Conceptii si reflectii kantiene.

Opere esentiale

1. Religia doar in limitele ratiunii

- Morala in masura in care se intemeiaza pe conceptual de om, ca al unei fiinte, care de aceea se
supune el insusi, prin ratiunea sa, legilor neconitionate, nu necesita nici idea unei alte fiinte
deasupra sa spre a isi cunoaste datoria, nici un alt imbold pea care s ail respecte decat legea
insasi. Cel putin, este propria sa vina daca el se afla in sine o astfel de necessitate, care ulterior
nu poate fi remediate prin nimic: pentru ca cee ace nu apare din sine insusi si din liertatea sa nu
este furnizat de nici un inlocuitor al lipsei sale de moralitate.
- Dar desi morala nu ar necesita pentru propria sa intrebuintare nici o reprezentare a scopului
care sa trebuiasca sa preceada determinarea vointei, totusi ea poate sa aiba o relatie necesara
cu un astfel de scop, si anume nu ca temei, ci ca o consecinta necesara a maximelor adoptate
conform acelora. – Caci fara vreo raportare la scop nu poate avea loc la om nici o determinare a
vointei, pentru ca ea nu ar exista fara vreun effect, a carui reprezentare ar putea fi luata, daca
nu ca un temei determinant al liberului aritru si ca scop premergator in intentie, totusi ca o
consecinta a determinarii sale prin lege catre un scop (finis in consequentiam veniens) fara de
care un liber arbitru care, la actionea vizata de el nu ar adauga deloc spre a il complete, un
obiect determinat nici obiectiv nici subiectiv (pe care il are sau l-ar putea avea) ar sti bine cum
trebuie sa actioneze, dar nu ar sti incotro, spre a-si fi sufficient siesi.
-  Astfel, spre a ctiona corect in morala nu este nevoie de nici un scop, ci legea care include in
genere conditia formala a intrebuintarii liertatii ii este suficienta.
- Dar din morala provine totusi un scop: caci este imposibil ca ratiunea sa ramana indiferenta fata
de solutionarea problemei: ce va rezulta din actiunea noastra corecta si ce scop am putea
asugura noi comportamentului nostru, chiar daca acesta nu sta cu totul in puterea noastra,
pentru ca cel putin sa cadem de acord asupra sa.
- Noi suferim de rele vindecabile, ar atunci cand vrem sa ne insanatosim, natura ne ajuta sa
evoluam corect – Sanabilibus aegrotamus malis, nosque in rectum genitos natura, si sanari
velimus adjuvat
- In consecinta, temeiul raului nu se poate afla intr-un obiect al liberului arbitru determinat de
inclinatie, nici intr-un instinct natural, ci doar intr-o regula pe care Liberul Arbitru si-o face siesi
pentru intrebuintarea libertatii sale, adica intr-o maxima.

a. Despre predispozitia originara catre un bine in natura umana:

- In raport cu scopul sau, noi il putem infatisa pe om, pe buna dreptate, in 3 clase, ca elemente ale
destinatiei sale:
1. Predispozitia omului catre animalitate, ca a unuia viu
2. Catre umanitatea sa, ca a unuia viu si totodoata rational.
3. Catre personalitatea sa, ca a unei fiinte rationale si totodata capabila e res-ponsabilitate.

1. Dispozitia omului catre animalitate poate fi dispusa sub titlul general de iubire de sine fizica
si doar mecanica, adista astfel incat sa nu necesite ratiune. Ea este deci de 3 feluri:

1a. in primul rand catre propria noastra conservare

 1b. in al doilea ran catre propagarea speciei noastre prin instinctul sexual si conservarea a
ceea ce se procreeaza prin relatiile dintre sexe

1c. in al treilea rand catre comuniunea cu ceilalti oameni, adica instinctul social – Asupra
acestei dispozitii pot fi grefate vicii de orice fel (dar ele provin din acea predispozitie ca
dintr-o radacina din care sa apara). Ele pot fi numite vicii ale gregaritatii / naturii; iar atunci
cand ele se indeparteaza cel mai mult de scopul natural se numesc vicii animalice: numite
ale necumpatarii, desfatarii si ale salatice de lege (in relatii cu alti oameni).

2. Predispozitiile catre umanitate pot fi ordonate sub titlul general de iubire fizica de sine ce-i
drept, dar totusi comparata (ceea ce necista ratiune): pentru ca numai prin comparatie cu
altii noi ne judecam fericiti sau nefericiti. Din ea provine inclinatia omului de a dobandi
valoare in opinia celuilalt; originar ce-i drept, omul o vrea doar pe cea a egalitatii: satisfacut
de a nu permite nimanui superioritate asupra sa, dar preocupat constant ca ceilalti ar putea
tinde intr-acolo; iar aceasta da nastere putin cate putin dorintei nedrepte de a o dobandi
asupra celorlalti.
3. Dispozitia fata de personalitate este capacitatea de a simti respect fata de legea morala, ca
un imbold suficient prin sine al liberului arbitru. Aceasta capacitate de a simti oar respect
fata de legea morala din noi ar fi sentimentul moral care, prin el insusi, nu constituie inca un
/scop al predispozitiei naturale, ci numai in masura in care este un imbold al liberului
arbitru.