DORINTA

DE M. EMINESCU

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista

„Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars
poetica” pentru lirica erotică eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe
deal, poezia Dorinţa proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar,
într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune
erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Prima variantă a acestei poezii
a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o adresa iubitei,
stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.
În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o
poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin
intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv,
propriu artei poetice.
Titlul
Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar
neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia
poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge
perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.
Tema
Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe
care poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a
cuplului s-ar împlini.
Imaginarul poetic
În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune
artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a
iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează
într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi formelor.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care
sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin
succesiunea tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvenţă poetică
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele
II, III, IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.

Mihai Eminescu
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”,
care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a
poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un
cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul şi
izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.

În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea

sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de
către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în
care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi
plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în
continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi
singuri-singurei”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin care
natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi
gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”,
„să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă”
sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei,
al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic
şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să
alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. //
Pe genunchii mei şede-vei”.

În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin
imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică.
Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi
„părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific
eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze
dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc
şi se integrează total ritmurilor naturii.

A treia secvenţă poetică

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea
dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de
fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată,
deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce
amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda
batere de vânt”.

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată,

sugerând prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă,
spre eternitate, prin motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri
/ Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea

sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile
de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe
care îl proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă
populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin
personificarea „codrului bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei
„înfiorate”, precum şi prin adresarea directă, ca marcp a lirismului subiectiv
manifestat în toată poezia.

Registrul stilistic
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-
vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la
conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală,
pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”,
„să desprind”, „s-o culci”.

Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii
absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească
într-un viitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce

s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-
rânduri”, lăsând loc speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a
celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea

sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor
c-un cânt / Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „... armonia / Codrului bătut
de gânduri”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn”
şi „buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi
delicateţe al fetei.

Prozodia
Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este
construită printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei
populare.

Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate
fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii
participative şi ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de
iubire posibilă doar prin intermediul visului de fericire deplină, de aceea poezia este o
idilă.