentul efectiv, precum şi
dinamica la nivel naţional în rapot cu integrarea europeană.

6
2) există un grad ridicat de corespondenţă între regulile formale ale UE şi organizarea şi la nivel
naţional;
3) există un control european de sus în jos al schimbării la nivel naţional.
Capacităţile administrative de implementare a normelor şi legislaţiei europene sunt afectate nu
doar de resursele financiare ci şi de eficienţa şi calitatea structurilor şi practicilor organizaţionale.
Această forţă a birocraţiei este determinată de o serie de aspecte.
În primul rând, ea depinde de măsura în care birocraţiile naţionale pot să-şi îndeplinească
funcţiile cu un anumit grad de autonomie faţă de presiunea politică. În special în ţările în curs de
transformare aşa cum este şi România, care au fost caracterizate de schimbări rapide în guvern, o
anumită stabilitate birocratică şi independenţă faţă de evoluţiile politice trebuie să fie privite în
calitate de precondiţii importante pentru asigurarea continuităţii în adaptarea la cerinţele Uniunii
Europene. Prin contrast, ţările cărora le lipseşte efectul de amortizare al unei birocraţii autonome,
puternic dezvoltate, există o probabilitate mai mare ca o schimbare la nivel guvernamental să
producă efecte negative în raport cu formularea politicilor publice şi funcţiile administrative
cotidiene. În al doilea rând, forţa birocratică creşte pe măsură ce activităţile administrative se
bazează pe reguli şi legi clar specificate. În al treilea rând, responsabilitatea este în general văzută ca
fiind un factor crucial care creşte calitatea şi eficienţa autorităţilor administrative.
Prin urmare, s-ar putea afirma că, cu cât este mai puternică birocraţia în termeni de autonomie,
responsabilitate şi specificaţii legale clare ale comportamentului administrativ, cu atât ţara respectivă
va fi capabilă să se alinieze mai repede şi mai bine la politicile şi legile comunităţii europene 18. Hille
şi Knill19, într-un studiu privind implementarea acquis-ului comunitar în statele candidate la aderare
în intervalul 1999-2003, apreciau că variabilele independente de care depind variaţiile în alinierea la
standardele europene a ţărilor în curs de aderare sunt capacităţile şi constrângerile politice,
capacităţile financiare guvernamentale şi forţa generală a birocraţiei.
Cu privire la europenizarea administraţiei publice din Romînia, se poate afirma că reforma
acesteia continuă să reprezinte una dintre principalele provocări în vederea eficientizării acestui
proces. Chiar dacă nu a beneficiat în perioada de pre-aderare de un capitol de sine stătător în cadrul
acquis-ului comunitar la a cărui norme şi standarde România a trebuit să se alinieze până în ianuarie
2007, reforma administraţiei publice a fost un domeniu urmărit cu mare rigoare şi interes de către
forurile europene de resort. În acest sens Comisia Europeană, aşa cum a afirmat în Raportul anual de
ţară din 2005, a recunoscut progresele înregistrate de către autorităţile române în ceea ce priveşte
consolidarea cadrului instituţional şi a recomandat, în mod evident, să fie depuse eforturi
substanţiale în procesul de reformă a administraţiei publice. În mai 2004, Guvernul României a
lansat „Strategia actualizată privind Accelerarea procesului de reformă a administraţiei publice”,
aceasta fiind implementată în perioada 2004-2006. Pentru ca priorităţile şi obiectivele cuprinse în
această strategie să poată contribui la îmbunătăţirea calităţii administraţiei publice române era
necesară o foarte bună coordonare şi corelare a politicilor şi strategiilor elaborate de instituţiile
publice româneşti, precum şi stabilirea unor mecanisme de monitorizare a implementării lor. Noul
guvern, cu toate că a insistat pe continuitatea politicii şi strategiei anterioare, a întreprins relativ
puţine activităţi în acest domeniu. Aceasta a fost principala critică formulată în Raportul de
monitorizare al Comisiei Europene din 2005: în ceea ce priveşte reforma administraţiei publice, s-au
înregistrat progrese mici, în ciuda unei strategii sectoriale promiţătoare referitoare la reforma
instituţională, adoptată la sfârşitul anului 200420.
18
Hille Peter; Knill Christop; 2006 – „It’s the Bureaucracy, Stupid: The Implementation of the Acquis
Communautaire in EU Candidate Countries, 1999-2003” în European Union Politics, Sage Publications, P.19
19
Ibidem
20
Date furnizate de Delegaţia Comisiei Europene în România, www.infoeuropa.ro

7
 Prin Decizia nr. 306 din 14 aprilie 2005, Guvernul României a aprobat Strategia actualizată
privind reforma instituţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru 2005-2006” 21 Scopul
acestei strategii actualizate a fost să creeze o instituţie funcţională, aliniată la realităţile naţionale şi
la instituţiile similare din UE. Strategia prevede noile instrumente de accelerare a reformei
instituţionale a MAI (actualmente MIRA22), iar ca priorităţi principale au fost identificate:
consolidarea capacităţii administrative a ministerului; înfiinţarea unui sistem eficient de prevenire şi
combatere a corupţiei; consolidarea capacităţii de elaborare a unor politici publice coerente în
domeniul lor de activitate; atingerea obiectivelor şi a obligaţiilor specifice convenite în cadrul
Capitolului 24 „Justiţie şi Afaceri Interne”, respectând termenele limită.
În ceea ce priveşte reforma administraţiei publice au fost identificate, cu precădere, următoarele
priorităţi: întărirea rolului prefectului de coordonare a procesului de deconcentrare a serviciilor
publice şi de asigurare a unui sistem de management integrat pentru serviciile publice deconcentrate
din ministere; procesul de schimbare a prefecţilor şi subprefecţilor în înalţi funcţionari publici;
consolidarea parteneriatului între minister şi asociaţiile administraţiilor publice locale; elaborarea şi
adoptarea Cartei Serviciilor Publice – care să includă principalele standarde de calitate şi principii
privind furnizorii de servicii publice; un nou sistem de salarii pentru funcţionarii publici; activităţi de
promovare a celor mai bune practici UE în domeniul administraţiei publice.
Pentru analiza caracteristicilor procesului de reforma şi a comportamentului unor actori cheie, în
2005 s-a organizat în România, la comanda Institutului European din România 23, un studiu
sociologic la nivelul administraţiei publice centrale şi locale derulat pe parcursul lunilor iulie şi
august 2005. Eroarea estimării parametrilor la nivelul populaţiilor de referinţă a fost de 1.2%, în
cazul primului eşantion, şi de 1.8% pentru al doilea eşantion. Cercetarea a vizat trei eşentioane
reprezentative: un eşantion la nivelul primarilor localităţilor; un eşantion la nivelul reţelei naţionale
de modernizatori (grupuri de monitorizare a reformei constituite la nivelul ministerelor şi judeţelor);
un eşantion la nivelul consilierilor de preaderare din ministere şi agenţii (pentru acest eşantion s-a
derulat numai faza pilot urmînd ca în perioada imediat următoare să fie aplicat chestionarul).
Printre principalele concluziile ale acestei cercetări s-a numărat şi aceea conform căreia procesul
de reformă a administraţiei publice, atât la nivelul aparatului tehnic, cât şi la nivelul aleşilor locali
este perceput ca un proces care nu a adus transformările aşteptate. Astfel, 50% dintre primari aveau o
opinie nefavorabilă cu privire la schimbările din administraţia publică, în timp ce 36.4% dintre
modernizatori considerau că administraţia publică este supusă unui proces de reformare într-o mică
măsură. Reprezentanţii primăriilor considerau procesul de integare în structurile Uniuni Europene
deosebit de benefic pentru dezvoltarea locală într-o perspectivă imediată. Mai mult de 80% dintre
primari considerau în anul 2005 că, în perspectiva următorilor cinci ani, procesul de integrare va
avea influenţe pozitive la nivelul localităţilor pe care le reprezintă, în timp ce proporţia scepticilor
era de doar 17.8%. Din păcate optimismul manifestat de primari asupra efectelor pozitive ale acestui
proces nu este dublat şi de o pregătire pe măsură a autorităţilor locale şi a agenţilor economici pentru
utilizarea fondurilor structurale. Mai mult, la nivelul administraţiilor locale nu există preocupări
pentru determinarea necesarului de pregătire a aleşilor şi a agenţilor locali în accesarea şi utilizarea
acestor fonduri (15% dintre primarii intervievaţi nu au putut să-şi formuleze o opinie asupra acestui
subiect). Aceste rezultate s-au regăsit şi în anul 2007 în cadrul unei cercetări calitative la nivelul

21
Actualizată în baza unei analize a resurselor umane şi financiare, precum şi a acţiunilor descrise în Programul de
Guvernare pentru 2005-2008.
22
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
23
„Reforma administraţiei publice în contextul integrării europene” (Raport intermediar), Autori: Marius Profiroiu –
coordonator, Tudorel Andrei, Dragos Dinca, Radu Carp Bucuresti, septembrie 2005, www.ier.ro

8
administraţiei publice locale din mediul rural şi urbanul mic din România, realizată de Metro Media
Transilvania la comanda Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale24.
Se poate constata, de asemenea, că la nivelul administraţiei publice din România nu putem vorbi
de o distanţă semnificativ mai mică între gradul de euro-optimism şi nivelul de cunoaştere a realităţii
şi proceselor pe care integrarea europeană le presupune, comparativ cu situaţia la nivelul populaţiei
României în general, aşa cum reiese aceasta din datele celor mai recente eurobarometre25.
Într-un articol referitor la managementul eficient al cunoaşterii, Klein26 a sugerat faptul că
motivul cheie pentru care deseori schimbările organizaţionale eşuează este acela că nu se alocă o
gândire strategică suficientă comunicării raţiunii pentru care are loc schimbarea, progresul şi
impactul acestei schimbări asupra organizaţiei. Cheia pentru un management al schimbării
performant ar consta în înţelegerea potenţialelor efecte pe care iniţiativa de schimbare le-ar putea
avea asupra tuturor celor implicaţi. Este important să se anticipeze şi să se înţeleagă posibilele reacţii
pe care angajaţii ar putea să le aibă în raport cu schimbarea propusă. Depăşirea rezistenţei la
schimbare în orice organizaţie şi obţinerea încrederii managementului superior sunt elemente critice
pentru implementarea cu succes a oricărei iniţiative de management al cunoaşterii. Raţiuni
strategice, de eficientizare a managementului public a condus la crearea unui instrument standardizat
de evaluare a calităţii managementului public şi organizării structurilor administrative din statele
europene- Cadrul Comun de Evaluare-CAF.
Fiecare administraţie publică are drept scop principal buna gestionare a necesităţilor şi rezolvarea
problemelor membrilor comunităţii a căror voinţă o reprezintă. Însă, în contextul europenizării, se
conturează o dimensiune europeanăa politicilor publice, dincolo de modificările produse la nivel de
structuri ale administraţiei publice. Aşadar, din acest punct de vedere, abordarea şi discutarea
valorilor europene care au impact asupra activităţii administrţiei publice locale este esenţială, unii
autori27 enumerând modificările principale pe care aderarea la structurile europene le-a produs la
nivelul administraţiei publice: şefii de state şi guverne şi-au instituit propriile structuri de expertiză şi
analiză a politicilor europene miniştrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor
specializate ale Consiliului şi interacţionează continuu cu omologii lor europeni; coordonarea
politicilor pro-europene la nivel naţional se face fie centralizat, prin structuri interdepartamentale
coordonate de primul ministru, fie prin comitete exterioare administraţiei centrale; în fiecare
minister, cu excepţia Spaniei, s-au înfiinţat unităţi interne de implementare apoliticilor europene; în
24
www.publicinfo.ro. Conform datelor obţinute s-a constatat un nivel redus de informare a autorităţilor locale cu
privire la accesarea şi mecanismele de implementare a fondurilor europene, cunoştiinţele acestora rezumându-se la
aspecte cu un grad maxim de generalitate şi fără relevanţă practică. La aproape un an de la aderare, autorităţile
locale continuă, se pare, să mizeze aproape exclusiv pe informaţiile şi cunoaşterea mecanismelor specifice
fondurilor pre-aderare, fapt ce atrage riscul unor eşecuri majore în elaborarea de proiecte eligibile, conform noilor
criterii şi cerinţe specifice fondurilor europene.
25
EUROBAROMETRUL 66. OPINIA PUBLICA ÎN UNIUNEA EUROPEANA - TOAMNA 2006,
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb66/eb66_en.htmAstfel, conform Eurobarometrului numărul 66 din
toamna anului 2006, ponderea persoanelor neinformate sau cu foarte slaba informare asupra Uniunii Europene era
de 42% în România, comparativ cu 23% în UE15 şi 19% în NSM 9. Concomitent cu nivelul extrem de redus de
informare, românii îşi mentin nivelul foarte ridicat de încredere în Uniunea Europeana. Este, practic, acelaşi scor de
încredere de aproximativ două treimi, pe care l-au avut şi în primăvara anului 2006: puţin sub nivelul înregistrat în
Slovenia (70%) şi la un procent aproximativ egal cu cel din Grecia (65%). Împreună cu bulgarii şi lituanienii ne
menţinem în grupul ţărilor care au cel mai redus scor de neîncredere. Acestui grup de minimă neîncredere i se
asociază din toamna anului 2006 si Estonia împreuna cu Slovenia
26
Klein, S., 1996 apud Yeo Ming Mei; Seow Ting Lee; Suliman Al-Hawamdeh, 2004 – „Formulating a
Communication Strategy for Effective Knowledge Sharing” în Journal of Information Science, 30 (1), Sage
Publications, p.134
27
Cezar Bîrzea-Cetăţenia europeană , Politeia SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 105

9
implementarea „europenizării“ este implicat în special executivul, ceea ce duce la
„deparlamentarizarea“ politicilor publice; s-au constituit ministere specializate în integrarea
europeană dar care, au un rol minor în cadrul cabinetelor.
Europenizarea administraţtiei publice este un concept care serveşte la descentralizarea serviciilor
publice şi apropierea acestora de cetăţean. Administraţia publică s-a extins şi consolidarea acesteia
prinde viaţă, însă cu toate acestea, nu se pot face paşi înainte fără o instruire adecvată, pliată pe
nevoile cetăţenilor, şi mai ales pe cerinţele impuse de Uniunea Europeană, impuse de uniformizarea
şi realizarea procesului de europenizare.
Într-o primă etapă, eforturile de a finalize procesul europenizării trebuie să se concentreze pe o
realizare vizibilă a reformei administrative care să aibă ca obiect principal urmărirea organizării
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, întărirea capacităţii MIRA;
profesionalizarea funcţiei publice, descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei
administrative locale şi financiare. În evoluţia administraţiei române se pot observa progresele
obţinute pe calea europenizării, în activitatea sa de substanţă regăsindu-se déjà spiritual comunitar,
însă cu toate acestea, trebuie să observăm şi anumitele deficienţe apărute, mai ales în planul concret
al funcţionării eficiente al sistemului administrative în raport cu exigenţele comunitare28.
În sensul europenizării, administraţia publică este chemată să parcurgă un drum ale cărei
caracteristici privesc atât fundamentele naţionale, cât şi pe cele europene, acestea aflându-se într-o
permanent interconectare şi complexitate. Europenizarea administraţiei publice româneşti nu se
poate realiza prin interconectarea sa la practicile moderne, administraţiile publici naţionale
influenţând, într-o măsură procesul decisional al Uniunii Europene.
Într-un sens un pic îndepărtat de cel de specialitate, aş putea spune, că în cadrul europenizării “se
impune ascultarea unei anumite linii melodice şi urmarea unor paşi potrivit acesteia-paşi impuşi de
Uniunea Europeană, însă în cadrul României, se aude aceeaşi muzică, se impun aceiaşi paşi, însă
transpunerea lor în practică este una proprie-nu neapărat cea care ar trebui”. Altfel spus,
administraţia publică din România este cea care “ascultă muzica europenizării, însă dansul nu este
cel impus; ci unul propriu, dirijat doar la nivel naţional, nu la nivel european, aşa cum este normal”.

Bibliografie

Literatură de specialitate

1. Bache Ian, Marshall Adam -“Europeanisation and Domestic Change: A Governance

Approach to Institutional Adaptation in Britain”, Queen’s Papers on Europeanisation;
2. Beciu Camelia. (2007)- “Europa ca format mediatic. Construcţia problemelor publice în
discursul presei din România” , Europa şi spaţiul public. Practici comunicaţionale. Reprezentări.
Climat emoţional, Editura Academiei Române, Bucureşti,
3. Cezar Bîrzea-Cetăţenia europeană , Politeia SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 105
4. Eriksen, Erik Oddvar., Fossum John Erik- “Europe in Search of Legitimacy: Strategies of
Legitimation Assessed” International Political Science Review, 2004;
5. Grabbe Heather - “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession
Process”, Oxford University Press, Oxford, 2003;

28
Exigenţele comunitare impun continuarea, într-un ritm accelerat, a eforturilor de europenizare a administraţiei
publice din România, cu atât mai mult, cu cât aceasta este chemată să aplice fundamentele comunitare.

10
 6. Hille Peter; Knill Christop;– „It’s the Bureaucracy, Stupid: The Implementation of the Acquis
Communautaire in EU Candidate Countries, 1999-2003” în European Union Politics, Sage
Publications, 2006;
7. Klein S. ; Yeo Ming Mei; Seow Ting Lee; Suliman Al-Hawamdeh – „Formulating a
Communication Strategy for Effective Knowledge Sharing” în Journal of Information Science, Sage
Publications, 2004;
8. Ladrech Robert- Europeanization of Domestic Politics and Institutions: The Case of
France”, Journal of Common Market Studies, 1994;
9. Olsen Johan, “Many Facets of Europeanization”, Journal of Common Market Studies, 2002;
10. Pană Andra-Dina - Europenizarea în media transnaţionale, teză de doctorat, SNSPA,
Bucureşti, 2011;
11. Postolache Tudorel -Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea
Europeană, Snagov, 1995;
12. Radaelli Claudio - The Politics of Europeanisation: Theory and Analysis, Oxford University
Press, Oxford, 2003;
13. Radaelli Claudio- “Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”,
European Integration online Papers, 1998;
14. Raik Kristi. -“EU Accession of Central and Eastern European Countries: Democracy and
Integration as Conflicting Logics”, East European Politics and Societies, 2004;
15. Risse Thomas- “Neofunctionalism, European identity, and the puzzles of European
integration”, Journal of European Public Policy 12, 2, April, 2005;
16. Schimmelfennig Frank., Sedelmeie Ulrich-The Europeanization of Central and Eastern
Europe, Cornell University Press, Ithaca, 2004;
17. Trondal Jarle, “Two Worlds of Europeanisation – Unpacking Models of Government
Innovation and Transgovernmental Imitation”, European Integration online Papers (EIoP), Vol. 9, N°
1, 2005;
18. EUROBAROMETRUL 66. OPINIA PUBLICA ÎN UNIUNEA EUROPEANA - TOAMNA 2006
19. Raport intermediar- Reforma administraţiei publice în contextul integrării europene”, Autori:
Marius Profiroiu – coordonator, Tudorel Andrei, Dragos Dinca, Radu Carp Bucuresti, septembrie
2005

Site-uri
1. http://ssrn.com/abstract=302761
2. http://www.qub.ac.uk/schools/SchoolofPoliticsInternationalStudiesandPhilosophy/FileStore/
EuropeanisationFiles/Filetoupload,38447,en.pdf
3. http://eiop.or.at/eiop/ texte/2005-001a.htm
4. www.infoeuropa.ro
5. www.ier.ro
6. www.publicinfo.ro.

11