TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Prezenta actului normativ in sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activitatii
constructive desfasurate de organe specializate, abiIitate prin Constitutie, legi sau regulamente cu
competenta normativa (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie). Aceste
organe poarta denumirea de organe legiuitoare (denumite si 'legiuitorul' sau 'legislatorul') si ele
sunt, inainte de toate, organele puterii legiuitoare, indreptatite sa reglementeze primar si originar
relatiile sociale fundamentale dintr-o societate, sa organizeze ordinea juridica a unei natiuni sau a
unei comunitati de natiuni.

Activitatea acestor organe se desfasoara in conformitate cu anumite reguli de tehnica juridica si

potrivit cu scopurile generale, impuse de buna functionare a mecanismului social, de coexistenta a
libertatilor sociale.

1. NOTIUNEA TEHNICII JURIDICE

Crearea dreptului, in baza necesitatilor pe care viata le infatiseaza, reprezinta o actiune de mare
rezonanta sociala si cu adanci implicatii in derularea normala a raporturilor esentiale dintre
oameni. In acest proces, un rol, daca nu exculsiv, cel putin fundamental, il are – mai ales in
societatile moderne – cunoasterea stiintifica, teoria juridica. Au, de asemenea, importanta lor,
procedeele tehnice, artificiile, modalitatile practice de constructie normativa. Prin intermediul
acestora, cerintele vietii sociale imbraca forma specifica a reglementarilor legale.

Pentru ca realitatile sa poata primi reglementare juridica trebuie ca inteligenta sa in 737j99h

tervina spre a le face accesibile spiritului omenesc.

Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare pe care numai
perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si abstractiuni, tehnica juridica tinde la
economia gandirii sau a mijloacelor.

Din faptul ca dreptul este 'construit' nu trebuie dedus ca aceasta constructie ar putea fi edificata in
mod arbitrar. Legiuitorul nu extrage regula din neant si nu o edifica in vid. Creatia juridica este o
opera a ratiunii care apreciaza faptele, relatiile si, in general, toate realitatile care intereseaza
ordinea sociala, securitatea raporturilor umane, 'binele public'.

Ideea in conformitate cu care trebuie operata distinctia necesara intre stiinta si tehnica, merita a fi
retinuta. In cadrul acestei distinctii stiinta supune investigatiei mediul social ce solicita interventia
legiuitorului, iar tehnica determina modalitatile prin care aceasta interventie devine posibila, prin
actiunea nemijlocita a legiuitorului. Retinand aceasta distinctie, consideram ca nu poate fi vorba,
in nici un caz, de o rupere a acestor doua preocupari, ci, dimpotriva, ar trebui sa se vorbeasca
despre unitatea actiunii stiintifice si tehnice in procesul elaborarii normativ-juridice, unitate in care
operatiile stiintifice asigura cadrul esential de rationalitate care previne voluntarismul creatiei,
interventia subiectiva, nefondata pe cunoastere, a legiuitorului. Tehnica prin procedeele sale,
indelung si migalos conturate, proiecteaza modelele de conduita, fixeaza aceasta conduita in raport
de categoriile de subiecte participante si in legatura cu anumite categorii de valori ce trebuie
ocrotite prin mijloace specifice juridice[1]. Intr-un asemenea cadru de intelegere, stiinta juridica se
preocupa si de crearea dreptului, ea nu este o simpla 'juristica' care sa fie preocupata doar de ce
este dreptul si cum este si cum nu ar trebui sa fie.

In concluzie, tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care
necesitatile pe care le infatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima in continutul
normei de drept) si se realizeaza apoi in procesul convietuirii umane.

Continutul notiunii de tehnica juridica ne apare astfel ca deosebit de complex, el implica

momentul receptarii de catre legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectiva si
elaborarea normei (tehnica legislativa), dar cuprinse, de asemenea, si momentul realizarii
(transpunerii in viata) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizarii si interpretarii
dreptului).

2. NOTIUNEA TEHNICII LEGISLATlVE

Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita dintr-un complex de
metode si procedee, menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substantei)
reglementarilor juridice.

Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa), printr-o reducere a
sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii normative.

Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre legiuitor, actiune ce se
prezinta ca o sinteza si un bilant al experientelor dobandite in trecut de participantii la viata
sociala, experiente filtrate din perspectiva judecatilor de valoare a legiuitorului.

Pentru a putea intra in exercitiul practic al administratiei justitiei, stiinta legislatiei formuleaza mai
intai ideile, principiile calauzitoare ale dreptului pozitiv. In acest fel, legiferarea cunoaste doua
mari momente: a) constatarea existentei situatiilor sociale ce reclama reglementare juridica; b)
desprinderea idealului juridic, care trebuie sa se aplice acestor situatii in functie de constiinta
juridica a societatii[2].

Actiunea legiuitoare implica tendinta de schimbare, de inovare a unor solutii juridice

normative noi, apreciate ca superioare, sau mai bune decat solutiile de reglementare existente.
Modul de apreciere al legiuitorului, scara sa proprie de valori, mijloacele de care se serveste, sunt
foarte variate si depind de un numar mare de factori.

Misiunea legislativa poate avea caracterul de institutie permanenta sau de delegatie

ocazionala.

Regula de drept nu poate ajunge la o forma tehnica satisfacatoare, sau cel putin suficienta, decat
prin actiunea constienta a legiuitorului. In acelasi timp, insa, trebuie prevenit exclusivismul
metodologic; dreptul nu trebuie redus la o simpla punere in forma (dictata de metode si reguli
tehnice specifice) a 'dat'-ului social. El presupune, pe langa maiestria legiuitorului, luarea in
considerare a influentei sistemului de valori, fiind intr-un anume sens o rezultanta a acestui sistem.
Pentru acest motiv, arta de a formula legi este extrem de dificila si cere nu numai o serioasa
informatie, ci si un sentiment de utilitate sociala si un fel de intuitie pe care nu o au decat putini
oameni.

A legifera a devenit element central si definitoriu al activitatii statului, a devenit sinonim cu a

guverna.

Alegerea procedeelor tehnice ale legiferarii apartine legiuitorului. Dar ea nu poate fi nici pe
departe arbitrara. Exista anumite principii care stau la baza actiunii de legiferare, principii deduse
din reglementari constitutionale sau inscrise ca atare in metodologii de tehnica legislativa,
adoptate de parlamente. Asemenea principii sunt urmnarite, atat in practica normativa
parlamentara, cat si in activitatea desfasurata de alte organe statale cu competente normative.

3. PRINCIPIILE (CERINTELE) lEGIFERARII

A. Principiul (cerinta) fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice

Cresterea semnificatiei dimensiunii juridice a realitatii sociale, in conditiile amplificarii si

adancirii complexitatii relatiilor interumane, ridica in fata legiuitorului aspecte de reglementare cu
totul noi. Apar, astfel, domenii noi de reglementare, cum ar fi: domeniul concurentei, domeniul
dezvoltarii, domeniul cosmic, spatiul submarin etc. Abordarea acestor domenii implica o
specializare accentuata, o intelegere a corelatiilor, interne si internationale, in procesul
reglementarii, o inarmare cu cunostinte noi. Necesitatea cunoasterii aprofundate a realitatilor, il
obliga pe legiuitor sa indeplineasca investigatii prealabile economice, sociologice, de psihologie
sociala. Legiuitorul nu ajunge niciodata in mod intamplator la definirea propozitiei normative (a
normei), ci, prin practica si rationament (prin ceea ce s-a chemat progressio a singularibus ad
universale). In acest proces complicat el trebuie sa asigure, pe baza unui studiu aprofundat al
realitatii corespondenta necesara intre fapt si drept.

Legiferarea presupune previziune si raspundere. Pregatirea legilor implica preparare metodica, o

fundamentare a acestora pe rezultatele unor cercetari stiintifice serioase, care sa previna si sa
inlature 'empirismul rutinar'. Opera legislativa trebuie sa se inspire dintr-o cunostinta profunda si
exacta a trebuintelor sociale si nationale si dintr-o perspicacitate clara a sesizarii faptelor reale si,
numai dupa ce aceste operatii vor fi fost terminate, se vor construi, prin imaginatia constructiva a
legiuitorului, solutiile normative.

O insuficienta cunoastere a faptului poate conduce la solutii juridice nefondate, poate oferi o falsa
imagine asupra efectelor sociale ale respectivei reglementari, cu toate consecintele negative ce se
pot ivi. Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forta coercitiva a statului, indiferent
de gradul acceptarii sale de catre societate, nu poate fi nici suficient si nici hotarator in
durabilitatea si eficienta acesteia. Mai curand, sau mai tarziu, o asemenea reglementare, care nu
tine cont de trebuintele sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de revolta a
faptelor impotriva dreptului.

Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda: descrierea situatiilor de fapt
ce urmeaza sa fie transformate in situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu privire la
determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se gasesc in contact cu
judecatile de valoare din care se inspira insasi schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor
posibile ale viitoarei reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa
etc.

Cercetarea stiintifica, trebuie, de asemenea, sa conduca la fundamentarea unor prognoze

legislative, pe termene scurte, medii sau lungi si sa reduca terenul de manifestare al actiunii
legislative conjucturale, lipsita de o baza de analiza corespunzatoare.

Intrucat organele de decizie juridica (parlamentele) nu au ele insele posibilitatea sa intreprinda

asemenea operatiuni, se apeleaza, de obicei, la organisme juridice specializate, care sunt indrituite
sa avizeze proiectele de acte normative.

B. Principiul (cerinta) asigurarii unui raport firesc intre dinamica si statica dreptului

In procesul elaborarii normative, legiuitorul se confrunta cu presiuni sociale dintre cele mai variate
(economice, politice, culturale, ideologice). Schimbarile rapide ce intervin in societate conduc la
mutatii in continutul raporturilor sociale, la modificari institutionale. Rolul regulii de drept este
acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea si siguranta juridica, de a calma
posibilele conflicte, conferind sentimentul de liniste si relativa stabilitate. Pentru ca dreptul sa-si
poata atinge acest scop este necesar ca regula de conduita sa se incorporeze in patrimoniul
psihologic al individului si al grupurilor sociale.
In general, legea reglementeaza pentru perioade lungi. In relatiile sale cu politica dreptul apare
mai conservator, el cauta sa apere si sa asigure unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si
valoare. Avand un caracter organizatoric, dreptul isi perfectioneaza necontenit tehnica de
reglementare. Ca produs al activitatii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul
poate atinge nu numai grade relativ mari de independenta, dar poate circula de la o societate la
alta, dand nastere la difuziune si traditie. Are loc, la scara istorica, un proces de imprumut, de
propagare peste timp, de contaminare juridica. Autonomia relativa a dreptului il face mai rezistent
la presiunile modificatoare. In mod special politica tinde sa desfaca in permanenta relatiile, sa
inoveze mereu alte forme de manifestare a acestora. Legiuitorul va trebui sa tina in echilibru
dreptul, asigurand, prin politica sa legislativa, stabilitatea fireasca a relatiilor sociale reglementate
juridic.

C. Principiul (cerinta) corelarii sistemului actelor normative

Actele normative, intr-un stat, exista intr-o stransa legatura unele cu altele. Sistemul actelor
normative (sistemul legislatiei sau sistemul legislativ) implica legaturi multiple intre partile care-l
compun. Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotarari, decizii – actioneaza, in
reglementarea raporturilor sociale, in cadrul unui proces caracterizat printr-o acuta interferenta. In
cadrul acestui proces, legea asigura reglementarea relatiilor esentiale pentru buna functionare a
mecanismului social. Legea insa nu exclude, ci presupune actiunea reglementatoare si a altor
categorii de acte normative. In momentul edictarii actelor normative legiuitorul va trebui sa tina
cont de existenta acestor corelatii, sa ia in calcul totalitatea implicatiilor unei noi reglementari,
modificarile normative subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi solutii
normative, precum si eventualele conflicte de reglementari. In momentul aparitiei, spre exemplu a
unei reglementari noi realizate printr-o lege, se impune ca si actele normative cu forta juridica
inferioara legii sa fie abrogate si puse de acord cu noua reglementare.

D. Principiul accesibilitatii si economiei de mijloace in elaborarea normativa

Acest principiu aduce in discutie in mod nemijlocit elemente ce subliniaza contributia mijloacelor
de tehnica legislativa in fizionomia actului normativ. Continutul normei juridice, modul de
imbinare a elementelor structurale ale acesteia, caracterul clar, lipsit de echivoc al textului, sunt
intotdeauna probe ale maiestriei legiuitorului. Legiuitorul trebuie sa aiba in vedere faptul ca
destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilitati diferite de
receptare a unui mesaj normativ, ca derularea concreta a relatiilor de viata poate conduce la situatii
dificile in aplicarea normei. Arta sa consta in a construi norme care sa previna asemenea
dificultati.

Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu constau in:

a) alegerea formei exterioare a reglementarii;

b) alegerea modalitatii reglementarii juridice;

c) alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei.

a) Alegerea formei exterioare a reglementarii este o cerinta de tehnica legislativa intrucat de forma
exterioara a reglementarii depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa in sistemul actelor
normative, corelatia cu celelalte acte normative, etc. In raport cu materia reglementata, cu natura
relatiilor supuse reglementarii, legiuitorul va proceda la alegerea formei exterioare de reglemen-
tare. Astfel, daca relatiile ce urmeaza a capata forma juridica fac parte din ceea ce se cheama
'domeniul legii', este obligatoriu ca ele sa dobandeasca reglementarea juridica prin lege si nu prin
alt act normativ.

b) Alegerea modalitatii de reglementare – priveste optiunea legiuitorului in legatura cu un anumit

mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. Dupa cum stim, o regula
juridica poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumita conduita, poate lasa la
dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiectii in legatura
cu adoptarea conduitei. Totodata, metoda reglementarii difera de la o categorie de norme la alta.

Legiuitorul opteaza, in mod deliberat, pentru un gen de conduita sau altul, pentru o metoda de
reglementare sau alta, in functie de specificul relatiilor sociale, de caracteristicile subiectilor
participanti la aceste relatii, de natura intereselor ce urmeaza a fi satisfacute si de semnificatia
valorica a reglementarilor.

c) Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt transpuse in practica
prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a unui limbaj adecvat.

Aceasta cerinta priveste in mod nemijlocit: constructia normei, cuprinderea in norma a

elementelor structurale, fixarea tipului de conduita, stilul si limbajul juridic. Norma de drept este
rezultatul unui proces de abstractizare, urmare directa a unor complexe operatiuni de evaluare si
valorificare a relatiilor din societate. Nevizand cazuri concrete, ci ipoteze generale, norma nu
poate fi descriptiva, ea opereaza in mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definitii, etc.

O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si prezumtiile.

Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, in conformitate cu care un anumit fapt este
considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost stabilit sau nu exista in realitate[3]. Fictiunea
pune in locul unei realitati, alta inexistenta. Spre exemplu, situatia in care o persoana este
declarata incapabila permanent, desi poate sunt cazuri cind ea este capabila, are momente de
luciditate, totusi, printr-o fictiune, interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput
este socotit ca deja nascut, el fiind subiect de drept, cat priveste drepturile sale.

Prezumtiile, sunt, la randul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizeaza in constructiile
juridice. Art. 1199 Cod civil defineste prezumtiile: 'consecintele ce legea sau magistratul trage din
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut'. In anumite situatii, legiuitorul presupune ca ceva, fara a fi
fost dovedit, exista cu adevarat. Spre exemplu, prezumtia cunoasterii legii, cu consecinta sa: nemo
censetur ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocand necunoasterea legii); prezumtia de
paternitate, potrivit careia copilul are ca tata prezumat pe sotul mamei, etc. Un alt aspect care
priveste cerinta accesibilitatii normei juridice este stilul si limbajul acesteia. Limbajul juridic este,
prin excelenta, un limbaj specializat, institutionalizat[4]. S-a recunoscut limbajului juridic faptul
ca este un limbaj special de tip preferential, in sensul ca ofera un model de comportament de un
anumit tip, considerat preferabil, sub aspect de utilitate si interes public, fata de un alt tip de
comportament. Textul normei juridice trebuie sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie,
concizie si caracter stereotip.

Ca limbaj institutionalizat, limbajul actelor normative juridice este guvernat de reguli pragmatice;
in evolutia sa el strabate un proces de specializare si modernizare la toate nivelele (textual,
sintactic si lexico-semantic).

In redactarea textului actului normativ legiuitorul va trebui sa utilizeze termeni de larga circulatie,
cu evitarea neologismelor, a regionalismelor. Modul de construire a frazei si amploarea exprimarii
se vor subordona cerintei de intelegere corecta si usoara a textului de catre orice subiect[5].

Terminologia legi trebuie sa fie constanta si uniforma. Aceasta cerinta se refera atat la continutul
unui singur act normativ, in care sunt cuprinse anumite norme, cat si in ce priveste sistemul global
al legislatiei, ce trebuie sa se caracterizeze prin unitate terminologica. Unitatea terminologica a
unei legislatii creaza atat premisele pentru intelegerea clara de catre subiecti a mesajului legii (a
comandamentului normativ), dar ofera si posibilitatea introducerii unui sistem de informatica
legislativa.

In textul actului normativ trebuie sa se evite folosirea cuvintelor (expresiilor) nefunctionale sau a
acelora cu un sens ambiguu.

4. PARTILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV

Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: expunerea de motive, titlul actului
normativ, preambulul si formula introductiva, dispozitii sau principii generale, dispozitii de conti-
nut, dispozitii fomale si tranzitorii.
Expunerea de motive insoteste unele acte normative de importanta deosebita. In ea se face o
prezentare succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor
urmarite prin adoptarea respectivului act normativ.

Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa
exprime cu claritate continutul actului normativ).

Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere in tema a subiectilor in legatura cu

motivatia social-politica a interventiei legiuitorului. Aceasta parte nu este obligatorie, ea se va
regasi in continutul actelor normative de importanta deosebita.

Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Aici sunt
institutionalizate normele de competenta pentru organul care adopta actul normativ respectiv.

Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera relatiilor ce
se reglementeaza, definirea unor notiuni, etc.

Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. In aceasta parte sunt
cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt
reglementate urmarile nefavorabile, in cazul nerespectarii conduitei impuse.

Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi in legatura cu: punerea in aplicare a

reglementarii, intrarea sa in vigoare, relatiile cu reglementarile preexistente, etc.

Actele normative mai pot cuprinde si Anexe, care fac corp comun cu legea si au aceeasi forta
juridica. Necesitatea lor este determinata de faptul ca prin continutul lor sunt redate organigrame,
tabele, schite, statistici, etc.

5. ELEMENTELE DE STRUCTURA ALE ACTULUI NORMATIV

Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa in articolele actului normativ. Elementul
structural al actului normativ il formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de
baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod
variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri insa cand, in
cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o norma este
cuprinsa in mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei
juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite in articole diverse. Pentru acest motiv nu se
poate identifica norma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un
act normativ sa cuprinda o singura regula (norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza. Aceste
caracteristici trebuie redate in asa fel incat ele sa exprime, in mod cat mai complet, norma juridica
si sa delimiteze, in mod precis, continutul acelei norme in raport cu celelalte norme ale actului
normativ. Intr-o buna tehnica legislativa articolele actului normativ trebuie sa se afle in stransa
legatura, iar structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica. Complexitatea
reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se subdivide,
uneori, in paragrafe si alineate. Articolele se numeroteaza cu cifre arabe. In cazul unor acte
normative care modifica reglementarea din alte acte normative, se utilizeaza numerotarea cu cifre
latine. De obicei, alineatele si paragrafele nu se numeroteaza. In cazul unor acte normative de
mare importanta (Constitutia, Codul) articolele au si note marginale, care redau, intr-o forma
sintetica, continutul articolului respectiv.

Atunci cand intr-un act normativ se introduc articole noi, fara sa se modifice numerotarea veche a
actului normativ, se foloseste metoda introducerii unor indici.

Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa in sectiuni,
capitole, titluri. Unele coduri sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala).
Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le
contin.

In cazul in care un act normativ face referire la dispozitii dintr-un alt act normativ, deja existent,
noul act normativ nu va reproduce dispozitiile din actul normativ preexistent, ci va face trimitere
la dispozitiile respective printr-o norma de trimitere.

6. TEHNICA SISTEMATIZARII ACTELOR NORMATIVE

Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizarii lor. Sistematizarea actelor

normative este determinata de nevoia organizarii acestora in baza unor criterii precise, in scopul
bunei cunoasteri si aplicari a normelor juridice in relatiile sociale.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: incorporarea si codificarea.

A. Incorporarea

Incorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a

actelor normative, in raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau
institutii juridice etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este
oficiala incorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: colectiile de legi, decrete,
hotarari publicate periodic, colectii in care se imbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a
actului normativ). In afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si
persoane particulare (sub forma unor indrumare legislative).

In continutul acestor incorporari nu se procedeaza la prelucrarea materialului normativ, nu

sunt aduse modificari continutului normelor juridice adunate in colectii sau culegeri (se corecteaza
doar anuniite erori materiale sau eventuale greseli gramaticale).

B. Codificarea

Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea intr-un cod (act
normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinand aceleiasi ramuri de drept.
Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a
intregului material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor),
de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia
relatiilor sociale), de ordonare logica a materialului normativ si de utilizare a unor mijloace
moderne de tehnica legislativa (alegerea modalitatii de reglementare, a formei exerioare de
reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).

Codificarea este o forma superioara de sistematizare realizata de legiuitor, intrucat ea porneste

totdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului si ale unei ramuri de drept, cautand sa
redea, intr-un singur act, cu un continut si o forma unitare, cat mai complet si mai inchegat, toate
normele juridice dintr-o ramura (a dreptului civil, penal, financiar etc.). Desi are forta juridica a
unei legi, Codul nu este o lege obisnuita, el este un act legislativ unic, cu o organizare interna
aparte, in care normele juridice sunt asezate intr-o consecutivitate logica stringenta, dupa un
sistem bine gandit, care reflecta structura interna a ramurii de drept respective.

In compozitia unui cod intra patru grupe de factori: politici, economici, ideali si juridici[6].

Conditiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate in expunere, caracter
practic, logica, frumusetea stilului etc.