You are on page 1of 14

DESPRE ROLURI

Adam BLATNER, M.D.

Competențele de rol pot fi dezvoltate printr-un amestec de practică și instrucție sistematică. O


modalitate de a începe, este de a recunoaște că mulți oameni, în multe din rolurile pe care le
joacă, își pun (cu acest rol), un număr însemnat de întrebări, care pot sau nu pot include cele
menționate mai jos. Unele dintre aceste întrebări se pot aplica cu mai multă sau mai puțină
relevanță; unele nu s-ar putea aplica deloc. Revizuirea lor poate să deservească puțin ca un
proces de încălzire. Lista poate de asemenea să fie un exercițiu introductiv pentru cei care se
pregătesc să joace rolul egoului auxiliar (sau ca jucător suport) în jocul de roluri.

Într-o altă lucrare de pe acest website (Imaginative Interviews), am prezentat o încălzire


preliminară de abordare în care sunt puse șase întrebări:

1. Care sunt avantajele acestui rol?

2. Care sunt dezavantajele?

3. Ce fel de eveniment descris în detaliu mă face fericit și este relevant pentru rolul jucat. (Dacă
rolul meu este al unui acrobat, faptul că primesc un cadou de ziua mea de la un prieten ar putea
să mă bucure, dar nu are legatură cu rolul meu de acrobat. Să primesc o mărire de salariu, să
cheltui nechibzuit bani, să primesc ovații – aceste lucruri sunt mai relevante.)

4. Ce fel de eveniment mă întristează? 5. Mă face furios sau mă deranjează? 6.Mă sperie sau mă
îngrijorează?

Alte întrebări pot fi:

Consider că îmi joc rolul bine?

Ce componente secundare ale rolului consider că le ating mai bine decât alții? La care sunt mai
puțin îndemânatic sau cărora le acord mai puțină atenție sau efort?

Sunt conștient de toate componentele (de rol) sau competențele pe care nu le îndeplinesc?

Sunt realiste așteptările pentru realizarea rolului sau oricăruia dintre rolurile subcomponente?
Standardele sunt prea ridicate? Prea joase?

Acest rol pare ușor, mediu sau dificil pentru mine?

Am nevoie de mai mult antrenament? Dacă da, cum o să-l obțin?

Simt că am nevoie de mai multă informație pentru a face ceea ce mi se cere?


Mă sprijină cineva în acest rol?

Cine mi se opune?

Există cineva care îmi recunoaște mișcările bune?

Ei sau alții ar trece cu vederea sau mi-ar ierta greșelile?

Vor fi compromisurile mele văzute, mai degrabă, ca simple slăbiciuni decât ca un efort de a
exersa un nivel de tact, iscusință politică și de identificare cu o situație complexă?

E nevoie de aprobarea cuiva pentru a continua să acționez în cadrul rolului meu?

Urmăresc să obțin aprobarea cuiva, chiar dacă aceasta nu este strict necesară?

Sunt persoane care cred că aș putea sa fac componentele specifice rolului pe care eu le consider
ca fiind de prioritate scazută?

Sunt persoane care așteaptă de la mine să fac totul, să îndeplinesc mai multe elemente de rol
decât consider că ar fi posibil sau realist?

Simt că oamenii importanți mie nu-mi dezvăluie toate gândurile, feedback-ul și toată informația
de care am nevoie?

Dacă da, care consider că e motivul din spatele reținerilor lor? Le e frică de furia sau reacția
mea? Nu se descurcă îndeajuns de bine la a se deschide, a vorbi deschis sau a se afirma? Dacă
da, cum îi pot încuraja sau să le reduc reținerea de a oferi feedback?

La rândul meu, ezit de a da feedback deschis altora de frică că aș putea să-i rănesc, să-i deranjez
prin critică, că ar putea să reacționeze cu răzbunare sau mândrie sau că ar putea să se închidă?

Care conflicte sunt inerente în acest rol?

Există anumite roluri pe care eu, o parte sau majoritatea oamenilor ar putea să le prefere? (spre
exemplu, în loc să muncesc în această fabrică, nu aș prefera sa fiu în vacanță?)

Este acest rol o pregătire pentru un alt rol mult mai complex, avansat, văzut sau recompensat mai
bine? Aștept o promovare?

Sunt nerăbdator să merg mai departe către o altă fază a acestui rol?
O CRONOLOGIE ISTORICĂ A PSIHOTERAPIEI DE GRUP ȘI PSIHODRAMEI

Adam BLATNER, M.D.

(ediție revizuită, iulie, 2007)

Esența acestei cronologii se găsește în APPENDIX-ul A din cea de-a treia ediție (1988) a cărții
mele ”Bazele psihodramei”. Acesta a fost adăugat datorită faptului că lucrarea a fost prea
voluminoasă și au fost necesare unele restructurări. Așa că, aici veți găsi din nou unele
suplimentări privind evoluțiile ulterioare, în principal cu referire la psihodramă sau la asociațiile
internaționale pentru psihoterapia de grup. (Unele din aceste însemnări, pot fi găsite în cea de-a
patra ediție a ”bazelor psihodramei” din anul 2000). Am adăugat un număr de subiecte punctuate
de John Casson, un psihodramaturg și terapeut în dramă din U.K.

PRECURSORI (din Casson)

1606: Cea mai timpurie operă a lui Shakespeare ”regale Lear”: în sălbăticie, Lear se adresează
unui scaun gol ca fiind fiica sa Goneril, într-un proces psihodramatic. Mai târziu, în piesă, Edgar
folosește o fantezie dirijată pentru a-l ajuta pe tatăl său sinucigaș (Gloucester). El declară: ”de ce
iau eu în bătaie de joc disperarea lui care ar trebui să-l vindece?” (act 4, scena 6, 33).

1668: Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, în Germania, a scris în cartea sa


”Simplicissimus” (partea a 2-a, cap. 13) că doctorii foloseau simbolic puneri în scenă, în tratarea
depresiilor: un om care s-a gândit că deja a murit, a început să se creadă stafie, refuzând atât
medicamentele cât și mâncarea și băutura, până când un doctor inteligent a plătit doi bărbați care
să pretindă că ar fi fantome, dar acestora le plăcea să bea. Ei s-au întâlnit cu acesta și l-au
convins că fantomele moderne aveau în obicei să mănânce și să bea, și astfel omul a fost
vindecat.

1761: Sauvage folosește teatrul în tratarea pacienților bolnavi psihic, Franța (Petzold, 1973)

1775, 7: Johann Wolfgang von Goethe, în Germania, scrie ”Lila”, o piesă de teatru, în care o
femeie suferind de o reacție psihotico-depresivă, este vindecată de către doctorul Verazio,
neamurile și prietenii săi jucând depresiile și halucinațiile ei, aducând-o înapoi la realitate prin
acest teatru dramatic. Piesa s-a jucat pentru prima dată în 1777. El scrie deasemenea, prima
versiune a lucrării ”Ucenicia maestrului Wilhelm” în care recomandă teatrul spontan pentru
beneficiul public (cartea 2, cap. 1).

1788: Într-un mare ospiciu de lângă Paris, pacienții erau încurajați să joace teatru, acest remediu
plăcut fiind considerat foarte util la refacerea lor – Black, 1788 (Hunter &Macalpine, 1964, 644).
1790: Dr. Philippe Pinel, fondatorul psihiatriei moderne în Franța, pune în scenă un proces
”psihodramatic” care să vindece de depresie un pacient , ce urma să fie executat (Porter, 2002,
105).

1795: Goethe îl întâlnește pe J.C. Reil (vezi 1803) care devine doctorul său.

1795-1811: În Franța, la azilul Charenton, Coulmier încurajează pacienții, inclusiv pe cei


depresivi, să joace teatru.

1803: J.C. Reil publică ”Rapsodii pentru aplicarea metodei de vindecare psihică a bolilor
mentale”, un program complet de tratament al bolilor mentale și recomandă realizarea unui teatru
terapeutic în Germania.

1813: Se construiesc teatre în spitalele psihiatrice din Italia, la Aversa, Napoli și Palermo.

1843: William A.F. Brown, fost student la Charenton (vezi 1811), încurajează pacienții cu boli
mintale să joace piese de teatru (inclusiv ”A douăsprezecea noapte”) la Institutul Regal Crichton,
din Dumfries, Scoția.

1863: Alexandre Dumas asistă la o piesă de teatru terapeutică jucată de pacienți, la Aversa, Italia.

1878: A fost construit un excelent teatru cu décor pentru pacienții de la azilul Ticehurst, Anglia
(Scull, 1979, 207).

1891: Pierre Janet, un pionier francez de analiză psihologică, folosește hipnoza și drama pentru a
monta scene traumatice, în scopul de a obține catarsisul și a modifica ideile fixe ale pacienților.

1895: Breuer și Freud publică ”Studii despre isterie”, Viena.

1908: Nikolai Evreinov are premiera monodramei sale ”Prezentarea iubirii” în Viena, apoi în
Rusia și în jurul anului 1910 publică ideile sale privind monodrama.

1908: J.L. Moreno experimentează drama/teatrul creativ cu copiii, în parcurile din Viena. În jurul
anului 1913 scrie piesa ”Divinitatea” ca actor de comedie.

1908-1917: Vladimir Iljine (influențat de Stanislavski) înfiițează propriul teatru terapeutic într-un
spital de psihiatrie din Kiev, Rusia. De asemenea, el lucrează cu Basilius Zenkowski la o dramă
didactică (educațională). În 1909 Iljine publică ”Improvizarea jocului de teatru în tratamentul
bolilor mintale”, în Kiev (Ucraina), Rusia și în anul următor publică ”Pacienții joacă teatru: o
cale de vindecare a corpului și minții”.

PRIMII PIONIERI

1905: Joseph H. Pratt, un internist la Spitalul General din Massachusetts, Boston, a oferit
pacienților cu tuberculoză lecții inspiraționale. El a adunat pacienții în grupuri, le-a explicat
necesitatea instruirii igienei mentale și i-a îndemnat să se supună voinței lui. Acestă metodă de
educare a fost numită, în mod descriptiv, ”controlul gândirii”; și alți medici au folosit aceeași
metodă în diverse boli psihice (Pratt, 1907). Mai târziu, în anii 1920-30, Pratt le-a furnizat
pacienților cu boli psihice de la Dispensarul Boston, informații în care a pus mai puține accente
pe boli și mai multe, pe emoții și efectul lor asupra psiho-nevrozei. Grupul a devenit pentru el
punct focal al terapiei (Pratt, 1945).

1908-1911: Jacob L. Moreno a început să experimenteze drama creativă cu copiii la Viena.

1912: Moreno a organizat primul grup de întrajutorare cu clasele dezavantajate de prostituate din
Viena.

1917-1918: Moreno a lucrat cu refugiații tirolezi din războiul I mondial care fuseseră relocați în
taberele de la periferia Vienei; aici el și-a format primele idei despre sociometrie.

1921: E.W. Lazell a lucrat cu veterani din războiul I mondial, aflați în spitalul Sf. Elisabeta din
Washington DC. Procedeul era similar cu cel al lui Pratt, dar el a lucrat cu pacienți bolnavi
mintal și și-a numit lucrarea despre dinamicile psihoanalitice ”analiză de grup”. (Lazell, 1921).

1921: Alfred Adler și Rudolph Dreikurs au ținut conferințe de caz în Viena, cu profesori, familii,
copii și tineri, și i-au consiliat. Mai târziu, Dreikurs a lucrat cu grupuri de alcoolici în Viena,
înainte de a pleca în SUA.

1921-1924: J. L. Moreno a organizat ”Teatrul Spontaneității” al cărui început a fost să devină


psihodrama. (Moreno a stabilit data de 1 aprilie 1921 ca dată oficială a inaugurării psihodramei).
În 1923 a publicat ”Das Stegreiftheatre” (teatrul spontaneității) în care a scris despre ideile sale
privind cercetarea spontaneității, teoria rolului și studii de acțiune. Deasemenea el a fondat
primul teatru cu scena în mijloc (Held, 1982). Moreno a considerat perioada între 1911 și 1923
ca prima perioadă ”axionormativă”, timp în care bazele filosofice inițiale erau aplicate în
dezvoltarea teoriei sociometrice (Renouvier, 1958).

1922: Sigmund Freud a speculat pe dinamicile de grup în lucrarea sa ”Psihologia de grup și


analiza Ego-ului”.

1923-1930: Trigant Burrow a lucrat intensiv cu câteva grupuri experimentale și (începând din
1918) a folosit metode psihoanalitice în organizarea grupului. El a folosit grupul pentru a reduce
autoritatea analistului și a dezvoltat câteva teorii sociale interesante ale comportamentului.

1927-1929: J.L. Moreno a demonstrat jucarea rolului la spitalul Mt. Sinai din New York (și în
alte părți).

1929: Louis Wender a început să constituie un grup de lucru cu orientare psihoanalitică (Weeder,l
1951).

1929-1930: L. Cody Marsh, un preot de la spitalul de stat ”Kings Park” din New York, a adus un
concept de trezire spirituală în scopul ajutării pacienților intitulat ”alături de cei care au fost
despărțiți, alături de cei de care ar trebui să fie vindecați”. A purtat la radio discuții pe teme
inspiraționale și a instituit ideile ”tratamentului social(?)”. El cosidera fiecare pacient ca fiind un
student care accepta ”condițiile” sale, ca parte a pregătirii pe tema ”nobilul subiect al civilizației”
și care, fiind reeducat, trebuia să ”sufere”? (Marsh, 1931). În această perioadă Austin Riggs a
ținut lecții la radio pacienților cu boli psihice din spitalul Stockhridge, Massachusetts.

1929-1930: Moreno a oferit teatrul ”Impromtu” combinând psihodrama și dinamicile de grup la


Carnegie Hall.

1931: Moreno a lucrat ca psihiatru în închisoarea Sing Sing din New York și a început să scrie
despre folosirea psihoterapiei de grup.

1932: J.L. Moreno este primul care a inventat termenii ”terapie de grup” și ”psihoterapie de
grup” la o conferință ținută la Asociația Psihiatrică Americană din Philadelphia, după ce a făcut
cercetări pe oameni aflați în închisoare. (În această activitate a fost încurajat de către William
Alanson White ). Abordarea lui Moreno, ”metode de grup centrat”, cu adevărat interacțională, a
fost în contrast cu metodele precedente care se constituiau adesea în programe școlare pentru
sănătatea mentală, orientate spre lectură și încurajare.

1933: Moreno a dat consultații la Școala Pentru Pregătirea Fetelor din Hudson, statul New York,
în colaborare cu Hellen Hall Jennings; peste câțiva ani a introdus ”role playing”-ul și a pus în
aplicare sistemul sociometric. Pe 4 aprilie, a expus câteva din precedentele sale schițe la
Convenția Societății Medicale din New York; el a considerat aceasta ca fiind startul ”mișcării
sociometrice”.

1934: Moreno a publicat cartea sa pe probleme de sociometrie, ”Cine ar trebui să reziste unei
abordări a problemei interrelațiilor”. A introdus, de asemenea, psihodrama la spitalul Sf.
Elisabeta din Washington DC, care a fost unul din cele mai dinamice centre psihiatrice din țară la
acea vreme. El a primit un sprijin important de la mulți lideri din domeniu.

1934: Samuel R. Slavson care lucra ca inginer voluntar în cadrul programului Consiliului
Evreiesc al Starețelor Tutori, a început să desfășoare activități de artă și meșteșuguri cu grupuri
de tinere. El s-a afiliat la psihoanaliză și a început să-și extindă activitățile numind aceasta
”terapia ego-ului” și a aplicat-o vârstelor latente și în final, chiar preșcolarilor. A considerat
această activitate ”pare-analytic” și aceasta a implicat permisiunea generală a terapiei prin teatru
și lecții.

1934: Paul Schilder a organizat la Spitalul Bellevue din New York grupuri cu orientare
psihoanalitică, atât pentru pacienții internați cât și pentru cei din ambulatoriu. Se presupune că în
cadrul acestor grupuri el ar fi interpretat fenomenele de rezistență și transfer.

1936: Moreno a deschis Sanatoriul Beacon Hill, un spital psihiatric particular situat la
aproximativ 60 de mile nord de New York pe râul Hudson, care avea anexat un teatru de
psihodramă și facilități pentru pregătirea profesioniștilor (în domeniul psihodramei). Acesta este,
de asemenea, anul în care el a fost naturalizat ca cetățean american.

1937: Moreno a început publicarea primului său jurnal profesional ”Sociometrie: un jurnal al
relațiilor interpersonale”. (El a folosit termenul ”relații interpersonale” înainte ca acesta să fie
abordat de către Harry Stack Sullivan). El a aplicat procedurile de testare sociometrică
pacienților săi.

ÎNȚELEGEREA SELF-DECEPTION1: FOLOSIND DINAMICILE

ROLULUI CA LIMBAJ ACCESIBIL

Dinamica rolului este un amestec modificat al teoriei rolului aplicat, teoriei rolului social și a
teoriei aplicată a rolului al doctorului J.L. Moreno, inventatorul psihodramei. Ideea este simplă:
gândirea și vorbirea despre situații ca și când acestea ar fi scene dintr-o piesă de teatru, diferitele
roluri fiind jucate de actori. Aceasta poate ajuta oamenii să înțeleagă felul în care funcționează
mintea, dacă se pot imagina diferitele roluri jucate ca având anumite cuvinte, fraze, exprimări ale
dorințelor, atenționări sau alte tipuri de self-talk2.

Freud descria căile prin care “ego”-ul folosește “mecanisme de apărare” pentru a păstra o formă
de stabilitate emoțională. Alții le numesc “tehnici de ajustare”. Eric Berne și cei care l-au urmat
în analiza tranzacțională le-au numit “jocurile pe care le joacă oamenii”, și acestea includ și
jocurile interpersonale dar și metode intra-psihice, adică felul în care o persoană stabilește un
compromis simbolic din cauza unei stări de ușoară anxietate. Majoritatea acestor mecanisme de
apărare sunt învățate și menținute inconștient. Dar prin înțelegerea a ceea ce sunt și cum
funcționează, exercitarea lor poate deveni mai conștientă, și, odată atins pragul conștient, să fie
modificate astfel încât acestea să nu interfereze cu o dezvoltare optimală în folosul
responsabilității, compasiunii și înțelepciunii.

Ar trebui să observăm că unele dintre aceste metode sunt relativ mature și conștiente, și este bine
să învățăm să le utilizam conștient, și în același timp să observăm și să rezistăm tentației de a
folosi formele mai primitive.

Abordări mature
Umorul: Lumea este plină de paradoxuri, inconsecvențe și altele asemenea. Una dintre cele mai
comune dintre acestea este faptul ca nu poți fi competent, nobil și matur în multe cazuri, deseori
căzând în calitățile opuse acestora. Tendința copilărească și naturală este de a generaliza excesiv
așa că pare curios ca cineva să declare că merită demnitate și respect fără ca acesta să nu fie naiv.
A râde de propria persoană poate să producă detensionare și este într-un fel, realist. În dinamica
rolurilor, acesta ar fi rolul glumețului, comediantului, umoristului, căruia îi place întreaga gamă
de satire, farse, umorul sec, jocurile de cuvinte și așa mai departe.

1
Self-deception este procesul negării sau /și raționalizării.
2
self-talk - vorbit cu tine însuți.
Desigur, orice, până și ceva bun în planul general, poate fi făcut într-un mod prostesc, semi-
conștient, indiscriminant, cu prea mult zel, etc. Dar în general, umorul este mai matur decât altele
înscrise mai departe în această lucrare.

Sublimarea este un alt mecanism de adaptare sănătos, în special dacă este realizat cu conștiența
moderată. Asta înseamnă a lua furia pe care o simți față de lumea în declin și a te concentra pe o
cauză socială sau politică care merită; a lua supararea provenită din moartea cuiva apropiat și a o
reutiliza ca inspirație pentru poezie, muzică sau sprijinirea unui proiect de cercetare medicală;
sau într-un fel, a utiliza sentimentele profunde din viață și a le direcționa în ceva mai sublim, mai
degrabă decât ceva prostesc.

În materie de dinamică a rolurilor, ideea este să recunoaștem că viața constă în dezvoltarea unei
game mai largi de moduri de a te descărca, interese sincere, moduri de exprimare artistice sau
ajutătoare, roluri interesante care canalizează sentimentele și care poate altfel nu ar putea să se
exprime la nivelul la care o fac atunci când gândim rațional sau încercăm să le comunicăm.

Autoexprimarea și catarsisul: pe de altă parte, există alte situații în care rolul vorbitorului sau
al scriitorului este foarte adaptabil. Doar vorbind despre o situație, exprimând sentimentele
deschis, văzând o dramă sau auzind o poveste, în care sunt abordate aceste teme, plângând sau
prin reculegere, se poate face față situației.

Aceste abordări mature necesită o măsură de creativitate în ceea ce privește rolul și sunt prea
complexe pentru a putea fi descrise ca o singură voce sau dinamică. Totuși urmatoarele metode
pot fi imaginate ca și când ar fi un personaj într-o piesă de teatru.

Generalizarea excesivă
Idealizarea are loc atunci cand observi anumite calități într-o persoană, și bazat pe aceasta,
generalizezi, asumând și atribuind acelei persoane calități adiționale care nu sunt efectiv
demonstrate. Vedeta de baseball care este folosită într-o reclamă la mașini, ca și când capacitatea
lui de a fi învingător are ceva de a face cu discriminarea în a ști care mașină e mai bună.
Personajul piesei ar fi unul copilăros care zice “Vai, ești atât de minunat! Orice spui tu este
adevărat!” Atracția aici este simplitatea. Adevărul este că persoana trebuie să continue să
exerseze judecata chiar și cu eroii personali sau inamicii acestuia, iar acest proces necesită
disciplină și un grad de efort.

Devalorizarea este opusul idealizării. Dacă o persoană are un defect, se consideră că orice a
făcut acea persoană sau orice a susținut, este la fel de greșit. Cum poate un politician care are o
soție să susțină vreodată o politică inteligentă? Persoana care joacă acest rol este disprețuitoare,
ca un copil de 11 ani, a cărui sursă temporară de frustrare sau provocare este anulată cu un clișeu
simplist, “Ce nașpa!”. Nu există niciun simț al obligației pentru a vedea dacă poziția celuilalt este
validă. Atitudinea subliminală este că atunci când este ușor de a reduce valoarea cuiva înseamnă
ca s-a facut o apreciere precisă, astfel este o formă de prostie, definită ca și iluzia că ceea ce se
cunoaște este îndeajuns.
Regresia este tendința minții, ca atunci când este stresată sau frustrată, de a trece din moduri
raționale și mature la moduri mai copilăroase de a gândi și reacționa. În materie de roluri
majoritatea reacțiilor menționate în această lucrare sunt expresii ale rolului copilului interior, la
un nivel destul de convingător deoarece el își poate menține balansul interior.

Identificarea: asocierea unei idei, imagini, gând, credință, sentiment, etc cu simțul sinelui: eu
“sunt” asta. Atunci când vede ceva admirabil sau de prestigiu, personajul din piesă arată cu
degetul și spune “Eu sunt ca el”! Fiind un fan al modelului, plăcându-l, simțindu-se plăcut de el,
inclus în anturajul său, acestea și alte forme, se bucură de beneficiile acestei metode. Până la un
nivel, identificarea are loc toată viața, dar asta nu înseamnă neapărat că este un lucru imatur. Este
doar folositor să fim conștienți de multitudinea de forme ale acestei metode. Identificarea cu
propriile posesii, de exemplu, tinde să limiteze capacitatea de a recunoaște alte dimensiuni din
viață, cum ar fi relațiile și spiritualitatea.

Dezidentificarea: însușiri negative, imaginându-ne că nimic din acestea nu există în sfera “eu”-
lui. Ei ajung să fie “non-eu”. Carl Jung a considerat că această tendință conține credința că
anumite însușiri sunt incompatibile cu sinele, ca de exemplu să ne imaginam că suntem
incapabili să fim cruzi, dușmănoși sau alte elemente din arhetipul “umbra”. Personajul din piesă
zice cu siguranță, și repetă “Ce oribil. Eu nu sunt așa!” apoi își scutură capul dramatic.

Încorporarea: adoptarea unor însușiri sau grupuri de atitudini sau comportamente în întregime,
și a o integra în sine. Personajul din piesă merge țanțoș ca un rege și se simte roial. Această
metodă e un pic mai generală decât urmatoarea, și operează la un nivel care e mai primitiv.
Personajul de pe scenă, când plânge după un prieten care a murit din cauza unei tumori pe creier
începe să aibă dureri de cap.

Internalizarea: a adopta doar unele părți mai folositoare sau pozitive, nu întregul. Este mai
eficace atunci când poate fi realizată cu puțină conștiență și distincție. Personajul spune într-o
întâlnire psihodramatică cu ruda care a murit “Tu mi-ai reamintit că trebuie să apreciez natura
(sau altă însușire) și că atunci când sunt în natură, tu vei fi cu mine.”

Compartimentări

Suprimarea: scoaterea unui lucru din minte. Este destul de conștient și matur și foarte des
utilizat. De fapt acesta este necesar pentru că nu putem să ne gândim activ la toate problemele
sau amenințările din viața noastră tot timpul. Așa că le aruncăm în curtea din spate, cum s-ar
zice. “N-o să mă gândesc la asta acum!”

Represia: exclude un gând sau un sentiment din conștient și exclude și excluderea în sine – deci
activitatea în sine e inconștientă. Aceasta este la fel ca și suprimarea, numai că este realizată la
un nivel mai puternic și inconștient. Datorită acestui lucru, represia este mai imatură și mai
problematică, pentru că apar ocazii când am avea nevoie de acces la această informație pentru a
ne adapta creativ. “Nu știu despre ce vorbești! Nu m-am gândit niciodată la așa ceva.”
Negarea: excluderea din conștiență unei percepții sau a cunoașterii unei situații externe. Ca un
fel de represie, dar ignoră realitatea obiectivă. “Așa ceva nu s-a întâmplat.”

Disocierea: o parte din minte pierde contactul cu realitatea, cealaltă parte, simte, gândește și
face. Aceste părți diferite operează aproape autonom, fără niciun efort conștient sau coordonare.
Imaginati-vă doi actori diferiți cu temperamente aproape complet opuse venind pe scena minții,
împingându-se unul pe altul jos de pe aceasta. “Eu sunt sexy. Joacă-te cu mine.” Și mai târziu,
“Eu sunt sfios, decent și modest. Hai să nu facem lucrurile să fie prea personale.”

Compartimentări mai subtile


În timp ce represia, negarea sau disocierea sunt imaginate în general ca moduri extreme de a
evita realitatea, de fapt foarte des, acestea lucrează într-un mod subtil, profund și universal. Este
interesant că oamenii pot funcționa în mare parte normal în timp ce se derulează în inconștient
componentele acestor activități.

Există metode în gândire prin care echilibrul este obținut, prin deconectare de simțul realității în
urma unei experiențe; foarte des întâlnit în vise, mintea poate să folosească următoarele
“amortizoare” în momente de stres:

De-realizarea: transformarea evenimentului într-o parte de visare, într-un fel episodul nu este
real. Rolul anunță, deobicei poate numai sub forma unei voci care nu este localizată pe scenă:
“Nu asculta, nu se întâmplă”. Îmi amintesc de un moment din Vrăjitorul din Oz, când Dorothy
vede vrăjitorul cum manevrează comenzile, el o vede că se uită și spune în microfon “Nu baga în
seamă omul de după cortină!”

De-personalizarea: o variație; evenimentul este experimentat ca fiind un pic mai real, dar tot nu
are impact în întregime. Vocea șoptește, “Nu ție ți se întâmplă. Tu nu ești aici de fapt.”

Izolarea afectului. Ceva se întâmplă, ceva ce în mod normal ar invoca sentimente de frică, furie,
dezgust, tristețe, etc, dar totuși, parcă aceste sentimente sunt deconectate. Un fel de conștiență
abstractă ca un eveniment care a avut loc poate exista, dar persoana, în mod suspicios, nu simte
nimic. Comun în cazuri în care se primesc vești ale unui deces subit, de exemplu. Rolul poate
spune: “Încerc să trec peste detaliile a ceea ce tocmai s-a întâmplat”, asumând o identitate de
business, ignorând faptul că subiectul în sine poate avea implicații emoționale de temut. Soldații
și astronautții își dezvoltă acest rol.

Un alt mod în care acest rol operează, un mod general la nivel de subconștient este mantra
șoptită: “Nu-mi pasă”. Într-adevăr, este optim să introducem această metodă în viață ca
mecanism de adaptare, mai ales dacă este realizat moderat și într-un mod echilibrat și conștient.
Faptul că se poate adopta inconștient și în întregime este factorul care poate deveni o problemă.
Contraafirmațiile
A-ți spune ceva cu forța sau a ne imagina realitatea preferată, sunt metode des utilizate de a
combate sentimente de vulnerabilitate sau alte tipuri de conștiență apăsătoare. Aici, vocea
interioară repetă mai tare (louder) în minte.

Formațiunea reacțională. Prin simpla afirmare a opusului, și comportarea ca și când acesta


reprezintă adevărul. Din frica de a deveni slabă, o persoană se postează și se comportă ca și când
este puternică. Din frica de a fi murdară, o persoană devine obsedată de curățenie. Din frica de a
nu avea control, o persoană devine obsedată de a controla, ș.a.m.d. Există un cântec pentru copii
care spune, “Nu sunt mic, sunt atât de mic încât pot să duc lumea în spate.”

Contrafobia: Aceste metode sunt exprimări simbolice ale curajului de a nega o teamă,
“dovedind” că persoana nu e fricoasă. Un exemplu este saltul făcut de pe acoperișul unui grajd în
urma unei provocări. Un alt exemplu clasic al acestei metode este personajul Marty McFly din
filmele Back to the Future, care întotdeauna își crea problemele prin faptul că sărea într-o
confruntare sau un test de curaj nesăbuit când era provocat cu fraze de genul “care e problema?
ți-e frică?”

Pasivitatea: Dacă se întâmplă ceva rău, să faci ceva pentru a dovedi simbolic faptul că ori nu s-a
întâmplat sau să se ia înapoi ce s-a întâmplat. Dacă ați rănit pe cineva, a face ceva bun ar putea să
pară ca o compensare. Aceasta este un pic mai inconștientă și primitivă decât a încerca de a face
corecturi, a vedea ce e de făcut pentru a repara o greșeală. Uneori, se aplică în combinație cu
negarea. O metodă comună, care derivă multe compulsii repetitive, ca și când ar zice “trebuie să
fie o cale de a o face cum trebuie”, chiar dacă evenimentul este în trecut. A-și reaminti insistent
că sentimentul de vină într-un mod obsesiv – “dacă aș fi tras de doctor să mă vadă cu o zi mai
devreme” – deservește deasemenea către această valoare simbolică: chiar dacă pare a fi tortură
de sine, rezultatul este o fantezie secretă că lucrurile nu ar fi luat întorsura neprielnică, și în
minte, trecutul poate fi prezent, astfel încât lucrurile nu vor sta la fel.

Compensarea. Dacă ești slab la un lucru, încerci să fii puternic în alt mod. Din nou, dacă este
făcut conștient, acesta poate fi o abordare adaptivă eficientă. Dar unele persoane o fac în mod
lipsit de rafinament și subconștient, astfel încât ajunge să nu aibă efectul scontat. Personajul
spune “ei, chiar dacă sunt incompetent la slujba mea, ce contează, nu sunt drăguț? Nu ești
impresionat de cât de frumos mă îmbrac?”

Identificarea cu agresorul. Pentru a evita sentimente de slăbiciune asociate cu un abuz sau


traumă, umilirea este reprimată și persoana adoptă comportamente care oferă o falsă iluzie de
putere, cum ar fi abuzul, la rândul lor, de alte persoane. Îmi amintesc un poster cu umor negru
din anii 1970 care arăta o brută de om cum spune: “da, chiar dacă merg prin valea umbrei morții,
nu mi-e frică de niciun rău pentru că (râs sadic) sunt cel mai rău șmecher din valea asta!”
Reorientarea
Deplasarea – include mișcarea către target-ul potrivit a unui sentiment, deobicei furia, de la
ceea ce este perceput ca a fi prea periculos pentru a fi exprimat. Astfel, cineva ar putea să se
descarce de furie asupra sefului său; încărcat cu frustrare sexuală din cauza soției, dar speriat de
a comunica despre asta cu ea, el reacționează total excesiv atunci când copilul nu se poartă cum
trebuie. Mai primitiv de atât, e ca atunci când te lovești de masă la degetul de la picior și răstorni
masa din cauza asta. Rolul aici ar putea fi un tip care și-a pierdut cheile, se uită la oameni și,
pentru a face față rușinii, tipă la tine “tu la ce te uiți?”

Proiecția: nu EU am sentimentele astea, tu le ai! A-ți pune propriile sentimente “detașate” asupra
celorlalți, în general amestecat cu procesul de raționalizare.

Întoarcerea împotriva sinelui. Unii oameni creează iluzia unui sine jalnic sau care merită
vinovație. Acesta este un mod de protecție, asemănător ideii de a nu-i păsa de ceva pentru a nu fi
dezamăgit. Dacă o persoană admite (dar o face cu o amploare prea mare) că este rea, nu merită
nimic, că e cel mai josnic dintre toți, acesta este într-un fel mai protejat decât în cazul în care el
are sentimentul de vulnerabilitate datorat criticii aduse de altcineva. Personajul de pe scena zice
“of, sunt ca vai de mine. Ar trebui să mă urâți!” (sper că o să spuneți “nu e adevărat.”)

Conversia: tensiune și conflicte legate de simțiri fizice și tensiune. Acest sentiment de a vrea să
ataci fizic dar frica de a o face poate fi exprimată printr-un compromis inconștient: brațul sau
mâna, devine paralizată sau nu mai poate fi simțită. Frica de a dori să fugi poate rezulta în
paralizie psihogenică a picioarelor. Aceste dezechilibre și multe variații ale lor sunt mai comune
decât ne dăm seama. Aceasta e mai greu de imaginat ca rol, dar imaginați-vă un păpușar interior
tăind câte o sfoară ici și colo pentru a exprima simbolic o simțire, ca de exemplu “vreau să te
omor dar nu pot”, sau “sunt infirm, nu e vina mea că n-am sărit în fața tipului care a tras cu
pistolul în cel mai bun prieten al meu”. Aceasta nu este o dinamică neobișnuită pentru oamenii
care încearcă să facă față unei traume în urma experiențelor din război, destul de oribile astfel
încât să nu poată fi ușor procesate la nivel conștient.

Neurastenia: tensiunile intrinseci dintr-un conflict sunt exprimate ca și un sentiment puternic de


oboseală. Aceasta era o condiție foarte comuna acum vreo o sută douăzeci de ani, dar operează și
azi în forme mai subtile “sunt prea obosit să ma ocup de asta”

Ipohondria sau somatizarea: adânca percepție că ceva e în neregulă poate apărea nu numai ca
simptome nevrotice, de la comportamentul obsesiv-compulsiv pâna la depresie, dar poate și ca
recunoașterea unor disfuncții în diferite părti ale corpului, chiar dacă nicio boală reală nu poate fi
localizată de un doctor. Durerile de inimă pot fi interpretate ca durere incipientă unui atac de
cord. Anxietatea poate fi experimentată ca o boală de inimă sau de plămâni, un sentiment de lipsă
de aer. Personajul își face vânt ca și când ar spune “vai, ce cald e aici!”
Acting-Out: Exprimarea prin comportament mai curând decât prin cuvinte: într-o direcție cu
totul diferită, un individ poate crea inconștient o situație în care acesta poate satisface simbolic o
anumită dorință dar în același timp el poate să se considere inocent și nu vinovat de vreo intenție
ostilă sau nepotrivită. De exemplu, o adolescentă care își exprimă dorințele de independență în
timp ce-și păstrează iluzia de inocență, dar rămâne însărcinată. Personajele de pe scenă devin
lipsite de gândire, prinse în euforie sau drama momentului, fără a reflecta asupra situației: să
spunem că majoritatea personajelor din telenovele și comedii fac acest lucru.

Alterații în gândire
Raționalizarea este “iertarea” unei acțiuni cu motive nu tocmai nobile printr-o ideologie, scuză
sau explicație care par rezonabile. De fapt nu e o explicație rezonabilă! “L-am lovit pentru ca era
rău.”

Fantezia, statul cu capul în nori (nu știu cum altfel să-i zic!) și preocuparea cu credințe și povești
care sunt ”isteț” amestecate cu realitatea. Deși nu sunt ca cei care sufera de boli psihice, este
incredibil cât de atotpătrunzator este modul în care oamenii susțin credințele în moduri care nu
prezintă dovezi sau orice alt fel de suport, ba mai mult, chiar și în fața dovezilor care
demonstrează opusul. Personajul zice “hm? Ah? Ce? Oh, nimic.” Și la un alt nivel, “vino în
lumea mea unde se întâmplă lucruri drăguțe.”

Confabulația: în fața unei provocări de a explica o situație, unii oameni pot fabrica într-un mod
instinctiv, inconștient și cu toată sinceritatea o poveste care pare să explice niște experiențe
imaginate. Imaginația inconștientă este foarte pricepută la aceasta și se manifestă mereu în vise,
aproape instantaneu, legând o situație aproape coerentă și credibilă din precursori inconștienți și
imposibili, dintr-un punct de vedere realist. “Sigur, îmi aduc aminte de tine, ai fost la întâlnirea
de grup de ieri.”

SUMAR

Acestea, dar și alte metode, împreună cu alte forme de manipulări interpersonale înșelătoare și
“jocurile pe care le joacă oamenii”, așa cum le-a numit Eric Berne, cu formele culturale ale
decepției populare, așa cum este exprimată în publicitate și propaganda politică, toate exprimă
capacitatea naturală a mintți să opereze la mai multe niveluri în același timp. Oamenii își pot
menține capacitatea de a face față realității la un nivel moderat , asociată cu iluzia că sunt cel mai
des, dacă nu întotdeauna, ființe raționale. Între timp, ei pot să ascundă drame interioare subtile,
reacții, speranțe, anticipări, îngrijorări, pregătiri împotriva unui atac sau unei dezamăgiri,
renunțări înainte de a eșua și altele, să joace un repertoriu de mici tipare învățate la începutul
vieții. Scopul este ca acesta să-și optimizeze stima de sine sau măcar să prindă o idee de coerență
și control, pentru a evita dureri ascuțite datorate rușinii, care prea ușor sunt mărite și transformate
în umilință, și pentru a satisface o gamă de dorințe concurente. Este rară înțelegerea de sine și un
management rațional de sine a acestui circ al minții, una dintre aceste dorințe, dar se speră ca în
anii următori va deveni ceva de bază în materie de dezvoltare personală.

Psihologia devine mai accesibilă și ușor de înțeles, folosind un limbaj care este mai simplu, oferă
instrumente pentru a amplifica funcția de conștientizare și reflecție în viața de zi cu zi. A învăța
varietatea formelor de self-deception (este o componentă a acestui concept de “educare
psihologică”) și dinamicile rolului, sunt un set de instrumente care facilitează tipul acesta de
învățare.

You might also like