GEOGRAFIA SOLURILOR

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Denumirea de Pedologie provine din limba greacă, de la pedon = sol, ogor,

suport şi logos = vorbire (ştiinţă), altfel spus Ştiinţa solului.

Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul solului.

Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate de sol:

 Constituenţii
 Organizarea şi relaţiile dintre constituenţi
 Originea şi evoluţia solului
 Dinamica actuală a proceselor din sol în raport cu factorii de mediu
 Proprietăţile şi funcţiile solului
 Utilizarea solurilor
 Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea formării
solului şi este în acelaşi timp o ştiinţă de graniţă (interdisciplinară):

STIINTE FUNDAMENTALE STIINTELE NATURII

STIINTE FUNDAMENTALE STIINTELE NATURII
-geologia, geomorfologia,
-informatica, matematica, -geologia, geomorfologia,
-informatica, matematica, climatologia, hidrologia,
fizica, chimia, biochimia climatologia, hidrologia,
fizica, chimia, biochimia biologia
biologia

PEDOLOGIE
PEDOLOGIE

STIINTE APLICATIVE
STIINTE APLICATIVE
-agricultura, silvicultura,
-agricultura, silvicultura,
imbunatatiri funciare,
imbunatatiri funciare,
ocrotirea mediului
ocrotirea mediului
  Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a Pedologiei dar
şi a Geografiei.

Geografia solurilor reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studierea

caracteristicilor, genezei şi distribuţiei solurilor, cât şi cu relaţiile solului cu factorii
de mediu şi cu protecţia acestuia.

 Importanţa celor două ştiinţe a crescut şi mai mult în ultimul timp, datorită
presiunii umane crescânde şi utilizării neraţionale a resurselor de sol.

 În acest sens, actualmente omenirea se află în faţa următoarei provocări:

“Cum să asigure necesarul de alimente, fără a se distruge resursele de sol”.

SCURT ISTORIC

 Primele idei referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel

considerându-l unul dintre cele 4 elemente componente ale Universului,
alături de aer, apă şi foc. El dădea şi unele însuşiri ale pământului spunând
că poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau uşor, tare sau moale.
 De asemenea, Teofrast (371-286 î.Hr.) îl numeşte edafos pentru a putea fi
deosebit de Pământ ca planetă.
 Informaţii despre anumite însuşiri ale solului avem şi de la romanii Cato,
Varro, Columella şi Plinius.
 În perioada Evului Mediu, singurele referiri la sol se găsesc în scrierile arabe.
 Precursorii Pedologiei ca ştiinţă au fost F.A. Fallou şi F.V. Richthofen, primul
propunând şi denumirea de pedologie.
 Întemeietorul pedologiei ca ştiinţă este rusul V.V. Dokuceaev, care în anul
1883 a publicat lucrarea “Cernoziomul rusesc”, în care pune bazele
pedologiei.
 Un moment important îl reprezintă anul 1924 în care este întemeiată
Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului.
 Contribuţii importante în dezvoltarea pedologiei au avut şi au FAO
(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie) cu sediul la
Roma şi ISRIC ( Centrul internaţional de informare şi referinţe despre sol)
cu sediul la Wageningen în Olanda.
 În Romănia, primele informaţii despre sol apar în lucrările lui Ion Ionescu de
la Brad şi Matei Drăghiceanu.
 Un rol important l-a jucat înfiinţarea în anul 1906 a Secţiei agrogeologice în
cadrul Institutului Geologic, condusă de către Gheorghe Munteanu Murgoci
(1872-1925) fondatorul pedologiei româneşti.
 Actul de naştere al pedologiei în România a fost în anul 1911, când Gheorghe
Munteanu Murgoci împreună cu colaboratorii săi Emil Protopopescu Pache
şi Petre Enculescu publică o hartă şi o caracterizare a solurilor zonale din
România.
  Un alt moment important îl constituie anul 1970 când ia fiinţă Institutul de
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti.

DEFINIŢIA SOLULUI

 Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor şi resursa

de bază pentru viaţa animalelor şi oamenilor.
 Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp de la uscatul ferm pentru
omul primitive, la support pentru plante odată cu apariţia agriculturii.
 Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de alterare a
rocilor de la suprafaţa scoarţei.
 Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este numai un
mediu poros care asigură apa aerul şi elementele nutritive necesare plantelor.
 În anul 1883, V.V. Dokuceaev introduce conceptual de corp natural în
legătură cu solul, care s-a format în timp sub acţiunea factorilor
pedogenetici, este diferenţiat în orizonturi, se află în stare afânată, cu
adâncime variabilă şi care diferă de roca de dedesubt prin aspect, compoziţie
şi proprietăţi.

Concepţia sistemică consideră că :

Solul este un sistem

• Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat, constituenţii

aflându-se într-o strânsă interdependenţă atât pe verticală cât şi pe
orizontală
• Natural – format sub influenţa factorilor naturali
• Complex – produs al interacţiunii a 7 factori
• Polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze
• Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă
transformare
• Polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple

Solul reprezintă un sistem natural complex, polidispers, eterogen şi poros,

situat la suprafaţa scoarţei terestre, rezultat prin interacţiunea acesteia cu aerul,
apa şi organismele vii.

 Polidispers – deoarece faza lui solidă se află în diferite grade de diapersie:

• dispersii moleculare sau ionice (sărurile)
• dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii)
• dispersii grosiere sau suspensii (praful, nisipul)

 Eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă, gazoasă)

 Denumirea de sol provine din limba latină de la solum = suport, bază,
ceea ce indică rolul de suport pentru organismele vii şi spaţiu de interferenţă a lumii
organice cu cea minerală.
În limba ebraică solul este numit adâmah, de aici provenind şi numele
primului om Adam, care conform Bibliei a fost plămădit din lut.
În limba japoneză, pictograma pentru sol are forma unei plante
înrădăcinate.

2.COMPONENŢII SOLULUI

Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia

minerală, materia organică, apă şi aer.
Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul
mineral şi 11% componentul organic.
Faza lichidă împreună cu cea gazoasă deţin la rândul lor 50% din
volumul solului, între 15-35% fiecare, în funcţie de umiditatea solului.

PARTEA SOLIDĂ

Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună deţin

50% din volumul solului.
Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a
solurilor, cu excepţia celor organice.
 COMPONENTII SOLULUI FAZA SOLIDA
COMPONENTII SOLULUI FAZA
FAZA LICHIDA SI SOLIDA
FAZA SOLIDA FAZAGAZOASA
LICHIDA SI COMPONENTUL MINERAL
FAZA SOLIDA COMPONENTUL MINERAL
GAZOASA
39%
39%
11%
11%

COMPONENTUL ORGANIC
FAZA LICHIDA SI GAZOASA COMPONENTUL ORGANIC
FAZA LICHIDA SI GAZOASA

FAZA LICHIDA SI GAZOASA FAZA LICHIDA SI GAZOASA

FAZA LICHIDA SI GAZOASA FAZA LICHIDA SI GAZOASA
COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA
COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA
15%
15% 35%
35%
35% 15%
35% 15%

COMPONENTUL GAZOS COMPONENTUL GAZOS

COMPONENTUL GAZOS COMPONENTUL GAZOS

Curs3. COPONENTUL MINERAL

COMPONENTUL MINERAL

 Rocile parentale
 Agenţi şi procese
 Alcătuire
 Scoarţele de alterare

ROCILE PARENTALE

Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama cărora s-au

format solurile, numite roci parentale.
Rocile influenţează procesele de alterare prin structura petrografică
(dezagregarea) şi compoziţia mineralogică (alterarea chimică).
Rocile se clasifică după modul de formare în:

 Magmatice
 Metamorfice
  Sedimentare

Rocile magmatice

Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la suprafaţă, fie prin
cristalizare (răcire lentă), fie prin vitrificare (răcire rapidă în contact cu apa, gheaţa,
roci umede şi reci).
Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, sienit, gabbrou,
diorite, andezit, basalt, riolit, dacit, trahit.
Prin vitrificare se formează sticla vulcanică.
Mai pot exista şi roci piroclastice, tufurile vulcanice formate din aglomerate
vulcanice rezultate în urma exploziei vulcanice.
Rocile magmatice constituie roci parentale numai în regiunile vulcanice.

Rocile metamorfice

Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală completă la

temperaturi de peste 2000 C.
Tipuri:
 Şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi
carbonatice, marmură (poate fi şi neşistoasă).

Rocile sedimentare

După origine se clasifică în:

 Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea rocilor
magmatice, metamorfice, sedimentare.
 Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi animale:
cărbunii de pământ, calcarele organogene.
 De precipitare chimică – formate prin psubstanţelor solubilizate în apă:
carbonaţii, sulfaţii, halogenurile.
Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:
Roci epiclastice
 rudite (> 2 mm): mobile (pietriă, grohotiş), cimentate (conglomerate, brecii)
 arenite (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)
 siltite (<0,2 mm): mobile (praf), cimentate (loess)
Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase: argile, şisturi
argiloase, mâluri argiloase
Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare, dolomite
Roci argilo-carbonatice: marne
Roci halogenurice: halit, silvină
Roci sulfatice: gips, anhidrit
Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau opal:
diatomite, jaspuri
Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau hidroxizi de fier şi
aluminiu: laterite, bauxite
 Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea rocilor după
conţinutul în silice:

Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite, gnaise,

micaşisturi, filite
Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri, bazalt,
amfibolite, şisturi verzi, marne
Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit, sienit, andezit,
trahit, rocile argiloase
Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit, calcar,
marmoră, dolomite

AGENŢI ŞI PROCESE

Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea componentului mineral

sunt apa, aerul şi vieţuitoarele.
Procesele prin intermediul cărora se formează componentul mineral sunt
alterarea fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.

Dezagregarea

Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt fragmentate

în părţi mai mici, fără a fi afectată compoziţia mineralogică a acestora.
Tipuri de dezagregare:

 Datorită variaţiilor de temperatură (termică)

Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care amplitudinea

termică diurnă este mare (temperatura rocii ajunge ziua la 550 C şi coboară
noaptea la 00 C).
În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea carpatică,
unde determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.
Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea
exterioară a rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce crează tensiuni care
conduc la apariţia fisurilor. Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară
a rocii se contractă mai mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc la
sfărâmarea rocii în fragmente mai mici care vor fi supuse aceluiaşi proces.

Cauze: reaua conductibilitate calorică a rocilor, conductibilitatea calorică,

coeficientul de dilatare volumetrică, căldura specifică şi culoarea diferită a
mineralelor.
 În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale cu atât
dezagregarea va fi mai rapidă.

Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului de îngheţ

al apei (00 C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau în cea temperată iarna.
Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile
preexistente ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative îngheaţă mărindu-
şi volumul (9%) şi exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm2) asupra pereţilor
fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.
Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului şi de natura
rocilor, cele compacte fiind mai mult afectate decât cele afânate.
Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime,
determinând apariţia câmpurilor de blocuri.

DEZAGREGAREA PRIN ÎNGHEŢ-DEZGHEŢ

(IMAGINI CURS PowerPoint)

Datorită precipitării sărurilor din soluţii

Se produce în regiunile aride acolo unde există săruri în soluţie care pătrund
în fisurile existente în roci şi datorită pierderii apei prin evaporare precipită sub
formă de cristale care presează asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea
rocilor.

Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)

Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă ca intensitate

comparative cu celelalte tipuri de dezagregare.
Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate în regiuni cu
relief fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele îşi înfig rădăcinile în orice
mică fisură pe care apoi o lărgesc datorită creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime
(30-100 kg/cm2) şi sfarmă roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât
în celelalte cazuri.
Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând pătrunderea
aerului şi apei prin intermediul galeriilor, carierelor, exploatărilor miniere.
Dezagregarea biomecanică prin faptul că uşurează pătrunderea aerului şi
apei amplifică acţiunea celorlalte tipuri.
(IMAGINI IN PowerPoint)

Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor

 Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi rostogolire
fragmentele de rocă, în special în cursul lor superior unde viteza de scurgere este
mare.
Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în timpul
avalanşelor sunt desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare şi rostogolire
blocuri de rocă.
Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi mărunţesc în
timpul transportului rocile, pe care le depun sub formă de formaţiuni morenaice.
Imagini curs PowerPoint

Datorită acţiunii vântului

Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal sărac, acolo

unde vântul desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi apoi le mărunţeşte în
timpul transportului (târâre, rostogolire, izbire).
De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate prin alte
tipuri de dezagregare, pe care le sfarmă.

Datorită forţei gravitaţionale

Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi, acolo unde,

fragmentele de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul rostogolirii se
sfarmă (frecare, izbire).

Consecinţele dezagregării

Cea mai importantă este aceea că pregăteşte şi intensifică alterarea chimică

prin mărirea suprafeţei de contact a fragmentelor de rocă cu agenţii alterării apa şi
aerul.

Materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un strat afânat

şi permeabil (strat de dezagregare) care reprezintă prima fază a formării solurilor.
Imagini curs PowerPoint

ALTERAREA CHIMICĂ

Procese influenţate de apă

 Hidratarea

Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa este atrasă la

suprafaţa particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua cristalină a acestora.
 Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la suprafaţa
particulelor rezultate prin dezagregare. Apa îmbracă aceste particule sub forma
unui strat foarte subţire numit film sau peliculă de apă adsorbită şi este denumită
apă legată fizic sau apă peliculară.
Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi particulele
minerale şi nu implică schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor şi implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
anhidrit (mineral anhidru, CaSO4) + 2H2O = gips (mineral hidratat, CaSO4 .
2H2O)
Din cauză că apa pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului rămâne în
stare moleculară (H2O), ea poate fi pierdută prin evaporare trecându-se din nou la
anhidrit. Acest proces contrar celui de hidratare se numeşte deshidratare.
Hidratarea este specifică regiunilor umede iar deshidratarea celor uscate, în
regiunile cu sezoane umede şi uscate desfăşurându-se alternativ.
Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă, până la nivel
molecular sau ionic.
Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din solvent (lichidul în
care s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa dizolvată).
După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi:
 uşor solubile: sarea gemă, silvina
 moderat solubile: gipsul, carbonatul de calciu
 greu solubile: cuarţul
 insolubile: caolinul
Totuşi viteza de solubilizare mai depinde şi de alţi factori: temperatura, pH-
ul şi compoziţia apei (solventului). La temperatură ridicată se solubilizează mai
repede clorurile, silicaţii şi oxizii, iar la scăderea acesteia carbonaţii. pH-ul
influenţează dizolvarea cuarţului care creşte cu scăderea pH-ului. Când apa
conţine bioxid de carbon, carbonatul de calciu (calcit) trece în bicarbonat de calciu
uşor solubil, iar prin pierderea apei revine la starea iniţială (formarea
speleotemelor).
Dizolvarea influenţează alterarea rocilor cu ciment calcaros, levigarea
carbonaţilor, aprovizionarea plantelor cu ememente nutritive, levigarea sărurilor
solubile în pânza freatică.
 Hidroliza
Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită înlocuirii
cationilor proprii cu ioni de hidrogen. Totodată, din punctual de vedere al efectului
produs, hidroliza reprezintă procesul chimic de descompunere a unor săruri în
acidul şi baza din care sau format (procesul contrar neutralizarea).
În cazul silicaţilor nu rezultă însă acid şi bază, ci silice, apă şi bază, deoarece
acidul silicic este foarte instabil şi se descompune imediat. Există cazuri în care
rezultă minerale argiloase de tipul caolinitului (la mice feldspatul potasic) silice şi
apă.
Procesul are ca primă etapă debazificarea, adică scoaterea bazelor din
mineral, urmată de silicifiere, adică descompunerea acidului silicic în silice şi apă, în
climatul cald şi umed procesul fiind simultan. Poate exista şi un process contrar
acestuia de neoformare de minerale când se formează mineralele argiloase.
Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de gradul de
mărunţire a particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei care se infiltrează,
gradul de instabilitate al mineralelor.
Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici, pH-ul
mai acid, temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele mai instabile.

Procese influenţate de aer

 Oxidarea şi reducerea

Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în stare
bivalentă. Oxidarea reprezintă practice procesul de imbogăţire în oxigen fie direct
fie prin intermediul apei mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon.
Cei mai des întâlniţi sunt oxidul feric (hematitul Fe2 O3) de culoare roşie 1-
6% din masa solului, la laterite până la 20-80% şi hidroxidul de fier de culoare
gălbuie rezultat din combinarea oxidului feric cu apa. Apar de asemenea, oxidul
manganic şi hidroxidul de mangan de culoare brună-negricioasă. Oxidări suferă şi
compuşii cu sulf.
În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la suprafaţă formând
“patina deşertului”. Oxidările sunt intense în solurile aerisite.
Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc pierderi de
oxigen în condiţii de anaerobioză sub acţiunea microorganismelor (bacterii
anaerobe).
Practic este vorba despre apariţia oxizilor feroşi şi manganoşi (FeO, MnO,
solubili) prin reducerea oxizilor ferici şi manganici (insolubili).
Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de oxigen, acidul
carbonic, hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.
Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul unui an,
oxidarea şi redicerea se produc alternativ procesul fiind numit oxido-reducere.
Fierul feros (FeO) are culoare verzui-albăstrui-vineţii, iar oxizii manganoşi şi
sulfura feroasă (FeS) culori negricioase.
În cazul manifestării procesului de oxido-reducere solurile capătă un aspect
marmorat.
Acest tip de procese au un rol foarte important în solubilizarea transportul şi
depunerea în sol a fierului şi manganului.

 Carbonatarea

Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor

existenţi în souţie, fie prin formarea lor.
Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin combinarea
acestuia cu un hidroxid (NaOH+H2CO3= Na2CO3+H2O) . Cei mai mulţi dintre
carbonaţi sunt îndepărtaţi din soluri pentru că sunt mai uşor solubili cu excepţia
celor de calciu şi magneziu. Chiar şi aceştia din urmă, prin recombinare cu acid
carbonic se transformă în bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind denumit
decarbonatare (CaCO3+ H2CO3=Ca(HCO3)2.
În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat, carbonaţii de la baza
profilului de sol sunt readuşi spre suprafaţă, procesul numindu-se recarbonatare
care conduce la apariţia crustelor de săruri (sărături, cruste de deşert).

Procese influenţate de vieţuitoare

 Alterarea biologică (alterarea biochimică)

În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi

microorganismele influenţează şi alterarea chimică a acestora, process numit
alterare biologică.
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din
activitatea sau descompunerea lor.
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare
sau secretă substanţe acide care conduc la alterarea acestora, creând condiţiile
pentru instalarea plantelor superioare.
Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci anumite
substanţe sau produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi
mineralelor.
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin
descompunerea organismelor vii determinând alterarea chimică, în special oxidarea
şi carbonatarea.
Imagini curs PowerPoint

ALCĂTUIREA COMPONENTULUI MINERAL

Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi minerale

primare rezultate în urma dezagregării rocilor scoarţei
minerale secundare care reprezintă în cea mai mare parte minerale nou formate în
sol
Raportul între cele două categorii de minerale variază foarte mult în funcţie
de vârsta solului şi de viteza de transformare a mineralelor primare, care este
dependentă de climă şi natura rocii.

Mineralele primare

Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general silicaţi, în

proporţie de 90%. Caracteristica principală a silicaţilor este dată de prezenţa
grupării SiO4 cu configuraţie tetraedrică.

Imagini Curs
Cei mai importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul, turmalina, piroxenii,
amfibolii, talcul, micele, cloritul, feldspaţii.
Ponderea mineralelor primare este următoarea:
cuarţ 12%
feldspaţi 59,5%
piroxeni şi amfiboli 16,8%
mică 3,8%
alte minerale 7,9%

 Feldspaţii reprezintă aluminosilicaţi de K, Na, Ca şi sunt cei mai răspândiţi

în rocile primare. Pot fi potasici (ortoclazi) cum este ortoza sau calcosodici
(plagioclazi) cum sunt albitul şi anortitul. Alterarea feldspaţilor este unul
dintre principalele procese care conduc la formarea solurilor.
 Piroxenii şi amfibolii au calitatea că se alterează foarte uşor, cel mai
răspândit piroxen fiind augitul, iar cel mai răspândit amfibol, hornblende.
 Mica poate fi albă (muscovit) sau neagră (biotit) şi este des prezentă în soluri
datorită rezistenţei reduse la alterare (mai ales biotitul).
 Cuarţul reprezintă bioxidul de siliciu care nu este silicat, este foarte rezistent
la alterare şi apare în fracţiunile nisipoasă şi prăfoasă a solurilor.

Mineralele secundare

Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin recombinarea în

sol a anumitor substanţe.

Imagini curs

Principalele minerale secundare sunt:

 mineralele argiloase
 allofanele
 oxizii şi hidroxizii
 sărurile

 Mineralele argiloase reprezintă coloizi cu dimensiuni foarte mici <0,002 mm,

au capacitate mare de a reţine şi elibera apa şi ionii schimbabili. De
asemenea, sunt plastice şi multe au capacitate de contractare şi gonflare la
variaţiile de umiditate. Au un rol important alături de humus, în formarea
structurii solului şi în ceea ce priveşte capacitatea acestuia de a reţine apa şi
nutrienţii. Se formează prin hidroliză.

Principalele grupe:

 caolinitul, haloisitul – nu gonflează, reţin şi eliberează puţini ioni

 illitul, vermiculitul, montmorillonitul – gonflează şi au capacitate mare de
reţinere şi eliberare, care cresc de la primul la ultimul.
  Montmorillonitul, beidelitul şi nontronitul formează grupa mineralelor
numite smectite, care gonflează cel mai puternic.
 cloritul – nu gonflează, nu reţine şi nu eliberează ioni.

 Allofanele reprezintă materiale amorfe constituite din amestecuri de geluri

de silice şi hidroxizi de aluminiu. Denumirea provine de la grecescul allofane
= care apare altfel. Apar în solurile vulcanice având un aspect sticlos şi
sporesc capacitatea de schimb cationic, adezivitatea şi gonflarea.
 Oxizii şi hidroxizii se formează prin reacţii de oxidare, reducere şi hidratare.

 Bioxidul de siliciu hidratat (silicea) – este reprezentată prin opal şi

calcedonie.
 Oxizii şi hidroxizii de mangan – piroluzitul, hausmanitul (oxizi), manganitul,
psilomelanul (hidroxizi), au culoare neagră.
 Oxizii şi hidroxizii de fier – hematit, magnetit, goethit (oxizi), lepidocrocit,
limonit (hidroxizi), au culoare gălbui-roşcată.
 Oxizii şi hidroxizii de aluminiu – diasporul, boehmitul, gibbsitul.

 Sărurile apar în regiuni mai secetoase în special carbonaţii de calciu şi

magneziu. Clorurile şi sulfaţii care sunt uşor solubili apar numai în condiţii
locale în soluri halomorfe. În solurile cu exces de umiditate pot apărea pirita
şi vivianitul.

Principalele grupe:

 Carbonaţi – calcit, dolomit

 Sulfaţi – gips (Ca), ternardit, mirabilit (Na), epsomit (Mg)
 Cloruri – halit (Na)
 Sulfuri – pirita (Fe)
 Fosfaţi apatit (Ca), vivianit (Fe)
SCOARTELE DE ALTERARE

Caracteristici generale

Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă de apă şi

gaze, care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului prin procese de dezagregare
şi/sau alterare.
Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală
nedegradată şi care poate include în partea ei superioară şi învelişul de sol.
SOL

SCOARTA DE ALTERARE

ROCA PARENTALA NEDEZAGREGATA

POZITIA SCOARTEI DE ALTERARE

Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare şi implicit învelişul
de sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi variabile, de la câteva zeci
de metri, până la câţiva centimetri, în funcţie de natura rocii, condiţia climatică,
panta suprafeţei de relief şi mai ales vechimea suprafeţei de relief.
Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie), scoarţele de
alterare sunt mai groase în condiţii climatice similare, decât pe pantele versanţilor.

Constituenţii scoarţei de alterare

Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de alterare sunt

reprezentate de produsele dezagregării şi alterării rocilor parentale.
Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi minerale
numite claste (epiclaste).
Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile bolovanilor, la zecimi
de milimetru.
Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau primari,
deoarece provin direct din masa rocii parentale, natura lor depinzând exclusiv de
cea a rocii.
Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii
(vechimii) scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente de
cuarţ, muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii
(cei care conţin feldspaţi, sticle vulcanice, olivine) sunt instabili şi tind să dispară
prin alterare.
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a fragmentelor
reziduale, fie direct a rocii parentale, sunt denumiţi constituenţi secundari. Aceştia
se împart fie după structură, fie după solubilitate.
După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii secundari amorfi se
mai numesc şi constituenţi coloidali, deoarece sunt hidroxizi cu grade diferite de
hidratare.
După natura nucleului aceşti coloizi au diferite denumiri :

 coloizi silicoşi- au nucleu de SiO2*nH2O şi sunt numiţi gel de silice (când

sunt bogaţi în apă), sau opal (când conţin apă mai puţină)
 coloizi montmorillonitici- au ca nucleu montmorillonitul şi sunt denumiţi
hidromontmorillonite
 coloizi caolinitici- au nucleu de caolinit şi sunt numiţi procaolin sau
hidrocaolin
 coloizi aluminoşi- au ca nucleu diasporul (oxid de aluminiu) şi sunt denumiţi
sporogelit
 coloizi ferici- au ca nucleu hidroxidul de fier şi sunt numiţi gel limonitic
 coloizi manganici- au ca nucleu piroluzitul şi sunt numiţi wad
Scoarţa de alterare primară şi cea secundară

Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în contact direct

cu roca parentală, caz în care scoarţa de alterare este considerată primară sau
autohtonă (mai este denumit şi eluviu).
Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe verticală în funcţie
de dimensiuni şi densităţi. Din acest motiv, eluviile apar de obicei pe suprafeţe unde
acţiunea de transport a apei este redusă sau nulă.
Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor procese de
deplasare fie gravitaţionale fie datorate eroziunii, provocată de scurgerea de
suprafaţă, şiroire sau torenţialitate.
Prin astfel de procese, se constituie diferite depozite sedimentare numite
depozite deluviale, coluviale, proluviale, aluviale, morenaice, care nu mai sunt
scoarţe de alterare propriu-zise, deoarece fundamentul lor nu mai este roca
parentală.
Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste depozite
transportate, se formează o scoarţă de alterare secundară sau alohtonă. În acest caz,
depozitul transportat devine material parental pentru scoarţa de alterare secundară
(alohtonă).

Direcţii de evoluţie

Scoarţa de alterare se află într-o continuă transformare şi atunci când pe ea

se instalează vegetaţia ăncepe şi formarea solului, care ulterior se dezvoltă în
profunzime pe seama scoarţei de alterare, accelerând evoluţia acesteia.
Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt exprimate de
modalităţile de alterare ale rocilor silicatice, allitizarea şi siallitizarea.

 Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al aluminiului şi de la

lithos-piatră.
 Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării silicaţilor prin
hidroliză totală, proces în care toate elementele chimice, inclusiv siliciul, trec în
hidroxizi.
Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, în timp îndelungat,
fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede (în apa caldă silicea este
solubilă).
Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în latină later-
cărămidă) datorită produsului de alterare roşu care rezultă şi care prin uscare se
întăreşte şi capătă aspectul unei cărămizi.
Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două condiţii :

- existenţa unui climat cald şi umed

- existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi (feldspaţi, mice),
alături de minerale femice (biotit, piroxeni, olivine, amfiboli)

În lipsa mineralelor femice, allitizarea generează o scoarţă de alterare

exclusiv aluminoasă (bauxită pură) de culoare albă.

 Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale siliciului şi

aluminiului şi de la lithos-piatră.
Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu formare
de minerale argiloase.
Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ scăzută a apei,
motiv pentru care siallitizarea se produce în regiunile cu climă temperată moderată.
În funcţie de natura materialului argilos siallitizarea poate apărea sub două
aspecte :
- Monosiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor
argiloase bistratificate (caolinit). Se formează o scoarţă de alterare alcătuită
aproape exclusiv din caolin pur format din Al2O3, SiO2 şi H2O.
- Bisiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor argiloase
tristratificate (illit, smectit). Spre deosebire de monosiallitizare, procesul de
alterare nu este însoţit de levigarea totală a bazelor.

Cele două direcţii de evoluţie ale scoarţei de alterare nu sunt întotdeauna

distincte, existând situaţia în care caolinul coexistă cu hidroxizii de fier şi aluminiu,
numită monosiallitizare deghizată(alumino-siallitizare).

Tipuri de scoarţă de alterare şi răspîndirea lor pe Glob

Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea

chimică, principalele tipuri fiind următoarele :
 LITOGEN
LITOGEN

ALUMINOSIALLITIC
ALUMINOSIALLITIC

TIPURI DE SIALLITIC
TIPURI DE SIALLITIC
SCOARTA DE
SCOARTA DE
ALTERARE
ALTERARE

ALLITIC
ALLITIC
(FERALLITIC)
(FERALLITIC)

DE TRANZITIE
DE TRANZITIE

 Litogen sau detritic-grosier– caracterizat prin predominarea fragmentelor de

rocă şi a mineralelor primare, reprezintă primul stadiu şi are o grosime
foarte redusă. Poate prezenta subtipurile silicato-litogen şi carbonato-litogen.

 Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase de tip

cloritic, a aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă.

 Siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase tristratificate şi

poate prezenta subtipurile siallitic propriu-zis, carbonato-siallitic şi
halosiallitic.

 Allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de allitizare

(ferallitizare), dar pot apărea şi minerale argiloase caolinitice (bistratificate).

 De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi

pot rezulta şi prin alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub
denumirea de terra rossa sau terra fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic
şi siallito-feritic.

Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce priveşte răspândirea

scoarţelor de alterare.
 Tipul litogen apare în condiţii climatice care împiedică alterarea, zona de
tundră, zonele deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, pe roci compacte indiferent
de climă.
Tipul siallitic caracterizează zona temperată (partea umedă cu păduri de
foioase), subtipul carbonato-siallitic partea semiumedă de stepă şi silvostepă, iar
subtipul halo-siallitic partea aridă unde au loc acumulări de săruri solubile.
 Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi tropicală.
 Tipul de tranziţie caracterizează zona mediteraneană.

Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona climatică :

 în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m

 în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva metri
 în zona aridă foarte redusă, sub 1 m
 în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m

În zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare prezintă o zonalitate pe verticală,

observându-se câteva strate dispuse de sus în jos după cum urmează :

 orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară

 orizontul median bogat în oxizi şi hidroxizi de Al, Fe şi Mn
 orizontul inferior (denumit şi orizontul pestriţ) cu pete roşii-gălbui şi brune,
bogat în minerale argiloase
 orizontul bazal dezvoltat chiar pe roca parentală şi cu o culoare deschisă
datorată unui stadiu incipient de alterare a rocii

COMPONENTUL ORGANIC

 Alcătuire
 Sursele materiei organice
 Procese de transformare
 Substanţele humice
 Tipuri de humus

Alcătuire

Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor organice din

sol, inclusive organismele vii.
Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare în sol după
instalarea vegetaţiei şi animalelor.
Componentul organic cuprinde:

 Resturi organice în curs de transformare

 Resturi organice transformate – substanţe humice
  Resturi organice netransformate – litiera
 Organismele vii – plante, animale, microorganisme

Resturile organice conţin apă, hidraţi de carbon (celuloză), lignină, compuşi

cu azot, substanţe tanante, uleiuri, elemente minerale provenite din cenuşă.

ALCATUIREA
COMPONENTULUI ORGANIC

RESTURI
ORGANICE
TRANSFORMATE RESTURI ORGANICE
(SUBSTANTE NETRANSFORMATE
HUMICE) (LITIERA)

ORGANISMELE VII
RESTURI (PLANTE, ANIMALE,
ORGANICE IN MICROORGANISME)
CURS DE
TRANSFORMARE

Imagini curs

SURSE

Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante, animale şi
microorganisme.
Plantele contribuie la formarea materiei organice din sol prin intermediul
rădăcinilor şi prin resturile pe care le lasă anual la suprafaţa solului.
Principalele formaţiuni vegetale deţin următoarea biomasă totală:
 Tundra 5 t/ha/an
 Taigaua 100-300 t/ha/an
 Silvostepa 400 t/ha/an
 Stepa 10-25 t/ha/an
 Tufărişuri de semideşert 4,3 t/ha/an
 Savana 26,8 t/ha/an
 Pădurea subtropicală 410 t/ha/an
  Pădurea tropicală umedă 500 t/ha/an

De asemenea, principalele formaţiuni vegetale lasă anual următoarea

canitate de resturi:

 Tundra 1 t/ha/an
 Taigaua 3,5-5,5 t/ha/an
 Silvostepa 6,2 t/ha/an
 Stepa 4,2-11,2 t/ha/an
 Tufărişuri de semideşert 1,2 t/ha/an
 Savana 7,2 t/ha/an
 Pădurea subtropicală 21 t/ha/an
 Pădurea tropicală umedă 25 t/ha/an

IMAGINI CURS

FAUNA

Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând
servi conform unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator de
diagnostic al formării acestuia.
Fauna din sol are un rol important în accelerarea proceselor de humificare şi
mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea solurilor, influenţând totodată
permeabilitatea şi aerarea solului ( descompunerea litierei se produce de 2 ori mai
rapid în prezenţa animalelor; Chiriţă C.D., 1974 ).
În general, fauna solului include animalele care îşi au mediul de viaţă în sol
integral sau parţial ( larvele ).
Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice diferite,
putând ajunge la 500 milioane ( Bachelier, 1971 ) în cazul protozoarelor.
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o
serie de criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile
edafice, regimul de hrană.
FAUNA MICROFAUNA MACROFAUNA
MICROFAUNA MACROFAUNA
DUPA
DUPA
DIMENSIUNI MEGAFAUNA
DIMENSIUNI MEGAFAUNA
MEZOFAUNA
MEZOFAUNA

GEOPHILE
DUPA GEOPHILE
DUPA
ADAPTAREA GEOBIONTE
ADAPTAREA
LA VIATA IN GEOBIONTE GEOXENE
LASOL
VIATA IN GEOXENE
CLASIFICAREA
CLASIFICAREA
ANIMALELOR SOL
ANIMALELOR
DIN SOL
DIN SOL SAPROFAGE
FITOFAGE SAPROFAGE
FITOFAGE NECROFAGE
NECROFAGE
DUPA
DUPA
REGIMUL ZOOFAGE
REGIMUL ZOOFAGE MICOFAGE
HRANEI
HRANEI MICOFAGE SCATOFAGE
SCATOFAGE
(COPROFAGE)
(COPROFAGE)

HIGROFILE
HIGROBIONTE HIGROFILE
DUPA HIGROBIONTE
DUPA
REGIMUL XEROFILE
REGIMUL
UMIDITATII XEROFILE
MEZOFILE
UMIDITATII MEZOFILE

După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în ( Van der Drift, 1951;
Dunger, 1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990 ):
 microfauna - <0,2 mm, protozoare, nematode, rizopode, care trăiesc în
mediul lichid din interiorul agregatelor structurale.
 mezofauna - 0,2-8 mm, colembole, acarieni, enchitreide, miriapode mici,
insecte mici şi larvele lor, care trăiesc în porii din interiorul şi dintre
agregatele structurale.
 macrofauna - 8-80 mm, lumbricide ( râme, viermi ), moluşte, isopode,
miriapode, arachnide, insecte superioare ( furnici, termite ).
 megafauna - > 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere, insecte mari
( scorpioni ), şerpi, crabi, broaşte ţestoase, rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi.
În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol, distingem
(Ghiliarov, 1965 ):
 organisme geobionte - acele animale pentru care solul reprezintă mediul de
viaţă permanent: lumbricide, enchitreide, acarieni, collembole, miriapode.
 organisme geophile - reprezintă animalele care îşi petrec în sol numai o
parte a vieţii: stadiile larvare.
 organisme geoxene - reprezentate prin animale aflate în sol pentru iernare,
adăpost sau refugiu temporar.
După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe de animale ( Chiriţă,
1974 ):
 fitofage - se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol.
  zoofage - se hrănesc cu alte animale
 necrofage - se hrănesc cu corpurile animalelor moarte
 micofage - se hrănesc cu hife de ciuperci
 saprofage - se hrănesc cu resturi vegetale aflate în descompunere
 scatofage ( coprofage ) - se hrănesc cu excremente de animale
Se constată de asemenea, adaptarea faunei din sol la condiţiile diferite de
umiditate ( Varga, 1956 ):

 organisme higrobionte - se dezvoltă în apa capilară şi cea legată

 organisme higrofile - apar în condiţii de umiditate ridicată
 organisme mezofile - se dezvoltă în condiţii de umiditate normală
 organisme xerofile - preferă solurile uscate

În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de proprietăţile

acestora, observându-se ca şi în cazul microorganismelor, o microzonalitate.
Mai mult decât atât, unele animale din sol sunt deosebit de pretenţioase la
factorii ecologici, constituind chiar caracter de diagnostic pentru unele tipuri de sol
şi de orizonturi de sol.
În general, fauna solului se grupează în comunităţile care populează
asociaţiile de plante mici hiperedaphon ), comunităţile de pe suprafaţa solului
(epiedaphon), cele care populează litiera şi orizontul humifer (hemiedaphon ) şi cele
din orizonturile minerale ( euedaphon; Chiriţă, 1974).

COMPONENTUL ORGANIC

 Alcătuire
 Sursele materiei organice
 Procese de transformare
 Substanţele humice
 Tipuri de humus
 ALGE

BACTERII

CATEGORII DE
MICROORGANISME

CIUPERCI

ACTINOMICETE

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele.
Acestea reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea
ce determină o largă răspândire a lor în soluri. îndeplinesc roluri importante în
procesul de fotosinteză şi în fixarea azotului.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare
( miliarde/1g sol ) şi se împart în general, în două grupe:
 autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi bioxidul de
carbon din aer şi energia prin oxidarea substanţelor anorganice.
 heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi bioxidul
de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor organice.
Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în
general, solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină.
Au un rol important în procesul de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între
bacterii şi ciuperci, fiind foarte prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai
puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare decât celelalte microorganisme de a
descompune substanţe organice rezistente ( lignine, celuloza ).
 Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă
în soluri cu reacţie acidă, formate în general sub pădure, având de asemenea un rol
important în transformarea resturilor vegetale.
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt
specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de
asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora, determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a
distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile fizicochimice ale
orizonturilor de sol. Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor
neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai activităţii acestora: neoformaţiile
fierului, manganului şi sulfului.

PROCESE DE TRANSFORMARE

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea

microorganismelor, prin procese de descompunere şi humificare.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai simpli, la
început tot de natură organică, iar apoi de natură minerală.
În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape: hidroliza, oxido-
reducerea şi mineralizarea totală.

TRANSFORMAREARESTURILOR
TRANSFORMAREA RESTURILOR
ORGANICE IN SOL
ORGANICE IN SOL

OXIDO-
MICROORGANISME HIDROLIZA MINERALIZARE
REDUCERE

RESTURI ORGANICE SUBSTANTE SUBSTANTE COMPUSI

ORGANICE SIMPLE ORGANICE MINERALI
- frunze, conuri, crengi, SIMPLE/COMPUSI
rădăcini, fragmente de -substanţe proteice: MINERALI -acizii organici,
scoarţă, corpuri de peptide, aminoacizi -peptide, aminoacizi: acizii graşi, alcooli,
animale, fructe, etc. -hidraţi de carbon: acizi organici, acizi graşi, aldehidele,
hexoze, pentoze, alcooli, NH3, CO2, H2S, chinonele, acizii
aminozaharuri nesaturaţi,
H2O, CH4
-lignine, tananţi : fenoli hidrocarburile se
-hexoze, pentoze, desfac în compuşi
-lipide, răşini :
aminozaharuri: acizi minerali
glicerină, acizi graşi
organici volatili,
aldehide, alcooli, CO2,
H2O, CH4
-fenoli: chinone, CO2,
H2O
-glicerină, acizi graşi:
acizi nesaturaţi, acizi
organici volatili,
hidrocarburi, CO2, H2O
 Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor organice
complexe, cunoscute sub denumirea de humus.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în diferite
stadii de transformare şi care este alcătuită din acizii humici.
Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare de descompunere
a resturilor organice rezultate prin oxidarea biochimică. În continuare, produsele
macromoleculare (polifenoli, aminoacizi) proveniţi prin degradarea ligninei,
substanţelor proteice, tananţilor, sau celulozei suferă reacţii de condensare şi
polimerizare cu formare de chinone. În etapa următoare au loc noi condensări ale
polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi macromoleculari cu un
număr mare de nuclee aromatice şi îmbogăţiţi în carbon şi azot, numiţi acizi humici.

SUBSTANŢELE HUMICE

Sunt reprezentate în sol prin acizi organici denumiţi humici care constituie
totalitatea acizilor care alcătuiesc humusul şi care se impart în acizi huminici, acizi
fulvici şi humine.
Acizii huminici reprezintă compuşi macromoleculari ciclici, de culoare închisă şi cu
un grad ridicat de polimerizare, care apar în cantităţi mari la solurile de stepă. Au
greutate moleculară mare, sunt insolubili în apă, dar solubili în soluţii alcaline diluate.
În contact cu acizii minerali (clorhidric, sulfuric) precipită, în combinaţie cu amoniul
sau sodiul formează săruri (humaţi) uşor solubile, iar cu Ca, Mg, Fe, Al, săruri greu
solubile.
Conţin 52-68% carbon, 3-6% hidrogen, 31-39% oxigen, 2-8% azot şi au capacitate
mare de schimb cationic (300-600 me/100 g).
Acizii fulvici sunt solubili în apă şi se formează în solurile forestiere cu umiditate
multă. Au greutate moleculară mică, au caracter acid, culoare gălbuie la brună-
gălbuie, sunt solubili în acizi. Conţin 40-52% carbon, 42-48% oxigen, 4-6% hidrogen,
2-6% azot. Au capacitate mai mică de schimb cationic (300-350 me), iar cu metalele
formează săruri solubile în apă.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului şi deseori sunt
majoritare. Formează cu mineralele argiloase şi hidroxizii de fier şi aluminiu compuşi
foarte stabili cu influenţă asupra structurii solului.
Pentru caracterizarea humusului se folosesc doi indicatori: raportul carbon-azot şi
raportul acizi huminici-acizi fulvici.
Raportul C/N oferă astfel informaţii despre stadiul transformării resturilor vegetale,
tipul de humus, ponderea acizilor huminici şi fulvici, conţinutul în azot al solului.
Raportul AH/AF
Este influenţat de condiţiile bioclimatice în care evoluează solul, în stepă/silvostepă
predominând acizii huminici, raportul având valori de 1,5-2,5. În stepele uscate,
valoarea raportului scade la 1,5-1,7.
În regiunile aride sau în pădurile temperate, valoarea raportului scade la <1.
Tipuri de humus:

Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată, transformată în

întregime în acizi humici de către bacterii, intim amestecată cu partea minerală. Se
formează în soluri bine aerisite cu activitate microbiologică activă, raportul C/N = 10,
cel mai fertil tip de humus.
Poate exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel mai fertil tip, are
culoare închisă fiind alcătuit mai ales din acizi huminici şi este saturat cu calciu. Cel
de-al doilea apare în cazul solurilor sărace în calciu de sub vegetaţie forestieră, este
mai deschis la culoare şi este alcătuit mai ales din acizi fulvici. Poate exista şi mull
hidromorf.
Moderul este un humus intermediar între mull şi mor, este alcătuit din materie
organică humificată dar şi din resturi organice în curs de transformare sau
netransformate. Apare sub pădurile de răşinoase sau pajişti, în condiţii de aerisire
mai slabă, de climat mai răcoros şi mai umed şi cu o activitate microbiologică mai
slabă. Raportul C/N este de 15-25 iar cel AH/AF <1. Moderul poate fi forestier, de
pajişte, calcic sau hidromorf.
Morul sau humusul brut reprezintă materie organică slab transformată,
neamestecată cu partea minerală, cu un procent scăzut de acizi humici. Se formează
sub acţiunea ciupercilor, în etajul molidului şi cel subalpin şi alpin cu condiţii
nefavorabile humificării: activitate microbiologică redusă, temperature scăzute,
aciditate ridicată. Este acid şi cu un conţinut scăzut de azot, raportul C/N = 30-40.
Turba sau anmoorul este constituită din resturi organice care au evoluat în regim de
exces de apă.
Turba poate fi oligotrofă, formată într-un mediu saturat cu apă lipsită de săruri, sub
vegetaţie de muşchi (sphagnum), care este acidă şi săracă în substanţe minerale sau
eutrofă, formată într-un mediu saturat cu apă bogată în săruri sub vegetaţie de rogoz,
sau muşchi (Hypnum), are reacţie neutră şi este bogată în elemente minerale.
Un tip aparte de humus este cel care apare la solurile halomorfe de tipul soloneţului
denumit humus alcalin.

Curs4. PARTEA LICHIDĂ

 Forţele care acţionează asupra apei din sol

 Formele de apă din sol
 Bilanţul apei din sol
 Regimul hidric al solului
 Indici hidrofizici
 
FAZA SOLIDA FAZA SOLIDA
FAZA LICHIDA SI FAZA LICHIDA SI
COMPONENTUL MINERAL COMPONENTUL MINERAL
GAZOASA GAZOASA

39% 39%

11% 11%

COMPONENTUL ORGANIC COMPONENTUL ORGANIC

FAZA LICHIDA SI GAZOASA FAZA LICHIDA SI GAZOASA

COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA

15%
35%

35% 15%

COMPONENTUL GAZOS COMPONENTUL GAZOS

PARTEA LICHIDĂ

Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii, influenţează

creşterea plantelor, dezagregarea, alterarea chimică, formarea componentului
mineral şi organic şi repartiţia lor pe profilul de sol.

Forţele care acţionează asupra apei

Gravitaţională

Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este saturat cu
apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari
determinând umezirea în adâncime a solului.
Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la rândul ei şi
deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o deplasare laterală
a apei, prin sol.

Forţele capilare

Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este supusă forţei
gravitaţionale şi este reţinută în sol.
Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers proporţională cu
diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate
direcţiile, în general dinspre porii mai mari spre cei mai mici.

Forţa de adsorbţie

Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi este de

natură electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă şi particulele de sol),
apa îmbrăcând particulele sub formă de pelicule.
Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa se mişcă foarte
lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece sub formă de
vapori. Fixarea apei este însoţită de degajare de căldură numită căldură de
umectare.

Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă

Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de apă sunt
supuşi la tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct proporţional cu
acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului.
Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea vaporilor de apă din
locurile cu presiune mare spre cele cu presiune mică.

Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor

Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20 atm., prin
care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este consumată, este
atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare.

Forţele osmotice

Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită

presiunii osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de
săruri este mai mare cu atât presiunea osmotică este mai mare.
Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei, care nu mai poate fi
preluată de rădăcini, fiind depăşită forţa de sucţiune a acestora, apărând seceta
fiziologică.

Forţele hidrostatice

Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de apă deasupra
(bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de greutatea stratului de apă de
la suprafaţă, care impune deplasarea apei spre adâncime.

FORTELE GRAVITAŢIONALE
Imagine curs
 FORMELE DE
FORMELE DE
APA DIN SOL
APA DIN SOL

VAPORI LEGATA LEGATA FIZIC LIBERA

VAPORI LEGATA
CHIMIC LEGATA FIZIC LIBERA
CHIMIC

DE DE
DE DE PELICULARA
CONSTITUTIE HIGROSCOPICITATE PELICULARA
CONSTITUTIE HIGROSCOPICITATE

DE CRISTALIZARE CAPILARA
DE CRISTALIZARE CAPILARA

GRAVITATIONALA
GRAVITATIONALA

Formele de apă din sol

Apa sub formă de vapori

Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă sau prin
pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă.
Deşi se găseşte în sol în cantitate mică 0,001%, constituie singura sursă de
apă când solul este uscat (există doar apă legată).
Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a vaporilor de
apă datorită răcirii orizonturilor superioare în timpul nopţii

Apa legată chimic

Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este

reprezentată prin ionii H+ OH- (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare
reprezintă moleculele de apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips
CaSO4 x 2H2O). Intră în alcătuirea componentului solid şi este complet imobilă
(inaccesibilă plantelor).

Apa legată fizic

 De higroscopicitate (puternic legată)

 Reprezintă pelicule de apă reţinute la suprafaţa particulelor de sol datorită
forţelor de adsorbţie (10 000-50 atm.). Nu poate fi folosită de către plante şi nu se
deplasează în sol.

 Peliculară (slab legată)

Este reţinută cu forţe de 50-15 atm., se poate deplasa lent dinspre peliculele
mai groase spre cele mai subţiri şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de către
plante.

Apa liberă

 Capilară
Este cea reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare 15-1/3 atm.
Poate fi sprijinită şi suspendată.

Imagini explicative in cursul power point

REGIMUL HIDRIC

Pergelic – este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în perioada caldă

a anului partea superioară a solului se dezgheaţă şi deasupra stratului îngheţat se
formează apă stagnantă care se consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul
este permanent umed.
Percolativ – este caracteristic climatelor umede (păduri de câmpie, deal, podiş şi
munte). ETP<P, Iar 35-45, profilul de sol este umezit de sus până jos cel puţin o dată
pe an.
Periodic percolativ – este caracteristic solurilor de silvostepă, ETP=P, Iar 26-35,
profilul de sol este umezit de sus până jos numai în anii ploioşi.
Nepercolativ – este caracteristic solurilor de stepă, ETP>P, Iar <26, solul nu este
umezit niciodată de sus până jos (100-200 cm ad.)
Exsudativ – este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate
la adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai multă apă decât primeşte
datorită ridicării nivelului freatic prin capilaritate care alimentează în permanenţă
solul, care este tot timpul supraumezit de jos în sus.
Stagnant – este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe plane,
microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa stagnează în sol
uneori chiar de la suprafaţă, solul prezentând exces de apă.
De irigaţie – apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă şi
repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural. Numai în
apropierea orezăriilor solurile pot să-şi schimbe regimul hidric într-unul de tip
exsudativ.
 INDICI
INDICI
HIDROFIZICI
HIDROFIZICI

CAPACITATEA CAPACITATEA DE
TOTALA DE APA APA UTILA
CT CU

CAPACITATEA COEFICIENTUL DE
DE APA IN CAMP HIGROSCOPICITATE
CC CH

COEFICIENTUL DE PERMEABILITATEA
OFILIRE PENTRU APA
CO

Reprezintă indicii care definesc mobilitatea şi accesibilitatea apei din sol.

Capacitatea totală de apă (CT)

Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol, atunci când toţi porii sunt
umpluţi. Situaţiile cu soluri aflate la capacitate totală sunt rare (ploi abundente,
exces de umiditate, irigaţii masive) şi atunci plantele suferă din lipsă de aer.

Capacitatea de apă în camp (CC)

Reprezintă cantitatea de apă care rămâne în sol mai mult timp după o ploaie
şi este condiţia optimă de umiditate a unui sol.

Coeficientul de ofilire (CO)

Reprezintă cantitatea minimă de apă de la care plantele se ofilesc.

Capacitatea de apă utilă (CU)

Reprezintă apa existentă în sol între capacitatea de câmp şi coeficientul de

ofilire, aceasta fiind practic preluată de către plante.

Coeficientul de higroscopicitate (CH)

 Reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe care o
absoarbe un sol uscat într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. Serveşte mai mult
la caracterizarea generală a solurilor, la calcularea coeficientului de ofilire şi a
echivalentului umidităţii.

Permeabilitatea pentru apă

Proprietatea solurilor de a lăsa apa să treacă prin ele se numeşte

permeabilitate. Ea depinde în mod direct de porozitate care la rândul ei este
influenţată de textură, structură, gradul de afânare sau tasare.
Permeabilitate ridicată au solurile nisipoase, structurate, afânate

Imagine curs metoda de determinare a permeabilitatii

Curs 5. PARTEA GAZOASĂ

Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine între 15-35% din
volumul solului în funcţie de umiditatea acestuia.

DIAGRAME IN CURS

În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este excesul de umiditate,
pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau
în cele captive.
Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea
organismelor din sol.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:

Liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se
schimbă cu cel atmosferic, fiind starea care influenţează cel mai mult solul
Captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are
influenţă neânsemnată
Adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale
Dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia

Compoziţia aerului

Aerul din sol provine din cel atmosferic, dar prezintă unele diferenţieri
deoarece, spre deosebire de cel atmosferic a cărui compoziţie este stabilă, aerul din
sol are o compoziţie care variază.
 Aerul atmosferic conţine 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,03%
bioxid de carbon.

Diagrama in curs power point

Aerul din sol conţine între 75,5-80% azot, 10-20% oxigen, 0,2-3,5% bioxid de
carbon. Mai conţine hidrogen sulfurat, metan şi este mai bogat în vapori de apă şi
amoniac decât cel atmosferic.
DIAGRAME IN CURS

Variaţii mai mari se înregistrează în cazul oxigenului şi bioxidului de carbon, legat

de activitatea vieţuitoarelor din sol sau de regimul umidităţii.
Astfel, solurile cu conţinut mai mare de oxigen şi mai mic de bioxid de
carbon sunt cele cu cantităţi reduse de substanţe organice, activitate microbiologică
redusă, uşoare-mijlocii, structurate, afânate, cu umiditate normală.
DIAGRAME IN CURS

Solurile cu conţinut redus de oxigen şi conţinut ridicat de bioxid de carbon sunt cele
bogate în substanţe organice, cu activitate microbiologică intensă, argiloase,
nestructurate, îndesate, prea umede.
DIAGRAME IN CURS

În solurile foarte bogate în substanţe organice şi cu exces de umiditate apar şi gaze

toxice pentru plante precum hidrogenul sulfurat şi metanul.

Influenţa aerului în sol:

PROCESE DE OXIDO-REDUCERE
PROCESE DE CARBONATARE
PROCESE DE HUMIFICARE/MINERALI
REGIMUL ELEMENTELOR NUTRITIVE
TEMPERATURA SOLULUI

Însuşirile solului pentru aer

Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a permite

mişcarea aerului.
Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare, textură şi gradul de
tasare.
Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu textură grosieră şi
poroase.
Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer corespunzătoare
capacităţii pentru apă în câmp.
Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui
conţinut de aer de 10%.
 Deficitul de aeraţie reprezintă procentul din excesul de umiditate care trece
peste limita de aeraţie (7% aer = 3% deficit de aeraţie sau exces de
umiditate).
Regimul de aer al solului este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi
poate fi bun, deficitar şi excesiv.
Alături de apă, aerul determină regimul aero-hidric al solului care reprezintă un
indicator foarte important asupra condiţiilor pe care solul le oferă vieţuitoarelor.
Imagini in curs

Proprietăţile termice ale solurilor

Sunt influenţate foarte mult de regimul aero-hidric al solului şi cele mai
importante sunt: capacitatea de absorbţie, căldura specifică, conductivitatea
termică.
Capacitate de absorbţie
Numai 33% din radiaţia solară participă la încălzirea solului (40% se pierde
în spaţiu, 17% este absorbită de către atmosferă, 10% este reflectată de sol).
Capacitatea de absorbţie reprezintă însuşirea solului de a reţine radiaţia
solară şi reprezintă diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe sol şi radiaţia
reflectată de sol (albedou).
Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare, expoziţie,
pantă, acoperirea cu vegetaţie, acoperirea cu zăpadă, anotimp (solurile arate).
Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura 1 cm3
de sol cu 1 grad (cal/ cm3).
Este o rezultantă a căldurii specifice a componenţilor solului, solurile umede
încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât cele uscate. De asemenea, solurile
nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele argiloase.
Conductivitatea termică

Reprezintă capacitatea solului de a conduce căldură şi este o rezultantă a

conductivităţii termice a componenţilor solului.
Constituenţii minerali au o conductivitate termică de 100 ori mai mare ca a
aerului şi de 28 de ori mai mare ca a apei.
Regimul termic al solului

Reprezintă ansamblul fenomenelor de pătrundere a căldurii în sol, de

mişcare a ei şi de consum.
Acesta determină dinamica proceselor de solificare şi influenţează
organismele vii din sol.
Influenţează dizolvarea/precipitarea substanţelor, activitatea
microorganismelor şi faunei, fotosinteza.
Este influenţat de caracteristicile climatice, ale reliefului, regimul aero-hidric
al solului, gradul de acoperire cu vegetaţie.
 Regimul termic al solului poate fi diurn, lunar, sezonier, anual şi multianual.

Clasificarea regimului termic (V.N. Dimo, 1972):

Pergleic – temperaturi medii anuale negative ale profilului de sol

Cu durată îndelungată de îngheţ – temperaturi medii anuale pozitive ale

profilului de sol, adâncimea pătrunderii temperaturilor negative >100cm,
durata îngheţului >5 luni

Cu îngheţ sezonier - temperaturi medii anuale pozitive ale profilului de sol,

durata îngheţului <5luni

Fără îngheţ – nu se înregistrează îngheţ în sol

6.ORGANIZAREA INTERNĂ A SOLULUI

Profilul de sol

Procesul de formare a solurilor este unul îndelungat şi extrem de complex,

solul nefiind altceva decât expresia sintetică a interacţiunii factorilor naturali.
Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale de formare,
acţiunii agenţilor externi ( procese de îngheţ-dezgheţ, precipitaţiile atmosferice,
vântul ) care au determinat mai întâi, fisurarea rocilor şi apoi dezagregarea
acestora. Concomitent, are loc şi transformarea chimică a materialelor rezultate
prin dezagregare, datorată proceselor de oxido-reducere, dizolvare, hidratare,
hidroliza şi carbonatare.
Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a unui strat
afânat, cu proprietăţi noi - permeabilitatea pentru apă şi aer, capacitatea de a reţine
apa - denumită scoarţă de alterare.
Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba despre sol, datorită absenţei
unei componente esenţiale, cea organică. De altfel procesul de formare al solului nu
poate începe şi nu poate avea loc decât în prezenţa organismelor vegetale şi animale
cât şi a microorganismelor.
Primele au apărut organismele inferioare, de genul muşchilor, lichenilor şi
ciupercilor, care în timp, au creat condiţii favorabile şi pentru instalarea
organismelor superioare.
Rolul plantelor este determinant în procesul de formare al solului, prin aceea
că, ele preiau şi apoi transformă substanţele minerale solubile, care abundau în
scoarţa de alterare, în substanţe organice, care după încetarea ciclului biologic, sunt
descompuse de către microorganisme.
 O parte dintre aceste substanţe se reîntorc în sol sub formă de elemente
minerale utile, iar o altă parte se acumulează în sol, sub formă de materie organică
humificată.
Trecând de aceste stadii iniţiale de formare, solurile au evoluat în mod
diferenţiat, în funcţie de condiţiile specifice de mediu ( climă, relief, rocă, vegetaţie,
apă freatică, vârstă ) datorită manifestării unor procese proprii, denumite
pedogenetice: acumularea materiei organice, formarea şi migrarea argilei,
stagnarea apei din pânza freatică şi precipitaţii.

În acest mod, s-au diferenţiat o serie de strate naturale cu caracteristici

morfologice şi analitice proprii, denumite orizonturi de sol.
Profilul de sol nu reprezintă altceva decât succesiunea orizonturilor de sol de
la suprafaţă până la roca parentală.
El se identifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un sol şi
reprezintă unitatea naturală de studiu în domeniul pedologiei.
Apariţia şi existenţa profilului de sol, este condiţionată de manifestarea unor
procese specifice de formare a solurilor, denumite procese pedogenetice.
Orizonturile de sol

În timpul solificării, datorită manifestării unor procese pedogenetice diferite,

constituenţii minerali şi organici suferă deplasări, acumulări şi transformări, în
profilul de sol formându-se strate caracteristice, cu proprietăţi diferite, numite
orizonturi de sol.
Orizontul de sol reprezintă un strat natural unitar din punct de vedere al
proprietăţilor morfologice şi analitice, format prin aceleaşi procese pedogenetice.
Din punct de vedere morfologic, orizonturile de sol se diferenţiază după
culoare, structură, textură, consistenţă, prezenţa unor neoformaţii. De asemenea,
din punct de vedere analitic orizonturile de sol se deosebesc prin conţinutul în
humus, valoarea pH-ului, gradul de saturaţie în baze, indicele de diferenţiere
texturală, etc.

Orizonturile de sol pot avea anumite caracteristici definitorii pentru o clasă sau un
tip de sol şi în acest caz sunt considerate orizonturi de diagnostic.
Orizontul de diagnostic reprezintă orice orizont de sol care constituie un
criteriu pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de clasificare al
solurilor.
Orizontul de diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri exprimate
cantitativ ( grosime, conţinut de argilă, conţinut de materie organică ), cât şi prin
procesele pedogenetice care au contribuit la formarea lui.
Totodată, din punct de vedere al alcătuirii lor, orizonturile de sol se
diferenţiază în:
organice
minerale
Orizont organic este considerat orizontul format deasupra solului mineral, prin
acumularea resturilor organice aflate în diferite stadii de descompunere.
Orizont mineral este considerat acel orizont de sol, care conţine cel mult 35%
materie organică ( dacă partea minerală are > 60% argilă ) sau cel mult 20%
materie organică ( dacă solul este sărac în argilă ).
Orizonturile de sol se notează de regulă cu literele mari ale alfabetului A, B,
C, E, G, O, R, T, W.
Notaţia nu respectă o singură regulă, astfel unele sunt notate după poziţia lor
în profilul de sol (A, B, C), altele cu iniţiala procesului care le generează E (eluvial),
G (gleic), R (rocă dură), O (organic), T (turbos). De asemenea, unele orizonturi se
notează cu asocieri de litere mici, salic (sa), nitric (na), vertic (y).
Orizonturile de tranziţie reprezintă orizonturi de sol care realizează trecerea
între două orizonturi diferite, având proprietăţile ambelor orizonturi, fără ca
vreunele să fie dominante.
Se notează prin alăturarea simbolurilor celor două orizonturi, AC, AB, EB,
BC, AR, primul trecându-se simbolul orizontului ale cărui caractere sunt mai
evidente.
Orizonturile de asociere reprezintă orizonturi de sol formate prin asocierea a
două sau mai multe procese pedogenetice.
Se notează prin alăturarea simbolurilor orizonturilor de sol: Ay, Btna, Csc,
Eaw.

Trecerea între orizonturile de sol

Delimitarea orizonturilor pedogenetice se realizează în profilul de sol, ţinând

seama de criteriile referitoare la forma şi claritatea trecerii între acestea.
Din punct de vedere al criteriului formei, trecerea între orizonturile de sol
poate fi:

dreaptă
ondulată - lăţimea ondulaţiei mai mare decât adâncimea acesteia
neregulată - lăţimea ondulaţiei mai mică decât adâncimea acesteia
glosică ( în limbi ) - adâncimea pătrunderilor mai mare de 3-5 cm, având
lăţimi de peste 1 - 1,5 cm
întreruptă - orizont de trecere discontinuu

În condiţiile prezenţei unei treceri în limbi între două orizonturi de sol, i se atribuie
solului respectiv caracterul glosic, iar orizontul de tranziţie se notează spre exemplu:
E + B.
Din punct de vedere al criteriului clarităţii, trecerea între orizonturile de sol,
în funcţie de distanţa pe care se realizează, poate fi:

difuză > 10 cm
 treptată - 6 -10 cm
clară - 2 - 5 cm
netă - < 2 cm

Plus imaginile din curs care nu au putut fi copiate

7. Factorii pedogenetici

ACTIVITATEA OMULUI

Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată astfel :

 înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau perdele de protecţie

 înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea lucrărilor
agrotehnice
 introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor
 lucrări de desecare, drenaj şi irigare
 lucrări de modelare-nivelare
 excavarea şi acoperirea solului

În România, primele două categorii de activităţi realizează impactul cel mai

mare.
Defrişarea pădurii şi instalarea pajiştii determină :

 înţelenirea solului
 intensificarea bioacumulării
 dispariţia orizontului organic (soluri brune acide din M. Cibinului)
 orizont A mai bune structurat, mai gros şi mai afânat
 orizontul B devine mai afânat
 umezire mai uniformă a profilului
 scăderea conţinutului de humus dar creşterea calităţii lui
 creşterea pH-ului şi V
Realizarea perdelelor de protecţie în locul vegetaţiei erbacee (cernoziom Mărculeşti,
41 de ani de la instalare) determină scăderea adâncimii carbonaţilor şi a
efervescenţei 23-48 cm, concreţiunile apar mai jos şi sunt mai mari, scade pH-ul,
colorit general mai închis, structură în A mai bine formată, uşoară migrare a argilei.
Luarea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la solurile de
sub pădure decât la cele din stepă. Spre exemplu, solurile brun roşcate încep să
evolueze spre cernoziomuri argiloiluviale.
Un alt efect al defrişării îl reprezintă intensificarea eroziunii, dar şi
înmlăştinirea solurilor cu exces de umiditate (Dep. Baia Mare).
Defrişarea pădurii de la Spătaru din lunca Călmăţuiului, ar determina
salinizarea lăcoviştilor.
 Prin desecare, solurile hidromorfe tind să evolueze către solul zonal
(lăcoviştile din C. Banatului s-au transformat în cernoziomuri). Pot apărea însă şi
procese inverse de înmlăştinire şi salinizare (C. Tisei, lunca şi delta Dunării).
Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol, în timp ce prin
excavare, învelişul de sol este complet distrus.
Omul intervine şi în mod pozitiv de obicei prin măsuri de combatere a
degradării solurilor şi nu de prevenire, măsuri prin care stopează procesul de
degradare.

Plus imagini curs

APA FREATICĂ ŞI STAGNANTĂ

Influenţa pedogenetică a apei se referă la solurile cu drenaj natural deficitar,

care sunt supraumezite.

Apa freatică

În primul rând, existenţa unui strat acvifer situat la adâncime mică,

influenţează baza profilului de sol determinând apariţia orizontului gleic (sub 2m)
sau a unuia gleizat (2-5m).
De asemenea, excesul de apă de natură freatică determină evoluţia solurilor
în direcţia turbificării şi modifică intensitatea eluvierii, permiţând chiar formarea
unor orizonturi de acumulare a sărurilor.
Influenţa apei freatice depinde de zona climatică, adâncimea la care se
găseşte şi gradul ei de mineralizare.
În regiunile mai uscate ale României, se formează lăcoviştile şi solurile
halomorfe, sau soluri din gama cernoziomurilor gleizate.
În regiunile umede se formează soluri turboase, soluri gleice, sau soluri din
gama argiluvisolurilor gleizate.
Condiţii pentru influenţa apei freatice în formarea solurilor apar în
teritoriile slab fragmentate cu drenaj deficitar : C. Română de est, vestul şi nordul
C. Tisei, depresiunile intramontane, terasele inferioare ale râurilor, lunca şi delta
Dunării.
Imagini curs asa cum v-ati obisnuit

În regiunea de deal-podiş pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu apare doar la

solurile formate pe depozite grosiere sau pe versanţi puternic înclinaţi, intensitatea
ei fiind cu atât mai mare cu cât solul este mai argilos, orizontul Bt mai puternic
diferenţiat textural şi relieful mai orizontal.
În regiunea montană, cu substrate permeabile şi pante accentuate,
pseudogleizarea (stagnogleizarea) lipseşte sau este foarte slabă.
Solurile pseudogleice (stagnogleice) sau pseudogleizate (stagnogleizate) sunt
foarte extinse în câmpiile piemontane din sud şi vest, Pod. Sucevei, Pod.
Transilvaniei, depresiunile submontane şi intramontane, pe terasele râurilor din
zona umedă.
 Apa stagnantă

Provine din precipitaţii şi din scurgeri de suprafaţă şi se acumulează datorită

unui drenaj extern slab şi a unei permeabilităţi reduse a materialului parental.
Efectul îl reprezintă pseudogleizarea (stagnogleizarea) a cărei intensitate depinde de
durata de stagnare a apei în sol, determinată de condiţiile climatice, textura
materialului parental, adâncimea şi permeabilitatea orizontului cel mai argilos,
forma de relief.
În regiunea de stepă pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu se manifestă nici
măcar în microdepresiuni.
În regiunea forestieră de câmpie, arealul solului brun roşcat,
pseudogleizarea (stagnogleizarea) apare numai la solurile formate pe depozite
argiloase şi pe relief orizontal (C. Piteştiului).

Imagini curs

Curs 7. FACTORII PEDOGENETICI

CLIMA

La nivelul României, diferenţele de temperatură în sens latitudinal şi

longitudinal sunt minime – 3oC ; 1oC.
Diferenţierea temperaturii medii anuale este însă mult mai mare altitudinal :

 Câmpie, deal, podiş – 8-110C

 Munte – 8 - -20C (00C la aprox. 2000m).

Amplitudinea termică anuală depăşeşte 21 C (26 C în centrul Câmpiei

Române), cu exceptia regiunii montane.

Precipitaţiile atmosferice prezintă aceeaşi gradare altitudinală :

 Zona montană înaltă – 1200-1400 mm

 Zona montană mijlocie şi inferioară – 700-1200 mm
 Regiunea deluroasă şi Câmpia de Vest – 600-700 mm
 Regiunea de podiş şi de câmpie – 500-600 mm
 Sudul şi estul Câmpiei Române, sudul şi sud-estul Podişului Moldovei,
Dobrogea central-sudică – 400-500 mm
 Litoralul, delta, bălţile Dunării – 350-400 mm
Influenţa climei în procesul de formare a solurilor se manifestă încă din fazele
iniţiale ale acestuia, dezagregarea şi alterarea rocilor.
În procesele de alterare, esenţiale sunt trei elemente : temperatura,
precipitaţiile, vântul.
Dezagregarea este intensă în regiunea montană înaltă, datorită frecvenţei mari a
proceselor de îngheţ-dezgheţ pe de o parte şi diferenţelor termice zi/noapte, pe de
altă parte.
Vântul influenţează dezagregarea rocilor prin procesele de coraziune şi
deflaţie. Coraziunea este frecventă în regiunea montană iar deflaţia afectează zonele
cu nisipuri.
Alterarea chimică a rocilor şi mineralelor depinde în mod direct de
temperatură şi umiditate, în sensul că este cu atât mai intensă cu cât temperatura şi
umiditatea sunt mai ridicate.
Alterarea cea mai intensă se produce în arealul pădurilor de foioase, cu
temperaturi nu prea scăzute şi umiditate suficientă.
Alterarea mai redusă din regiunea de stepă se datorează umidităţii
insuficiente, în timp ce în regiunea montană, cauza o constituie temperatura
scăzută.
Urmarea manifestării proceselor de alterare este apariţia principalilor
constituenţi minerali ai solului : nisip, praf, argilă, oxizi, săruri.
Clima influenţează de asemenea, procesul esenţial al solificării,
descompunerea şi formarea materiei organice, bioacumularea şi circuitul
substanţelor nutritive.
Imagini curs

Descompunerea materiei organice se realizează rapid în stepă, mai puţin rapid sub
pădurea de foioase şi lent sub pădurea de conifere şi pajiştile alpine.
Bioacumularea este intensă în stepă, reducându-se sub pădurea de foioase
(climatul
mai umed favorizând levigarea substanţelor rezultate în urma descompunerii
materiei organice).
În zona montană înaltă substanţele organice rămân blocate în materia
organică
nedescompusă (litiera).

Circuitul substanţelor nutritive

 Stepă – substanţele preluate de plante din sol se reîntorc prin resturile

organice care se
descompun rapid. De asemenea, insuficienţa precipitaţiilor determină un regim
hidric
nepercolativ, care nu permite levigarea substanţelor nutritive şi bazelor de schimb.
 Pădure de foioase – debazificarea este slabă cu toate că levigarea este
intensă, factorul
compensator reprezentându-l circuitul biologic activ.
 Pădure de conifere, pajişti alpine – debazificarea este accentuată datorită
levigării foarte
intense şi circuitului biologic lent datorat blocării substanţelor organice în litieră.
 Clima, prin intermediul precipitaţiilor joacă un rol important în
manifestarea
proceselor de eluviere-iluviere.
În stepă, cantitatea redusă de precipitaţii nu permite decât levigarea slabă
a sărurilor şi a carbonaţilor. Totodată, în arealele cu apă freatică aproape de
suprafaţa
solului, se produce salinizarea solurilor, datorită predominării curenţilor
ascendenţi.

În pădurile de foioase din zona de deal-podiş , procesele de eluviere-iluviere ale

argilei şi oxizilor sunt intense datorită existenţei unui regim hidric percolativ.
În zona montană eluvierea este activă, în special în ceea ce priveşte humusul
şi oxizii, clima rece şi umedă favorizând destrucţia mineralelor argiloase.
Clima influenţează solificarea şi indirect, condiţionând tipurile de formaţiuni
vegetale prin caracteristicile climatice zonale.
Se remarcă în acest sens o evidentă corelaţie între zonele de climă, vegetaţie
şi sol (fig.).
Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de dezagregare,
determină prin
acţiunea de deflaţie şi transport, decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În
ambele cazuri, se poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză
fiind mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou de
material.
În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai redusă în
procesul de
formare şi evoluţie a solurilor.
Imagine cu clasificare curs

Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de dezagregare, determină prin

acţiunea de deflaţie şi transport, decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În
ambele cazuri, se poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză
fiind mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou de
material.
În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai redusă în
procesul de
formare şi evoluţie a solurilor.

RELIEFUL

Caracteristicile reliefului României reprezintă una din principalele cauze ale

varietăţii învelişului de sol, datorită etajării.
În situaţia în care la nivelul României ar fi existat numai relief de câmpie, ar
fi funcţionat zonalitatea latitudinală, cele 4-5 grade de latitudine (în interiorul zonei
temperate) nepermiţând diversificarea învelişului de sol.
 Relieful variat al României intervine în formarea solurilor direct, dar şi
indirect, determinând etajarea şi modificarea condiţiilor de climă, vegetaţie, rocă,
vârstă.

 Influenţa directă
Aceasta se manifestă mai ales în regiunile accidentate, prin intermediul
pantei şi a expoziţiei.
Panta influenţează procesul de eroziune şi prin acesta grosimea solurilor,
textura acestora (sortarea materialului pe versant) şi gradul lui de evoluţie.
Spre exemplu, în Munţii Bucegi, procesul de podzolire este pe versanţii
înclinaţi mult încetinit, în timp ce în zonele ce cumpene sau de platformă este foarte
activ.
Expunerea versanţilor exercită o influenţă importantă în special în regiunile
climatice de tranziţie.
Exemplu : în Masivul Nord Dobrogean, pe expoziţiile sudice solurile cenuşii
urcă până la 250-280 m altitudine, iar pe cele nordice până la 80-100 m, locul lor
fiind luat de solurile brune argiloiluviale sau brune luvice.
În aceleaşi condiţii de vegetaţie, pe versanţii umbriţi şi reci, levigarea,
acidifierea şi podzolirea sunt mai accentuate, diferenţa de altitudine între limitele
unităţilor de sol fiind de 100-150 m.
Imagini curs

Prezintă importanţă şi expunerea versanţilor la vânturile dominante, solurile

de pe versanţii adăpostiţi (Bărăgan, C. Jijiei – faţă de vânturile de nord-est) fiind
mai levigate de carbonaţi, mai bine aprovizionate cu apă şi mai fertile. În general,
solurile de pe versanţii adăpostiţi sunt mai evoluate decât cele de pe versanţii expuşi
acţiunii vântului.
Microrelieful are o influenţă însemnată mai ales în regiunile de câmpie,
determinând în principal o redistribuire a apei care ajunge la suprafaţa solului. Din
acest motiv, în microdepresiuni (crovuri, padine, văi slab schiţate) se formează
soluri specifice unor zone mai umede decât cea în cauză.

Exemplu : în zona solului brun roşcat, în microdepresiuni apar soluri

pseudogleice, iar în Bărăgan în zona cernoziomului, în microdepresiuni apar
cernoziomuri cambice.

De asemenea, microrelieful de dune impune existenţa unor soluri mai slab

evoluate pe coame şi mai evoluate pe pantele adăpostite şi în interdune.
În cazul microreliefului de alunecări apar atât procese de reîntinerire a
solurilor (râpa de desprindere), cât şi diferite faze de hidromorfism între valurile de
alunecare.
Pe terenurile cultivate, relieful prin intermediul pantei determină
declanşarea eroziunii accelerate şi influenţează grosimea solurilor cât şi textura
acestora.
 Influenţa indirectă
Aceasta se manifestă prin modificarea elementelor peisajului geografic, în special a
climei şi vegetaţiei.
Astfel legea generală a distribuţiei solurilor României este cea a zonalităţii
orizontal-altitudinale. Dacă în câmpiile şi podişurile din exteriorul Carpaţilor şi în
Podişul Transilvaniei zonele de sol se succed orizontal, în Carpaţi se constată
etajarea acestora. De asemenea, zonele de sol din exteriorul Carpaţilor au o
orientare asemănătoare cu cea a lanţului carpatic.

ROCA

În general, se consideră că rolul rocii în procesul de pedogeneză este mai slab

comparativ cu cel al climei şi vegetaţiei. În acest sens, întemeietorul pedologiei
moderne Dokuceaev V.V. a enunţat un principiu care susţine că pe roci diferite în
aceleaşi condiţii de climă şi vegetaţie se formează acelaşi tip de sol şi pe aceaşi rocă
în condiţii de vegetaţie şi climă diferite se formează soluri diferite. Totuşi, roca
reprezintă materia de bază a solificării din care provine partea minerală a solului
care deţine aproximativ 80-90% din masa acestuia.

Scoarţele de alterare

În România sunt prezente cele 2 mari categorii de scoarţe de alterare,

respectiv reziduală şi acumulativă.
Scoarţa de alterare reziduală ocupă aproape integral regiunea muntoasă a
ţării şi prezintă următoarele tipuri :

 Litogen – este caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a

mineralelor primare şi este specifică etajului montan alpin, pe roci
consolidate-compacte. Apare şi pe alte tipuri de roci în areale montane cu
pante accentuate şi intense procese de eroziune.
 Carbonato-litogen pe calcar – forma tipică este carbonato-litogen care însă
nu există în România şi de aceea a fost individualizat tipul menţionat mai sus
care în primele faze conţine şi carbonat de calciu. Se formează atât în regiuni
umede cât şi uscate : Dobrogea, M. Apuseni, sudul Carpaţilor Meridionali,
Carpaţii Orientali.
 Siallitic – caracterizat prin formarea de minerale argiloase, alături de
fragmente de rocă şi minerale primare, ocupă întreaga regiune forestieră
montană. Apare pe roci variate în regiunea montană şi în Dobrogea nordică
şi centrală.
Siallito-feritic – este puţin prezentă deoarece apariţia sa este legată de condiţii
bioclimatice anterioare celor actuale sau de condiţii locale. Apare pe areale restrânse
în M. Apuseni, zona Huedin-Cluj, Dobrogea sudică, regiunea montană vulcanică din
nord-vest. Ea s-a format fie în condiţii climatice anterioare mai calde şi mai umede,
fie prin alterarea calcarelor sau a rocilor eruptive (scoarţe roşii).
Scoarţa de alterare acumulativă acoperă în cea mai mare parte regiunile de
câmpie, deluroase şi de podiş şi prezintă următoarele tipuri :
  Argilo-siallitic – este alcătuită din depozite variate care conţin minerale
argiloase, la care se adaugă minerale primare şi ocupă cea mai mare parte a
arealului forestier. Poate fi separat un areal estic cu argilizare slab-moderată
şi unul vestic sud-vestic cu argilizare moderată-intensă. Masa minerală nu
conţine carbonaţi.
 Carbonato-siallitic – alcătuit din depozite variate şi conţine minerale
argiloase şi carbonaţi şi apare în regiunea de stepă din Dobrogea, sudul şi
estul Munteniei, sudul Moldovei şi vestul Banatului. În arealul solurilor
brune roşcate şi în sud-vestul Dobrogei apare o neoformare mai intensă de
argilă şi o slabă feritizare datorate influenţelor mediteraneene, în timp ce în
silvostepă apare o scoarţă de alterare de tranziţie, argilo-siallitică în partea
superioară şi carbonato-siallitică în cea inferioară.
 Halosiallitic – reprezintă depozite variate îmbogăţite în săruri solubile şi
ocupă areale restrânse în zona de extindere a scoarţei de alterare de tip
carbonato-siallitic.

Influenţa rocilor consolidate-compacte

Apare în regiunea montană şi de dealuri înalte. Existenţa acestui tip de roci

parentale determină pe de o parte caracterul scheletic al solurilor, profunzimea
redusă, iar pe de alta, în funcţie de alcătuirea lor mineralogică şi proprietăţile
chimice, imprimă un anumit caracter procesului de solificare.
Solurile formate pe roci sedimentare compacte au proprietăţi asemănătoare cu cele
ale scoarţei de alterare, în timp ce în cazul rocilor eruptive şi metamorfice formate
în condiţii deosebite de cele din scoarţa de alterare, procesele de transformare vor fi
intense, iar solurile vor păstra mai puţine caractere.
În general, rocile hiperacide şi acide determină apariţia solurilor cu procese
de podzolire, cu mult schelet şi puţin profunde.
Rocile intermediare şi cele bazice determină formarea unor soluri profunde,
cu puţin schelet, bogate în argilă şi baze, rezistente la podzolire.
Rocile ultrabazice determină apariţia unor soluri specifice de tipul
rendzinelor, bogate în humus calcic, de culoare închisă şi saturate în baze.
Rocile sedimentare de precipitaţie impun apariţia anumitor soluri, de tipul
rendzinei sau solului roşu.
Influenţa rocilor afânate

Apare în regiunile de câmpie şi podiş în care sunt predominante.

Aceste roci sunt alcătuite din materiale care au trecut anterior printr-un
ciclu de dezagregare şi alterare chimică şi în cazul lor, importantă este
granulometria şi conţinutul în carbonat de calciu.
Pe depozitele nisipoase care sunt foarte permeabile şi sărace în elemente
minerale, se formează soluri mai levigate, mai acide şi mai sărace în humus şi
elemente nutritive (C. Tecuciului, NE C. Române).
Dimpotrivă, pe depozitele argiloase apar soluri greu permeabile, bogate în
elemente minerale, mai puţin levigate, mai bogate în humus şi elemente nutritive, de
multe ori cu procese de hidromorfism. Pe depozitele foarte argiloase se formează
vertisolurile (C. Piteştiului, Oltenia, piemonturile din Banat şi Crişana).

Pe argilele cu carbonaţi şi pe marne apar pseudorendzinele în Pod. Transilvaniei,

Pod. Getic, Subcarpaţi.
Rocile salifere impun formarea solonceacurilor sau soloneţurilor, în Pod.
Transilvaniei, C. Moldovei, Dep. Elanului.
Pe de altă parte, larga prezenţă a loessului şi depozitelor loessoide în
regiunile de câmpie şi podiş au favorizat desfăşurarea clară a zonalităţii orizontale.

O situaţie aparte apare în cazul existenţei unor strate alternante, cu

proprietăţi diferite, foarte importantă fiind înclinarea acestora faţă de suprafaţa
terenului.
Dacă stratele sunt orizontale sau au o înclinare slabă, sunt prinse în procesul
de solificare mai multe strate cu însuşiri diferite pe care le vor imprima şi solului,
caz frecvent întâlnit în Pod. Bârladului.
Dacă înclinarea stratelor este mare atunci prezintă importanţă grosimea lor.
Astfel, dacă ele sunt subţiri se va forma un singur sol pe un material eterogen, în
schimb, dacă sunt late vom avea de-a face cu fâşii de soluri variate formate pe
depozite diferite. Acolo unde înclinarea este mare, se va forma tot un singur sol pe
un depozit deluvial rezultat prin amestecarea stratelor.
Dacă există şi iviri de rocă dură, depozitul deluvial va conţine şi schelet şi în
general partea superioară a versantului prezintă material mai grosier, iar cea
inferioară material mai fin, grosimea depozitului deluvial crescând spre baza
versantului.
PLUS IMAGINI CURS PENTRU EXEMPLIFICARE

TIMPUL

Ca factor pedogenetic, timpul reprezintă durata de manifestare a

pedogenezei, referindu-se practic la vârsta solurilor, care se corelează cu vârsta
teritoriului în care acestea s-au format.
În general, vârsta solurilor creşte de la câmpie spre munte, solurile cele mai
tinere fiind cele din lunci şi zone de divagare.
O corelare între vârsta reliefului şi cea a solurilor se poate realiza numai
atunci când nu au avut loc modificări climatice sau aporturi de noi materiale, cazuri
foarte rare.
Distingem după vârstă trei grupe mari de soluri :

 actuale
 moştenite sau transmise
 fosile

Solurile actuale reprezintă soluri a căror geneză este determinată de

condiţiile climatice actuale şi sunt ulterioare ultimei glaciaţiuni. Aici pot fi încadrate
solurile neevoluate de luncă, litosolurile, regosolurile şi cele mai multe dintre solurile
zonale şi intrazonale din România. Ele au un ciclu scurt de evoluţie şi sunt
monofazice.
Solurile actuale pot fi îngropate, atunci când sunt acoperite cu un material
din care s-a format alt sol

Solurile moştenite reprezintă soluri vechi a căror geneză a fost determinată de

condiţii bioclimatice anterioare celor actuale şi care mai sunt utilizate de vegetaţie.
Pot fi monofazice precum solurile brun roşcate, sau polifazice precum solurile roşii
din M. Bantului şi Apuseni.
Acestea din urmă, îşi păstrează caracterele numai pe arealele cu calcare aproape de
suprafaţă, în celelalte cazuri, partea superioară a profilului a fost transformată
conform condiţiilor
actuale, caracterele moştenite păstrându-se numai în partea inferioară.
De asemenea, unele soluri profunde din piemonturi şi platforme prezintă un
suborizont
B de culoare închisă care indică evoluţia lor din vertisoluri.
În Dobrogea de sud, apar cernoziomuri (karasulukurile) care prezintă în
partea
inferioară culori roşii moştenite de la solurile villafranchiene, partea superioară
fiind închisă la
culoare.
Solurile fosile reprezintă soluri vechi formate în condiţii climatice anterioare
celor
actuale şi care nu mai sunt utilizate de către vegetaţie.
Acestea pot fi îngropate, exhumate sau conservate (mumificate), ultimele
negăsindu-se
pe teritoriul României. Solurile îngropate pot fi compuse şi complexe.
În primul caz materialul acoperitor se află într-un nou ciclu evolutiv dar
recent, motiv
pentru care nu a fost afectat şi vechiul sol.
În cel de-al doilea caz materialul acoperitor este vechi, motiv pentru care
procesele
pedogenetice actuale afectează şi vechiul sol.
Solurile fosile apar în România în regiunile de câmpie şi de podiş acoperite
cu loess şi
depozite loessoide.
În acest sens, au fost separate în estul Dobrogei de sud şi în faleza Mării
Negre patru
benzi de soluri fosile alcătuite din cernoziomuri (corespunzătoare fazelor uscate) şi
soluri brun
roşcate (corespunzătoare fazelor umede cu influenţe mediteraneene).
Secţiuni asemănătoare, dar fără cernoziomuri apar şi în Dobrogea de nord,
C. Română
şi C. Tisei.
VEGETAŢIA, FAUNA ŞI MICROORGANISMELE

 Vegetaţia
Factorul biologic este strâns legat de cel climatic, de multe ori fiind utilizată
formularea « factorul bioclimatic ».
La nivelul României se constată un evident paralelism, observat de către
Gheorghe Munteanu Murgoci (1911), între zonele de climă, vegetaţie şi sol, aşa
numita zonalitate bio-pedo-climatică.
În general, în România există 3 zone de vegetaţie : stepa, forestieră, alpină.
 Stepa – KS, CZ
 Silvostepă – FZ
 Pădurea de cvercinee – FZ, EL, LV
 Pădurea de amestec stejar/fag – EL, LV, DC
 Pădurea de fag sau amestec fag/răşinoase – EC, DC
 Pădurea de conifere – DC, EP, PD
 Zona subalpină – PD
 Zona alpina – HS
Antestepă – zonă continuă cu caracter de tranziţie între stepă şi pădurile
umede, care în trecut a constituit teritoriul de înaintare şi retragere a pădurii în
funcţie de schimbarea condiţiilor climatice.
Silvostepă – zonă de tranziţie între stepă şi pădure, constituită din alternanţe
de vegetaţie de stepă şi de pădure, datorate schimbării condiţiilor de relief sau
litologie.
Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în special, prin
distribuţia spaţială, cantitatea, calitatea şi modul de transformare a resturilor
organice depuse anual la suprafaţa sau în interiorul solurilor.
Imagini curs
Vegetaţia erbacee – în acest caz, principala sursă de resturi organice o constituie
rădăcinile.
Partea aeriană este de cele mai multe ori îndepărtată de către om, animale,
vânt sau se mineralizează rapid. Rădăcinile sunt distribuite în profunzime (>1m),
dar cea mai mare parte este concentrată în primii 40-50 cm.
Cantitatea de resturi organice care ajunge anual în sol depinde de condiţiile
naturale şi de compoziţia pajiştilor :

 plante erbacee anuale 7-30 t/ha pe 1m adâncime

 plante erbacee perene 3-5 t/ha pe 1m adâncime
 microorganisme 1 t/ha pe 1m adâncime
 animale < 1 t/ha pe 1m adâncime

În consecinţă, se formează un orizont superior bogat în humus şi azot,

profund (60-80 cm).
Scăderea conţinutului de humus este foarte lentă în primii 40-50 cm
(înrădăcinarea maximă) şi lentă spre bază.
Rezervele de humus

 soluri de stepă – moderate 130-180 t/ha SB, 170-300 t/ha CZ

 soluri de pajişti alpine – mare datorită mineralizării reduse
Raportul C/N creşte ca valoare de la solurile de stepă spre cele de pajişti
alpine, el indicând gradul de transformare a materiei organice (valori
mici=transformare ridicată).

 Vegetaţia lemnoasă – sursa principală de resturi organice o reprezintă

frunzele, în timp ce rădăcinile lemnoase fine deţin doar 10%. Cantitatea de
litieră lăsată anual la suprafaţa solului variază între 4-6 t/ha.
Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat în humus, dar scurt
(10-20 cm), după care conţinutul de humus scade brusc pe profil.
Caracteristica solurilor dezvoltate sub pădure este concentrarea materiei
organice în primii 20 cm ai solului şi prezenţa nesemnificativă în restul profilului.
Rezervele de humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie de :

 cantitatea anuală de resturi organice

 natura resturilor organice
 condiţiile climatice în care se produce transformarea
 gradul de participare al vegetaţiei erbacee din parterul pădurilor

În cazul solurilor din silvostepă, curba humusului exprimă caractere

specifice ambelor formaţiuni vegetale, datorită alternanţei acestora în decursul
timpului şi prezenţei în parterul pădurii a unui bogat înveliş erbaceu.
Solurile dezvoltate sub păduri de foioase, care au un covor erbaceu slab
dezvoltat, prezintă o curbă a humusului specifică solurilor de sub pădure, cu
concentrare maximă în primii 20 cm.
Solurile dezvoltate sub păduri de amestec sau răşinoase, prezintă o puternică
acumulare de humus în partea superioară care se menţine şi în profunzime. Acest
lucru se datorează cantităţii mari de resturi organice şi transformării lente a
acestora de către ciuperci.
Raportul C/N variază de la 12-15 sub pădurea de foioase, la 15-20 sub
pădurea de conifere.
Vegetaţia lemnoasă influenţează evoluţia solurilor în direcţia bioacumulării
sau podzolirii. Specii precum molidul, pinul, ericaceele, muşchii favorizează
podzolirea datorită acidităţii. Foioasele favorizează în general bioacumularea ca şi
speciile calcifile.
Vegetaţia influenţează pedogeneza şi prin faptul că atenuează intensitatea
eroziunii.

 Fauna
 Acţiunea animalelor asupra solului are drept consecinţă afânarea acestuia,
amestecarea orizonturilor de sol, apariţia unor cavităţi, cuiburi sau canale, crearea
unei structuri specifice zoomorfe (coprolite).
Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol :

 sursă de resturi organice

 mărunţirea resturilor organice
 amestecarea cu partea minerală
 transformarea resturilor organice

Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite tipuri de

sol, solurile de stepă sunt caracterizate prin existenţa crotovinelor, rozotoarele
determinând o carbonatare secundară prin aducerea materialului loessoid la
suprafaţă.
Prezenţa crotovinelor în profilul solurilor de sub pădure reprezintă un
indiciu că solul respectiv a trecut printr-un stadiu de sol de stepă.
Râmele şi viermii de pământ generează excremente bogate în N şi Ca, iar
canalele pe care le crează îmbunătăţesc regimul aerohidric al solului.
Din motivele de mai sus s-a introdus la nivel de subtip caracterul vermic.

Microorganismele

În sol există mai multe categorii de microorganisme, care pot fi grupate astfel
:

 alge
 bacterii
 actinomicete
 ciuperci

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi
diatomeele.
Acestea reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte
variate, ceea ce
determină o largă răspândire a lor în soluri. Îndeplinesc roluri importante în
procesul de
fotosinteză şi în fixarea azotului.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare ( miliarde/1g sol )
şi se împart
în general, în două grupe:

 autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi bioxidul de

carbon din aer şi
energia prin oxidarea substanţelor anorganice.
 heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi bioxidul
de carbon şi energia
prin oxidarea substanţelor organice.

Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în

general, solurilor
formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină.
Au un rol important în procesul de fotosinteză şi în transformarea resturilor
vegetale.
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci,
fiind foarte prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide.
Au o capacitate mai mare decât celelalte microorganisme de a descompune
substanţe organice rezistente ( lignine, celuloză ).
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă în
soluri cu reacţie acidă, formate în general sub padure, având de asemenea un rol
important în transformarea resturilor
vegetale.
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice
fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o
zonalitate a răspândirii acestora, determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a
distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile fizicochimice ale
orizonturilor de sol.
Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care
îşi datorează originea tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului
şi sulfului.

Curs 8. Procesele pedogenetice

PROCESE DE UNIFORMIZARE
Acest tip de procese sunt contrare celor de diferenţiere, generând omogenizarea
profilului de sol.

Procesele vertice

Sunt specifice solurilor sau orizonturilor de sol cu conţinut ridicat de argilă (

> 3O % ) gonflantă (smectit). Manifestarea acestui tip de procese imprimă solului
caractere morfologice particulare, atât în stare umedă, cât şi în stare uscată,
determinate de proprietatea unor anumite varietăţi de argilă de a-şi mări volumul
în stare umedă şi de a se contracta în stare uscată.
Astfel, în timpul perioadelor uscate, argila se contractă, formându-se
crăpături largi ( >1 cm lăţime ) care fragmentează masa solului în agregate cu
dimensiuni mari, având muchii şi colţuri ascuţite.
Dimpotrivă, în perioadele mai umede, argila gonflează, ceea ce face ca
agregatele de sol să preseze unele asupra celorlalte, să alunece, să se întoarcă sau să
se răstoarne, lustruindu-şi în acest mod suprefeţele şi determinând apariţia feţelor
de alunecare oblice ( 10-600 înclinare ). Datorită acestor presiuni, existente în masa
solului şi a deplasării agregatelor de sol, la suprafaţa acestuia apar mici denivelări,
care reprezintă microforme de relief specifice denumite "gâlgăi" sau "coşcove".
Din punct de vedere morfologic, se separă pe adâncimea de manifestare a
acestor procese, orizontul vertic notat cu y, asociat orizonturilor A,B sau C.
Imagini curs

Procesele vermice

Denumirea provine din limba latină, de la vermus=vierme şi se datorează

activităţii faunei din sol. În acest sens, animalele din sol, prin galeriile pe care le
sapă determină deplasarea materialelor în sol, ceea ce implică amestecarea
orizonturilor de sol şi atenuarea clarităţii limitelor dintre acestea.
În acest mod, diferenţierile între orizonturile de sol se estompează, profilul
tinzând să se uniformizeze. Acest tip de proces este frecvent în orizonturile
superioare ale solurilor din regiunea de stepă şi silvostepă.
Trăsăturile specifice pe care activitatea faunei le imprimă solului
(neoformaţii biogene) determină apariţia aşa numitului "caracter vermic",
considerat ca fiind prezent în situaţia în care, cel puţin 50% din volumul orizontului
A şi cel puţin 25% din volumul orizontului subiacent, prezintă aceste trăsături
specifice.
Imagini curs

Procesele criogenice

Sunt specifice zonelor de tundră şi se manifestă prin îngheţ-dezgheţ repetat,

în cazul solurilor saturate cu apă şi care prezintă un orizont permanent îngheţat
(permafrost).
Datorită forţelor mecanice care acţionează , în sol apar caractere specifice de
genul movilelor, cercurilor cu pietre, poligoanelor, a căror apariţie se datorează
crăpării solului şi structurii lamelare, datorată formării lentilelor de gheaţă.
Imagini curs

PROCESE PEDOGENETICE
Pedogeneza, în sensul procesului de formare a solului, reprezintă totalitatea
fenomenelor fizice, chimice şi biologice care se manifestă în pătura superficială a
litosferei şi care determină transformări şi deplasări de substanţe şi importante
schimburi de energie şi materie.
 Astfel, în sol se produc în permanenţă transformări şi translocări ale
constituenţilor, structurări şi reorganizări ale acestora şi pierderi sau aporturi de
constituenţi.
Toate aceste procese se desfăşoară sub influenţa puternică a factorilor de
mediu.
Energia necesară manifestării acestor procese este solară, sintetizată în
biomasa din sol, gravitaţională ( deplasarea apei în sol ) şi chimică ( datorată
reacţiilor de oxidare ).
Procesul de formare al solului este îndelungat şi are ca punct iniţial roca sau
materialul parental şi ca punct final stadiul de echilibru ( climax ) între condiţiile de
mediu, procesele pedogenetice şi aspectul profilului de sol.
În acest fel, diferitele tipuri de sol, se află în multiple stadii evolutive, între
punctul iniţial şi cel final al pedogenezei.
Procesele pedogenetice pot fi clasificate după cum urmează:

DE TRANSFORMARE

DE TRANSLOCARE
PROCESE PEDOGENETICE
DE UNIFORMIZARE (HAPLOIDIZARE)

DE APORT ŞI TRANSPORT

PROCESE ANTROPEDOGENETICE
(PROCESE PEDOGENETICE ANTROPICE)
Acţiunea omului asupra învelişului de sol a început odată cu apariţia agriculturii şi
s-a
intensificat în timp, pe măsură ce aceasta s-a dezvoltat.
Pe anumite suprafeţe, intervenţia antropică este atât de puternică, încât
conduce la
apariţia unor orizonturi pedogenetice sau chiar soluri care nu apar în condiţii
naturale.
Aceste procese sunt încă insuficient studiate şi conform WRB-SR 1994
(World Reference Base for Soil Resources) sunt reprezentate prin următoarele
activităţi :

Lucrarea adâncă a solului – se referă la la prelucrarea mecanică a solului pe

o perioadă îndelungată şi afectează o grosime mai mare a solului decât
arătura normală, determinând amestecarea orizonturilor, distrugerea
structurii, compactarea, reducerea permeabilităţii.
În aceste condiţii se formează orizontul hortic.

Fertilizarea intensă – se referă la aplicarea continuă pe sol de fertilizanţi

fără material mineral (gunoi de grajd, compost, deşeuri menajere). Se
formează orizontul plaggen.
 Adaosuri de materiale străine – se referă la aplicarea continuă pe sol a unor
materiale silicatice cu conţinut ridicat de substanţe minerale (nisip, material
pământos, îngrăşăminte). Se formează orizontul terric.

Adaosuri de sedimente prin apa de irigaţie – se referă la suprafeţele irigate

frecvent şi unde apa de irigaţie conţine cantităţi mari de suspensii minerale,
săruri solubile sau materie organică, care se depun deasupra orizontului de
suprafaţă sau în interiorul lui. Se formează orizontul iragric.
Cultivarea submersă – se referă la orezării, unde datorită tehnologiei
specifice de cultivare (apă în exces), orizontul de suprafaţă se destructurează,
devine greu permeabil în condiţiile predominării ferolizei. Se formează un
orizont specific denumit antracvic.
Plus imagini curs

PROCESE PEDOGENETICE
DE APORT ŞI TRANSPORT

Acest tip de procese implică încetinirea pedogenezei şi menţinerea solurilor în stadii

incipiente de evoluţie. Sunt considerate ca făcând parte din această categorie
următoarele procese:

SEDIMENTAREA
DENUDAŢIA
SOLIFLUXIUNEA

Sedimentarea implică un aport de material depus la suprafaţa solului care

este preluat în procesul de solificare. Acest proces este specific luncilor (datorită
aluvionării), zonei de la baza versanţilor (datorită eroziunii), zonelor vulcanice
(datorită depunerii cenuşii vulcanice) şi celor aride (datorită depunerii prafului).
În urma aportului continuu de material, pedogeneza este întreruptă, solurile
menţinându-se într-un stadiu incipient de evoluţie, cazul solurilor aluviale, solurilor
acoperite sau psamosolurilor.
Procesul natural de denudare, specific regiunilor montane şi deluroase are ca
efect întinerirea permanentă a solurilor prin echilibrarea raportului existent între
rata denudării şi cea a solificării. În această situaţie, solurile se află într-un stadiu
incipient de evoluţie, cazul regosolurilor, litosolurilor şi al unor cambisoluri.
Procesele de solifluxiune precum şi alte procese de alunecare, specifice
solurilor formate în zone de pantă, determină perturbări ale procesului de
pedogeneză şi implicit încetinirea acestuia.
Imagini stii unde gasesti

PROCESE PEDOGENETICE
DE TRANSFORMARE
Acest tip de procese,determină modificări pe loc ( "in situ" ) care afectează atât
componentul mineral cât şi pe cel organic.

Al terarea

Procesul de alterare poate fi analizat sub două aspecte, primul aflat în

strânsă legatură cu fazele iniţiale ale formării solului şi anume apariţia scoarţei de
alterare, iar cel de-al doilea, legat de manifestarea directă în profilul de sol şi
condiţionarea apariţiei unor orizonturi specifice.
În prima situaţie, alterarea se desfăşoară pe două direcţii, dezagregarea şi
alterarea chimică.

Dezagregarea determină fărâmiţarea rocilor sub acţiunea agenţilor externi,

fără a fi schimbată compoziţia chimică a acestora.

Alterarea chimică determină printr-o gamă largă de procese - hidratarea,

hidroliza, dizolvarea, carbonatarea, oxido-reducerea - transformarea chimică a
produselor rezultate în urma dezagregării.

Manifestarea celor două procese conduce la apariţia scoarţei de alterare.

În cea de-a doua situaţie este vorba despre procesele de alterare care impun
apariţia unui orizont specific, B cambic ( Bv ) căruia îi sunt caracteristice o uşoară
îmbogăţire în argilă şi o culoare gălbuie.
Tot în acest context, trebuie adăugată şi alterarea care se desfăşoară în
arealele cu roci vulcanice, unde există minerale fără organizare cristalină ( allofane )
şi care impun caractere specifice orizontului B cambic.

Bioacumularea

Reprezintă un proces esenţial al formării solurilor, având de asemenea, un

caracter general, în sensul că se manifestă la toate solurile.

Bioacumularea constă în acumularea în sol şi la suprafaţa acestuia, de

substanţe organice, îndeosebi sub formă de humus.

Acest proces depinde în primul rând de factorul biologic, prin care înţelegem
cantitatea şi calitatea resturilor vegetale lăsate anual de către plante şi activitatea
animalelor şi microorganismelor din sol.
În funcţie de regimul termic şi aerohidric al solului, procesul de
bioacumulare poate evolua în trei direcţii:

MINERALIZARE
 HUMIFICARE
TURBIFICARE

În condiţiile unui climat cald şi umed, resturile organice sunt intens

transformate având însă loc şi o puternică mineralizare a acestora, fapt pentru
care, în sol nu se acumulează humus, dar se produce o circulaţie activă a
substanţelor minerale, în sistemul sol-plantă.
Pe de alt parte, în condiii climatice cu umiditate redus ( în special regiunea de
step-silvostep ) procesele de humificare sunt dominante, comparativ cu cele de
mineralizare, ceea ce determin o intens acumulare a humusului în sol.
În regiunile reci, cu precdere în arealele cu exces de umiditate,
transformarea resturilor organice este foarte lent, acestea acumulându-se în sol
sub form de turb ( resturi vegetale aflate în diferite stadii de descompunere )
datorit procesului de turbificare.

Ca urmare a manifestării acestor trei procese, caracterele morfologice ale

orizonturilor de sol, formate prin bioacumulare vor fi diferite.
În situaţia în care rezultă materie organică bine humificată şi intim
amestecată cu partea minerală a solului, se formează un orizont de tip A (molic,
umbric, ocric).
Atunci când, materia organică este slab humificată, în sensul că resturile
vegetale se găsesc în diferite stadii de descompunere, se formează orizonturile
organice O ( de litieră, de fermentaţie, de humificare ) şi cel turbos, T ( fibric, hemic,
sapric ), acesta din urmă, în prezenţa excesului de umiditate care impune ca proces
dominant turbificarea.

Gleizarea şi stagnogleizarea

Reprezintă procese pedogenetice similare, care se manifestă numai în

condiţiile existenţei în sol a excesului de umiditate. Acesta poate fi de natură
freatică, provenind dintr-o pânză freatică aflată aproape de suprafaţă ( ad. < 2 m )
sau de natură pluvială.
Procesele care au loc sub influenţa excesului de umiditate provenit din pânza
freatică, poartă denumirea de procese de gleizare şi afectează în special, partea
inferioară a profilului de sol.
Excesul de umiditate de natură pluvială afectează mai ales, partea
superioară a profilului de sol şi se datorează acumulării şi stagnării apei provenite
din precipitaţii, în zonele cu relief plan sau depresionare, cu precipitaţii ridicate şi în
condiţiile existenţei unui orizont de sol impermeabil. Excesul de umiditate de
natură pluvială se mai poate manifesta la poalele şi în partea inferioară a
versanţilor din regiunea de deal-podiş.
Aceste procese sunt cunoscute sub denumirea de procese de stagnogleizare,
termenul provenind de la « stagnare » şi arată că excesul de umiditate nu îşi are
originea în pânza freatică.
Cele două procese ale căror esenţă este dată de prezenţa unor active reacţii
de oxido-reducere, imprimă orizonturilor de sol caractere morfologice specifice. În
general, elementele chimice care suferă intense oxidări şi reduceri sunt fierul şi
manganul.
În acest sens, se formează orizonturile gleice ( G ) si stagnogleice ( W )
caracterizate printr-un aspect marmorat, distrugerea structurii şi implicit, creşterea
masivităţii şi compactităţii.

GLEIZAREA

A Percolare

----------------------------------------------------

Go Fluctuaţiile apei freatice

-----------------------------------------------------
-----------------------------------------------------
-----------------------------------------------------
Nivel freatic
Gr -----------------------------------------------------
-----------------------------------------------------
-----------------------------------------------------
 precipitaţii STAGNOGLEIZAREA

A Percolare

-----------------------------------------------------------------

BtW Orizont
impermeabil
supraumezit Apă stagnantă

-----------------------------------------------------------------

PROCESE PEDOGENETICE
DE TRANSLOCARE

Acest tip de procese implică deplasarea unor compuşi pe verticală, în interiorul

solului, fapt care determină diferenţierea profilului de sol.

Eluvierea şi iluvierea

Eluvierea reprezintă procesul de deplasare pe verticală, în profilul de sol, a

constituenţilor prin intermediul apei.
Constituenţii care pot fi deplasaţi sunt în general sărurile, argila, oxizii şi
silicea.
În funcţie de modul specific în care se realizează această deplasare, eluvierea
poate fi fizico-chimică (levigare) şi mecanică (migrare).
Levigarea se referă la săruri şi presupune deplasarea acestora în soluţie, în
timp ce migrarea implică deplasarea în suspensie, fără schimbarea compoziţiei
chimice şi se referă la substanţele coloidale (argilă, oxizi, humus, silice).
Sărurile cu diferite grade de solubilitate, sunt levigate spre baza profilului de
sol, cele greu solubile (în special carbonatul de calciu) menţinându-se în profilul
solurilor specifice stepei şi silvostepei.
 A LEVIGARE

Na
K
(Ca)

Cca

Migrarea este un proces specific coloizilor solului, care sunt deplasai descendent,
în suspensie, sub form de particule foarte fine, pân la diferite adâncimi în
profilul de sol.
Pentru a se produce migrarea, trebuie s se îndeplineasc o condiie
esenial i anume, îndeprtarea srurilor, deoarece, prezena acestora, prin
efectul lor coagulant, impiedic dispersarea coloizilor i trecerea lor în suspensie.
Acest tip de eluviere este specific zonelor mai umede, cum ar fi cele
subcarpatice i carpatice.
Efectul manifestrii proceselor de eluviere îl constituie apariia unui
orizont srcit în constitueni, cu caractere morfologice proprii, denumit eluvial
i notat cu E ( luvic, albic, spodic ).
În acelai timp, constituenii eluviai din partea superioar a profilului
de sol, se acumuleaz ( sunt iluviai ) în partea sa intermediar sau inferioar.
Practic, procesul de iluviere reprezint acumularea constituenilor eluviai
din partea superioar a profilului de sol, în partea sa intermediar sau inferioar,
într-un orizont B( argiloiluvial, spodic ) sau ( carbonatoiluvial ),pe care le
îmbogesc, dup caz, în carbonat de calciu, argil, humus sau sescvioxizi.
 A ARGILOILUVIERE

E
argilă

Na
K
Ca

A PODZOLIRE

MATERIE
E ORGANICĂ

Bhs SESCVIOXIZI

Bs

Na
K
Ca

C
 FERALLITIZARE
A
Na
E K SESCVIOXIZI
Ca

SILICE

Salinizarea şi alcalizarea

Procesul de salinizare are ca efect îmbogăţirea profilului de sol în săruri

solubile (în special cloruri şi sulfaţi), iar cel de alcalizare, îmbogăţirea complexului
coloidal al solului, în sodiu adsorbit.
Salinizarea se produce în condiţiile existenţei unei pânze freatice
mineralizate, situată la adâncime mică şi a unui drenaj defectuos al solului, sau în
prezenţa unui material parental salifer. În aceste situaţii, sărurile urcă prin
capilaritate şi îmbogăţesc orizonturile superioare ale solului determinând formarea
orizonturilor salic (sa) şi salinizat (sc) în funcţie de intensitatea de manifestare a
procesului.
Alcalizarea se produce în condiţii asemănătoare salinizării, numai că de
această dată, se constată pătrunderea în cantitate mare a ionilor de sodiu în
complexul coloidal al solului şi apariţia orizonturilor natric (na) şi alcalizat (ac).
Acest tip de procese se asociază frecvent celor de gleizare.
 A
EVAPORARE/
PRECIPITARE
sa

CLORURI
SULFAŢI

C
-------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------
NIVEL FREATIC -------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------
---------------------------------------

SALINIZARE
Pentru mai multe exemplificatri va puteti delecta cu imaginile din curs

Curs 9. CLASIFICAREA SOLURILOR

La nivel mondial sunt utilizate mai multe clasificări ale solurilor, dintre care vom
prezenta pe cele mai importante, în funcţie de aria lor de folosire. Practic,
clasificarea solurilor are ca scop gruparea acestora în clase, după criteriul
similitudinii proprietăţilor.
Primele clasificări ale solurilor au fost alcătuite în secolul al XIX-lea, în
Germania şi se bazau în principal, pe o singură proprietate sau particularitate a
solului, plecând de la concepţia eronată că acesta reprezintă o rocă sau un simplu
material rezultat prin alterarea rocii. În acest sens cităm clasificarea fizică a lui
Thaer A., clasificarea petrografică a lui Fallou F. A., cea chimică a lui Knop, sau cea
geologică a lui Richthofen.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX apare în Rusia
clasificarea naturalistă (Dokuceaev V.V.), care considera solul corp natural dinamic,
aflat în strânsă interacţiune cu mediul.
În ultimele decenii ale secolului XX, s-a dezvoltat un nou sistem de clasificare
a solurilor, bazat pe proprietăţile acestora, pe cât posibil măsurabile, elaborat de
americani şi preluat cu unele ajustări şi de F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Agricultură şi Alimentaţie).

Sisteme de clasificare folosite la nivel mondial

Clasificarea rusă

Clasificarea rusă, care la avut ca principal promotor pe Dokuceaev V.V., este

o clasificare naturalistă bazată pe triada, factori de mediu-procese pedogenetice-
proprietăţile solurilor. Mai este cunoscută şi sub denumirea de clasificarea genetico-
geografică, deoarece ţine cont de caracterul procesului de formare a solului şi
prezintă ca principală unitate taxonomică, tipul genetic de sol.
Această clasificare, completată de Sibirţev, grupează tipurile genetice de sol,
în număr de 13, în trei clase principale, zonale, intrazonale şi azonale :

Soluri zonale: lateritice, loessice eoliene, castanii, cernoziomice, cenuşii de

pădure, podzolice, de tundră.
Soluri intrazonale: soloneţuri, de mlaştină, humicocarbonatice.
Soluri azonale: scheletice, aluviale, de luncă.

Conform acestei clasificări, solurile zonale s-au format sub influenţa condiţiilor
generale de solificare, în special a factorilor bioclimatici, ocupând spaţii foarte
întinse în regiunile de şes.
Solurile intrazonale ocupă suprafeţe restrânse în interiorul spaţiilor specifice
solurilor zonale şi formarea lor este condiţionată de factori locali.
Solurile azonale erau considerate a fi acelea care nu prezentau diferenţieri
ale orizonturilor de sol, dar în prezent această clasificare nu se mai aplică,
considerându-se că toate solurile sunt influenţate mai mult sau mai puţin de
condiţiile de formare specifice zonei în care se dezvoltă.
Clasificarea rusă reuşeşte să surprindă legăturile strânse între tipurile
genetice de sol şi condiţiile de formare, furnizând de asemenea nomenclatorului
internaţional denumiri de soluri, precum cernoziom, podzol, solonceac, soloneţ.

Clasificarea americană

Clasificarea americană este o clasificare genetică bazată pe proprietăţile

solului şi a fost elaborată în anul 1975 sub denumirea de “Soil Taxonomy”. Această
clasificare foloseşte 6 unităţi taxonomice (ordin, subordin, grupă mare, subgrupă,
familie, serie), încadrarea solurilor într-una din aceste unităţi taxonomice
realizându-se pe baza orizonturilor de diagnostic şi a caracterelor diagnostice.
La nivel superior au fost stabilite 11 ordine de sol, după cum urmează:

Entisol – soluri puţin evoluate fără orizonturi diagnostice

 Vertisol – soluri cu argilă gonflantă, în care masa de sol a suferit procese de
vertisolaj
Inceptisol – soluri tinere având orizont cambic
Aridisol – soluri din climat arid
Mollisol – soluri cu orizont molic
Spodosol – soluri cu orizont spodic
Gelisol – soluri cu permafrost
Ultisol – soluri cu orizont Bt (Bargilic) foarte alterat şi debazificat
Oxisol – soluri cu orizont oxic
Histosol – soluri organice sau turboase
Andisol – soluri dezvoltate pe roci vulcanice

Sistemul Român de Clasificare a Solurilor a preluat din clasificarea

americană noţiunile de orizont şi caracter diagnostic, precum şi o serie de denumiri
ale solurilor (vertisol, molisol, spodosol, histosol).

Clasificare cu imagini vezi curs

Clasificarea F.A.O.

Sub coordonarea F.A.O. (Food and Alimentation Organisation) şi

U.N.E.S.C.O., în perioada 1961-1981 a fost elaborată Harta solurilor lumii, scara
1 : 5 000 000, folosindu-se pentru prima dată o legendă unică pentru toate
continentele.
În anul 1988 s-a publicat sub aceeaşi coordonare Legenda revizuită a
Hărţii solurilor lumii, iar în anul 1993 a fost publicată Harta resurselor de sol ale
lumii, scara 1 :25 000 000.
De asemenea, în anul 1998 Societatea Internaţională pentru Ştiinţa
Solului a publicat Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (World
Reference Base of Soil Resources) în care au fost separate la nivel de glob, 30 de
grupe de sol de referinţă, pe care le prezentăm în continuare pe scurt.

Soluri minerale condiţionate de climate tropicale şi subtropicale umede

Feralsolurile - FR

Denumirea provine din limba latină de la ferrum şi aluminium. Reprezintă

solurile cel mai intens alterate de pe Glob şi pot atinge grosimi de zeci de metri.
Prezintă orizont B feralic (oxic) alcătuit din oxizi de fier şi aluminiu hidrataţi, argilă
caolinitică şi cuarţ. Deţin o suprafaţă de 7,4% (fig. 1), în special în nordul Americii
de Sud şi centrul Africii. Profilul de sol este de tipul A-B-C, are între 8-10 m
grosime, potenţialul de fertilitate este redus şi sunt folosite silvic (pădure tropicală).
 Plintosolurile – PT

Sunt soluri care conţin peste 25% din volum plintit (amestec de fier, argilă
caolinitică şi cuarţ), într-un strat de cel puţin 15 cm grosime în primii 50 cm ai
solului. Denumirea provine din limba greacă, de la plinthos=cărămidă. Plintitul are
culoare cenuşie-albăstruie cu pete roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În
stare umedă poate fi tăiat cu un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte
ireversibil formând cuirase feruginoase. Ocupă o suprafaţă de 0,4% în regiunile cu
relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau platouri (Brazilia, Congo, India,
Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri feralitice afectate de hidromorfism
(exces de umiditate) şi au o fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului
edafic, excesului de umiditate şi compactităţii.
Acrisolurile – AC

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu capacitate redusă de

schimb cationic şi grad de saturaţie în baze <50%. Denumirea provine din limba
latină de la acris=foarte acid şi deţin 6% la nivel mondial. Formula profilului de sol
este A-E-Bt-C, orizontul E nu prezintă nici trecere bruscă nici glosică, orizontul Bt
este de culoare brun-roşcată sau roşie, iar argila nu este distribuită uniform pe
profil ca la nitisoluri. Apar în regiunea tropicală/subtropicală umedă sub vegetaţie
arborescentă. Sunt sărace în materie organică şi nutrienţi având o fertilitate slabă
pentru culturi agricole, dar bună pentru vegetaţia naturală. Deoarece dau două
recolte pe an sunt totuşi folosite în sistemul de agricultură itinerantă.

Alisolurile – AL

Sunt soluri cu orizont Bt şi se deosebesc de luvisoluri, acrisoluri şi lixisoluri

printr-o capacitate mai mare de schimb cationic, grad de saturaţie în baze <50% şi
un conţinut mai ridicat de aluminiu schimbabil. Denumirea provine din latină de la
aluminium şi deţin 0,7% în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în
asociaţie cu acrisolurile. Au o fertlitate bună pentru vegetaţia naturală şi redusă
pentru culturi.
Nitisolurile – NT

Denumirea provine din limba latină de la nitidus=strălucitor, deoarece

prezintă un orizont Bt cu agregate cu feţe lucioase, poliedrice. Nu prezintă orizont
E, iar limita între A şi B este difuză, conţinutul de argilă nu descreşte de la maximul
înregistrat cu >20% în primii 150 cm. Deţin 1,9% în climatul tropical cu două
anotimpuri (umed/uscat), pe relieful mai înalt, pe roci bazice/intermediare. Profilul
este de tipul A-AB-Bt-C şi are o culoare roşie. Sunt solurile cele mai fertile din zona
tropicală, fiind larg utilizate în agricultură.

Lixisolurile – LX
Se deosebesc de acrisoluri printr-un grad de saturaţie în baze >50% în orizontul Bt.
Ele realizează tranziţia între acrisoluri şi solurile din regiuni mai aride, apărând în
climatul tropical subumed (păduri xerofile, savane, fig. 2). Au probleme de utilizare
asemănătoare acrisolurilor cu excepţia amendării calcaroase.
Plintosolurile – PT

Sunt soluri care conţin peste 25% din volum plintit (amestec de fier, argilă
caolinitică şi cuarţ), într-un strat de cel puţin 15 cm grosime în primii 50 cm ai
solului. Denumirea provine din limba greacă, de la plinthos=cărămidă. Plintitul are
culoare cenuşie-albăstruie cu pete roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În
stare umedă poate fi tăiat cu un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte
ireversibil formând cuirase feruginoase. Ocupă o suprafaţă de 0,4% în regiunile cu
relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau platouri (Brazilia, Congo, India,
Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri feralitice afectate de hidromorfism
(exces de umiditate) şi au o fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului
edafic, excesului de umiditate şi compactităţii.

Acrisolurile – AC

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu capacitate redusă de

schimb cationic şi grad de saturaţie în baze <50%. Denumirea provine din limba
latină de la acris=foarte acid şi deţin 6% la nivel mondial. Formula profilului de sol
este A-E-Bt-C, orizontul E nu prezintă nici trecere bruscă nici glosică, orizontul Bt
este de culoare brun-roşcată sau roşie, iar argila nu este distribuită uniform pe
profil ca la nitisoluri. Apar în regiunea tropicală/subtropicală umedă sub vegetaţie
arborescentă. Sunt sărace în materie organică şi nutrienţi având o fertilitate slabă
pentru culturi agricole, dar bună pentru vegetaţia naturală. Deoarece dau două
recolte pe an sunt totuşi folosite în sistemul de agricultură itinerantă.
Alisolurile – AL

Sunt soluri cu orizont Bt şi se deosebesc de luvisoluri, acrisoluri şi lixisoluri

printr-o capacitate mai mare de schimb cationic, grad de saturaţie în baze <50% şi
un conţinut mai ridicat de aluminiu schimbabil. Denumirea provine din latină de la
aluminium şi deţin 0,7% în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în
asociaţie cu acrisolurile. Au o fertlitate bună pentru vegetaţia naturală şi redusă
pentru culturi.

Soluri minerale condiţionate de climate aride/semiaride

Calcisolurile – CL

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Cca şi a unui orizont A sărac în
humus. Denumirea provine din latină de la calcium şi deţin 7,5% în regiunile aride
şi semiaride (mai ales) din climatul temperat şi subtropical (fig. 3). Au o fertilitate
foarte redusă datorită deficitului de umiditate şi sunt folosite ca păşuni.

Gipsisolurile – GY

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont cu acumulare de gips situat la

mică adâncime şi un orizont A sărac în materie organică. Se aseamănă cu
calcisolurile, deţin 1,1% în regiuni foarte aride din Algeria, Tunisia, Siria, Irak,
Spania, statul american Texas, Mexic, sudul Australiei, Namibia. Au fertilitate
foarte redusă datorită deficitului de umiditate şi nu pot fi irigate datorită dizolvării
gipsului.

Solonceacurile – SC

Prezintă în partea superioară (primii 20-30 cm) o puternică acumulare de

săruri uşor solubile. Au o formulă de tip A-C şi deţin 2% în arealele joase, slab
drenate din zona aridă/semiaridă, uneori şi semiumedă. Denumirea provine din
rusă de la sol=sare şi sunt practic inutilizabile datorită costurilor mari ale măsurilor
ameliorative.

Soloneţurile – SN

Prezintă un orizont B natric cu saturaţie ridicată în Na schimbabil şi o

formulă de tipul A-Btna-C sau A-E-Btna-C. Deţin 0,7% în aceleaşi areale cu
solonceacurile. Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite ca pajişti.

Durisolurile – DR

Sunt caracterizate prin prezenţa la mică adâncime (primii 100 cm) a

duripanului (strat întărit cu silice secundară) sau a nodulelor întărite. Apar în
climatul mediteraneean sau în cele aride/semiaride. Formula profilului este A ocric-
duripan (30cm-4m grosime) şi au culoare roşie. Au fertilitate redusă fiind folosite ca
păşuni, iar în regim irigat pot fi cultivate.

Soluri minerale condiţionate de climatul temperat de tip stepic

Kastanoziomurile – KS

Reprezintă soluri cu acumulare de humus relativ redusă formate în stepa

mai uscată. Formula profilului de sol este Am-AC-Cca şi deţin 3,2% la tranziţia
dintre deşerturi şi stepă (fig. 4). Acumularea de humus şi spălarea sărurilor sunt
reduse datorită cantităţii mici de precipitaţii, fiind carbonatice de la suprafaţă.
Denumirea provine din latină de la castaneo=castană. Sunt folosite ca păşuni şi se
cultivă numai în regim irigat.
 Cernoziomurile – CH

Reprezintă soluri cu acumulare mare de humus, formate în stepă şi

silvostepă. Prezintă orizont A molic şi un orizont Cca situat la mai puţin de 125 cm
adâncime şi deţin 2,2% în stepele Europei, Asiei şi Americii de Nord (fig. 5).
Formula profilului Am-AC-Cca, Am-Bv-Cca, Am-Bt-Cca. Au potenţial de fertilitate
foarte bun şi sunt folosite pentru culturi, necesitând irigaţii.

Faeoziomurile – PH

Prezintă orizont Am-Bt-C (sau Cca la peste 125cm adâncime) iar denumirea
provine din greacă de la phaios=întunecat. Deţin 1% în preeria nord americană,
Argentina, Uruguay, China de Nord-Est, Europa Centrală (câmpiile dunărene, fig.
4). Au o fertilitate chiar mai bună ca a cernoziomurilor datorită reacţiei uşor acide
şi umidităţii mai mari, fiind folosite pentru culturi agricole.

Soluri minerale condiţionate de climate temperate umede şi subumede

Luvisolurile – LV

Prezintă orizont Bt cu grad de saturaţie în baze >50% şi o formulă a

profilului de sol de tipul O-Ao-Bt-C sau O-Ao-E-Bt-C. Deţin 4,5% în zona pădurilor
de foioase din Europa, Asia şi America de Nord (fig. 5). Fertilitatea este moderată
sau redusă fiind folosite pentru cartof, porumb, viţă de vie sau plantaţii de măslini.
Planosolurile – PL

Se caracterizează prin formarea unui exces temporar de umiditate în partea

superioară a profilului, datorită prezenţei unui orizont Bt. Trecerea între
orizonturile E şi Bt se realizează brusc, iar formula profilului de sol este O-A-Ew-
Btw-C. Deţin 1,1% în climatul temperat continental şi cel tropical cu două
anotimpuri, pe suprafeţe plane sau depresionare, denumirea provine din latină de la
planus=plat, orizontal. Potenţial de fertilitate este slab, utilizarea principală fiind
cea pastorală sau silvică.

Albeluvisolurile – AB

Realizează tranziţia între luvisoluri şi podzoluri şi deţin 1,9% în climatul

temperat răcoros, în special sub pădure. Prezintă orizont E albic care trece în
orizontul Bt sub formă de limbi (caracter glosic), formula profilului de sol fiind O-
A-Ea-Bt-C. Prezintă exces de umiditate şi au fertilitate scăzută pentru agricultură
fiind folosite ca păduri şi pajişti.

Podzolurile – PZ
 Sunt soluri care prezintă orizont spodic (Bs, Bhs) şi deţin o suprafaţă de
3,6%. Apar în special în emisfera nordică, la sudul zonei de tundră din Europa, Asia
şi America de Nord, sub păduri de conifere (fig. 5). Pot apărea şi în climatul tropical
umed şi temperat atlantic. Formula profilului de sol este de tip O-A-E-Bhs-C(R) sau
O-A-Bs-C(R). Denumirea provine din limba rusă de la pod=sub şi zola=cenuşă.
Grosimea solului este redusă în zona nordică şi montană (<1m) şi mare în cea
tropicală (2-3m). Au un potenţial redus de fertilitate şi sunt utilizate silvic sau
pastoral.
Umbrisolurile – UB

Reprezintă soluri cu orizont B cambic şi orizont A umbric închis, bogat în

materie organică, V<50% şi reacţie acidă. Denumirea provine din latină de la
umbra=închis. Apar în NV Europei, faţada atlantică a Europei, Islanda, insulele
Britanice şi zonele montane înalte din Europa, Asia, America de Sud, Australia şi
America de Nord. Profilul este de tip A-Bv-C. Sunt utilizate predominant ca pajişti
şi silvic.

Soluri minerale condiţionate de climatul arctic

Criosolurile – CR

Reprezintă soluri care prezintă un strat permanent îngheţat în primii 100 de

cm. Ocupă suprafeţe întinse în Alaska, nordul Canadei, al Europei şi Rusiei,
Groenlanda, Antarctica şi zonele montane cele mai înalte. Predomină procesele
criogenice : îngheţ-dezgheţ, crioturbaţii, sortarea criogenică, crăpături termale şi
segregarea de gheaţă. Sunt utilizate ca pajişti dar şi silvic şi mai rar agricol.

Soluri minerale condiţionate de vârsta limitată

Cambisolurile – CM

Sunt soluri moderat dezvoltate brune sau roşii, care au faţă de materialul
parental modificări de culoare, structură şi textură, prezentând orizont B cambic.
Ocupă 6,2% cele mai răspândite din lume, în climatul temperat şi subpolar, dar şi în
cel tropical/subtropical în teritorii fragmentate şi accidentate, pe pante. Evolutiv
reprezintă tranziţia între leptosoluri/regosoluri şi luvisoluri/podzoluri (clima
temperată) sau lixisoluri/feralsoluri (climă caldă şi umedă). Profil de tip A-Bv-C, iar
denumirea provine din italiană de la cambiare=schimbare. Cele acide au fertilitate
scăzută fiind folosite silvic, iar cele saturate în baze sunt mai bune fiind folosite ca
pajişti sau livezi.
Soluri minerale condiţionate de roca parentală

Arenosolurile – AR

Denumirea provine din latină de la arena=nisip şi reprezintă soluri nisipoase

pe cel puţin 100 cm adâncime, care de obicei prezintă doar un orizont A ocric.
Ocupă o suprafaţă de 2% în regiunile aride şi chiar semiaride. Au fertilitate extrem
de scăzută fiind folosite ca pajişti sau silvic şi putând fi cultivate numai în regim
irigat.
Vertisolurile – VR

Denumirea provine din latină de la vertere=a se învârti, a se întoarce şi apar

pe depozite argiloase gonflante. Nu sunt diferenţiate datorită omogenizăriilor prin
procese vertice, prezentând orizont vertic între 25-100 cm adâncime. Ocupă o
suprafaţă de 2,5% în Australia, India, Sudan, Maroc. Poartă denumirea de regur
(India), tirs (N Africii), smolniţă (Iugoslavia), slitoziom (Rusia). Apar pe terenuri
plane în climat tropical/subtropical şi mai rar în cel temperat cu un sezon umed şi
unul uscat. Profilul este de tip Ay-ACy-C sau Ay-By-C. Au proprietăţi fizice
nefavorabile, dar cu toate acestea sunt cele mai fertile din zona caldă. Sunt cultivate
pe scară largă, mai ales în condiţii de irigaţie (bumbac, grâu, trestie de zahăr, sorg,
porumb), dar se lucrează greu şi cu consumuri mari.

Andosolurile – AN

Denumirea provine din japoneză de la an=închis şi do=sol şi sunt formate pe

cenuşi sau roci vulcanice. Ocupă 1,2% în regiunile cu activitate vulcanică şi au
profil de tipul A-Bv-C (R). Sunt în general fertile pentru pădure şi pajişti, iar în
zona caldă sunt cultivate cu bune rezultate (cafea, cauciuc, banane, citrice, viţă de
vie).
Soluri minerale condiţionate de relief

Leptosolurile – LP

Denumirea provine din greacă de la leptos=subţire şi sunt caracterizate prin

apariţia rocii dure, compacte în primii 30 cm (A-R). Ocupă 16,9% în regiunile
montane, pe versanţi cu pantă accentuată sau culmi înguste, cu eroziune activă, cât
şi în pustiuri. Au un potenţial de fertilitate redus datorită volumului edafic scăzut.
Sunt folosite predominant ca pajişti şi evoluează spre alte soluri în funcţie de pantă,
natura rocii şi condiţiile climatice.

Regosolurile – RS

Denumirea provine din greacă de la rhegos=înveliş şi reprezintă soluri

neevoluate dezvoltate pe sedimente neconsolidate (cu excepţia aluviunilor), având
profil de tip A-C. Ocupă 6,7% din suprafasţa globului mai ales în regiunile arctice
(tundră) şi tropicale/subtropicale aride. Pedogeneza este lentă datorită temperaturii
scăzute, aridităţii şi eroziunii pe pante. Au fertilitate redusă fiind folosite ca pajişti.

Fluvisolurile – FL

Reprezintă soluri în curs de formare caracteristice zonelor de luncă, teraselor

joase, deltelor şi ariilor de divagare şi sunt dezvoltate pe sedimente aluviale recente.
Denumirea provine din latină de la fluvius=fluviu şi prezintă un orizont A urmat de
aluviuni. Ocupă 2,4%, sunt frecvent gleizate şi sunt relativ fertile fiind folosite
complex, atât ca păşuni şi pajişti, dar şi pentru culturi sau zăvoaie.
Gleisolurile – GL

Denumirea provine din rusă de la gley=masă de sol (sunt masive) şi se

formează în condiţiile excesului de apă freatică. Prezintă orizont gleic în primii 50
cm şi au profil de tipul A-AG-G, A-BG-G, A-AG-CcaG. Ocupă 4,6% în regiunile
mlăştinoase din zona tropicală şi temperată nordică. Sunt folosite îndeosebi ca
pajişti şi silvic. Pot fi cultivate numai în condiţiile executării unor lucrări de drenaj.

Soluri minerale condiţionate de activitatea umană

Antrosolurile – AT

Denumirea provine din franceză de la anthropo=referitor la om şi ocupă

circa 2 milioane de hectare. Se referă la soluri care prezintă modificări importante
ale orizonturilor sau stării originare. Pe o grosime de cel puţin 50 cm solurile sunt
fie desfundate, fie îmbogăţite în fosfor datorită fertilizării, fie se acumulează
sedimente în urma irigaţiei, fie sunt acoperite cu gunoaie orăşeneşti, deşeuri de
mine, diferite umpluturi.
Soluri organice

Histosolurile – HS

Denumirea provine din greacă de la histos=ţesut şi reprezintă soluri organice

saturate cu apă perioade lungi ale anului. Prezintă la suprafaţă un orizont gros
(>40-60 cm)de materie organică aflată în diferite stadii de descompunere. Ocupă
1,8% în zonele cu turbării din zona subpolară şi tropicală umedă (Câmpia Siberiei
de Vest, Câmpia Amazonului). Pot fi cultivate numai în condiţii foarte stricte
deoarece sunt afectate de subsidenţă, pot lua foc, iar dacă sunt drenate prea mult,
materia organică se usucă şi poate fi spulberată.
Clasificarea solurilor României

Clasificarea solurilor utilizată în România este o clasificare combinată,

morfo-genetică, care se bazează atât pe proprietăţile solurilor (caracterele
morfologice definite prin orizonturi de diagnostic), cât şi pe procesele pedogenetice
caracteristice şi factorii de formare. Sistemul român de clasificare a fost elaborat de
“Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie” şi publicat în anul 1980,
gruparea solurilor realizându-se în funcţie de procesul pedogenetic caracteristic şi
orizontul de diagnostic.
Această clasificare se bazează pe 7 unităţi taxonomice, 3 de nivel superior şi 4
de nivel inferior.

Unităţi taxonomice de nivel superior

Clasa de sol
Tipul de sol
Subtipul de sol

Unităţi taxonomice de nivel inferior

Varietatea de sol
Familia de sol
Specia de sol
Varianta de sol
CLASA DE ORIZONT DIAGNOSTIC TIPURI DE SOL
SOL
Molisoluri Orizont A molic şi orizont subiacent cu culori de - sol bălan
orizont molic, cel puţin în partea superioară - cernoziom
- cernoziom
cambic
- cernoziom
argiloiluvial
- sol
cernoziomoid
- sol cenuşiu
- rendzină
- pseudorendzină
Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial (fără a se îndeplini - sol brun-roşcat
condiţia de la clasa anterioară) - sol brun
argiloiluvial
- sol brun-roşcat
luvic
- sol brun luvic
 - luvisol albic
- planosol

Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se îndeplini condiţia de - sol brun eu-

la clasele 1,5,6,7) mezobazic
- sol roşu (terra
rossa)
- sol brun acid
Spodosoluri Orizont B spodic - sol brun
feriiluvial
- podzol
Umbrisoluri Orizont A umbric şi orizont subiacent cu culori - sol negru acid
de orizont umbric, cel puţin în partea superioară - andosol
- sol
humicosilicatic

Soluri Orizont gleic (G) sau pseudogleic (W) - lăcovişte

hidromorfe - sol gleic
- sol negru
clinohidromorf
(sol negru de
fâneaţă)
- sol pseudogleic
Soluri Orizont salic (sa) sau natric (na) - solonceac
halomorfe - soloneţ
Vertisoluri Orizont vertic (y) de la suprafaţă - vertisol
Soluri Orizont A (în general slab format) urmat de - litosol
neevoluate, materielul parental, sau profil intens trunchiat - regosol
trunchiate ori deranjat prin desfundare - psamosol
sau - protosol aluvial
desfundate - sol aluvial
- erodisol
- coluvisol
- sol desfundat
- protosol
antropic
Soluri Orizont T având cel puţin 50 cm grosime - sol turbos
organice
(histosoluri)
Clasificarea solurilor la nivel de clasă şi tip (I.C.P.A.,1987).
Nivelul taxonomic

Nivelul de detaliere Seria ierarhică de categorii

Nivelul superior Clasă de soluri

Tip genetic de sol
Subtip de sol

Nivelul inferior Varietate de sol

Specie de sol
Familia de sol
Variantade sol

 Nivel superior

Clasa de soluri reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit

stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol dat de prezenţa unui anumit
orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate elemente diagnostice, în
taxonomia românească existând 12 clase de sol.
Tipul de sol reprezintă o grupă de soluri asemănătoare separate în cadrul
unei clase de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de manifestare a
uneia sau mai multor dintre următoarele elemente diagnostice : orizontul diagnostic
specific clasei şi asocierea lui cu alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul
diagnostic specific, proprietăţile acvice, salsodice. În Sistemul Român de Taxonomie
a solurilor există 32 de tipuri de sol, care sunt prezentate mai jos.

CLASIFICAREA SOLURILOR LA NIVEL DE CLASĂ ŞI TIP

ORIZONTUL SAU TIPURI GENETICE
CLASA DE SOL PROPRIETĂŢILE DIAGNOSTICE DE SOL
Simbol Denumire Simbol Denumire
PRO Orizont A sau orizont O (<20cm), LS Litosol
PROTISOLURI urmate de rocă (Rn sau Rp). Nu RS Regosol
prezintă orizont Cca. PS Psamosol
AS Aluviosol
 ET
Entiantrosol

CER Orizont Amolic (Am), urmat de KS

CERNISOLURI orizont intermediar (AC, AR, Bv, Kastanoziom
Bt) având în partea superioară CZ
culori cu valori şi crome <3,5 la Cernoziom
umed, sau orizont Amolic forestalic FZ
(Amf) urmat de orizont AC, Bv Feoziom
(indiferent de culori) şi de orizont RZ
Cca aflat în primii 60-80cm. Rendzină
UMB Orizont Aumbric (Au) urmat de NS Nigrosol
UMBRISOLURI orizont intermediar (AC, AR, Bv) HS
având în partea superioară culori cu Humosiosol
valori şi crome <3,5 la umed.
CAM Orizont B cambic (Bv) având culori EC
CAMBISOLURI cu valori şi crome >3,5 la umed Eutricambosol
începând din partea superioară. Nu DC
prezintă orizont Cca în primii 80cm. Districambosol

LUV Orizont Bargic (Bt) având culori cu EL Preluvosol

LUVISOLURI valori şi crome >3,5 la umed LV Luvosol
începând din partea superioară. Nu PL
se include solurile cu orizont Bargic Planosol
nitric (Btna). AL Alosol
SPO Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont EP
SPODISOLURI criptospodic (Bcp). Prepodzol
PD Podzol
CP
Criptopodzol
PEL Orizont pelic sau orizont vertic PE Pelosol
PELISOLURI începând din primii 20cm, sau VS Vertosol
imediat sub Ap.
AND Orizont andic în profil, în lipsa AN Andosol
ANDISOLURI orizontului spodic
HID Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice SG
HIDRISOLURI intense (W) care în cep în primii Stagnosol
50cm, sau orizont Alimnic (Al) sau GS Gleiosol
orizont histic (T) submers LM
Limnosol
SAL Orizont salic (sa) sau natric (na) SC Solonceac
SALSODISOLURI situat în partea superioară a solului SN Soloneţ
(în primii 50cm) sau orizont Btna.
HIS Orizont folic (O) sau turbos (T) TB Histosol
HISTISOLURI situat în partea superioară a unui FB Foliosol
sol de peste 50cm grosime, sau
numai de 20cm dacă este situat pe
orizontul R.
ANT Orizont antropedogenetic sau lipsa ER
ANTRISOLURI orizontului A şi E îndepărtate prin Erodosol
eroziune accelerată sau decopertare AT Antrosol
antropică
Subtipul de sol diferenţiază solurile din cadrul aceluiaşi tip, în funcţie de prezenţa
sau absenţa unor orizonturi de tranziţie între două tipuri :

 albic (ab) - sol având orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10cm. Se aplică
la Luvosoluri
 alic (ai) – sol având proprietăţi alice în orizontul Bargic (Bt) pe grosime mai
mică decât cea diagnosticată pentru alosol. Se aplică la Luvisoluri.
 aluvic (al) – sol format pe materiale parentale fluvice (în lunci, terase, zone
de divagare, delte). Nu se aplică la Aluviosoluri.
 andic (an)– sol cu material amorf (provenit din rocă sau material parental),
prezent cel puţin într-unul dintre orizonturi, fără a îndeplini condiţiile
pentru a fi încadrat la Andosol.
 antracvic (aq) – sol având proprietăţi antracvice. Se aplică la Antrosoluri.
 amfigleic (ag) – sol stagnic (în partea superioară) şi gleic (în partea
inferioară) în acelaşi timp.
 argic (ar)– sol având orizont Bargic (Bt). Nu se aplică la Luvisoluri.
 brunic (br) – Pelosol sau Vertosol având în orizontul superior culori relativ
deschise, cu crome>2.
 calcaric (ka) – sol având carbonaţi de la suprafaţă sau din primii 50cm
(proxicalcaric dacă apar între 0-20cm şi epicalcaric între 20-50cm).
 calcic (ca) – sol având orizont Ccalcic (Cca) în primii 125cm (primii 200cm în
cazul texturilor grosiere).
 cambic (cb)– sol având orizont Bcambic (Bv).Nu se aplică la Cambisoluri.
 cambiargic (cr) – sol având orizont B cu caractere cambica în prima parte şi
argice în a doua parte. Se aplică la Alosoluri.
 carbonato-sodic (so) – Solonceac sau Soloneţ care conţin >10 mg
(0,33me) sodă (carbonat şi bicarbonat de sodiu) la 100g sol.
 cernic (ce) – sol având orizont molic care se continuă cu culori de orizont
molic în prima parte a orizontului intermediar. Se aplică la Gleiosol.
 clinogleic (cl) – sol cu stagnogleizare (w) din primii 50cm şi gleizare (Go) în
primii 200cm.
 cloruro-sulfatic – Solonceac tipic cu acumulare intensă de cloruri, sulfaţi.
 coluvic (co) – sol dezvoltat pe material parental fluvic coluvial nehumifer
>50cm grosime, pe versanţi sau la baza acestora. Se aplică la Aluviosoluri.
 copertic (ct) – sol (de obicei Entiantrosol) acoperit cu material de sol humifer
(de obicei Amolic) de peste 10-15cm grosime.
 criostagnic (cs) – sol cu proprietâţi criostagnice. Se aplică la soluri din zona
montană înaltă (rece).
 district (di) – sol având proprietăţi districe cel puţin în orizontul superior. Nu
se aplică la Cambisoluri, Umbrisoluri, Spodisoluri, Alosoluri.
 entic (en) – sol având dezvoltare extrem de slabă sau care nu îndeplineşte
integral caracterele tipului.
 eutric (eu) – sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de suprafaţă,
fără carbonaţi. Nu se aplică la Cernisoluri, Luvisoluri, Salsodisoluri,
Vertisoluri.
 feriluvic (fe) – sol având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care raportul Fe/C
organic este >6. Se aplică la Podzol.
 garbic (ga) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale antropogene
garbice (deşeuri predominant organice).
 gleic (gc) – sol având proprietăţi gleice (orizont Gr) între 50-100cm.
 glosic (gl)– sol având orizont eluvial care pătrunde sub formă de limbi în
orizontul B (E+B).
 greic (gr) – sol având suborizont Ame. Se aplică la Feoziomuri şi
Cernoziomuri.
 histic sau turbos (tb) – sol având orizopnt folic (O) de 20-50cm grosime sau
orizont turbos (T) de 20-50cm grosime la suprafaţă sau în primii 50cm.
 hortic (ho) – sol având orizont Ahortic >50cm. Se aplică la antrosoluri.
 kastanic (kz) – cernoziomuri calcarice avănd crome de 2 la umed
 litic (ls)– sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă în profilul de
sol (epilitic între 20-50cm, mezolitic între 50-100cm, batilitic între 100-
150cm).
 litoplacic (lp) – sol cu strat compact artificial deasupra (pavat, betonat,
pietruit, asfaltat) continuu. Subdiviziuni ca la litic.
 luvic (lv) – sol cu orizont eluvial luvic (El) şi orizont Bargic (Bt) sau argic-
natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.
 mixic (mi) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale mixice.
 maronic (mr) – sol cu orizont Amolic forestalic (Amf). Se aplică la
Kastanoziomuri şi Cernoziomuri.
 molic (mo)– sol având orizont Amolic. Nu se aplică la Cernisoluri.
 nodulo-calcaric (nc) – Vertisol care prezintă noduli calcaroşi diseminaţi în
masa solului în primii 100cm.
 pelic (pe) – sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50cm. Nu se
aplică la Pelisoluri.
 planic (pl) – sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul eluvial (El, Ea)
şi orizontul Bargic (Bt) pe 7,5-15cm.
 preluvic (el) – sol cu orizont Bargic (Bt) slab conturat şi fără orizont eluvial.
Se aplică la Alosoluri.
 prespodic (ep) – sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont Bcambic (Bv)
prezentând acumulare de sescvioxizi fără a îndeplini integral condiţiile de
orizont spodic.
 prundic (pr) – sol format pe pietriş fluviatil (proxiprundic pietriş între 0-
20cm, epiprundic între 20-50cm, mezoprundic între50-100cm, batiprundic
între 100-200cm).
 psamic (ps) – sol având textură grosieră cel puţin în primii 50cm. Nu se
aplică la Psamosol.
 reductic (re) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene reductice.
 rendzinic (rz) – sol având saturaţia în baze >53% şi material parental
reprezentat prin depozit scheletic calcaros , caracterul scheletic începând din
primii 20cm. Se aplică la litosol.
 rezicalcaric (rk) – sol care prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând
din primii 125cm. Se aplică la Preluvosol, Luvosol şi unele Cernisoluri.
 rodic (ro) – sol cu orizont B având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în
proporţie >50%) în partea superioară culori în nuanţe de 5YR sau mai roşii.
 roşcat (rs) – sol cu orizont Bargic (Bt) având în partea inferioară şi cel puţin
în pete (în proporţie >50%) în partea superioară culori în nuanţe de 7,5YR.
 rudic (ru) – Entiantrosol având material parental antropogen scheletic de cel
puţin 30cm grosime începând de la suprafaţă sau imediat sub suprafaţă.
 salinic (sc)– sol având orizont salinizat sau hiposalic (sc) în primii 100cm sau
orizont salic (sa) situat între 50-100cm.
 salsodic (ss) – sol salinic şi sodic în acelaşi timp.
 scheletic (qq) – sol cu caracter scheletic (>75% schelet) având orizonturi A, E
sau B excesiv scheletice (proxischeletic, schelet între 0-20cm, epischeletic
între 20-50cm, mezoscheletic între 50-100cm, batischeletic între 100-200cm).
 sodic (ac) – sol având orizont alcalizat sau hiposodic (ac) în primii 100cm sau
orizont natric (na) situat între 50-100cm.

 solodic (sd) – Soloneţ cu orizont eluvial (El, Ea) cu grosime >15cm sau
Planosoluri cu orizont Bargic-hiponatric.
 spodic (sp) – Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont spodic la
suprafaţă.
 spolic (sl) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale antropogene
spolice.
 stagnic (st) – sol având proprietăţi hipostagnice (w) în primii 100cm sau
proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între 50-200cm. Poate fi
mezostagnic dacă W apare între 50-100cm sau proxihipostagnic, w între 0-
20cm, epihipostagnic, w între 20-50cm, mezohipostagnic, w între 50-100cm.
 teric (te) – Histosol având orizont mineral >30cm grosime, situat în primii
100cm.
 tionic (to) – sol având orizont sulfuratic în primii 125cm.
 tipic (ti) – sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol şi care nu are
caractere specifice unui alt subtip.
 umbric (um) – sol având orizont Aumbric (Au). Nu se aplică la Umbrisoluri.
 urbic (ur) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale antropogene
urbice.
  vertic (vs) - sol având orizont vertic situat între baza orizontului A sau E şi
100cm.
 Nivel inferior

Varietatea de sol diferenţiază subtipul de sol în funcţie de caracteristicile

particulare ale solului, gradul de gleizare, stagnogleizare, salinizare, alcalizare,
adâncimea de la care apar carbonaţii (tabel 8) şi grosimea solului până la roca
compactă.
Familia de sol diferenţiază subtipul de sol în funcţie de natura şi
granulometria materialului parental.
Specia de sol este o subdiviziune a familiei de sol şi diferenţiază solurile în
funcţie de textură, conţinutul de schelet şi gradul de transformare a materiei
organice în cazul solurilor organice.
Varianta de sol diferenţiază solurile în funcţie de influenţa antropică asupra
lor determinată de modul de folosinţă, modificări determinate de utilizarea în
agricultură, gradul de eroziune în suprafaţă, decopertare, colmatare sau acoperire,
degradarea prin excavare sau poluare.

Curs10. LEGILE RĂSPÂNDIRII SOLURILOR PE TERRA

LEGEA ZONALITĂŢII

Termenul de zonalitate, cât şi concepţia generală privind zonalitatea

solurilor, privită ca o lege importantă a răspândirii acestora, au fost introduse în
terminologia pedologică de către fondatorul Ştiinţei solului, V.V. Dokuceaev, în anul
1898.
În acest sens, Dokuceaev a separat pentru emisfera nordică cinci zone:

arctică
de pădure
a cernoziomurilor
aerală
a solurilor lateritice.

De asemenea, un alt reprezentant important al şcolii ruse de pedologie, I.P.

Gherasimov a separate pe Harta solurilor lumii editată în anul 1956, cinci zone
mondiale de soluri.
La nivelul României, primul care face referire la zonalitatea solurilor legat
de influenţa climatului este fondatorul şcolii româneşti de pedologie, Gheorghe
Munteanu-Murgoci, în anul 1911.
Nu în ultimul rand, în anul 1934, N.C. Cernescu publică o lucrare având ca
temă raportul între factorii climatici şi zonele de sol din România.
În general este acceptat ideea că zona de sol reprezintă un teritoriu extins
caracterizat prin predominarea unui tip de sol. Din acest punct de vedere, solurile
pot fi clasificate în zonale, a căror formare este influenată predominant bioclimatic
şi intrazonale, care apar în interiorul unei zone de sol, pe suprafeţe restrânse,
datorită unor condiţii locale de pantă, rocă sau drenaj.
Trebuie remarcat însă faptul că în interiorul unei zone de sol pot apărea mai
multe tipuri de sol, din cel puţin două motive. În primul rând, pot apărea soluri
intrazonale, fără însă ca acestea să fie dominante, dar şi în cazul lor s-a demonstrat
că suferă o anumită influenţă bioclimatică, în sensul că pentru o anumită zonă de sol
sunt specifice anumite soluri intrazonale.
Spre exemplu, zonei cernoziomului îi sunt specifice ca soluri intrazonale
solonceacul şi soloneţul. În al doilea rând, pot apărea aşa numitele “serii genetice de
soluri” care reprezintă stadii diferite de evoluţie ale solului zonal. Exemplificăm cu
situaţia în care un sector de vale segmentează zona de silvostepă. În acest caz, în
sectorul de luncă datorită vârstei tinere apar soluri neevoluate de tipul celor
aluviale, iar pe terasele inferioare cernoziomuri, care însă vor evolua în timp spre
solurile zonale reprezentate prin cernoziomurile cambice şi argiloiluviale.
Totuşi, regula de bază este aceea că în cadrul unei zone de sol există un sol
dominant condiţionat bioclimatic.
Zonalitatea solurilor se referă practice la dispunerea succesivă şi corelată a
zonelor de climă, vegetaţie şi sol. Această modalitate de răspândire a solurilor pe
Terra poate fi orizontală sau verticală.

ZONALITATEA ORIZONTALĂ

Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală (fâşii dispuse
succesiv de la nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii.
Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi cele din
apropierea lanţurilor muntoase orientate de la nord la sud, prezintă o zonalitate
orizontală longitudinală, zonele de sol fiind dispuse succesiv în sensul meridianelor,
ca în cazul vestului Americii de Nord şi de Sud, sau estului Chinei. Chiar şi în
regiunile în care se manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea
oceanelor se poate observa o arcuire spre sud a zonelor de sol (vestul Europei).
Vezi harta in curs

Zonalitatea orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală) poate fi observată

cel mai bine în America de Nord, unde la est de fluvial Mississippi este latitudinală,
iar la vest de acesta, până la Munşii Stâncoşi este longitudinală.
Harta in curs powerpoint

Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la Ecuator a

următoarelor zone de sol:

Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece)

Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece)
 Albeluvisoluri, luvisoluri şi griziomuri sub pădurile de foioase (climat
temperat)
Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat)
Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat)
Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert
Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală
Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă

Pentru exemplificare prezentăm situaţia din zona tropicală umedă, unde

solurile zonale, ferralsolurile (FR) şi acrisolurile (AC) deţin 57%, în timp ce cele
intrazonale printer care gleisolurile (GL) şi arenosolurile (AR) 43%.

De asemenea, în zona temperată, solurile zonale, luvisolurile (LV), podzolurile (PD),

kastanoziomurile (KS), cernoziomurile (CH), albeluvisolurile (AB) şi feoziomurile
(PH) deţin 63%.

În ceea ce priveşte România, exprimarea zonalităţii orizontale este complicată de

prezenţa Mării Negre şi a lanţului muntos carpatic.
În acest sens, se observă că în partea sudică se manifestă zonalitatea
orizontală latitudinală, de la Dunăre până la Carpaţi succedându-se:

zona cernoziomurilor (cernoziomuri în clasificarea F.A.O./U.N.E.S.C.O.)

zona cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale (feoziomuri)
zona solurilor brun roşcate (luvisoluri)
zona solurilor brune argiloiluviale, brune luvice (luvisoluri) şi luvisolurilor
albice (albeluvisoluri)
zona solurilor brune eu-mezobazice, brune acide (cambisoluri) şi brune
luvice (luvisoluri F.A.O./U.N.E.S.C.O.), la contactul cu muntele

Dimpotrivă, în vestul, estul şi sud-estul ţării se manifestă zonalitatea

orizontală longitudinală, pentru ca în Podişul Transilvaniei zonele de sol să fie
aproximativ concentrice.
Această situaţie se datorează în partea de sud-est influenţei Mării Negre, iar
în celelalte regiuni direcţiei lanţului carpatic. Vecinătatea mărilor sau oceanelor sau
a lanţurilor muntoase influenţează distribuţia învelişului de sol în principal prin
modificarea regimului umidităţii.
In curs harta solurilor in Romania

ZONALITATEA VERTICALĂ (ETAJAREA)

Zonalitatea verticală reprezintă legea generală a răspândirii solurilor în

regiunile muntoase. În acest sens, solurile sunt dispuse în zone sau etaje care se
succed de la poale spre vârf .
 Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea solurilor, este
asemănătoare celei orizontale, dar nu identice, cum s-ar pute crede la prima vedere.
În general, etajele de sol sunt mai bine individualizate, iar unele dintre ele,
cum ar fi cel al solurilor brune acide de sub pădurile de fag sau al solurilor humico-
silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc în cadrul zonalităţii orizontale.
Etajarea solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală a
masivului muntos şi altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul muntos este mai înalt
şi este poziţionat mai aproape de Ecuator, cu atât vor exista mai multe etaje de sol.
Altfel spus, masivele muntoase situate în apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care
ating limita zăpezilor permanente vor avea o etajare foarte diversificată
(Kilimandjaro, Anzii).
Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii, nu fac altceva decât
să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul zonalităţii orizontale sunt
situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul unora dintre masivele muntoase din zona
caldă apare etajul podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de
conifere).
Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot apărea soluri
intrazonale condiţionate în special de pantă, litosoluri (leptosoluri în clasificarea
F.A.O./U.N.E.S.C.O.) şi rocă, rendzine (leptosoluri) sau andosoluri (andosoluri) fără
ca acestea să fie însă dominante.

Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea solurilor pe

Terra, nu poate fi observată decât pe teritorii întinse, în timp ce pe teritorii mai
restrânse, modelele spaţiale în care se combină solurile zonale şi cele intrazonale
sunt destul de diverse fiind condiţionate de modul specific în care se desfăşoară
acţiunea conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. În aceste condiţii ar fi eronat să
considerăm că răspândirea solurilor pe Terra s-ar supune numai legii zonalităţii şi
de
aceea a fost elaborate conceptual regionalităţii pedologice
LEGEA REGIONALITĂŢII PEDOLOGICE

Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor dar o

nuanţează, evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul unei zone de sol. Cu
alte cuvinte, această lege susţine analizarea învelişului de sol în mod unitar, ţinându-
se cont atât de aspectele de zonalitate cât şi de cele de intrazonalitate.
Spre exemplu, în zona de stepă legea zonalităţii orizontale ne arată că solul
dominant este cernoziomul, în timp ce legea regionalităţii evidenţiază mai multe
sectoare în cuprinsul acestei zone cum ar putea fi:

un sector traversat de un râu, în care cernoziomurile sunt asociate cu soluri

intrazonale condiţionate de vârsta tânără a luncii (soluri aluviale) sau de
prezenşa excesului de umiditate (soluri hidromorfe de tipul lăcovişte)
un alt sector în care există săruri în exces, unde cernoziomurile sunt asociate
cu soluri intrazonale halomorfe de tipul solonceacului şi soloneţului
 un alt sector în care există depozite nisipoase, în care cernoziomurile sunt
asociate cu soluri neevoluate de tipul psamosolului (etc.)

După cum se poate observa din exemplul de mai sus, solul zonal dominant
este cernoziomul, dar în funcţie de unele particularităţi locale ale factorilor de
formare, modelele spaţiale în care se combină tipurile de sol sunt diferite, apărân în
cuprinsul aceleiaşi zone de sol sectoare distincte.