G.

Calinescu

Istoric şi critic literar

Opera lui George Călinescu este unitară, în sensul că aceleaşi modalităţi estetice
circulă de la proză la istorie literară, de la critică la poezie, într-un univers literar
coerent. Criticul este dublat de creator. George Călinescu a creat o metodă nouă în
critica literară, similară creaţiei, conform principiului conform căruia „a înţelege
înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei”. „Criticul -
susţinea acesta - este şi el un poet în felul lui, un creator şi, de altfel, numai criticii
poeţi au înţeles cu adevărat poezia.”

Pentru George Călinescu, critica şi istoria literară sunt opere de creaţie, ele fiind
două momente ale aceluiaşi proces: „Nu poţi fi critic fără perspectiva istorică, nu
poţi face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic.” „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent” este - aşa cum spunea autorul însuşi – „o
ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică”. În această operă fundamentală, de referinţă în
cultura română, scriitorii devin personaje ca într-un roman, grupate în trei categorii
tipologice:

- tipul boierului generos, revoluţionar din inteligenţă, ideolog ardent, fraternizând

cu masele: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu ş.a.;

- tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsii faţă de aristocrat: M.

Eminescu, G. Coşbuc, L. Rebreanu ş.a.;

- tagma balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi: Anton Pann, I.L. Caragiale,
I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz ş.a.

În „Istoria literaturii române…” G. Călinescu face o critică completă: sociologică,

psihologică şi estetică, într-o viziune grandioasă, pornind de la miturile naţionale şi
terminând printr-o sinteză a specificului nostru naţional. Vocaţia de istoric şi critic
literar, pregătirea filozofică, talentul artistic şi cunoaşterea literaturii universale
sunt puse în evidenţă în această excepţională operă, în care judecăţile despre cărţile
analizate sunt profunde şi originale. În analizele sale, G.Călinescu a folosit în mod
prevalent interpretarea estetică, fără să ocolească biografiile scriitorilor. Iată, de
pildă, portretul lui Dimitrie Cantemir: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de
lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop,
iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, …academician berlinez,
prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da
lumea, D. Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.” Portretul de orator al lui N.
Iorga e viu şi dinamic, bazat pe o fină observaţie psihologică. La cursuri
universitare, Iorga este înfăţişat ca un personaj fabulos, comparabil cu zmeul din
poveste: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum
1
buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul, izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza
apoi, singur, în cui, tot astfel, glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări
şi pe coridoare”… Călinescu ilustrează în cel mai înalt grad acel stil critic rămas,
pe drept cuvânt, cu epitetul de „călinescian”: colorat, concis, îndrăzneţ, adesea
paradoxal. Are geniul definiţiilor, al asociaţiilor şi al etichetărilor plastice ce rămân
întipărite în memorie. În formulări lapidare, G. Călinescu fixează pentru eternitate
un scriitor, o operă, un eveniment. De pildă, Calistrat Hogaş este prezentat ca „un
maniac la modul sublim… Hogaş e un scriitor minor, însă un minor mare, scriind o
proză genială şi nesigură.” Despre Gr. Alexandrescu spunea că este „un elegiac de
tipul romantic şi, în acelaşi timp, un moralist la modul clasic”. În eseul „Pseudo-
kinegetikos”, „Odobescu bate câmpii cu graţie.” Despre Sadoveanu afirma că este
„un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un
contemplativ”. Despre I. Creangă susţinea că este „expresia monumentală a naturii
umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, a
poporului român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune.”
G.Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea
datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară
cea mai importantă a fost pentru G. Călinescu opera scriitorului, pentru că aici
creatorul îşi relevă cel mai adânc chipul moral. G. Călinescu respinge genul
biografiei romanţate, care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri
imposibil de verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini
din operă cu caracter de document. În „Viaţa lui Ion Creangă”, de exemplu, G.
Călinescu descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi îi pune pe Creangă şi pe
Eminescu să converseze astfel: „Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi
declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe Creangă:
„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi
bogaţi!”… Sau, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: „Ah, garafă
pântecoasă, doar de sfeşnic mai eşti bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l
arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde,/ Bani n-a mai văzut de-un secol,
vin n-a mai băut de-o lună”. - „Curat, trebuie să fi zis Creangă, minunat de
potrivire - cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în
toată viaţa, apoi nu am mai fost de când sunt eu”. Din exemplele date se constată
principalele caracteristici ale stilului lui G.Călinescu de istoric şi critic literar pe
care le reluăm într-un mod succint. Este un stil lapidar, uneori aforistic, intelectual
şi artistic, incitant prin capacitatea speculativă. Fraza uimeşte prin claritate şi prin
vibraţie. Expresia e concisă, metaforele sunt memorabile.

În anul apariţiei acestei capodopere - „Istoria literaturii române de la origini până

în prezent” - autorul spunea că a fost publicată în „timpuri de suferinţă naţională
(1941), cu scopul de a da oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care
slujeşte drept cea mai clară hartă a poporului român.”