TEHNICI PRIVIND AMELIORAREA SOLULUI,

ASOLAMENTUL SI FERTILIZAREA PLANTELOR DIN ZONA

MONTANA
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA, ROMANIA

FACULTATEA DE PROTECTIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA: POLITICI NOI DE MEDIU PRIVIND

INTEGRAREA EUROPEANA

DISCIPLINA: AGRICULTURA BIOLOGICA

TEHNICI PRIVIND AMELIORAREA SOLULUI, ASOLAMENTUL SI FERTILIZAREA

PLANTELOR DIN CULTURA MARE IN AGRICULTURA BIOLOGICA
 Cuprins:

1. Introducere…………..................................................................................................pag.3

2. Agricultura biologica…...............................................................................................pag.3

3. Agricultura organica……………………....................................................................pag.4

4. Agricultura ecologica ………………………….........................................................pag.4

5. Pregatirea patului germinativ in agricultura ecologica..................... ........................pag.5

6. Asolamentul……………………………….................................................................pag.7

7. Zonarea ecologica a culturilor…………………..........................................................pag.11

8. Ameliorarea si fertilizarea solului………………………………………………….....pag.12

9. Semnificatia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilitatea solului…....pag.12

10. Materia organica în terenurile introduse în circuitul agricol………………………..pag.14

11. Reglarea regimului humic prin fertilizare organic…………………………….……pag.15

12.Bibliografie.................................................................................................................pag.17
Introducere

,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru definirea acestui
sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură organică” sau ,,agricultură biologică”
utilizaţi în alte state membre.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai potrivită
metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul dintre
principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi alimentare
proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.

In etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate genetic (OMG-uri

şi derivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor şi regulatorilor de
creştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de procesare a alimentelor se restricţionează
folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a substanţelor chimice de sinteză folosite la
prepararea alimentelor ecologice. Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea
durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea
interesului pentru spaţiul rural.

Agricultura biologică

Agricultura biologică este definită ca un sistem productiv ce evită utilizarea îngrăşămintelor

de sinteză, a pesticidelor si a fertilizantilor de sinteza, a regulatorilor si stimulatorilor de creştere
la plante, a hormonilor,antibioticelor si a adaosurilor furajere în creşterea animalelor.

Elemente tehnologice sunt admise şi practicate variate procedee de însămânţare,

utilizarea resurselor vegetale după recoltare, a gunoiului de grajd, a leguminoaselor, a
îngrăşămintelor verzi, cultivaţia mecanică, utilizarea prafurilor de rocă - sursă minerală pentru
menţinerea unei fertilităţi ridicate, combaterea biologică şi fizică a dăunătorilor, bolilor şi
buruienilor.

Scopurile fundamentale ale acestui model de agricultură biologică sunt:

- menţinerea îndelungată a fertilităţii solului,

- evitarea tuturor formelor de poluare ce pot fi provocate de tehnicile agricole,
- producerea în cantităţi suficiente de alimente de o calitate nutritivă ridicată,
- reducerea la minim a folosirii energiei fosile – energie nerecuperabilă în practica agricolă,
- creşterea animalelor în condiţii de viaţă conforme cu necesităţile lor fiziologice.

În momentul de faţă principiile agriculturii biologice cuceresc tot mai mult piaţa alimentară
devenind o componentă inseparabilă de politică agrară a ţărilor dezvoltate din punct de vedere
economic, care dispun de o organizare a agriculturii biologice prin legi, ordonanţe şi
regulamente.

Agricultura organică

Principiile teoretice ale sistemului agriculturii organice au fost fundamentate în anii 30-40 ai
secolului nostru de Sir Albert Howard şi Lady Eva Balfour. Pentru versiunea utilizată în Marea
Britanie şi Irlanda s-a încetăţenit denumirea de „organic agriculture” în timp ce sistemul aplicat
în SUA poartă denumirea de „organic farming” (Rodale, 1942) cu mutaţia acestui sistem ce a
devenit astăzi „sustenable agriculture”. Ca element definitoriu, sistemul exclude din practica
agricolă utilizarea tuturor resurselor naturale neregenerabile, inclusiv a energiei fosile.
Sistemul agriculturii organice are ca bază teoretică utilizarea din plin a fertilităţii naturale a
solului şi a factorilor care o favorizează. Materia nutritivă pentru plantele din cultură este
asigurată de leguminoasele din asolament, iar elementele minerale din straturile mai adânci ale
solului sunt aduse la suprafaţă prin utilizarea în asolament a unor plante cu înrădăcinare
profundă.
De asemenea se utilizează, în tandem, grupe de plante cu aport şi exigenţe diferite în ceea ce
priveşte macro şi microelementele (ex. asocierea leguminoase-ierburi). O atenţie deosebită este
acordată vieţii solului în special complexului de micorize care măresc accesibilitatea plantelor
faţă de elementele minerale (în special P), exercitând şi un rol protector asupra plantei faţă de
patogenii din sol.

Agricultura ecologică (durabilă).

Sistemul de agricultură de tip industrial, cu neajunsurile care o însoţesc, tinde să fie înlocuit
de "agricultura ecologică" ("agricultura durabilă"). Aceasta a început să capete un contur tot mai
clar încă din deceniul trecut şi la noi în ţară.
Agricultura a fost de la începuturile sale "ecologică", însă în anii din urmă se caută aplicarea
în agricultură a viziunii sistematice şi a tehnologiilor moderne. Agricultura ecologică
promovează cultivarea pământului prin acele mijloace care asigură un echilibru între
agroecosisteme şi ambianţă (generând "agroclimaxuri specifice") (I. Puia şi V. Soran, 1981). Ea
se bazează pe folosirea acelor mijloace şi metode oferite de societate, de cuceririle ştiinţifice şi
tehnice care asigură obţinerea unor producţii mari, constante şi de calitate superioară, în
condiţiile protecţiei mediului ambiant.
Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin, care asigură
integritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de producţie a agroecosistemelor şi
obţinerea unor produse de bună calitate (Al. Ionescu, 1988). Ea va necesita o muncă mai
conştiincioasă şi mai imaginativă şi va asigura o abundenţă de alimente în condiţiile reducerii
consumului de energie fosilă, a menţinerii sau sporirii fertilităţii naturale a solurilor, a
îmbunătăţirii mediului de viaţă al omului şi protecţiei mediului ambiant în ansamblul său.
Agricultura ecologică, agricultura care se naşte în prezent pentru viitor, este şi trebuie
gândită pe scara din ce în ce mai largă, eficientă şi generoasă, asigurând prosperitatea societăţii şi
naturii pe toate meridianele globului.
Structura noilor planuri de învăţământ şi a programelor analitice în învăţământul agronomic
superior trebuie să răspundă orientărilor privind dezvoltarea agriculturii pe principii ecologice şi
în ţara noastră. În temeiul acestei raţiuni, cercetarea ştiinţifică agricolă din ţara noastră trebuie să
acţioneze de pe baze sistemice, atât în domeniul creării soiurilor (hibrizilor) de plante şi rase de
animale, cât şi în cel al perfecţionării tehnologiilor de cultivare a plantelor şi creşterii animalelor,
nepoluante, a protejării florei şi faunei, păstrării echilibrelor ecologice şi a protecţiei mediului
înconjurător.

Ameliorarea si fertilizarea solului.

Rolul esential al materiei organice în definirea fertilitatii solului si a capacitatii de productie

a plantelor a câstigat productii noi în conditiile intensificarii agriculturii din tara noastra.

Materia organica înmagazineaza în constituentii ei energie chimica si elemente biogene,

care le elibereaza în sol in cantitati mici si continuu, in cursul transformarilor suferite sub
influenta activitatii microorganismelor. Prin eliberarea treptata si în raporturi echilibrate a
macro– si microelementelor nutritive, precum si a unor substante specifice cu influenta pozitiva
asupra metabolismului vegetal, materia organica atenueaza stresurile climatice si nutritive,
contribuind la obtinerea unor productii multianuale stabile. Datorita capacitatii ei de tamponare,
plantele sunt protejate de efectul concentratiilor ridicate temporare ale sarurilor minerale din sol,
îndeosebi ale îngrasamintelor cu azot si potasiu, si al fluctuatiilor rapide ale reactiei solului. Pe
soluri având continuturi ridicate de metale grele, acumulate din emisii industriale sau ca urmare a
aplicarii unor materiale reziduale cu valoare fertilizanta sau ameliorativa, materia organica
diminueaza sau întârzie efectul fitotoxic al acestora prin retinerea lor în combinatii stabile.
Descompunerea substantelor organice xenobiotice(pesticide, ierbicide, detergenti) este strâns
legata de transformarile materiei organice din sol, cu consecinte asupra persistentei lor în mediul
ambiant. Prin influenta favorabila pe care o are asupra însusirilor fizice, materia organica
contribuie la valorificarea mai eficienta a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi
irigatiile. În special pe solurile cu texturi extreme, materia organica reduce impactul utilajelor
grele si al trecerii lor repetate asupra stratului arat, limitând astfel înrautatirea conditiilor de
aeratie si de circulatie a apei, ceea ce are repercusiuni pozitive si în sfera mobilizarii si deplasarii
ionilor nutritivi din sol si a folosirii lor de catre plante. Prezenta materiei organice diminueaza
riscul de eroziune pe terenurile situate în panta, iar pe solurile erodate, ca si pe cele nisipoase si
decopertate, previne dereglarile de nutritie cu microoelemente la culturile susceptibile.
1. Semnificatia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilitatea solului.

Materia organica din sol este constituita din grupe de substante cu origine, compozitie,
grade de stabilitate si functii diferite, care au semnificatii deosebite pentru caracterizarea
regimului humic si a variatiei acetuia in functie de conditiiele pedoclimatice si de practicile
culturale.

Dupa origine, materia organica din sol a fost clasificata în doua grupe principale: prima
grupa cuprinde resturi organice(de plante si animale) proaspete si incomplet transformate,
separabile din sol prin mijloace mecanice, iar a doua grupa este constituita de humusul solului,
care prezinta o parte integrata a solului ce nu poate fi separata de aceasta prin mijloace mecanice.
Humusul, la rândul lui, este un amestec complex format din produsi de transformare avansata a
resturilor organice si produsi de resinteza microbiana si din substante humice propriu-zise (acizi
humici, acizi fulvici si humina). Ţinând seama de variatia mare a gradului de biodegradabilitate a
substantelor organice ce intra în alcatuirea materiei organice din sol si de rolul lor specific,
Schffer si Ulrich (1960) au impartit pragmatic materia organica din sol în “humus nutritiv” si
“humus stabil ”. Humusul nutritiv este reprezentat de totalitatea compusilor organici, mai mult
sau mai putin usor mineralizabili, care se încadreaza în ambele grupe principale din clasificarea
lui Kononova.

El are un rol predominant în asigurarea microorganismelor si plantelor superioare cu

elemente nutritive si asigura materia prima si substantele precursoare sintetizarii substantelor
humice propriu-zise. Humusul stabil cuprinde ansamblul subsatntelor care se descompun lent,
ajungând si ele în final la compusi minerali (CO2, H2O si NH3).

Într-o agricultura intensiva rolul humusului în asigurarea unui mediu favorabil pentru
cresterea plantelor, ca rezervor cu eliberarea lenta a elementelor nutritive (N, P, S, K, Ca, Mg) si
ca regulator al metabolismului vegetal, trebuie sa se manifeste la nivele superioare ale
echilibrului humic. Numeroase cercetari asupra bilantului humusului din solurile cultivate în
diferite sisteme urmaresc rezolvarea favorabila a contradictiei care se menifesta între
conservatorismul solului de a-si mentine echilibrul humic si cerintele agriculturii de crestere
treptata a continutului de humus, în conditii rationale din punct de vedere tehnic. Solurile
preconizate pentru terenurile agricole din tara noastra reies din analiza evolutiei humusului în
diferite situatii de cultura.

Asolamentul(rotatia culturilor)

Asolamentul urmăreste să creeze condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele cultivate, o
mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor provocate de
buruieni, boli şi dăunători.
 Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin în
sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de suprafaţă.

Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci

pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.

În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi

eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:

• condiţiile naturale;

• cerinţele economico - organizatorice;

• cerinţele agrobiologice ale plantelor.

Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea culturilor din
cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice, cantitatea de
precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în privinţa speciilor
ce se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei specii.

Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele

agrobiologice ale plantelor.

Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi
leguminoasele, să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul, grâul,
sfecla, floarea soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari consumatoare de apă
să urmeze plante cu un consum mai redus de apă. Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul
asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună combatere a bolilor şi dăunătorilor, şi a
buruienilor.

Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs mutaţii foarte importante, unde
agricultura privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie deosebită trebuie acordată mărimii
solelor.

În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului
(asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele au
dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.

În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de lungă
durată, 5-6 ani.

Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând aproape
60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia GRÂU - PORUMB. Acest asolament s-a
dovedit necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de elemente nutritive şi
au şi unele boli comune (Fuzarioză).

În acest sens recomand câteva tipuri de asolamente orientative:

Asolament de 3 ani

1. Leguminoase - plante tehnice

2. Cereale păioase

3. Porumb

Asolament de 4 ani

1. Leguminoase

2. Cereale păioase

3. Plante tehnice

4. Porumb

Asolament de 5 ani

1. Leguminoase - plante furajere

2. Cereale de toamnă

3. Cereale de toamnă

4. Porumb - plante tehnice

5. Porumb plante tehnice

Asolament de 6 ani

1. Leguminoase
2. Cereale de toamnă

3. Porumb, floarea soarelui, sfeclă

4. Cereale de toamnă

5. Porumb

6. Porumb

În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi:

porumb 42%, grâu ­ orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.

Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă

amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.

Schemele orientative pentru aceste soluri sunt prezentate mai jos:

1. Grâu - trifoi

2. Trifoi

3. Porumb

4. Grâu

5. Porumb

II

1. Grâu - trifoi

2. Trifoi

3. Porumb

4. Porumb

5. Grâu

III
1. Grâu - trifoi

2. Trifoi

3. Grâu - orz

4. Porumb

5. Leguminoase anuale, plante tehnice (mazăre, fasole, soia, borceag, in).

Pe terenurile în pante, expuse eroziunii este necesar să se introducă o cultură perenă

(amelioratoare), în vederea reducerii fenomenului de eroziune.

Organizarea unui asolament fără un complex de măsuri agrotehnice corespunzătoare, nu

rezolvă problemele mari care stau în faţa agriculturii. Este necesar ca, în funcţie de cerinţele
plantelor şi zona în care ne găsim, să se aplice cele mai bune metode de cultură, care să ducă la
obţinerea unor recolte mari la hectar şi la îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate ale solului.

O atenţie deosebită trebuie să se acorde folosirii raţionale a erbicidelor care să permită

organizarea unor asolamente corespunzătoare