Repere critice:

„Alegoria este, în sens literal, acţiunea de a spune altceva, de a vorbi altfel într-o adunare
(agora). Procedând astfel, Platon se adresează unui număr cât mai mare de oameni şi, în
continuarea învăţăturii socratice, conferă filosofiei o dimensiune exoterică. Mitul din cartea a VII-
a a Republicii capătă astfel vocaţia unei propedeutici la înţelepciune, atât sub formă teoretică
(ştiinţa), cât şi practică (morala şi politica), a unei încurajări întru părăsirea umbrei peşterii —
simbol al acestei lumi care ne face captivii săi (517b) — şi întru înălţarea graduală până la un
principiu al luminii vizibile, mai apoi invizibile ochiului corporal. Dintr-o dată Platon vorbeşte
despre natura noastră (514a): „Prizonierii sunt asemeni nouă” (515a), înlănţuiţi într-o poziţie fixă
încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate
şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat
dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă,
nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât
înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere
timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei
înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe
prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul
rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le
provoacă.

Ei vor fi eliberaţi noaptea, pentru ca ochii să li se obişnuiască mai uşor cu contemplarea astrelor
şi a firmamentului (516b). Ei vor descoperi că soarele era principiul a ceea ce vedeau pe zidurile
peşterii, cauză a imaginii fiinţei, dar mai presus, cauză a fiinţei sensibile. Mai mult, vor înţelege că
soarele este el însuşi un principiu derivat şi sensibil, vizibil doar cu ochii trupului. Imaginea
principiului inteligibil, reflex material al Ideii celei mai înalte în valoare şi demnitate — Binele —,
soarele are statutul de „fiu al Binelui”, statut pe care deja îl stabilise conceptual, dacă nu
metaforic, cartea a VI-a a Republicii: „Soarele [este] odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a
zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu
inteligenţa, cât şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este soarele faţă de vedere şi de lucrurile vizibile”
(Republica VI, 508c). Cartea a VIl-a transpune această dezvoltare teoretică în limbajul mitului, dar
ambele texte sunt dedicate, în genuri literare diferite, expunerii concepţiei platoniciene asupra
fiinţei şi cunoaşterii, cu diferitele sale grade, momente şi etape. Platon nu ezită să facă uz de
schema matematică sensibilă — teoria proporţiilor — pentru a facilita accesul la înţelegerea
doctrinei sale.

Într-o introducere magistrală la alegoria peşterii şi graţie, de această dată, simbolismului abstract
al geometriei — linia (Republica VI, 509e-51 le), sunt reprezentate într-adevăr cele patru nivele
ale fiinţei: imagini, obiecte ale lumii sensibile (topos oratos), imagini, obiecte ale lumii inteligibile
(topos noetos). Acestora le corespund, termen cu termen, patru nivele de cunoaştere: opinia
(doxa) — sub dubla formă: a reprezentărilor confuze (eikasia) şi a credinţei (pistis) —,
cunoaşterea intelectuală — în dubla sa formă: ipotetico-deductivă sau matematică şi discursivă
(dianoia), care merge de la principii sau axiome indemonstrabile la implicaţiile lor logice, şi
dialectica sau filosofia, care merge de la ipoteze la principiul absolut, de la condiţionat la ceea ce
condiţionează (noesis). Gradelor fiinţei le corespund, după o proporţie matematică îngrijită,
gradele cunoaşterii. O aceeaşi lege ascensională le guvernează. Opinia este inferioară în natură şi
valoare ştiinţei, după cum imaginea este inferioară Ideii. Cunoaşterea matematică este inferioară
în natură şi valoare cunoaşterii filosofice, în dubla sa expresie: demonstrativă şi intuitivă. Ea este
totuşi ridicată la rang de propedeutică (propaideia) la filosofie (Republica VII, 536d). Ştiinţa şi
arta măsurii (metretike) nu dau „măsura” perfect justă (pros to metrion), ci se apropie de ea şi o
vizează (Omul politic, 284a). „Ea se aplică la tot ceea ce devine” (Omul politic, 285a) şi nu „celor
care sunt”. Ea arată drumul Ideii şi este prin excelenţă metoda formativă a spiritului. Acesta să fie
motivul pentru care Platon a pus să se graveze pe frontonul şcolii sale, Academia: „Să nu intre
nimeni aici, dacă nu este geometru”?

Ştiinţele, altele decât dialectica, nu sunt decât „preludiul artei ce trebuie învăţată” (Republica VII,
53ld). Această artă se numeşte dialectică. Ştiinţele numărului, ale suprafeţelor, volumelor,
astrelor nu sunt decât etape de parcurs, dar ele nu înalţă până la Idee (eidos), sau la principiul
explicativ şi fondator a ceea ce este. Ele nu pot în nici un caz să înlocuiască dialectica, cea care
merge „de la generare la esenţă” (Philebos, 26d: genesin eis ousian).

Ideea aparţine dublului registru al lui „a demonstra” şi „a vedea”, al discursivităţii logice şi al

viziunii intelectuale, contemplaţia. Procesul cunoaşterii se încheie printr-o modalitate privilegiată
a actului vederii prin ochii sufletului, după o despuiere metodică de ceea ce, în domeniul
sensibilului sortit uitării sau ignorării inteligibilului, putea să fie ecran şi obstacol.

Accesul la contemplarea primului principiu este, pentru prizonierul eliberat din peşteră,
deschiderea într-o altă lume care, fără a fi altundeva, într-un statut de exterioritate îndepărtată şi
inaccesibilă, se află în sine fără ca înainte să fi existat cunoaşterea sa clară şi luminoasă.

Mitul peşterii narează diferite momente ale procesului mnemonic, ale travaliului anamnezei în
care se întâlnesc, strâns legate, cunoaşterea, fiinţa şi devenirea, acţiunea şi contemplaţia. Platon
demonstrează şi aici că „a învăţa nu este altceva decât a-ţi reaminti”, cu ajutorul de neînlocuit al
maieutului, al educatorului care conduce sufletul către sine, care-l readuce „acasă”. (Jacqueline
Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000,
p.42-44)