Antologie coordonată de

George R.R. Martin şi Gardner Dozois

RĂZBOINICII Vol I
Cecelia Holland
Joe R. Lansdale
JoeHaldeman
Peter S. Beagle
Robin Hobb
Diana Gabaldon
Lawrence Block
Naomi Novik
Tad Williams
 George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey şi a
absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern
University, Illinois. În anii ‘70 a scris o serie de nuvele, printre care
şi Regii nisipurilor (1979, Editura Nemira 2010), pentru care i-au fost
decernate premiile Hugo şi Nebula, apoi a continuat cu romane SF,
fantasy şi horror. În anii ‘80 a fost producător şi scenarist de
televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television şi
producător al filmului Frumoasa şi Bestia. Una dintre nuvelele sale a
fost ecranizată cu titlul Zburătorii nopţii. În 1996, Martin a început să
scrie seria fantasy CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC, alcătuită din
şapte romane, dintre care cinci au şi fost publicate (Urzeala
tronurilor, 1996 - Editura Nemira, 2007, 2011; încleştarea regilor,
1999 - Editura Nemira, 2008, 2011; Iureşul săbiilor, 2000 - Editura
Nemira, 2009, 2011; Festinul ciorilor, 2005 - Editura Nemira, 2009,
2011; Dansul dragonilor, 2011), iar două se află încă în stadiul de
proiect (The Winds of Winter, A Dream of Spring). Saga CÂNTEC
DE GHEAŢĂ ŞI FOC este considerată o capodoperă a genului,
alături de trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, fiind până în
prezent tradusă în optsprezece limbi, cu peste 2 200 000 de
exemplare vândute numai în Statele Unite. Drepturile
cinematografice au fost achiziţionate de HBO. Primul sezon, Urzeala
tronurilor, a fost deja difuzat de HBO, urmând ca al doilea sezon,
încleştarea regilor, să aibă premiera în aprilie 2012. Primul volum al
seriei, Urzeala tronurilor, a obţinut Premiul Locus în 1997, a fost
finalist al premiilor Nebula şi World Fantasy, iar nuvela Sângele
dragonului, care face parte din roman, a obţinut Premiul Hugo în
1997. Romanul Încleştarea regilor a câştigat, de asemenea, Premiul
Locus în 1999 şi a fost finalist al Premiului Nebula, în timp ce
Iureşul săbiilor a fost recompensat cu premiile Locus şi Geffen în
2001, respectiv 2002, fiind finalist al premiilor Hugo şi Nebula. Al
patrulea volum al seriei, Festinul ciorilor, a fost finalist al premiilor
Hugo şi Locus.
 Editorul şi scriitorul
Gardner Dozois s-a născut în 1947 în Salem, Massachusetts. Între
1984 şi 2004 a editat revista Asimov’s Science Fiction şi a fost
răsplătit cu cincisprezece premii Hugo (record absolut) pentru cel
mai bun editor profesionist. După retragerea de la Asimov’s, a devenit
editorul seriei de antologii The Year’s Best Science Fiction, publicate
anual din 1984, pentru care a primit cincisprezece premii Locus. Ca
scriitor a fost distins cu două premii Nebula pentru povestirile The
Peacemaker (1983) şi Copilul dimineţii (1984 - apărută în almanahul
Anticipaţia, 1986).
The Year’s Best Science Fiction este considerată o „venerabilă
instituţie” a SF-ului.

CUPRINS

INTRODUCERE - POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV ............. 4

REGELE NORVEGIEI ............................................................................... 10
LEGAT PE VECIE ...................................................................................... 46
TRIUMFUL .................................................................................................. 85
TABULA RASA ........................................................................................ 123
...ŞI VOI, ARHANGHELI AI IERTĂRII .............................................. 152
AM PLECAT MILITAR .......................................................................... 187
DIRAE ......................................................................................................... 214
OBICEIURI CAZONE.............................................................................. 240
LA ŞAPTE ANI DE CASĂ ...................................................................... 311
 Pentru Lauren şi Jeff, pentru Tyler şi Isabella,
pentru Sean şi Dean
Fie ca războiul să vă fie străin!

INTRODUCERE
POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV

George R.R. Martin

Traducerea: Marian Truţă

Pe vremea când eram puşti, în Bayonne, New Jersey, nu existau

librării.
Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi cumpăra
cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-
ţi doreai doar o ediţie broşată. (În caz că preferai copertele cartonate,
puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri
erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her-
shey şi Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se
vindeau cel mai puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele
ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator,
altele nu. Într-unele găseai dimineaţa produse proaspete de brutărie şi
sandvişuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau
pistoale cu apă, cercuri din lemn şi bile din cauciuc... Dar toate vin-
deau ziare, reviste, benzi desenate şi cărţi broşate.
Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din
cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street şi Kelly
Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru
cărţi” consta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din
sârmă, amplasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o aşezare
perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo
de lumea cărţilor amuzante. Aveam o alocaţie de un dolar pe
săptămână, iar încercările de a împărţi acel dolar între o bandă
desenată de zece cenţi (s-a ales praful de bugetul meu, când preţul lor
a crescut la doisprezece cenţi), o carte de treizeci şi cinci de cenţi, o
acadea sau două, uneori un sfert de malţ sau îngheţată cu sifon şi, rar,
un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în faţa celor
mai chinuitoare decizii. Dar mi-au şlefuit la maxim abilităţile
matematice...
Rafturile cu benzi desenate şi suportul rotativ pentru cărţi aveau
mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile şi nici
suportul nu recunoşteau existenţa genurilor. Pe-atunci, supereroii
încă nu erau aşa răspândiţi ca în zilele noastre. Fireşte, îi aveam pe
Superman, Batman şi JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-
Man şi Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi
desenate: de război, poliţiste, western, de dragoste, dar şi hibrizi
ciudaţi de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc
dinozauri şi-i numesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie,
Betty, Veronica şi pe Cosmo, marţianul vesel. Copiii îi aveau pe
Casper, fantoma prietenoasă şi pe Baby Huey (dar eu eram mult prea
sofisticat pentru aşa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena
Donald Duck şi Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”,
benzi desenate despre manechine complet dezbrăcate şi, desigur,
seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat
primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis Stevenson
la Herman Melville. Şi toate aceste benzi desenate se găseau într-o
deplină devălmăşie.
La fel stăteau lucrurile şi în cazul cărţilor de pe suportul rotativ.
Era un singur suport de acest fel şi avea atâtea „buzunare”, încât în
niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare
dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al
mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui
Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (şi care, pentru
aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care
am avut-o), aşa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau
de alte SF-uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să
găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate
buzunarele suportului rotativ. Uneori mă aşezam în genunchi ca să
pot să verific şi titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărţile
broşate erau mai subţiri, aşa că fiecare buzunar putea cuprinde patru
sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace
Double, împreunat cu o ediţie de masă a Fraţilor Karamazov, făcute
la rândul lor sendviş de un roman lacrimogen şi de ultimele isprăvi
ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker şi Dorothy Sayers împărţeau
acelaşi raft cu Ralph Ellison şi Salinger. Westernurile lui Max Brand
se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar
fi ştiut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse şi H. P. Lovecraft se
înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic,
poveşti cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană şi,
fireşte, SF, fantasy şi horror - le puteai găsi pe toate în acel suport
rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor First Street şi
Kelly Parkway.
Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, ob-
serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve-
nirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi cititori şi toţi scriem
genul de cărţi pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul şi
încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărţile
acelea m-am trezit interesat şi de alte genuri. Am început să citesc
literatură horror atunci când mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea
lui Boris Karloff. Robert E. Howard şi L. Sprague de Camp m-au
nărăvit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu
Stăpânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas şi Thomas B.
Costain înfăţişau, tot lupte cu săbiile, aşa că am început curând să
citesc şi acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice şi la
alţi autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles
Dickens, Mark Twain şi Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc
textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite şi să văd
cât sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele
dintre cărţile de suspans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de
lascive, încât a trebuit să le strecor pe furiş în casă şi să le citesc doar
când nu mă vedea mama. Ian Fleming şi James Bond m-au introdus
în lumea thrillerului şi a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a
introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am
ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene).
Fireşte, ştiam care era diferenţa dintre space opera şi un roman
poliţist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de
aceste diferenţe. Îmi părea, atunci, ca şi acum, că există poveşti bune
şi poveşti proaste şi era singura deosebire care conta cu adevărat.
Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumătate
de secol, dar în lumea editorilor şi a vânzătorilor de carte cu siguranţă
s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva
suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl-
măşie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor îşi cumpără cărţile
prin lanţurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera-
tura SF şi fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în
spate, bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la
locul vostru! Acum, pentru că aşa numitul „roman epic” a devenit el
însuşi un gen, există o secţiune numită „Literatură”. Cărţile pentru
copii şi cele pentru adolescenţi au fost separate.
Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să
descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să se lase
în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum intitulat Cum să
câştigi prietenii şi cum să influenţezi oamenii, va descoperi Big Pla-
net a lui Jack Vance.
Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Şi, categoric, nu-i
bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uşi, să ne poarte
în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile
şi felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen
zădărniceşte totul. Ne limitează, ne face mai mici.
Totuşi, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decursul
carierei mele, am scris science-fiction, fantasy şi horror şi, câteodată,
am creat nişte hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori
elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman
epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt
descurajaţi în mod programatic de editori şi edituri să procedeze la
fel. Noilor fantezişti li se spune că trebuie să adopte un pseudonim,
dacă vor să scrie un roman science-fiction... şi Dumnezeu să-i aibă în
pază, dacă vor să încerce unul de suspans.
Totul, pentru a optimiza vânzările şi presupun că şi ajută...
Eu sunt de părere că aşa ceva e un spanac şi-l dau dracului.
N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul-
ţime de pizzerii şi cea mai bună pizza din lume mi se pare şi acum
una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una
dintre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să
mănânc pizza în fiecare zi şi să dau deoparte orice alt fel de mâncare.
Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în mâini.
Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război-
nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deşi, are o doză bună de
fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o
revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar
putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deşi are
câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi-
mov’s. Războinicii conţine şi un western, câteva povestiri de suspans,
o mulţime de ficţiuni istorice, ceva mainstream şi vreo două poves-
tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este
suportul nostru rotativ.
Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună
poveşti. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile şi când
sumerienii au scris Epopeea lui Ghilgameş, ne-au fascinat
războinicii, soldaţii şi luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate culturile, în
tradiţiile literare şi în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De
aici în eternitate, Semnul roşu al curajului - toate acestea fac parte
din canoanele noastre literare, sunt învăţate la şcoală în întreaga ţară
sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan
Barbarul, Elric de Melnibone şi Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne
oferă imagini ale războaielor şi războinicilor din viitor în cărţi
precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern
a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber,
Lois McMaster Bujold şi Walter Jon Williams. Pistolarul din
westernurile clasice este un războinic. Genul poliţist a creat un
arhetip al războinicului urban, fie acesta poliţistul, asasinul plătit,
şmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile
sordide din prozele lui Chandler sau Hammett. Femeile războinice,
copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec şi
legionarul roman, vikingii, muşchetarii, cruciaţii, soldatul din al
Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toţi aceştia sunt războinici
şi pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între paginile cărţii de faţă.
Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller-
uri la activ, reprezentând o mulţime de edituri şi genuri diferite. Fie-
căruia i s-a cerut acelaşi lucru - o poveste despre un războinic. Unii
au ales să scrie proze care ţin de genul în care sunt consacraţi. Alţii
au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veţi descoperi
războinici de toate formele, mărimile şi culorile, din toate perioadele
istorice, de ieri, de azi sau de mâine şi din lumi care nu au fost
nicicând. Unele poveşti vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe
dintre ele vă vor ţine cu sufletul la gură.
Dar nu veţi şti care, ce şi cum, pentru că Gardner şi eu le-am ames-
tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărţi. Aici nu
există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate poveştilor istorice
sau de dragoste, nu există pereţi despărţitori sau etichete de vreun fel.
Există doar poveşti. Unele scrise de autorii voştri preferaţi (sperăm),
altele scrise de autori despre care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăj-
duim ca, atunci când veţi termina cartea, o parte din autorii din ultima
categorie să fie trecuţi la prima categorie.
Aşadar, rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina. Avem câteva poveşti
să vă spunem...
 REGELE NORVEGIEI

Cecelia Holland

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de
romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault
sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris
aproape treizeci de romane istorice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two
Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the
Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The
Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul
roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la premiul Locus
în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief
Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind
ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un
roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin.
În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp,
pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi
să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...
 I

Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea

când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împotriva tatălui
său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi promisese lui Conn un
război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar,
după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi
cumpere pacea cu o corabie plină cu argint. Conn primise foarte prost
acest lucru.
— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat.
Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau.
— N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem
pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor.
— Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse
Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în
iubitor de pungă.
Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala
cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretutindeni, îl
urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă.
— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn.
— Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef.
— Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.

În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o

petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau
Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale
Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la
una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea
regelui.
Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu
barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Jomsvikingii
de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe
despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre
priceperea lor la război, pe care erau dispuşi s-o pună în slujba oricui
plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că
toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă
dacă Sigvaldi şi burduhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli
decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi
blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi
lung.
— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri.
Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De partea
cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică
un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare,
groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare umblau pe la mese şi
umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse
şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos.
După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn
se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi onorându-i pe
Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură isonul şi băură, dar
Sweyn nu isprăvise ce avea de zis.
— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jurăminte,
iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre.
Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută.
— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să
mă proclam regele Angliei!
Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer
şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn.
— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală
se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare,
clătinându-se.
— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici,
acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sperjur şi un
trădător.
Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui
Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, sclavii alergau să
umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi
îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După
ce larma se potoli, zbieră:
 — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împotriva lui
Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd
înfrânt.
Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei
care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii
care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn.
— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care
Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia?
Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos.
— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta,
danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi
făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pridideau cu ulcioarele. Apoi,
Conn se ridică.
Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte.
Conn îşi ridică pocalul.
— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă
şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei.
Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură.
Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurământul lui
Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o
serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de
jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima
cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura
i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui
Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la
Helsingor.

În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care

dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi
bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea
multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe
Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă
radioasă.
— Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea
trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bucuros că eşti cu noi,
băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Jomsviking adevărat.
Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sigvaldi se
urni din loc.
— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre
Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de
bine te lupţi.
Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră
la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală.
Conn se apropie de el.
— Ce am jurat aseară?
Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie.
— Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon
faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge
regele Norvegiei.
Uluit, Conn scoase un scâncet.
— Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa?
— Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef.
— Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.

II

Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Norvegia

undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori,
întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspândeau în lungul
vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din
ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr
mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva
prădau, fie mâncau sau beau, fie trimiteau către Jomsberg. Câteva
corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon
nu era de găsit nicăieri.
Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă,
jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele
zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nopţile abia
ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oamenilor. În jurul lor,
dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase,
din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad,
mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând
direcţia spre nord-est, atacând tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră
deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără
ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.

III

Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva

puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi
membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi portocalie,
undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit
cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul
pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de
corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau,
zări preţ de o clipă un rechin.
În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care
acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se
roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în
frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi
şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind
prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în
susul plajei şi se îndreptă spre el.
Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu picioarele
întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte
frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul
care adăpostea comoara. Când Conn s-a apropiat, şi-au ridicat
privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu
un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn.
Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios.
— Hakon trebuie să apară curând.
Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi palmele de
genunchi.
— Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să
trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoatem din
gaura în care se ascunde.
Bui râse.
— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în
cufărul de lângă el.
— Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn
camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la
noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al
Jomsvikingilor, băiete.
— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să
înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur.
Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate.
— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse.
Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs.
— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele
rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo
luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce
este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea.
Bui încă îl privea pe Conn rece.
— Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împingând
cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta.
— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi
plecă.
Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas.
Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la
capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul
azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valurile să se spargă
în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi
cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe
cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau
adevărate ziduri de stâncă, acoperite cu strălucirea trandafirie a
gheţarilor.
Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasupra căruia
frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul
unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ.
Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna
unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei.
— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine.
Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în
urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu
de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea
băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul
ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai
bun de haleală şi de băut.
Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne
pe jumătate arsă.
— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn.
— Nimic, răspunse Conn.
Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea
beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi
Aslak.
Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu
toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus,
Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâinile şi se aşezară, iar
Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn
cu bere.
— Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când
am făcut jurămintele la Helsingor.
Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noaptea
aceea.
— Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai
departe?
— Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu
insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oameni
sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea fericit pe-aici.
— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn.
Aslak îl salută cu cornul plin de bere:
— Jefuieşti un aur nepotrivit.
Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău.
— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea,
oricât i-am jefui poporul.
 Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi.
— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una
ca asta. Hakon e un diavol de luptător.
Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă.
— Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi
decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am
prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Puterea lui este în
nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de
aşteptat.
— Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un
corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne.
Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era
unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul
fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat
prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sigvaldi, acum, după
doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu
mai era un boboc nepriceput.
În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni
ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un
ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul atacului, aşa că-l
aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef
şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-
i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine.
— Este...?
Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri.
— Nu mai are mult.
Conn se gândi la lupta din sat şi spuse:
— Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Ducele de
noi?
Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse.
— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri.
— Şi ce va face până la urmă?
— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui!
Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale
de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat
spre ei.
— Traiască regele Norvegiei, necheză el.
— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce
aici?
— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat.
Conn aruncă o privire spre Raef.
— Vii cu mine?
— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui.
— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.

IV

Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aşteptase ca

adunările lor de sfat să fie pline de zarvă şi dispute din partea tuturor,
dar acum ştia cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare şi băutură
din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se aşeză în faţa lor
şi le spuse cum vor decurge evenimentele. Ceilalţi dădeau din cap
afirmativ. Se presupunea că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau
ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee
decât în realitate.
— Avem ştirea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula
aia mare.
Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii.
— Câte corăbii? întrebă Bui.
— Puţine. Şase sau opt. E limpede că aşteaptă să i se adune flota.
Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni
până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, împreună cu Bui.
Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape şi Havard o să ţineţi partea
dreaptă.
Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se întoarse
spre el şi-l fixă cu privirea:
— Şi, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn
Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.

L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nordice.

Oamenii de pe Seabird l-au aşezat cu faţa în sus, la piciorul dunei de
nisip, i-au pus sabia alături şi i-au lăsat un pic de carne şi de bere, să
aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe
ţărm.
— Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse
Finn, după care aşeză piatra la picioarele lui Ketil.
— Dar şi mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm aşezând piatra la
căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucaţi.
Câte corăbii are Hakon?
— Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el,
răspunse Conn.
— O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom.
Cineva râse, iar Rugr adăugă:
— Dacă o să-l prindem...
— O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi.
Conn se aplecă şi aşeză piatra la umărul lui Ketil.
— Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună.
— Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef aşezând piatra sa la şoldul
mortului.
— Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la
sfârşitul lumii, adăugă Odd, aşezându-şi piatra la unul dintre
genunchii lui Ketil.
— Până la sfârşitul lumii!
Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie
menită să-l ducă departe.
Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil,
după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alţii cu ochii
sticlind şi, strângându-şi mâinile unii altora, izbunciră într-un râs
chinuit şi ascuţit.
— Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei.
S-au dus apoi să se pregătească, să-şi vadă de arme şi să doarmă,
dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zorilor.
Conn şi Raef încărcară provizii suplimentare de apă şi hrană pe
corabia care se odihnea pe plajă.
Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă
vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se
gândea la toate luptele şi bătăliile la care participase până atunci, dar,
dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură înceţoşate.
Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel.
— Eşti pregătit? îl întrebă pe Raef.
— Cred că da, răspunse acesta.
Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă.
— Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea
tuturor?
— Da. Avem şansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri.
— Sau să fim noi prinşi. Sigvaldi încearcă să ne piardă, comentă
Raef.
Conn îi dădu un ghiont cu cotul.
— Te gândeşti prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-
ţi macini gândurile.
Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simţindu-se
dintr-odată ostenit.
— Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii şi
alunecând în somn.
Conn visă.
Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau
de scuturi şi de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar
în jur vedea numai braţe, plete şi mutre schimonosite. Nu putea
deosebi duşmanii de prieteni. Iureşul care îl înconjura, urletele şi
luptele păreau că vor să-l devoreze. Cuprins de frenezie, izbi cu sabia
în stânga şi-n dreapta, să-şi facă loc. Sângele îl împroşcă peste tot, îl
simţi şi pe buze.
Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-
un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-şi
recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul singur, un omuleţ
înfruntând o cumplită furtună şi nici măcar pe corabie nu se mai afla.
Norii cenuşii, întunecaţi, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar
fulgerele veneau în săgeţi spre el. Ploaia o simţea ca pe un şuvoi de
pietre, iar trăsnete şi tunete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat.
Vântul răvăşea fuioarele de nori şi în volbura lor văzu o pereche de
ochi, o gură cu dinţii ca nişte bolovani, o formă monstruoasă de
femeie, alcătuită din ceaţă şi negură. Sus, deasupra lui, ea întinsese
un braţ spre el şi fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era
legat şi nu se putea mişca, iar fulgerele îl loviră şi-l risipiră în bucăţi.
Unde fusese el, nu mai era nimic.
Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu
surprindere că era întreg. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe plajă, spre
răsărit.
La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roşie şi aerul
pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi continua în minte,
mai puternic decât ziua care creştea lângă el.
O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul şi, în
ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că păleşte.
— Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn.
— Toate visele sunt oarecum adevărate.
Echipajul se aduna în jurul corăbiei. Soarele era pe cale să răsară.
— Suntem la voia sorţii, spuse Conn. N-avem altceva de făcut
decât să ne împlinim destinul cât mai bine. E simplu... Hai să
mergem!
 V

Au vâslit, în lumina soarelui care creştea, ocolind capătul insulei,

către sud-est, spre intrarea în golf. Marea era agitată, cu suprafaţa
cuprinsă de hulă. Seabird zbura peste valuri ca un şoim de vânătoare.
Pe locul lui Ketil şedea Conn, la prima vâslă de pe bordul cârmei.
Putea să vadă, de fiecare dată când se apleca în faţă peste ramă, restul
flotei, înşirată după ei, corabie după corabie, urmărindu-i bătând din
vâsle. Vedea catargele goale şi provele înalte şi arcuite cum se
profilau întunecat pe cerul palid, vedea marea spărgându-se în spumă
albă, de coastele corăbiilor.
Ceva crescu în el, o bucurie căreia nu i se putea împotrivi. Se uită
peste umăr. Treceau de celălalt capăt al insulei, cu golful
deschizându-se înaintea lor între două şiruri de dealuri costelive şi
parcă cioplite cu dalta. În spatele lor, se zărea cortina albă a munţilor.
Soarele răsărea, vărsând peste ape o pânză de lumină. Cerul era alb.
Era bucuros că se îndreptau spre sud, avea să lupte cu strălucirea
soarelui într-o parte, nu direct în ochi. Simţi cum marea se linişteşte,
odată ajunşi la adăpost, între dealuri. Dădu un ordin şi echipajul
răspunse cu un singur strigăt. Pe dată, vâslele au fost întoarse cu
lamele orizontal, abia atingând suprafaţa apei. Seabird părea că se
înalţă prin aer. Simţi o mândrie ameţitoare: echipajul lui, cei mai buni
vâslaşi din flotă.
Golful îşi deschise braţele. Pe mijlocul canalului, o insulă
colţuroasă îşi iţea cocoaşa întunecată, sub o mantie de copaci. Raef,
la cârmă, îi îndreptă spre vestul insulei. Corabia pluti către o
îngrămădeală de stânci joase, care abia răsăreau din valuri. Privind
peste cele şapte rânduri de vâslaşi din faţa sa, Conn îl văzu pe Raef
cu păru-i alb şi revărsat, cercetând cu privirea-i ageră întinderea
golfului.
Un banc de nisip se întindea ca o limbă în apă, dincolo de capătul
sudic al insulei. Mai departe golful se lărgea, strălucind în lumina vie.
Pe partea cealaltă, lângă ţărm, valurile se spărgeau albe de stâncile
golaşe. Atunci Raef strigă:
 — Corabie! Corabie! şi arătă undeva înainte.
Conn puse vâsla de-a curmezişul, sări în picioare şi se căţără pe
copastie. La început, n-a văzut decât întinderea strălucitoare de apă şi
o altă insulă împădurită, departe, spre sud. Apoi, la jumătatea
distanţei până la acea insulă, soarele abia răsărit se reflectă în ceva ca
din aur.
Conn îşi aduse aminte de drakkarul cu cap de aur, pe care îl mai
văzuse odată, în Danemarca. Dădu un chiot.
— El este! Aia e corabia lui Hakon!
Din spate, Raef îi ţinu isonul. Pe una dintre corăbiile care îi urmau
răsună semnalul grav şi răguşit al unui corn. Seabird trecu de insulă,
spre zona în care golful se lărgea, cu vâslaşii trăgând cu forţă la rame.
Conn se răsuci şi se uită rapid în urmă.
În spatele lor, fâşia îngustă de apă dintre insulă şi ţărmul vestic al
golfului era înţesată cu corăbiile Jomsvikingilor, iar catargele păreau
o pădure mişcătoare. Alte sunete de corn se auziră dintr-odată şi un
vuiet de glasuri se ridică în aer. Cu toţii văzuseră corabia de aur.
Se întoarse brusc. Cam la jumătate de milă în interiorul golfului,
strălucirea aurie a drakkarului făcuse cale întoarsă spre sud. Echipajul
urlă, iar Seabird ţâşni înainte. Sunetele de corn răsunau în urma lui.
Conn se lăsă iute jos şi-şi reluă locul la vâslă. Sigvaldi, în stânga lui
Seabird, aproape că zbura cu drakkarul său, iar pe dreapta, corabia lui
Aslak, cu al ei cap de dragon cu colţi şi coarne, se afla la numai
câteva lungimi în urmă.
— Haide! Haide! strigă Conn aplecându-se pe vâslă.
Ceilalţi intrară numaidecât în ritmul lui. Flota care venea din spate
se răspândea pe măsură ce apele se lărgeau, dincolo de prima insulă,
şi fiecare corabie părea că se ia la întrecere să ajungă prima. Glasuri
răstite şi grăbite urcau în aer. Conn îl zări pe Sigvaldi la prova
drakkarului său, zbierând ordine. Pe cealaltă parte, Aslak îşi îndemna
oamenii agitându-şi braţele ca o morişcă.
Deşi era cea mai mică dintre corăbii, Seabird se menţinea în faţă.
O urmau mulţimea de corăbii ale Jomsvikingilor, iar în faţa ei se afla
doar drakkarul cu capul de dragon auriu.
Brusc, Raef strigă:
 — Corăbii! Corăbii!
Conn îşi lăsă iarăşi vîsla şi se căţără pe copastia provei. Mătură cu
privirea capătul golfului, scrută atent ţărmurile accidentate şi
îngrămădeala de stânci de lângă ele. Departe, drakkarul auriu îşi
încetase fuga şi se întorcea spre ei. Se căţără şi mai sus, pe provă,
ţinându-se de copastie şi văzu mai întâi siluetele joase ale corăbiilor
din spatele lui Hakon, iar apoi alte corăbii apărând de după
ieşindurile de stânci în spatele cărora se pitiseră până atunci.
— Câte sunt? zbieră Raef.
— Habar n-am! încetiniţi la jumătate!
Conn sări de pe provă şi, în vreme ce corabia îşi micşora viteza,
trecu pe la fiecare în parte.
— Pregătiţi-vă. Puneţi-vă coifurile şi luaţi-vă săbiile!
Ochii lor luceau deja sălbatic, iar faţa lui Finn era albă, precum
coaja unui ou. Gorm blestema în barbă, Skeggi înghiţea în gol de
parcă ar fi stat să verse. Conn ajunse la pupa, unde Raef se căţărase
pe copastie, cercetând golful.
— Sunt o mulţime de corăbii. Mai multe decât ale noastre. Hakon
ne-a pregătit o cursă şi noi am căzut în ea.
— Sigvaldi ne-a băgat în cursă, răspunse Conn.
Apoi, cotrobăi pe sub tejgheaua arcuită de la pupa, îşi luă casca şi
o trase pe cap.
— Tu doar du-ne spre Hakon, adăugă el şi strigă: Trageţi tare!
Unu! Doi!
Dădu ritmul şi alergă spre vâsla sa de la prova.
Seabird se aruncă înainte. Cât încetiniseră, restul flotei îi ajunsese
din urmă şi de pe fiecare corabie se auzeau chiote şi sunete prelungi
de corn. Conn îl zări pe Aslak, în picioare lângă al treilea vâslaş,
masiv, chelios şi fără cască, răcnind la oamenii săi. Conn se aplecă
iară pe vâslă, cu inima bubuindu-i în piept precum un ciocan. Corabia
sa prinse să zboare peste apa liniştită. De departe putea auzi acum
ordinele, semnalele de corn sau urletele celorlalţi.
— Păzea! Trag în noi!
Conn se îndoi în faţă, strângându-şi umerii. Prova îi oferea destulă
protecţie. Mulţime de suliţe, majoritatea simple beţe ascuţite, se
împrăştiară zornăind pe lângă Seabird şi fără să atingă pe cineva.
— Fiţi gata! îi avertiză Raef.
Conn lăsă din nou vâsla.
— Gorm! Arn! Sigurd!
Sări în picioare. Fusese cât pe ce să-l strige şi pe Ketil. Îşi scoase
sabia cu o mână, iar cu cealaltă culese de pe punte unul din beţele
ascuţite aruncate spre ei. Privind apoi în jur, văzu botul arcuit al unui
drakkar apropiindu-se rapid. Şi nu era auriu. Un monstru mare şi
negru, cu o provă rotunjită şi bătută de intemperii.
— Vâslele sus! porunci Raef.
Conn se sprijini de copastie cu mâna în care ţinea băţul ascuţit.
Seabird se năpusti razant asupra drakkarului negru, rupându-i câteva
vâsle înainte ca echipajul de pe corabia inamică să apuce să îi evite.
Conn se ridică peste marginea provei şi sări peste spaţiul îngust care
despărţea cele două corăbii.
Îl întâmpinară trei luptători, agitându-şi topoarele. Preţ de o clipă,
clătinându-se pe copastia celeilalte corăbii, cu spatele la mare, tot ce
a putut să facă a fost să se ferească, să împungă cu băţul şi să-şi agite
sabia. Apoi, altcineva de pe Seabird sări lângă el şi unul dintre
oamenii cu topoare avu o ezitare. Conn îl străpunse şi fandă în lateral.
Pe urmă îşi deschise drum hăcuind încă un mânuitor de topor.
Gorm, cel cu ochii bulbucaţi, era lângă el. Toţi oamenii de pe
Seabird de la prova se buluceau în urma lui. Corabia inamică se
înclinase zdravăn, ca şi cum ar fi vrut să scape de intruşi. Se lăsă în
jos, pe sub lama unui topor care îi căuta gâtul, şi se repezi spre cel
care îl mânuia. Încerca să-şi facă loc pe puntea nesigură şi să-l
împungă cu sabia pe cel din faţa sa. Luptătorul din Tronder se clătină,
cu o tăietură adâncă de-a lungul pieptului. Pe când fanda ca să-i dea
lovitura de graţie, Conn îşi izbi genunchiul de o bancă şi fu cât pe ce
să cadă.
Brusc, inamicii făcură stânga-mprejur şi săriră de pe corabie atunci
când scăfârlia cheală a lui Aslak se ivi peste bordul de la pupa
drakkarului negru.
Se întoarse către Seabird. Micuţa corabie se îndepărta uşor. Peste
celălalt bord al ei năvăliseră o mulţime de luptători din Tronder, iar
restul echipajului său se străduia să le ţină piept. Raef! Sări, răcnind,
pe Seabird.

Când se apropiaseră de corabia neagră, jumătate din echipaj sărise

la abordaj, iar ceilalţi, cu vâslele lăsate vraişte, se aplecaseră peste
bord pregătiţi să intervină. Seabird se înclinase puternic, iar Raef se
străduia să ţină corabia, cu ajutorul cârmei, cât mai aproape de
drakkarul negru. Apoi, o altă corabie din Tronder virase spre ei. Raef
strigase la echipajul de la pupa, avertizându-i şi răsucind cârma.
Luptătorii rămaşi pe Seabird se întoarseră să-i înfrunte pe cei din
Tronder. Cealaltă corabie se frecă de prova lui Seabird şi revărsă
asupra ei puzderie de luptători, urlând şi agitându-şi topoarele. Raef
se aplecă să-şi ia sabia aruncată la picioarele sale şi, înainte să se
ridice, un adversar cu o barbă sălbatică sări lângă el, urlând din toţi
rărunchii. Lama toporului se roti prin aer şi Raef, încă aplecat, se
trase într-o parte. Tăişul lamei de topor lovi copastia la un deget de
capul său şi câteva aşchii săriră în aer. Incomodat de poziţia sa, Raef
flutură orbeşte sabia către bărbosul fioros, lovindu-l cu latul peste
încheietură, cu zgomot de piatră sfărâmându-se. Atacatorul ezită o
clipă. Raef se repezi la el, lovindu-l cu umărul în vintre şi aruncându-
l peste bord.
Corabia din Tronder se retrăsese, atacată la rându-i de altă corabie.
Raef văzu, de jur-împrejur, mulţime de corăbii înţepenite unele în
altele şi oameni luptându-se pe punţi. Drept în faţa lui, un drakkar
mare abia de mai plutea, plin de apă până la nivelul băncilor şi câţiva
oameni care înotau în valurile agitate, printre cadavre.
Pe Seabird, cei din Tronder aproape că preluaseră controlul punţii,
dar echipajul corăbiei i-a respins în cele din urmă până la catarg.
Raef sări să-i ajute. Chiar în faţa lui, Finn se prăbuşi greoi. Un uriaş
cu o tunică din piele se înălţă peste Finn, cu toporul ridicat, fără să-l
observe pe Raef. Din alergare, acesta împlântă sabia în pieptul
uriaşului.
Atacatorul căzu pe spate, în vreme ce Finn încerca să se târască din
drum, blocat de trupul celui care tocmai se prăbuşise, dar şi de o
vâslă abandonată. Raef trecu peste ei, spre catarg, acolo unde Skeggi
şi Odd ţineau piept cu ghioagele la doi bărbaţi înarmaţi cu topoare,
prea înghesuiţi că să poată lovi cu măciucile.
Brusc, Seabird se înclină. Conn, cu părul în ochi, tocmai se căţăra
pe la provă, din apa golfului, în spatele năvălitorilor. Când l-au văzut
pe el, dar şi pe cei care urcau pe corabie în urma lui, atacatorii au
sărit peste bord.
Raef se întoarse spre Finn, care se agăţase de copastie încercând să
se ridice. Părea să aibă un picior rupt, dacă nu cumva şi pe-al doilea...
Raef îl târî până la pupă şi-l aşeză pe o bancă.
— Poţi să ai grijă de cârmă?
— Eu... Da, pot, răspunse Raef, dându-şi din ochi părul castaniu.
Se sprijini cu o mână de bord şi cu cealaltă căută echea.
— Du-ne spre drakkarul auriu şi ţine-te departe de stânci, zise
Raef, după care alergă spre Conn, la prova.

Soarele abia ajunsese la jumătatea dimineţii şi ziua deja se anunţa

călduroasă. Raef îşi lepădase cămaşa, lăsându-şi părul să-i cadă liber
pe umeri. Corabia aurie a lui Hakon părea de neatins. Un drakkar
împodobit cu un cap uriaş de şarpe se oprise bord în bord cu Seabird.
De două ori oamenii lui Conn încercaseră s-o abordeze şi de tot
atâtea ori fuseseră respinşi. Apoi, fără veste, corabia din Tronder îşi
schimbă direcţia şi se îndepărtă de ei lovind apa cu toate vâslele.
Pentru moment, Seabird se trezi într-o zonă de acalmie, în-
conjurată de alte corăbii, dar niciuna care s-o atace. Raef se sprijini
de catarg, gâfâind şi privind în jur. Rămăseseră şi mai puţini. Gorm
zăcea întins pe spate, cu ochii deschişi. Dar îi lipsea un braţ şi era
mort. Lângă el, Egil alunecase între două bănci, în genunchi şi
sprijinit cu spatele de copastie. Skeggi şi Grim dispăruseră pur şi
simplu. Ceilalţi arătau destul de hărtăniţi, dar măcar erau întregi.
Şedeau pe punte, oferindu-şi unii altora apă sau mâncare şi discutând.
Auzi chiar şi râsul feciorelnic al lui Arn. Raef îşi mută privirea spre
bătălia din jurul lor.
Linia frontului se întinsese de-a curmezişul întregului golf, sub
forma unei semilune, cu Sigvaldi pe partea stângă. Raef îi putea
vedea luptând din greu, cu toate corăbiile angajate. Seabird era
undeva spre centru. Pe celălalt flanc, Jomsvikingii îi împinseseră pe
oamenii lui Hakon spre plajă. Pe mijloc, câteva corăbii se învârteau
fără rost - flota lui Hakon părea să fi dat bir cu fugiţii - în schimb,
drakkarul auriu nu se zărea defel. Când, deodată, în zona în care lupta
Sigvaldi, se ivi un şir de alte corăbii, vâslind pe lângă insula cea
mare.
— Ha! Ce-i asta? îl întrebă Raef pe Conn, care tocmai se apropiase
de el.
Raef îi arătă corabia din fruntea noului val care îi dădea de furcă
lui Sigvaldi. Era mai mare decât celelalte ambarcaţiuni, cu o provă
înaltă şi arcuită, cu etrava de sub gâtul dragonului care o împodobea
întărită cu benzi de fier pline de gheare metalice.
— Habar n-am ce poate fi, dar dacă trece de capătul liniei lui
Sigvaldi, vom fi încercuiţi.
Dădu un ordin şi oamenii săriră la vâsle. Gorm zăcea mai departe
pe punte, iar Egil rămăsese, mort, lângă banca sa. Finn, agăţat de
echea cârmei, îi făcu semn lui Raef. Acesta trecu în faţă şi preluă
vâsla de lângă Conn.

Seabird zbura peste apa agitată, trecând pe lângă corăbii încă

prinse în vâltoarea luptei. Depăşiră un drakkar care se scufunda,
înconjurat de o mulţime de trupuri şi de vâsle abandonate, care
pluteau în derivă.
— Bui e acolo, pe partea cealaltă, spuse Raef.
Conn îşi ridică privirea. Îl văzu pe Bui Malacul, undeva în dreapta,
cocoţat pe prova corăbiei sale, şarjând spre drakkarul de fier şi
strigând la oamenii săi:
— Înainte! Înainte!
Imperceptibil, umerii lor arşi de soare şi lucind de sudoare,
accelerară ritmul. Trăgând de vâslă până la capăt, se întoarse să
privească înainte.
Corăbiile nou apărute se aşezaseră într-o formaţie care imita
laturile unui unghi ascuţit şi înaintau cu drakkarul din fier în fruntea
lor. Cuirasa care îi acoperea prova în formă de gât de lebădă era plină
de cârlige masive. Cu siguranţă că asemenea piroane sunt şi sub linia
de plutire, îşi spuse Conn. Şi probabil că şi cârmeşte greu, îşi
continuă gândul. Îşi lăsă vâsla liberă şi se ridică în picioare.
Seabird se năpusti dintr-o parte spre drakkarul din fier, însoţită de
corabia lui Bui din cealaltă parte. Corabia cea mare îşi văzu de drum.
— Viteza la jumătate, răcni Conn încercând să estimeze mişcările,
astfel încât Seabird să ajungă simultan cu Bui în bordul drakkarului
inamic. Îşi scoase sabia. Fu salutat cu o grindină de pietre şi de suliţe,
dar corabia de fier nu îşi schimbă cursul. Seabird cârmi brusc spre
prova drakkarului, în acelaşi timp cu Bui, pe partea cealaltă.
Prinşi la mijloc, cei din Tronder se ridicară şi săriră la luptă. Conn
schimbă câteva lovituri cu vâslaşul drakkarului de fier de pe partea
sa, apoi făcu o eschivă rapidă înapoi. Adversarul fandă spre el. Conn
îl împunse cu sabia în umăr, după care, în vreme ce vâslaşul se
prăbuşea, îi dădu lovitura de graţie în spate. Sări pe cealaltă corabie,
în locul rămas liber şi se trezi nas în nas cu un alt luptător înarmat cu
un topor. Raef îl urma îndeaproape. Conn îi dădu un brânci - era atât
de aproape, că putea simţi respiraţia celuilalt pe faţă. Coada toporului
îl lovi pieziş în cot şi sabia îi scăpă, zăngănind, pe punte. Se aplecă
rapid şi ridică sabia cu mâna stângă şi lovi în sus. Unghiul neaşteptat
al loviturii tăie avântul adversarului. Sabia lui Conn îl străpunse din
lateral şi acesta căzu secerat.
Bui se căţăra pe bordul celălalt. Îl văzu pe Conn şi strigă:
— Hei, rege al Norvegiei! Dă-mi o mână de ajutor!
Raef trecu pe partea stângă a lui Conn. Îşi croiră drum peste primul
rând de bănci, dar echipajul corăbiei de fier prefera să moară decât să
cedeze. Braţul drept al lui Conn începu să-şi revină. Trecu sabia în
cealaltă mână. Reluară atacul şi reuşiră să ajungă la catarg cu un pas
înaintea lui Bui. Masivul Jomsviking era roşu la faţă, iar pieptu-i
dezgolit era plin de sângele care-i curgea dintr-o rană de la gât.
— Eirik! strigă el cu glas aspru. Al nostru eşti!
La pupa şedea un om care, deşi era cald, purta o cămaşă închisă la
culoare şi o mantie lungă. Casca de pe cap avea marginile tivite cu
aur. Fără să se piardă cu firea, acesta dădu câteva ordine.
— Cine pe cine a prins, Bui? Înapoi, înapoi!
Conn se răsuci. Vor să ne captureze! Vâslaşii începuseră deja să
lovească apa invers, iar corabia de fier porni cu pupa spre celelalte
vase din Tronder. Seabird, cu şase vâslaşi, se ţinea cât putea de
aproape, dar nu ar fi îndrăznit să intre în mijlocul celorlalte corăbii.
Conn îl strigă pe Raef şi-l împinse înapoi. La rându-i, Raef îi
îmbrânci pe ceilalţi către prova drakkarului de fier. Patru dintre
oamenii lor săriră cu uşurinţă înapoi pe Seabird, urmaţi de Raef, dar
Conn fu nevoit să-şi lepede coiful şi să sară direct în apă.
Corabia de fier vâslea puternic spre celelalte drakkare. O porţiune
liniştită de apă se deschise între corăbiile Jomsvikingilor şi cele din
Tronder. Conn înotă voiniceşte spre Seabird, care aştepta cu vâslele
în aer, gata să pornească. O suliţă îi trecu pe lângă cap. Ajunse lângă
corabie şi Raef se aplecă peste copastie, trăgându-l la bord. Căzu cu
faţa în apa strânsă între două bănci. Se rostogoli şi se aşeză în
genunchi, privind spre corabia de fier.
— Suntem plini de apă, îl avertiză Raef.
— Goliţi-o! strigă şi-şi strânse sub el picioarele acoperite cu apă
până la glezne.
Seabird se deplasa lent, cu spatele. Corabia mergea oricum greu cu
pupa înainte, dar de data aceasta deplasarea era şi mai anevoioasă.
Echipajul începu să arunce apa peste bord.
Pretutindeni, luptele încetaseră. Între ei şi cei din Tronder se
întindea acum o fâşie largă de mare. Hakon îşi retrăgea corăbiile spre
ţărm. Apa dintre cele două flote era pătată cu dâre de sânge, plină cu
fragmente de corabie şi cu vâsle rupte. Trupuri, ca nişte insule
instabile, răsăreau printre valurile mărunte. Putea vedea, în dreptul
etravei, un braţ care plutea la câţiva metri în adâncuri.
Apa de pe Seabird nu părea să scadă. Cotrobăi sub puntea teugii şi
găsi o găleată cu care începu să arunce apa peste bord. Raef sări peste
copastie şi, palmă cu palmă, porni să inspecteze coca navei.
— Rege al Norvegiei!
Conn se îndreptă de spate, privind în jur. Drakkarul mare al lui
Aslak plutea în faţa lor. Jomsvikingul, mare şi chelios, stătea lângă
catarg.
— Nu arăţi prea bine, strigă acesta. Te-au spart ţepuşele lui Eirik.
— Ce fac? Renunţă? întrebă Conn arătând spre corăbiile lui
Hakon.
Se aplecă şi mai umplu o găleată pe care o goli peste bord. Apa se
infiltra la fel de repede pe cât reuşeau ei să o golească.
— Nu renunţă. S-a dus după ajutor, răspunse Aslak.
Capul lui Raef se iţi peste bord, în dreptul genunchiului lui Conn.
Se trase încet în sus şi sări pe punte. Era julit pe toată partea stângă,
iar braţul îi sângera de la o tăietură, dar în rest părea teafăr.
— Corabia se scufundă, îi spuse lui Conn. Cred că unul din colţii
de fier a spart scândurile bordajului.
— Veniţi aici, îi invită Aslak. Şi aşa mi-am pierdut jumătate din
echipaj.
Se întoarse spre oamenii lui şi dădu un ordin. Pe dată, cele două
corăbii se aliniară una lângă alta.
— Seabird! Toată lumea trece dincolo, spuse el agitându-şi
braţele.
Se îngrămădiră să treacă pe cealaltă corabie, atât de repede, că
Seabird se clătină, chiar aşa plină pe jumătate cu apă. Conn se duse la
pupa şi-l luă în braţe pe Finn.
Băiatul era pe jumătate conştient. Piciorul i se umflase atât de tare,
încât jambierul îi plesnise, lăsând la vedere carnea înnegrită de
dedesubt. Conn îl ridică şi el gemu. Se apropie de Raef şi-l ajută să-l
care şi să-l treacă pe corabia lui Aslak. Îl aşezară sub puntea de la
pupa, în spatele băncii de la cârmă. Raef plecă imediat. Conn găsi
nişte bere, dar Finn se înecă încercând să bea. Avea ochii deschişi,
mari şi întunecaţi de durere. Conn lăsă berea lângă el şi se ridică.
Îl văzu pe Raef, la mijlocul vasului, cu braţele atârnându-i pe lângă
corp, privind la Seabird cum se scufundă. Conn se apropie de el. O
vreme, corabia păru să plutească, chiar acoperită de apă. Apoi, brusc,
se afundă în adâncul de un verde întunecat. Ultimul lucru pe care l-a
văzut a fost capul de dragon. Raef doar privea, fără să spună nimic.
Conn simţi că i se frânge inima, că plesneşte ca o piatră aruncată în
foc.
Privi în jur şi-l zări pe Aslak cocoţat la prova. Se duse lângă el,
căutând din priviri flota lui Hakon, undeva spre ţărmul depărtat.
Jomsvikingii, cu corăbiile strânse în mijlocul golfului, fie mâncau sau
beau, fie goleau corăbiile de apă. Conn zări atunci, dintr-o privire,
încă alte trei corăbii care se scufundau.
— Ce fel de ajutor caută Hakon? întrebă el.
Aslak trase o înghiţitură de bere dintr-un burduf mic, apoi arătă cu
capul către insula din golf.
— Vezi insula aia? Se numeşte Locul Binecuvântat. Acolo sunt
nişte altare pe jumătate vechi faţă de Yggdrasil. Hakon ar putea avea
o problemă. A schimbat taberele cam des. Am auzit că zeităţile
cărora li se închină sunt încă furioase de când a trecut la creştinism.
Îşi petrecu un braţ pe după umerii lui Conn.
— Sunt bucuros să te am la bord, băiete. Eşti un luptător al naibii
de bun.
Conn se îmbujoră. Se întoarse cu faţa către echipajul său, ca să-şi
ascundă plăcerea stârnită de cuvintele lui Aslak. Care plăcere se risipi
imediat: nu realizase până atunci cât de mulţi pieriseră. Pierduse tot -
corabia şi echipajul care o făcea să zboare. Era musai să învingă.
Se întoarse iar spre Aslak.
— Chestiile astea creştine par destul de răspândite. Chiar şi
Sweyn... El a fost primul care s-a creştinat.
Luă burduful cu bere de la Aslak şi bău din el, apoi îl dădu lui
Raef.
— Hakon nu a rămas creştin multă vreme, spuse Aslak, şezând pe
banca din faţa lui, cu genunchii crăcănaţi şi cu braţele încrucişate
peste. A rămas doar cât i-a trebuit ca să scape de Dintealbastru.
— Aşadar, i-a trădat pe toţi.
— De bună seamă. Cel puţin o dată. Şi i-a înfrânt pe toţi: germani,
suedezi, danezi şi norvegieni. Cel puţin o dată.
Strâmbându-se, Aslak îşi întinse un picior şi începu să-şi maseze
gamba. Un fir de sânge îi ţâşni din vârful ghetei.
— De data asta, noi câştigăm bătălia, spuse Conn.
— Da, cred că da... Până acum...

VI

Sub strălucirea soarelui de la amiază, corăbiile lui Hakon s-au

adunat din nou, cu drakkarul auriu în centru. Înaintară în lungul
golfului, iar Jomsvikingii se aranjară în linii de luptă, gata să le
întâmpine.
Pe când vâsleau, un vânt rece începu să sufle. Trăgând la prima
vâslă de pe corabia lui Aslak, Conn simţi pe obraji atingerea tăioasă a
aerului şi privi spre apus. Un nor fierbea pe orizont, negru şi umflat
ca o vânătaie pe cer. I se făcu pielea de găină. Corăbiile
Jomsvikingilor se năpustiră spre Hakon, iar norul de furtună crescu şi
mai mult, acoperind jumătate de cer, greu şi întunecat şi cu şuviţe
învolburate de vânt, precum firele de păr. Sub nor, aerul licărea, gros
şi verde.
Conn se aplecă pe vâslă. De la mijlocul corăbiei lui Aslak, patru
oameni aruncară cu suliţe, dar vântul le risipi ca pe nişte aşchii. Un
tunet se rostogoli pe cer. Înlăuntrul norului ţâşneau fulgere. Căzură
primele picături apoi, fără veste, pale de ploaie începură să-i
lovească.
Bărbatul se lupta cu toată puterea la fiecare strop. Ploaia îl lovea în
creştet şi pe umerii goi şi se prelingea rece pe piept. Corăbiile lui
Hakon zburară spre ei. Conn lăsă vâsla, îşi scoase sabia şi se repezi
spre prova. Imediat cum s-a ridicat în picioare, vântul îl lovi atât de
tare, încât trebui să se ţină zdravăn. Brusc, de parcă cerul se spărsese
în mii de fărâme, începu să cadă grindina.
Se aplecă înainte, pe jumătate orbit de revărsarea albă. Simţi cum
corabia în care era se freacă de altă corabie şi văzu în faţa sa, prin
vârtejurile de gheaţă, silueta unui om cu un topor. Lovi cu sabia. Raef
era alături, umăr lângă umăr. Văzu cum toporul vine spre el şi tăie
orbeşte cu sabia prin aerul alb şi învolburat al furtunii. Cineva urlă,
undeva. Avea bucăţele de gheaţă prin barbă, prin păr şi în ochi.
Dintr-odată, iureşul încetă. Răpăiala ploii se îndepărtă şi soarele ieşi
strălucind, dintre nori.
Făcu un pas împleticit înapoi. Corabia era plină de bucăţi de
gheaţă şi de apă. Alături, Raef, era prăbuşit pe o bancă, cu respiraţia
întretăiată. Dâre de sânge i se prelingeau pe faţă şi pe umeri. Conn se
răsuci spre prova, căutând din priviri corăbiile lui Hakon.
Flota din Tronder se retrăgea din nou, dar nu dezordonat. Îi făceau
loc lui Sigvaldi să fugă. Conn lăsă să-i scape un urlet. Spre apus, la
capătul liniei corăbiilor Jomsvikingilor, corabia cea mare a lui
Sigvaldi făcea cale întoarsă, vâslind din greu în susul golfului, urmată
de restul corăbiilor care îşi părăseau, una câte una, poziţiile.
Conn sări pe copastie, ţinându-se cu o mână de gâtul dragonului de
la prova.
— Fugi! Fugi, Sigvaldi, laşule! Ţi-ai uitat legământul? Joms-
vikingii nu dau bir cu fugiţii nici dacă rămân ultimii în luptă şi cu toţi
zeii împotrivă!
Urlete se ridicară în spatele lui, de pe corabia lui Aslak şi de pe
cele aflate îndărătul lor. Conn îşi întoarse privirea în urmă şi îi văzu
pe ceilalţi cum îşi agitau pumnii în aer către corăbiile lui Sigvaldi şi
săbiile, către flota lui Hakon. În mijlocul lor, Bui răcnea ca un taur,
roşu la faţă. Mai sunt zece corăbii, se gândi Conn. Au mai rămas zece
din şaizeci.
Aslak îşi aşeză mâna pe umărul lui Conn.
— Dacă aici e să-mi fie sfârşitul, am să-l întâmpin ca un bărbat.
Haide să le arătăm cum luptă adevăraţii Jomsvikingi.
— Până la ultimul om, răspunse Conn strângându-i mâna.
— Aşa va fi, adăugă Raef din spatele lor.
— Aslak! Rege al Norvegiei! Să legăm corăbiile una de alta, strigă
Bui din drakkarul său.
Privirea lui Aslak se roti peste golf, căutându-l pe Hakon.
— Se apropie.
— Grăbeşte-te, spuse Conn.
Traseră toate corăbiile una lângă alta, bord în bord şi le legară cu
parâme prin orificiile vâslelor. Toţi oamenii puteau astfel să lupte pe
corăbiile care alcătuiau acum o adevărată punte plutitoare. Flota din
Tronder se răspândi în jurul lor, încercuindu-i. Conn se întoarse la
pupa drakkarului lui Aslak, acolo unde zăcea Finn, cu ochii închişi,
încă respirând. Aşeză un scut deasupra lui, apoi reveni lângă Raef.

VII

Sunete de corn se făcură auzite dinspre flota din Tronder şi se

rostogoliră pe tot cuprinsul golfului. Apoi, toate corăbiile, ca una,
dădură năvală spre insula formată din corăbiile Jomsvikingilor. Aerul
se întunecă şi un vânt rece porni să sufle, începu să plouă şi grindina
se porni din nou cu aşchii de gheaţă. Conn abia se putea ţine pe
picioare, împotrivindu-se vântului şi rafalelor de grindină. Prin stihia
albă văzu un om cu un topor sărind peste copastie şi un altul chiar în
urma sa. Conn lovi orbeşte, dar alunecă pe puntea plină de gheaţă şi
căzu pe spate. Raef păşi peste el, lovind sălbatic cu sabia, într-o parte
şi în alta, luptându-se cu doi oameni în acelaşi timp, oferindu-i lui
Conn răgaz să se ridice şi să-l răpună pe primul dintre atacatori cu o
tăietură peste genunchi.
Grindina încetă. Bordurile corăbiilor legate erau acum asaltate de
un zid de topoare care, prin ploaia care continua, căutau să-şi
croiască drum spre insula plutitoare. Se auziră sunete de corn. Încă o
dată, cei din Tronder se retrăgeau. Conn se trase un pas înapoi,
respirând greu, cu părul căzându-i în ochi. Unul dintre genunchi i se
umflase şi-l durea de parcă cineva îi răsucea acolo un cuţit. Soarele
ieşi din nou dintre nori, strălucind orbitor.
Pe puntea corăbiei vecine, Bui, acoperit cu sânge, se clătina înainte
şi înapoi. Îi lipseau ambele mâini. Faţa îi fusese crestată până la os.
Se aplecă şi-şi îndoi cioatele braţelor prin mânerele cufărului cu aur.
— Toţi oamenii lui Bui, peste bord! răcni acesta şi se aruncă în apa
golfului, ţinând cufărul în braţe.
Se scufundă într-o clipită.
Lumina soarelui cădea pieziş pe sub acoperişul norilor. Începuse
lungul asfinţit. Pe sub nori, atmosfera prinsese deja să se întunece.
Cornul cu sunete prelungi şi grave al lui Hakon îşi chemă flota.
Aslak se prăbuşise pe o bancă. Jumătate din faţă îi era atât de
zdrobită, încât unul din ochi aproape că nu i se mai vedea. Raef se
lăsase moale lângă el, doborât de oboseală. Conn coborî de pe
copastie pe puntea corăbiei care primise din plin atacul celor din
Tronder. Îi era teamă că, dacă s-ar fi aşezat, genunchiul i-ar fi
înţepenit de tot. Ceea ce văzu îl făcu să simtă un nod în pântece.
Arn zăcea pe punte, cu ţeasta despicată până la creier. Lângă el,
doi Jomsvikingi, sângerau, dar erau în viaţă. Apoi, îl văzu pe Rugr,
prăbuşit ceva mai departe. Conn se aplecă deasupra lui şi încercă să-l
ridice, dar acesta căzu la loc, fără viaţă. Alţi doi oameni zăceau morţi
pe punte. Conn fu nevoit să urce pe o bancă ca să-i ocolească. Ajunse
la pupa, unde şedea Finn, încă respirând.
Conn îşi lăsă o mână pe umărul lui, ca şi cum atingându-l ar fi
putut să-i păstreze viaţa în trup. Se uită înapoi, în lungul corăbiei, îi
privi pe cei răniţi şi pe cei morţi şi nu văzu niciun chip cunoscut, care
să fi vâslit alături de el pe Seabird. Întâlni privirea lui Raef şi ştiu că
vărul său avea acelaşi gând.
Fortăreaţa plutitoare se scufunda. Pretutindeni, oamenii aruncau
peste bord apa amestecată cu gheaţă. Câţiva luptători se adunară
lângă Aslak. Mergând înţepenit, printr-un iad de gheaţă şi apă de
ploaie care creştea neîncetat, Conn reveni lângă Aslak. Se aşeză
alături de Raef şi de oamenii lui Aslak, întinşi pe jos şi obosiţi.
Havard avea un burduf de piele plin de bere şi i-l întinse lui Conn
după ce acesta se aşeză. Alături, o altă căpetenie căuta cu privirea
împrejur.
— Câţi am mai rămas?
— Poate cincizeci, dădu din umeri Aslak. Din care jumătate sunt
răniţi. Iar unii răniţi zdravăn.
Vocea îi suna înfundat.
Conn trase o înghiţitură mare din burduful cu bere. Băutura îl lovi
în stomac precum un pumn. Dar o clipă mai târziu simţi cum o
căldură i se risipeşte prin corp. Trecu burduful cu bere lui Raef.
— Hakon îşi va petrece noaptea pe ţărm, în tihnă. O să revină
dimineaţa să ne termine, spuse Jomsvikingul care şedea în faţa lui
Conn. Asta, dacă nu ne înecăm cu toţii peste noapte.
— Trebuie să înotăm, răspunse Conn.
În minte îi încolţise o idee vagă, să înoate spre ţărm, să ocolească
tabăra inamicilor şi să-l surprindă pe Hakon din spate.
Havard se aplecă înainte, cu mâinile pline de sânge.
— Asta-i o idee bună. Am putea lovi din partea aia, spuse el
arătând în direcţia opusă în care plecase Hakon.
— E prea departe, îi răspunse Raef. O parte din oamenii noştri nu-
s în stare să înoate nici doi stânjeni.
 — Am putea lega câteva vergi, să facem o plută, interveni Aslak.
Havard se apropie şi mai mult de Conn şi-i spuse încet:
— Uite ce zic eu! Ar trebui să vină doar cei care pot. Pe ceilalţi îi
lăsăm aici - oricum sunt pe moarte.
Conn se gândi la Finn şi o furie roşie îl făcu să sară în picioare. Îl
lovi pe Havard în faţă, cât de tare a fost în stare. Jomsvikingul căzu în
apa care inunda puntea. Conn se îndreptă spre ceilalţi.
— O să luăm pe toată lumea. Pe toţi sau pe niciunul.
Aslak rânji spre el. Ceilalţi se foiră, privind către Havard, care
tocmai se ridicase.
— Ascultă, eu nu voiam decât...
— Gura! îl opri Aslak. Hai să facem ceva, corabia se scufundă.
În întunericul care creştea încet, au legat câteva vergi într-un pătrat
peste care au prins apoi câteva vele. Ploaia se oprise. Au întins pe
plută zece răniţi care nu se puteau deplasa. Ceilalţi au sărit în apă şi
au început să înoate şi să împingă pluta.
Apa îngheţată le dădea fiori. Lăsară în urmă corăbiile care se
scufundau. La început s-au mişcat cu vigoare, dar după o vreme au
început să nu mai facă faţă. Nu mai puteau să înoate şi să împingă
pluta.
— Ţine ritmul! strigă Havard.
De partea cealaltă, cineva încercă să se caţere pe vergi, dar cel de
lângă el îl trase înapoi în apă.
— N-o să reuşim, spuse Aslak, care înota alături de Conn.
Gâfâia din greu. Îşi lăsă capul, pentru o clipă, pe una din vergi.
Conn ştia că Aslak spune adevărul. Era epuizat, abia îşi mai putea
mişca picioarele. Aslak alunecă de pe vergă, dar Conn se întinse şi-l
trase până ce Jomsvikingul reuşi să se agaţe cu mâinile de plută.
— E o insuliţă, acolo, spuse Raef cu respiraţia tăiată.
— Haide, îi îndemnă Conn.
Insula era doar un bolovan care abia de ieşea din apa golfului. Au
agăţat pluta şi au continuat s-o tragă, prin valurile care o încălecau
neîncetat. Stânca era lunecoasă, iar Conn trebui să-şi folosească toată
energia ca să-l tragă pe Finn de pe plută. Raef îl apucă pe Aslak. Se
întinseră pe stâncă şi Conn adormi imediat.
 Peste noapte căzu din nou grindină. Conn se trezi şi se târî peste
Finn, căutând să-l protejeze cu propriul trup. După ce grindina încetă,
observă că Finn era la fel de rece precum piatra pe care şedeau.
Se gândi la ceilalţi morţi - la Gorm cel cu ochii bulbucaţi şi la Odd,
pe a cărui soră o iubise cândva. Se gândi la Skeggi şi la Orm, la
Sigurd şi la Rugr - doar cu o noapte înainte încă erau în viaţă,
vorbind despre bătălia pe care urmau s-o poarte, despre cum faima lui
şi a lor avea să dea înconjur lumii întregi, până la capătul timpului -,
iar acum nici nu mai avea cine să le ţină minte numele, căci toţi cei
care îi cunoşteau erau morţi. Bătălia putea fi povestită mult timp de
acum înainte, dar eroii ei erau deja morţi.
El îşi va aduce aminte. Dar, la fel de bine, putea să moară şi el cât
de curând. Hakon îl înfrânsese. Îşi aşeză faţa pe piatra rece şi închise
ochii.

Raef se trezi dimineaţă, rupt şi înţepenit, înfometat şi însetat. În

jurul lui, ceilalţi oameni zăceau prăbuşiţi, unii dormeau, alţii erau
morţi. Între el şi Conn, Finn, mort. Raef să târî mai sus, pe insuliţă şi
descoperi o scobitură în piatră, plină cu gheaţă aproape topită. Îşi
cufundă chipul în apa plină cu aşchii reci şi bău. După ce îşi potoli
setea, ridică privirea peste golf. Drakkare se apropiau de ei. Se lăsă să
alunece lângă Conn, strigând. Cei rămaşi în viaţă se treziră agitaţi. În
clipa următoare, drakkarele ajunseră la insulă, iar oamenii lui Hakon
îi copleşiră.
 VIII

Raef nu auzise exact şi în ce fel l-au insultat Jomsvikingii pe

Thorkel Leira, dar era limpede că răsplata urma să fie pe măsură.
Uriaşul din Tronder deja ucisese trei oameni, din cei care oricum
trăgeau să moară, şi îi aliniase pe ceilalţi prizonieri cu gândul să le
aplice aceeaşi pedeapsă. Un alt rănit se poticni epuizat între doi sclavi
care îl făcură să îngenuncheze şi îi răsuciră părul pe un băţ.
Raef numărase. Erau nouă bărbaţi înşiraţi până la el şi la Conn. Cei
din Tronder le legaseră mâinile la spate şi îi înşiraseră pe plajă, după
care îi legaseră cu picioarele de pripoane, întocmai ca pe miei. Pe
ţărm, pe pietrişul dintre ei şi corăbiile trase pe mal, şedeau câţiva
oameni care îşi treceau unul altuia un corn plin cu băutură în vreme
ce priveau la ceea ce făcea Thorkel Leira. Unul dintre ei era omul cu
coiful cu marginea de aur, căpitanul corăbiei de fier, Eirik Ducele. Iar
altul era tatăl acestuia, nimeni altul decât Ducele Hakon.
Thorkel Leira luă o înghiţitură zdravănă din cornul cu băutură,
după care i-l dădu unuia dintre sclavi. În vreme ce-şi lua din nou
sabia, Hakon spuse:
— Tu, ăla de acolo, ce zici despre faptul că ai să mori?
Jomsvikingul, îngenuncheat, cu mânile legate, cu gâtul întins
pentru lovitura finală, îi răspunse:
— Nu-mi pasă. Şi tatăl meu a murit. La noapte voi bea o cupă din
berea lui Odin, în vreme ce tu, Thorkel vei fi dispreţuit pentru
totdeauna pentru ce faci acum. Haide, loveşte!
Thorkel ridică sabia şi îi tăie capul. Sclavii apucară căpăţâna de
păr şi o duseră pe ţărm, la grămada formată din celelalte capete.
— Ştii, nu-mi place cum merg lucrurile, spuse Conn.
Raef se gândi că Jomsvikingii parcă prea erau dispuşi să moară.
El, unul, nu era. Îşi freca cu disperare încheieturile legate, ca să
obţină un cât de mic joc al funiei. Simţea soarele fierbinte pe umeri.
Un alt bărbat fu adus în faţa lui Thorkel Leira.
— Nu-mi pasă că mor, dar vreau să înfrunt moartea aşa cum am
înfruntat şi viaţa. O să te rog să loveşti din faţă.
— Aşa să fie, spuse Thorkel şi păşi înaintea lui.
 Îşi ridică sabia deasupra umărului şi-l lovi pe Jomsviking în plină
faţă, despicându-i creştetul capului. Jomsvikingul nici nu clipi, ochii
săi rămaseră deschişi până când trupul îi căzu secerat.
Thorkel începe să obosească, se gândi Raef. Uriaşul din Tronder se
chinuia să scoată sabia din trupul victimei. Ceru din nou cornul cu
băutură şi-l goli imediat. Un alt prizonier fu aşezat în genunchi în faţa
lui Hakon şi a lui Eirik, iar Hakon repetă întrebarea pusă celorlalţi,
dacă îi e teamă de moarte.
— Sunt un Jomsviking, răspunse bărbatul îngenuncheat. Nu-mi
pasă cum va fi. Adesea discutam între noi dacă un om rămâne
conştient şi după ce i se taie capul. Acum vom vedea cum stau
lucrurile. Taie-mi capul şi, dacă voi fi conştient, am să ridic mâna.
Lângă Raef, Conn izbucni într-un hohot de râs. Thorkel păşi în faţa
prizonierului şi lovi cu sabia. A fost nevoie de două lovituri ca să-i
desprindă capul de trunchi. Cei doi duci împreună cu oamenii lor se
îngrămădiră în jurul trupului prăbuşit. Apoi, după ce se îndepărtară,
Eirik anunţă cu gravitate:
— Mâna nu i s-a mişcat.
— Asta-i o prostie, spuse Conn. În cateva minute vom şti cu toţii
ce şi cum.
Jomsvikingii începură să râdă, de parcă ar fi fost la o masă la care
se spuneau glume.
Thorkel se întoarse şi îl fixă cu privirea. În clipa următoare, un alt
prizonier fu adus în genunchi în faţa sa. Rată prima lovitură, izbindu-
l în umeri şi doborându-l la pământ. Abia la a treia lovitură reuşi să-şi
decapiteze victima.
— Sper că ţinteşti mai bine cu sula decât cu sabia, strigă Conn.
Jomsvikingii izbucniră în hohote ironice. Până şi Eirik Ducele
schiţă un zâmbet.
— Cred că de-aia e nevastă-sa aşa de fericită când mă duc pe la ea,
strigă un altul.
— Zici de Ingebjorg? Crezi că de-aia e aşa fericită?
Privirea lui Thorkel se răsuci spre ei. Îl arătă pe Conn.
— Pe el să-l aduceţi. El este următorul.
Se apropie un om şi-i dezlegă lui Conn picioarele. Dintr-odată, lui
Raef îi veni o idee. Îşi umezi buzele de teamă să nu scoată doar un
biet scâncet şi strigă:
— Aşteaptă!
Jomsvikingii zbierau măscări la adresa lui Thorkel. Uriaşul stătea
în picioare, cu gura schimonosită într-un rictus şi cu sabia înclinată.
Cu toată hărmălaia, Eirik îl auzi pe Raef.
— Ce doreşti? îl întrebă.
— Omoară-mă pe mine mai întâi. Îmi iubesc prea mult fratele ca
să văd cum este ucis. Dacă mă omori pe mine primul, nu voi fi nevoit
să văd aşa ceva.
Eirik se încruntă la el, iar Hakon icni.
— Şi de ce am face aşa cum ceri?
Dar Thorkel sări în faţa lor:
— Adu-l şi pe el. Am să-i omor pe amândoi, dintr-o lovitură.
Sclavii îl dezlegară pe Raef şi-l traseră în sus. Conn era deja în
picioare, fără legături. Raef îl privi iute şi trecu înainte, spre cei doi
duci de pe ţărm.
Îl dureau coastele de la loviturile primite în bătălie, mergea un pic
adus de spate, era obosit şi înfometat, dar reuşi să se adune. Sclavii
lui Thorkel veniră lângă el şi-l apăsară pe umeri, să-l facă să
îngenuncheze. Unul dintre ei ţinea băţul cu care urma să-i fie prins
părul.
Se scutură la atingerea sclavilor.
— Sunt un om liber, niciun sclav nu-mi va atinge părul cu mâinile-
i murdare.
Norvegienii izbucniră în râs, cu excepţia lui Eirik Ducele.
— Trage de timp. Îi e teamă de moarte. Să-l ţină cineva de păr şi
vom vedea cum se comportă.
Un om din suita lor păşi în faţă.
— E dreptul meu, spuse, oprindu-se în dreptul lui Raef. Înge-
nunchează singur, dacă eşti un om liber.
Raef se lăsă în genunchi, iar omul din Tronder îl apucă de păr şi
făcu un pas înapoi, întinzând gâtul prizonierului ca pe al unui pui pe
butuc. Inima-i bătea ca un ciocan şi simţea că-i vine rău de la stomac.
Îşi simţea gâtul lung de zece picioare şi subţire ca un fir de păr. Îl
urmări cu coada ochiului pe Thorkel, cum se apropie.
— Încearcă s-o faci cum trebuie, îi spuse.
Un cor de râsete veninoase se ridică de pe plajă. Thorkel scoase un
sunet ca un mârâit. Ridică sabia şi soarele scânteie pe toată lungimea
lamei, apoi lovi cu putere.
Cu toată forţa, Raef se trase înapoi, evitând lovitura şi trăgându-l
după el pe cel care îl ţinea de păr. Sabia lovi şi reteză mânile acestuia
din încheieturi. Omul răcni, cu braţele împroşcând sânge. Încă în
genunchi, Raef îşi îndreptă torsul. Îşi scutură capul cu putere, ca să
scape de mânile care îi rămăseseră încleştate în păr.
Thorkel se răsuci, rotindu-şi sabia pentru o nouă lovitură. Cu
mânile încă legate la spate, Raef se rostogoli spre Thorkel, evitând
lovitura şi izbindu-şi trupul de gleznele acestuia şi trântindu-l la
pământ. Sabia zbură cât colo din mânile lui.
Raef se zvârcoli, încercând să se ridice în picioare. Thorkel zăcea
întins cât era de lung. Până şi cei doi duci râdeau de el. Conn făcu un
salt înainte, înainte ca sabia să atingă pământul. Apoi îngenunche
deasupra ei, trecându-şi legăturile pe tăiş. Sări în picioare, cu braţele
libere şi strângând mânerul săbiei în pumni.
Thorkel încerca să se ridice, împleticindu-se. Dintr-un pas, Conn
ajunse lângă el şi, cu o singură rotire a săbiei, îi tăie capul.
Un muget izbucni în rândurile Jomsvikingilor. Conn se răsuci spre
Hakon.
— Hakon, te provoc la luptă faţă în faţă!
Eirik Ducele, cu sabia scoasă, zbiera şi îşi agita braţele, chemându-
şi gărzile în jur. Raef, lângă Conn, clătinându-se, stătea în picioare
pândind. Mâinile lui Conn sângerau. În grabă, căutând să scape de
legături, se tăiase în mai multe locuri. Cu o mişcare rapidă, eliberă
din strânsoarea funiilor mâinile lui Raef. Eirik şi oamenii săi se
apropiau ameninţător.
— Stai, porunci Hakon. Opriţi-vă! Cine eşti tu? V-am mai văzut pe
voi doi.
Oamenii din Tronder încremeniseră. Conn lăsă sabia în jos.
— Nu sunt Jomsviking. Eu sunt Conn Corbansson.
— Am bănuit, spuse Hakon. Ăştia sunt fiii acelui vrăjitor irlandez
care l-a ajutat pe Sweyn Tjugas să-l înfrângă pe Harald Dintealbastru.
Ţi-am spus că Sweyn a pus la cale totul.
— Aşa... zise Eirik, coborând la rându-i sabia cea lungă. Totuşi,
am învins. Foarte bine. Am făcut-o cu pricepere. Să continuăm tot
aşa ar fi o risipă de bărbaţi. Thorkel e mort, nu mai are nevoie de
răzbunare. Lasă-mi-i mie pe ăştia doi.
— Mda, spuse Hakon. Mi-l amintesc pe acel vrăjitor, cândva mi-a
dat un sfat bun. N-am să-i spun numele. Fă ce vrei cu toţi ceilalţi.
— Corbansson, strigă Eirik, dacă te las în viaţă, vei intra în slujba
mea?
— Eşti un om generos, Duce Eirik. Dar ar trebui să ştii că am jurat
la Helsingor să nu mă întorc în Danemarca până nu voi ajunge Rege
al Norvegiei, ceea ce nu cred că mi-ar sta bine între voi, cei din
Tronder, şi Sweyn. Dar oamenii de aici - îşi întinse braţul către cei
douăzeci de oameni care încă şedeau legaţi pe iarbă - te vor sluji mai
bine decât oricine altcineva. Ei sunt adevăraţii Jomsvikingi!
Spunând acestea, urale izbucniră şi ţinură o vreme. Raef îl văzu pe
Eirik cum începe să zâmbească, cu mânile în şolduri, iar Hakon
ridică din umeri şi se îndreptă spre corăbii. Eirik dădu o poruncă şi
Jomsvikingii fură eliberaţi.
Apoi, Hakon Ducele se apropie de Conn. Era exact cum şi-l
amintea Raef - deloc înalt, cu o barbă neagră şi creaţă şi cu cei mai
reci ochi pe care îi văzuse vreodată.
— Regele Norvegiei, aşa ziceai? întrebă Hakon. Cred că toţi aceia
pe care îi veţi mai sluji vor avea parte mai degrabă de belele decât de
ajutor din partea voastră. Spune-mi, deci, acum că eşti liber, ce vei
face?
Conn aruncă o căutătură spre Raef.
— Nu ne mai întoarcem la Sweyn, asta e sigur. Promitem să
mergem în altă parte şi să nu-ţi mai dăm bătăi de cap.
Aslak se apropie de ei şi le strânse mâinile, apoi îi bătu pe spate.
Chiar şi Havard le rânjea, peste umărul lui Hakon.
— Duceţi-vă, atunci, spuse Hakon. Dar, dacă vă mai prind pe aici,
prin Norvegia, sunteţi morţi.
— De acord, acceptă Conn şi coborî spre plajă cu Raef alături.
După o vreme spuse:
— Cred că noi doi am făcut praf jurământul ăla.
— Noi doi, aşa-i, îi răspunse Raef. Nu te mai îmbăta data viitoare.
Puteam să fim amândoi morţi acum, ca toţi ceilalţi.
— Dar nu suntem, zise Conn.
Îşi pierduse sabia, corabia, echipajul, dar se simţea uşor şi vioi de
parcă tocmai se născuse din nou.
— Nu ştiu cum am să profit de şansa asta, dar mă gândesc eu la
ceva. Îţi jur... Să mergem.
 LEGAT PE VECIE

Joe Haldeman

Traducere din limba engleză:

Marian Truţă

Iată o privire fascinantă asupra războiului supertehnologizat din viitor - care şi

în esenţă, şi în particular, în costuri, se dovedeşte a nu fi deloc diferit de
războaiele dintotdeauna.
Născut în Oklahoma City, Joe Haldeman şi-a luat licenţa în fizică şi
astronomie la Universitatea Maryland şi a desfăşurat o activitate postuniversitară
în matematică şi informatică. Planurile pentru o carieră ştiinţifică au fost retezate
de Armata SUA, care l-a trimis pe tânărul Haldeman în Vietnam în 1968, pe post
de inginer. Rănit foarte grav într-o misiune, Haldeman s-a întors în SUA în 1969
şi a început să scrie. Prima lui povestire a fost publicată în Galaxy, în 1969, iar în
1976 a câştigat ambele premii, Nebula şi Hugo, cu celebrul său roman Războiul
etern (Ed. Pygmalion, 1998), care a devenit unul dintre reperele literare ale
anilor 1970. În 1977 a primit din nou premiul Hugo pentru povestirea
„Tricentennial”, iar în 1983 a obţinut premiul Rhysling pentru cel mai bun poem
science-fiction (deşi cunoscut mai ales ca scriitor de hard SF, Haldeman este, de
asemenea, şi un desăvârşit poet şi a vândut poezie science-fiction pe majoritatea
pieţelor profesioniste ale genului). În 1991, a câştigat din nou ambele premii,
Hugo şi Nebula, pentru povestirea „The Hemingway Hoax”, iar în 1995, premiul
Hugo pentru povestirea „None so Blind”. Printre volumele publicate se regăsesc:
War Year, un roman mainstream, apoi romanele science-fiction Conexiunea psi
(Ed. Teora, 1995),
All My Sins Remembered, There is no Darkness (scris împreună cu fratele său,
Jack C. Haldeman II), Worlds, Worlds Apart, Worlds Enough and Time, Buying
Time, The Hemingway Hoax, Tools of the Trade, The Coming, un alt roman
mainstream intitulat 1968, Camuflaj (Ed. Nemira, 2007), care a câştigat
prestigioasele premii Nebula şi James Tiptree Jr. şi Old Twentieth. Povestirile i-
au fost adunate în antologiile Infinite Dreams, Dealing în Futures, Vietnam and
Other Alien Worlds, None So Blind, A Separate War and Other Stories, dar şi
într-un volum omnibus de ficţiune şi non-ficţiune, intitulat War Stories. Ca
editor, a realizat antologiile Study War No More, Cosmic Laughter, Nebula
Award Stories 17 şi, împreună cu Martin H. Greenberg, Future Weapons of War.
Cele mai recente volume ale sale sunt romanele: Starbound şi Earthbound.
Haldeman locuieşte o parte a anului în Boston, unde predă la MIT, iar în restul
anului în Florida, împreună cu soţia sa, Gay.
 Am crezut că, fiind un tânăr abia licenţiat în fizică, nu voi fi
recrutat. Stăteam în sala de lectură a bibliotecii şi mă simţeam
oarecum în siguranţă. Citeam un articol dintr-un ziar, când ecranul s-
a înnegrit, după care un mesaj a prins să clipească pe el:
SOSEŞTE UN DOCUMENT PE HÂRTIE.
Asta nu se mai întâmplase până atunci - cine s-ar fi obosit să ia
urma cuiva la bibliotecă? - şi am avut o presimţire care s-a confirmat
imediat.
Dintr-o fantă a apărut o foaie de hârtie, purtând sigiliul Comisiei
Serviciului Naţional. Am întors-o cu antetul în sus, mi-am pus un
deget pe cercul de identificare şi cuvintele au apărut pe foaia albă: Aţi
fost ales să vă reprezentaţi ţara ca membru al Diviziei 9 de Infanterie
din cadrul Brigăzii 12 Infanterie de Luptă la Distanţă. Adică, soldaţi
mecanizaţi. Pe data de 3 septembrie 2054, ora 1200, vă veţi prezenta
la Fort Leonard Wood pentru a începe instrucţia ILD.
Câtă grijă din partea lor, era chiar înainte de înscrierea în noul an.
Astfel, nu eram scos din timpul şcolii. Ba chiar aveam două
săptămâni la dispoziţie, să-mi fac bagajele şi să-mi iau rămas-bun.
Mi-au trecut prin minte câteva variante, în vreme ce mă holbam la
foaia aia. Puteam să fug în Suedia sau în Finlanda, unde aş fi avut
parte tot de un serviciu naţional, dar nu de natură militară. Puteam să
chem Comisia în instanţă, unde aş fi pledat pentru pacifism şi aş fi
cerut o repartizare către Seviciul de Drumuri sau către Silvicultură.
Dar nu aparţineam niciunei grupări pacifiste şi nici nu eram în
postura să invoc motive religioase.
Aş fi putut proceda ca Bruce Cramer, anul trecut. S-a îndopat cu
analgezice şi vodcă şi pe urmă şi-a retezat un deget cu un foc de
armă. Numai că notificarea lui fusese pentru infanteria obişnuită,
ceea ce presupunea sumedenie de pericole.
Cei care operau soldaţii mecanizaţi nu erau niciodată împuşcaţi -
stăteau într-un buncăr, la sute de kilometri distanţă de câmpul de
luptă, şi manevrau roboţi invincibili şi înarmaţi până în dinţi. Ca un
fel de simulare. Numai că oamenii pe care îi omorai cu aceste
simulacre erau oameni adevăraţi, care mureau pe bune.
Ştiam, totuşi, că majoritatea soldaţilor mecanizaţi nu aveau astfel
de misiuni. Existau cam douăzeci de mii de astfel de roboţi, risipiţi pe
tot cuprinsul teritoriului Ngumi, şi cei mai mulţi erau folosiţi în
misiuni de pază şi descurajare, uriaşi şi de neînvins, imposibil de
ucis, simboluri ale puterii Alianţei. Adică - un fel de a spune - un
simbol al puterii Americii, deşi cam 12 la sută dintre roboţi
proveneau din alte părţi.
Indrumătoarea mea de la şcoală, Blaze Harding, avea biroul câteva
clădiri mai încolo. Mi-a spus să-i aduc documentul.
A cercetat scrisoarea ceva mai mult decât i-ar fi trebuit ca s-o
citească.
— Hai să-ţi explic... în cât de multe sensuri eşti distrus. Ai putea
fugi. Finlanda, Suedia, Formosa. Canada nu intră în discuţie. Este
parte combatantă şi vei fi extrădat imediat. Oricum, îţi vei pierde
bursa şi asta va însemna sfârşitul carierei tale academice. Destul de
probabil că vei ajunge şi la închisoare. Dacă respecţi legea şi te bagi
în chestia asta, vei fi ca Sira Tolliver, cea din biroul lui Mac Roman.
Trebuie să fii prezent la datorie doar zece zile pe lună. Dar se pare că
ea îşi petrece mai mult de jumătate din timp recuperându-se de pe
urma acelor zece zile.
— Doar stând într-o cămăruţă?
— Ea o numeşte cuşcă. Şi, evident, este vorba de ceva mai mult
decât de a sta pur şi simplu într-o cameră. Partea bună este că
departamentul nu va îndrăzni să renunţe la tine. Dacă vii la lucru,
poziţia ta în cadrul Proiectului Jupiter e cât se poate de sigură... atâta
vreme cât bursa este menţinută. Ceea ce ar trebui să fie cam pentru
totdeauna.
Proiectul Jupiter urmărea construirea unui gigantic accelerator de
particule pe o orbită în jurul lui Jupiter, accelerator format din
milioane de camere toroidale încercuind planeta pe orbita lui Io.
— Oricum, acceleratorul odată pornit, grijile noastre vor dispărea,
i-am spus. Atrase instantaneu într-o uriaşă gaură neagră.
— Nu, prefer teoria care spune că va exploda şi ne va împrăştia la
marginea universului. Mi-a plăcut mereu să călătoresc.
Am râs amândoi. Proiectul urma să reconstituie condiţiile de la 10 -
33
secunde de la Big Bang, iar tabloidele adorau un astfel de subiect.
— Măcar am să pierd câteva kilograme la instrucţie.
Pusesem pe mine ceva în anul care urmase după absolvire şi după
ce ieşisem din echipa de fotbal.
— Unora le plac dolofanii, îmi zise, ciupindu-mă de mână.
Era o situaţie oarecum ciudată. Ne-am simţit atraşi unul de altul
încă din ziua în care ne-am cunoscut, în urmă cu trei ani, dar
niciodată nu împinseserăm lucrurile mai departe de mici tachinări.
Era cu cincisprezece ani mai mare ca mine şi mai era şi albă. Ceea ce
nu era o problemă în campus, dar în afară... Texasul era Texas.
— Am găsit ceva ce ar trebui să vezi. Să comanzi un soldat
mecanizat nu înseamnă doar să stai.
Întoarse tableta spre mine, astfel încât să pot citi de pe ecran.
INVALIDITATE ŞI DECES DUPĂ SPECIALITATEA
MILITARĂ RAPORTAT ANUAL LA 100.000

COMBATANŢI RĂNIŢI/MORŢI INFANTERIE 949,2/207,4

ILD 248,9/201,7

NECOMBATANŢI RĂNIŢI/MORŢI INFANTERIE 630,8/123,4

ILD 223,9/125,6
— Nu e deloc sigur.
— Rănile în cadrul ILD, combatant sau nu, se referă la răni
cerebrale. Adică ai să rămâi fără serviciu aici.
— Spui asta ca să mă înveseleşti.
— Nu. Dar mă gândesc că ar trebui să încerci cumva să treci la
infanteria adevărată, oricât de nebunesc ar suna. Cu educaţia ta şi la
vârsta pe care o ai, cu siguranţă te vor pune undeva, la un birou.
— Mda... Am două săptămâni să văd ce şi cum. Să aflu câtă
libertate voi avea şi cum rămâne cu slujba mea de aici.
Tăie aerul cu mâna.
 — Îţi poţi face serviciul douăzeci de zile pe lună. De fapt, oricum
aveam de gând să nu te mai las să faci pe dădaca la laboratorul de
fizică. O să te ocupi de hârţogăraie şi o să mă ajuţi la 299 de proiecte
speciale.
Îşi privi agenda.
— Cred că instrucţia îţi va ocupa tot timpul.
— Habar n-am. Aşa se pare, din câte am auzit.
— Află asta pentru mine, te rog. Dacă va trebui să răpesc pe
cineva pentru octombrie şi noiembrie, ar fi cazul să încep să caut de
pe acum.
Se întinse peste birou şi mă bătu uşor pe mână.
— E o neplăcere, Julian, dar nu e un dezastru. Ai să ajungi din nou
în vârf când te vei întoarce.

Blaze nu mă avertizase care era cel mai mare pericol - dar şi

chestia cea mai atrăgătoare - când deveneai „mecanic”, aşa cum erau
numiţi operatorii soldaţilor mecanizaţi. Toţi operatorii trebuia să fie
mufaţi, un orificiu în partea din spate a craniului, prin care se
introducea o interfaţă electronică. Puteai astfel să împărtăşeşti
gânduri, observaţii, simţuri cu restul plutonului. Erau câte cinci
bărbaţi şi cinci femei într-un pluton, astfel că deveneai un monstru
mitologic cu zece creiere, cu douăzeci de braţe, cu cinci scule şi cinci
păsărici. O mulţime de oameni încercaseră să se înroleze numai
pentru a trăi o astfel de experienţă. Ceea ce nu era tocmai lucrul pe
care şi-l dorea armata.
Aproape toţi mecanicii fuseseră aleşi anume, deoarece armata avea
nevoie de un amestec specific de atitudini şi aptitudini.
Empatia este, evident, cea care îţi permite să rămâi întreg la minte,
în vreme ce împărtăşeşti cu alţi nouă oameni cele mai intime
sentimente şi amintiri. Pe lângă asta, armata mai avea nevoie şi de
oameni care să nu se simtă stânjeniţi atunci când venea vorba despre
a ucide pe alţii şi care să facă parte din aşa-zisele plutoane de ucigaşi-
vânători. Aceştia din urmă aveau parte de toată atenţia, de bonusuri,
până şi de fan-cluburi. Puteam să presupun că nu aveam să ajung
unul dintre ei. Nu aveam nici măcar sângele rece şi tăria de a merge
la pescuit...
Instalarea mufei era, de asemenea, destul de riscantă. Rata
eşecurilor era secretă, dar diferite surse o plasau între 5 şi 15 la sută.
Dintre cei cărora li se rata mufarea cei mai mulţi nu mureau, dar mă
întrebam câţi dintre ei îşi păstrau mai apoi aceleaşi preocupări
intelectuale.
Am descoperit că instrucţia de bază chiar urma să-mi ocupe tot
timpul, vreme de opt săptămâni. În primele patru săptămâni accentul
se punea pe pregătirea fizică, într-o tabără de instrucţie de modă
veche şi care nu părea utilă în mod evident celor care aveau să-şi
petreacă stagiul militar într-o cuşcă. După patru săptămâni, ţi se
instala mufa şi începeai instrucţia propriu-zisă, împreună cu ceilalţi
nouă.
Am depus o cerere prin care să fiu mutat la infanterie, fie la
sanitari, fie la intendenţă. Cererea mi s-a respins în aceeaşi zi: nu te
poţi transfera la o armă necombatantă în vreme de război.
Aşa că, timp de câteva zile, mi-am îmbunătăţit rezistenţa la
alergare şi am trecut, alte câteva zile, pe la sala de forţă. Instrucţia de
bază avea un renume destul de prost şi voiam să fiu pregătit din punct
de vedere fizic.
Am petrecut cu Blaze ceva mai multă vreme decât până atunci. Ea
nu avea cursuri pe perioada verii, iar eu aveam motive justificate să
trec pe la Proiectul Jupiter, deşi puteam să fac cea mai mare parte a
muncii mele din faţa unui calculator, oriunde s-ar fi aflat acesta. De
obicei, mă duceam acolo în jurul prânzului sau pe la cinci după-
amiaza, atunci când activitatea din birouri înceta oficial.
Nu se putea zice că erau întâlniri, având în vedere diferenţa de
vârstă dintre noi, dar nici prânzuri de rutină între colegi nu erau.
Poate că, dacă aş fi avut mai mult de două săptămâni la dispoziţie, m-
aş fi implicat mai abitir.
Dar, pe 2 septembrie, m-a condus la aeroport şi, la despărţire, m-a
strâns puternic în braţe şi m-a sărutat mult mai interesant decât ar
face-o o colegă care doar îşi ia rămas-bun.

După ce am coborât din avion, la St. Louis, am zărit o femeie în

uniformă, care avea un carton pe care erau trecute numele meu şi
încă alte două nume. Era mai solidă decât mine, albă şi părea
suficient de afurisită. Mi-am înăbuşit impulsul de a trece pe lângă ea
şi de a-mi lua un bilet de avion direct spre Finlanda.
După ce au apărut şi ceilalţi doi, o femeie şi un bărbat, ne-a condus
către o ieşire de urgenţă aparent dezafectată. Am coborât direct pe
asfalt, într-o căldură de peste 40 de grade. Am străbătut în pas săltat
câteva sute de metri, spre locul în care vreo douăzeci şi ceva de
oameni transpirau de zor lângă un autobuz al armatei.
— Fără discuţii. Mişcaţi-vă cururile jalnice în rând, ne-a în-
tâmpinat un malac negru, care nu avea deloc nevoie de megafon.
Puneţi-vă bagajele pe cărucior. O să le primiţi înapoi peste opt
săptămâni.
— Medicamentele mele, începu să vorbească o femeie.
— Nu cumva am spus fără discuţii?
Uriaşul se holbă la ea.
— Dacă ţi-ai completat corect fişa medicală, pilulele de care ai
nevoie te vor aştepta în tabără. Dacă nu, o să mori.
Vreo doi oameni chicotiră.
— Gura! Nu glumesc.
Negrul se proţăpi în faţa celui mai înalt dintre noi şi îi vorbi în
şoaptă, de la câţiva centimetri distanţă:
— Nu glumesc deloc. În următoarele opt săptămâni, s-ar putea ca
unii dintre voi să crape. De obicei, din pricina nerespectării ordinelor.
După ce grupul recruţilor a ajuns la cincizeci de persoane, ne-a
vârât în autobuzul care se transformase într-un cuptor pe roţi.
Dumnezeule, m-am gândit, Fort Leonard Wood este la mai bine de o
sută de kilometri. Iar ferestrele erau înţepenite.
M-am aşezat lângă o femeie albă şi drăguţă. Mi-a aruncat o
uitătură, după care privirile ei s-au îndreptat fix înainte.
— Mergi la şcoala de mecanici?
— Merg acolo unde sunt trimisă, mi-a răspuns fără să mă
privească şi cu un accent tărăgănat, din sudul Texasului.
Aveam să învăţ ceva mai târziu, în acea zi, că intrucţia mecanicilor
se făcea, în prima lună, cot la cot cu infanteria obişnuită, alături de
pifani. Şi că nu era deloc înţelept să destăinui faptul că urma, după
aceea, să-ţi petreci restul stagiului militar într-o cameră cu aer
condiţionat.
Am mers cu autobuzul doar vreo două mile, până la aeroportul
militar învecinat, şi ne-am îngrămădit într-o aripă destinată
transportului de trupe. Ne-am înghesuit pe nişte bănci care nu aveau
centuri de siguranţă. A urmat un zbor rapid şi agitat de douăzeci de
minute, cu sergentul acela mare stând în faţa noastră şi holbându-se
la noi agăţat de o chingă.
— Cine borăşte trebuie să cureţe, în vreme ce ăilalţi aşteaptă, ne-a
avertizat.
Nimeni nu a îndrăznit să vomite.
Am aterizat pe o pistă plină de hârtoape şi am fost împărţiţi, după
sex, în două direcţii diferite. Bărbaţii sau puţele au fost conduşi într-o
clădire încinsă, din metal. Acolo ne-am despuiat de haine şi le-am
băgat în saci de plastic, marcaţi cu numele fiecăruia. Dacă aveau să
dospească timp de opt săptămâni în sacii ăia, armata putea să le
păstreze.
Ne-au spus că vom primi haine atunci când fi necesar, după care
ne-am amestecat la coadă să ni se recolteze sânge şi urină. Am primit
şi nişte injecţii, câte una în fiecare braţ, plus una dureroasă, clasică, în
cur. Apoi am intrat la duş, iar după aceea într-o cameră plină cu
maldăre de prosoape şi ţoale, nişte uniforme sortate mai mult sau mai
puţin după mărime. În cele din urmă ne-am aşezat pe nişte scaune, în
vreme ce trei tipi cu mutre dure, ajutaţi de câţiva roboţi, ne-au luat
măsurile la picioare şi ne-au adus bocancii. O hologramă care se
rotea şi care înfăţişa un individ chipeş, ne exemplifica felul cum ar fi
trebuit să arătăm la rândul nostru - cracii pantalonilor băgaţi în
bocanci, cămaşa perfect aliniată cu catarama centurii, mânecile
îngrijit suflecate până la mijlocul antebraţelor. Totuşi, uniforma lui
era nouă şi ajustată, în vreme ce ale noastre erau vechi şi cu mărimi
aproximative. În plus, el nici nu transpira.
Crezusem că o să pot să-i sugerez armatei cum vreau să port părul:
mă tunsesem periuţă, cam un centimetru. Drept pedeapsă, m-au ras în
cap.
 Soarele era jos, iar temperatura coborâse la vreo treizeci de grade,
aşa că ne-au pus să alergăm. Lucru care nu mă deranja, câta vreme nu
eram înfofolit. Am alergat în formaţie, pe o pistă de zgură de vreo
câteva sute de metri. După patru ture au apărut şi femeile şi,
împreună cu ele, am mai alergat încă opt ture.
Apoi ne-au îngrămădit pe toţi, aşa cum eram, transpiraţi şi încinşi,
într-o cantină îngheţată. Am aşteptat la o coadă lungă să primim o
porţie sleită de pui prăjit în aluat, un piure de cartofi rece şi o salată
veştejită.
Femeia care se aşezase în faţa mea la masă m-a privit cum dau
deoparte aluatul necopt de pe carnea de pui.
— Ţii regim? m-a întrebat ea.
— Mda, am o dietă care îmi interzice hrana dezgustătoare.
— Cred că o să dai jos o grămadă, m-a asigurat.
Ne-am strâns mâinile peste masă şi ne-am prezentat. O chema
Carolyn şi era din Georgia, o negresă un pic mai tânără decât mine.
— Care-i faza cu tine? Abia ţi-ai luat licenţa şi te-au înhăţat?
— Da, sunt doctor în fizică.
— Ştiu un’e o s-ajungi, a râs ea.
— Dar cu tine cum a fost? La fel?
— Pai da, dar habar n-am de ce. Sunt licenţiată în arte plastice,
Creative Viewing.
— Şi care-i emisiunea ta preferată?
— Le urăsc pe toate. Dar, spre deosebire de majoritatea tipilor, eu
ştiu de ce le urăsc. Acuma zi-mi că mori, dacă nu te uiţi în fiecare
săptămână la Kill Squad.
— N-am nici cub şi nici vreme să mă uit. Când eram copil, ai mei
mă lăsau să mă uit doar zece ore pe săptămână.
— Oh... Ce zici? Te măriţi cu mine? Sau deja eşti combinat?
— Sunt homo, doar oile fac excepţie...
— Bleah...
Am început să râdem amândoi, un picuţ cam tare.

Instrucţia de pifani consta jumătate de timp în rezolvarea unor

teste practice, iar în cealaltă, învăţam să folosim nişte arme pe care
nu aveam să le mai vedem după aceea, ca mecanici. Chiar dacă
pifanii nu vor folosi probabil niciodată o baionetă sau un cuţit ori
mâinile goale pentru a ucide - cât de des se poate întâmpla, oare, să
fii dezarmat şi să întâlneşti un inamic care să fie în aceeaşi situaţie?
(Ştiam că lucrurile sunt cumva mai subtile, ne învăţau să fim
agresivi. Ceea ce nu cred că era, totuşi, o idee prea bună pentru
mecanici - soldatul mecanizat ar fi putut să radă un sat întreg de pe
faţa pământului, dacă mecanicul îşi pierdea cumpătul).
Celălalt nume al Carolynei era Collins, aşa că eram vecini de
alfabet. Am petrecut o groază de timp vorbind, uneori în sotto voce,
atunci când stăteam în formaţie. Lucru care ne-a şi băgat în bucluc de
vreo două ori.
Eram căzut în limbă după ea - mă refer la acea alchimie a
creierului pe care se presupune că deja o controlezi atunci când ai
trecut de optsprezece ani. Mă gândeam la ea tot timpul şi tot ce-mi
doream era să-i văd chipul în fiecare dimineaţă, la apel. Reacţiile şi
gesturile ei mă făceau să cred că şi ea simţea la fel pentru mine, dar
amândoi ne feream de cuvântul „dragoste” ca dracu’ de tămâie.
După două săptămâni de instrucţie continuă, în mod cu totul
neaşteptat, armata ne-a oferit o după-amiază de duminică liberă. Ne-
au dus cu un autobuz la St. Robert, un orăşel inventat anume pentru
a-i uşura de bani pe soldaţi. Trebuia să ne întoarcem cel târziu până la
şase dimineaţa, altminteri, am fi fost declaraţi absenţi nemotivat de la
program.
În vreme ce autobuzul se îndrepta spre staţia din St. Robert, am
zărit câteva hoteluri care anunţau Închiriem cu ora/Aşternuturi
curate. Mă tot gândeam, după ce am coborât din autobuz, cum să
formulez o invitaţie sau o propunere, când ea m-a luat de mână şi m-a
târât spre uşa primului hotel ieşit în cale.
Nici măcar nu ne sărutaserăm până atunci. Aşa că am făcut ceva în
sensul ăsta în vreme ce ne chinuiam să ne dăm jos unul altuia
uniformele fără să ne împuşcăm din grabă cu nasturii.
Vorbind de descărcat arma din grabă, nu am fost tocmai amantul-
de-cursă-lungă, aşa cum mi-ar fi plăcut... Dar aveam acumulată în
mine o oarecare presiune hidrostatică şi psihică, iar cazarma nu
oferea suficientă intimitate pentru masturbare.
Ea a trecut râzând peste asta, aşa că ne-am mai jucat o vreme, până
ce am fost gata pentru o nouă rundă, mai lentă şi de mai lungă durată.
A fost mai bine decât în visele mele.
Mai aveam o oră până să plece autobuzul. Era un bar alături de
hotel, dar Carolyn n-avea chef să se holbeze la ea ceilalţi recruţi. Aşa
că am rămas în aşternuturile umede şi mototolite, împărţind o sticlă
de apă cu gust metalic.
— Ai încercat să scapi de recrutare? mă întrebă ea.
— Ei bine, da. Consilierul meu de la facultate mi-a arătat că, dacă
optez pentru infanterie, voi ajunge, din pricina vârstei şi educaţiei, să
stau vreme de câţiva ani în spatele vreunui birou.
— Da, vezi să nu! Mai crezi aşa ceva, acum?
— M-au repartizat într-un pluton care e înarmat doar cu baionete,
am râs eu. Treci şi înjunghie pentru patrie!
— Pentru Dumnezeu şi patrie. Nu-l uita pe Dumnezeu!
— Dacă nu ar fi fost şi pentru Dumnezeu, nu am fi avut jumătate
de duminică liberă.
— Lăudat fie Domnul!
Mi-a luat penisul între două degete şi s-a jucat puţin cu el.
— Nu cred că micuţul ăsta mai are ceva în el.
— Pentru o vreme nu, i-am răspuns. O putem face din nou în
autobuz.
— În ordine. S-o văd şi pe asta.
A căscat şi s-a întins de i-au trosnit încheieturile.
— Poate că ar trebui să mergem să bem o bere. Să le arăt fufelor
care au rămas singure cine le-a suflat bărbatul.
— Haide! Totuşi, n-aş crede să fie prea multă singurătate în oraş.
M-a îmbrăcat cu grijă, netezindu-mi uniforma cu atingeri lungi şi
lente. Apoi mi-a atins faţa şi mânile, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi
vrut să mă înveţe pe de rost. Apoi m-a strâns în braţe şi a respirat
adânc.
— Mulţumesc, Julian, a murmurat. A trecut ceva vreme de când...
Apoi am încercat eu s-o îmbrac, dar am încurcat nasturii. Foarte
romantic. E mai uşor să dai jos chiloţii cuiva decât să-i pui la loc.
Zona din bar destinată nefumătorilor avea un iz de tutun şi de iarbă
uşoară. Aveau bere rece, dar niciun loc liber la mese. Aşa că am
rămas la tejghea, într-un vacarm de muzică şi râsete. Am dat din cap
în semn de salut către câţiva dintre camarazii noştri.
— N-ai crescut în Sud, mi-a spus ea tărăgănat. Vorbeşti haios şi nu
bagi de seamă cum vorbesc eu.
— M-am născut în Georgia, de fapt. Părinţii mei s-au mutat în
nord, în Delaware, înainte ca eu să merg la şcoală. Iar patru ani la
Harvard îţi pot face praf accentul pentru totdeauna.
— Te-ai specializat în ştiinţă.
— În fizică. Apoi un masterat în astrofizică. Iar pentru doctorat am
trecut la fizica particulelor elementare. Plus un postdoctorat.
— N-am habar de toate astea.
Mi-am pus mâinile peste ale ei.
— Nici nu mă aştept să aibă habar cineva. Ce? Eu ştiu ceva despre
cum se fac filmele?
— Juuuulian, spuse ea prelung, retrăgându-şi mânile. Nu te uita de
sus la cineva care te-ar putea ucide dintr-o mişcare. Şi încă în şase
moduri diferite.
— Scuze. Îţi ia patru ani să obţii o diplomă la Harvard şi patruzeci
ca să te obişnuieşti cu asta.
— Io n-o s-aştept patruj’ de ani. Mai bine îţ’ ţii rahaturile astea
pentru tine, a zâmbit ea aşezându-şi mâinile la loc, într-ale mele.
Un soldat scund, cu un megafon în mână, a intrat în bar.
— Aaatenţiuneee! Autobuzul pentru recruţii din Compania Charlie
e aicea. Cine nu-i în autobuz în cinci minute va fi declarat absent
nemotivat de la program. Apoi ne întoarcem acia şi vă punem curu’
în cătuşe.
După momentul de tăcere care a urmat ieşirii soldatului, s-a iscat
un murmur uşor.
— Cum poate să-ţi pună doar curul în cătuşe, şi restul corpului nu?
am întrebat.
— Gândeşte în perspectivă, blegule, mi-a răspuns terminându-şi
berea. Ne aşteaptă căruţa.
 În următoarele două săptămâni n-am mai avut parte de altă
duminică liberă. Armata, fiind destul de sigură că nimeni nu avea de
gând să facă un atac de cord din pricina salturilor de la instrucţie, a
început să strângă şurubul. În dimineaţa care a urmat după permisia
de duminică, ne-au trezit la 2:30 dând buzna în barăci şi făcând
hărmălaie, lovind tot felul de tingiri. Cinci minute pentru echipare,
apoi o cursă de zece mile cu tot echipamentul în spinare. Când cineva
se oprea să verse, trebuia să-l certăm strigând la el: găoază, găoază!
Au continuat cu acest tratament la fiecare trei zile, de fiecare dată
crescând cursa cu câte o milă. Sergenţii de instrucţie se purtau ca şi
cum le făcea plăcere să ne tortureze, dar era evident că totul era bine
planificat. Trebuia să ne întărâte şi să ne facă viaţa un calvar, dar,
dacă s-ar fi întâmplat asta la amiază, la temperaturi de peste 38 de
grade, unii dintre noi ar fi putut muri.
Pe de altă parte, instructorii se asigurau ca noi să pricepem că vina
pentru intensitatea antrenamentelor ne aparţinea în exclusivitate.
Refrenul folosit era că aveau la dispoziţie doar patru săptămâni ca să
transforme nişte civili găozari în soldaţi adevăraţi.
Carolyn şi cu mine am mai avut o ocazie, în timpul unei pauze de
prânz de jumătate de oră, undeva într-un codru. Mi-am iritat curul de
la o iederă otrăvitoare, iar ea s-a urzicat pe picioare. Medicul care ne-
a consultat pe amândoi ne-a sfătuit ca data viitoare să luăm cu noi o
pânză de cort sau măcar un ziar. Nu a mai existat o dată viitoare...

În prima zi de instrucţie CGI ne-a luat pe toţi cei cincizeci de

recruţi şi ne-a urcat într-un autobuz cu ferestrele acoperite cu vopsea
de camuflaj, după care ne-a dus cale de jumătate de oră, pe o rută
întortocheată, la destinaţie. Undeva într-un subteran, într-o pădure.
O uşă camuflată s-a dat deoparte şi am văzut o scară slab luminată
care cobora. Intrarea era păzită de doi soldaţi mecanizaţi uriaşi, al
căror camuflaj imita perfect arborii din spatele lor. Dacă stăteai
nemişcat, nu puteai să-i observi. Dar, când te apropiai, se zărea o
formă vag umanoidă, de aproape trei metri şi care împrăştia o licărire
caldă.
 Complexul subteran era mare. Am stat aliniaţi în formaţie, într-un
hol, până când un soldat ne-a chemat pe fiecare, citindu-ne numele de
pe un clipboard, şi ne-a repartizat pe plutoane, indicând apoi
camerele fiecărui pluton. Carolyn şi cu mine am nimerit în plutonul
Alfa şi ne-am dus către camera A.
Era o încăpere unde se aflau zece scaune grele, nepotrivite cu
ambientul, o masă plină cu gustări şi sendvişuri, precum şi o cadă cu
băuturi la gheaţă. Un tip în vârstă, îmbrăcat într-un combinezon fără
însemne de grad, ne privea cum intram.
Nu a scos niciun cuvânt până când nu ne-am aşezat cu toţii pe
scaune.
— Am să vă las singuri o oră şi jumătate, ne-a spus el. Încercaţi în
timpul ăsta să vă cunoaşteţi. În câteva zile o să fiţi cu toţii mufaţi şi
niciunul dintre voi nu va mai avea secrete faţă de ceilalţi. Asta-i tot
ce am să vă spun. După ce voi ieşi din cameră, vă rog să vă
dezbrăcaţi. Beţi ceva, mâncaţi şi... împărtăşiţi-vă secretele şi
problemele. Aşa o să vă descurcaţi mai uşor unii cu alţii. Atunci când
va suna clopoţelul, vă îmbrăcaţi la loc, iar eu o să mă întorc să stăm
de vorbă... Da, soldat, vrei să întrebi ceva?
— Domnule, a spus una dintre fete. Eu... nu m-am dezbrăcat
niciodată în faţa unui bărbat. Eu...
— Tocmai eşti pe cale să faci asta. Nu ai fraţi?
— Nu, domnule.
— În câteva zile vei avea cinci fraţi. Iar expresia „goală puşcă” nu
descrie nici pe departe cât de expusă vei fi. Dar voi, bărbaţii, veţi fi
cu toţii nişte domni, aşa-i?
— Da, domnule! am răspuns în cor noi, cei cinci bărbaţi.
Era o blondă micuţă, iar eu o priveam cu coada ochiului, cumva
înţelegându-i anxietatea. Avea pe chip un zâmbet cam boţit.
— Priviţi-vă fiecare în ochi şi totul va fi în ordine, ne-a mai spus
omul şi a părăsit camera.
În vreme ce ne dezbrăcăm am vorbit cu Lou Mangiani, amândoi
străduindu-ne să nu privim înspre femei (totuşi, urmărindu-le cu o
anumită încordare). Am aflat că Lou avea douăzeci de ani şi că, în
ultima perioadă, lucrase ca brutar în New York, la restaurantul
italienesc al tatălui său. Ceea ce era cam la fel de mult cât ştiam
despre ceilalţi, cu excepţia lui Carolyn. În ultimele patru săptămâni
avusesem parte de instrucţie până cădeam laţi şi ne trezeam cu ore
înainte ca trupurile noastre să dorească asta. Aşa că nu prea rămăsese
loc de sporovăială.
Carolyn şi Candi ni s-au alăturat. Ne întrebam, în perioada de
pregătire fizică, ce căuta Candi aici. Era o femeie cumsecade - mai
bine spus, delicată - care, fusese în civilie un psihoterapeut
specializat în a aduce alinare celor loviţi de necazuri. De fapt, cred că
trebuie să fii destul de dur pentru o astfel de slujbă.
Apoi, părea un lider înăscut. A pocnit din palme şi ne-a spus:
— Să punem scaunele în cerc şi să ne aşezăm câte un băiat lângă o
fată.
Richard Lasalle, roşu ca sfecla, avea o erecţie zdravănă. Eu însumi
căutam să mă gândesc la orice altceva, sărind de la numere prime la
tabele de integrale.
Nici-o femeie nu părea nerăbdătoare să se aşeze lângă el. Carolyn
mi-a dat un ghiont şi s-a dus cu paşi hotărâţi lângă el, întinzându-i
mâna:
— Tu eşti Richard, aşa-i?
I-a răspuns afirmativ, dând din cap, iar ea s-a aşezat lângă el. Eu
m-am dus pe celălalt loc de lângă Carolyn, iar alături a venit blonda
cea micuţă, Arlie pe numele ei. Probabil se gândise că, având deja o
legătură, nu prezentam niciun risc. Şi-a încrucişat picioarele perfecte,
iar sânii şi i-a acoperit cu braţele. Candi, dimpotrivă, s-a purtat cât se
poate de natural, aşezându-se pe scaun într-o poziţie relaxată, cu
picioarele defăcute şi mâinile pe lângă şolduri. Sara şi Samantha, care
se ghemuiseră pe scaune într-o postură mai decentă, văzând-o pe
Candi, s-au relaxat şi ele, adoptând poziţia ei.
— Bun. Haide să povestim fiecare, pe rând, ceea ce în mod normal
am considera un secret. Poimânie nu vom mai avea nimic de ascuns
unii faţă de alţii.
Câţiva încuviinţară timid din cap.
— Ar trebui să încep eu, a continuat ea.
A tăcut câteva momente, frecându-şi obrajii.
 — De ce am devenit psihoterapeut, a reluat Candi. Cândva am fost
atât de doborâtă, încât... M-am sinucis. Am sărit de pe un pod din
Cape Cod, prin ianuarie. Am fost moartă zece, poate douăsprezece
minute, dar apa fusese atât de rece, încât medicii au reuşit să mă
readucă la viaţă.
— Şi cum a fost? a vrut Akeem să ştie. Cum a fost să fii moartă?
— Nicicum. Am fost inconştientă. Cred că impactul cu apa m-a
făcut să leşin imediat. M-am trezit în ambulanţă, după ce m-au pus la
defibrilator.
— Ai avut un motiv pentru care ai făcut asta, am spus eu.
— Mi-am văzut tatăl murind, a încuviinţat ea. Eram pe autostradă
când direcţia şi sistemele de siguranţă au picat simultan. Ne-am
rostogolit şi ne-am izbit de altă maşină. Airbagurile au acţionat
imediat, dar accidentul era în plină desfăşurare: un camion s-a izbit
de noi şi ne-a proiectat într-un pod. Când, în cele din urmă, totul s-a
terminat... mama avea capul zdrobit, iar tata se îneca în propriul
sânge. Eu nu eram lovită prea rău, dar rămăsesem înţepenită acolo.
Pur şi simplu a trebuit să atârn cu capul în jos în maşina zdrobită şi
să-mi privesc tatăl cu moare. La mai puţin de un metru de el... Nu am
fost în stare să-mi scot din minte imaginea asta. Aşa că am sărit de pe
pod şi, cumva, povestea se termină aici, în acest loc. Lou, e rândul
tău.
— Dumnezeule! ridică el din umeri. Nu am avut niciodată parte de
aşa ceva.
Îşi clătină capul de câteva ori, privind în jos şi continuă:
— Cred că aveam treisprezece ani. Era o gaşcă prin cartier cu care
părinţii îmi interziseseră să am de-a face. Dar eu, fireşte, m-am
înhăitat cu ei. Ai mei credeau că atunci când plecam de acasă mă
duceam la biserică sau că mă ocupam cu chestii din astea. Cum
niciodată nu mă verificau, credeam că reuşisem să-i trag pe sfoară. În
gaşcă erau câţiva mici interlopi, ucenici ai mafiei. Eu ţineam de şase
în vreme ce ei se ocupau cu mici găinării. Jefuiam maşini, şterpeleam
din magazine, mai şuteam şi câte o maşină uitată descuiată ca să ne
dăm cu ea prin oraş. Umbla vorba că un evreu bătrân, care ţinea o
tutungerie prin Bronx, vindea şi arme pe sub mână. Uşa din spate a
tutungeriei nu părea să fie cine ştie ce. Aşa că, într-o noapte pe la ora
unu, m-am furişat din camera mea pe scara de incendiu şi am alergat
câteva străduţe mai încolo, să-mi întâlnesc gaşca. Erau siguri că
bătrânul închisese tutungeria şi plecase acasă pe la zece seara. Uşa
din spate a fost spartă uşor, cu o rangă de fier. Asta a fost prima
lovitură în care eu nu mai eram „ăla micu’”. Un alt puşti ţinea de
şase, iar eu fusesem băgat în faţă pentru că încă eram minor. Ideea
era că, dacă ar fi mers ceva rău, n-aş fi păţit mare lucru. Am intrat
primul, cu o lanternă într-o mână şi am început să deschid sertare în
căutare de arme. Am şi găsit una, dar era în mâna bătrânului evreu.
Nu plecase acasă în noaptea aceea. Am auzit cum trage cocoşul
revolverului. M-am răsucit brusc şi cred că aşa l-am descumpănit cu
lumina lanternei. „Stinge chestia aia, băiete!” mi-a spus. Dar tipul cu
ranga de fier se strecurase în spatele lui şi l-a izbit în cap. A căzut ca
un buştean, dar individul a continuat să-l lovească. Apoi a ridicat
arma de pe podea şi mi-a mulţumit că am fost atât de iute. Am sco-
tocit locul purtând mănuşi de cauciuc, dar nu am găsit alte arme şi
nici altceva de valoare. Nici măcar nu am reuşit să deschidem casa de
bani. Am luat cu noi o grămadă de bomboane şi de ţigări. Ziarele de a
doua zi au anunţat că avusese loc o crimă urmată de jaf. N-am spus
nimic, nimănui. Aş fi putut să dau un telefon anonim şi să-l dau în gât
pe ucigaş, dar n-am făcut-o de frică.
— Criminalul a fost prins, până la urmă? a întrebat Mei.
— Din câte ştiu, nu. A fost arestat mai târziu pentru trafic de
droguri, iar eu am mers la facultate. Şi acum sunt aici.
Privirile noastre s-au întors spre Arlie.
— M-a surprins când făceam sex. Cu altcineva decât trebuia. Am
fost prinsă de soţul meu. În dormitorul nostru. Am promis să nu o
mai văd pe acea persoană niciodată. Să n-o mai văd niciodată pe ea...
Se uită la noi cu un zâmbet tremurat.
— Restul, detaliile mâine.
A venit rândul meu.
— M-au prins când mă masturbam...
Se auziră câteva râsete crispate.
— Cred că lucrul cel mai rău... ar putea să pară banal unora. Dar
pe mine m-a împovărat de vină la vremea aceea şi mă face să mă simt
stânjenit chiar şi acum, la mai bine de zece ani de atunci. Aveam, cât
oare... cincisprezece ani. Mergeam pe o alee şi am văzut o ţestoasă
dintr-o specie rară. O ţestoasă cu o carapace destul de mare, care se
târa ajutându-se de membre şi de cap. Am lovit-o cu un băţ şi, fireşte,
s-a oprit. Am luat o piatră şi i-am izbit carapacea cu toată puterea. A
crăpat, iar ţestoasa a început să se agite, plină de sânge. Am fugit de
acolo, cât am putut de repede.
— Mda, îmi imaginez, a spus Cindi după o pauză. Chiar dacă ai
mei obişnuiau să pescuiască ţestoase, să le taie şi să facă supă din ele.
De când mă ştiu nu le-am considerat altceva decât hrană.
Se uită la Carolyn şi ridică din sprâncene.
— Cred că am avut o viaţă liniştită. Nimic sexual sau violent. Am
fost prinsă când mă masturbam, dar mama a râs şi m-a povăţuit s-o
fac în camera mea... Am avut parte, pe vremea când eram elevă la
liceu, de un test final la chimie. O fată care lucra în biroul
profesorului a găsit o copie a testului rezolvat şi mi-a vândut-o pe
zece dolari. Era destul de grav. Vreau să spun că nu mai făcusem
ceva asemănător înainte, dar cel mai rău a fost că, oricum, ştiam
majoritatea răspunsurilor. Fata respectivă avea dovada că eu trişasem
şi putea spune oricând şi oricui. Aşa că am ucis-o.
Ne aruncă o privire şi rânji:
— De fapt, am ucis-o în visele mele.
Richard a înviorat o petrecere de adulţi turnând laxativ în vasul cu
punci. Doar că a folosit un pic mai mult şi, din pricina asta, câţiva
oameni au ajuns la spital, inclusiv el, ca să nu atragă atenţia.
Samantha a furat ani de-a rândul bani din poşeta mamei ei, ori de
câte ori aceasta venea beată acasă.
Mei îi jucase renghiuri urâte fratelui retardat.
Sara şi-a ajutat tatăl să moară.
Akeem a mărturisit că niciodată nu a crezut în Allah, nici când era
copil, dar nu a avut niciodată curajul să recunoască şi să renunţe la
credinţă.
Au fost două ore epuizante şi incomode, dar, în mod evident,
necesare. După ce a sunat clopoţelul care ne anunţa că e vremea să ne
îmbrăcăm, am constatat că nu mai priveam femeile din cameră dintr-
o perspectivă sexuală. Dar, printre ele, erau vreo două pe care le-aş fi
putut iubi.

Nu ne-am mai întors la cazarma Leonard Wood. Autobuzul cu

ferestrele camuflate ne-a dus la aeroportul din St. Louis, unde am
primit înapoi efectele personale, spălate şi aranjate, după care am fost
îmbarcaţi într-o cursă spre Portobello.
Avionul a zburat peste întinderi de apă, ţinându-se la distanţă de
spaţiul aerian al Nicaraguei şi Costa Ricăi. Popoarele Ngumi nu
aveau aviaţie, forţele noastre aeriene le-ar fi distrus imediat
aeronavele, dar încă puteau să azvârle cu rachete în noi.
Era noapte când am aterizat, iar aerul era gros ca mierea. Baza era
o colecţie anostă de clădiri joase, împreună cu prezenţa scânteietoare
şi viguroasă a câte unui soldat mecanizat. Aceştia erau risipiţi şi
făceau de gardă pe întreg perimetrul bazei asupra căreia niciodată nu
se reuşise un atac.
Ceea ce era de bine. Urma să ne petrecem o treime din timp acolo,
undeva în subteran, la doar câteva zeci de kilometri de teritoriul
inamic. Era plăcut să fii în siguranţă, în spatele unei falange de roboţi
telepatici şi invulnerabili.
De fapt, nu erau cu adevărat roboţi şi nici complet invulnerabili.
Un soldat mecanizat era o armură supradimensionată şi înarmată la
greu, care se constituia în avatarul teleghidat al unui om, bărbat sau
femeie. Acest avatar opera în perfectă armonie cu alţi nouă. Fiecare
pluton, format din zece persoane, era ca o familie telepatică ce, prin
antrenament, ajungea să lucreze ca o unică şi puternică entitate.
Inamicul putea distruge un soldat mecanizat, dar operatorul,
mecanicul său, putea fi imediat comutat pe o maşină de rezervă care
să ajungă pe câmpul de luptă în interval de câteva minte sau chiar
secunde. Asta, dacă rezervele erau pe aproape. Şi oricine ar fi distrus
primul avatar ştia prea bine că urma să se bucure de întreaga atenţie a
avatarului de rezervă.
Bănuisem că asta era doar un soi de propagandă, o parte din
miturile care întrupau maşinile ca să le transforme în arme
psihologice mult mai eficiente. Aveau toate calităţile care făceau ca o
persoană să fie considerată periculoasă. Dar nu puteau fi ucise şi nici
măcar rănite.
(Partea cu rănitul nu era complet adevărată. Umbla un zvon cum
că ar fi un secret bine păzit. Se spunea că, dacă un soldat mecanizat
era scos din luptă şi capturat, inamicii, înainte de a o distruge, treceau
la torturi minuţioase ale maşinii, în faţa camerelor de luat imagini.)
Americanii râdeau, spunând că acţiunile lor ar putea să funcţioneze
cu păpuşi voodoo, dar nu cu maşini. Dacă opreşti o maşină, aceasta
se preface într-o grămadă de şuruburi.
Ideea era că trebuie s-o opreşti la timp.

Camerele noastre subterane din Portobello erau îngrijite, dar făcute

cam de mântuială şi de-abia aveai loc să te învârteşti prin ele. Dar nu
aveam să ne petrecem prea mult timp acolo. Mecanicii munceau,
dormeau, mâncau, beau şi se uşurau fără să se deconecteze, ceea ce
presupunea o anumită stânjeneală. Dar armata nu te-ar fi mufat până
nu s-ar fi asigurat că puteai suporta asta.
În prima zi petrecută în Portobello am fost conduşi, pe rând, către
cea mai dramatică operaţie chirugicală de „rutină” cunoscută în
medicină - instalarea intracraniană a implanturilor cibernetice sau a
mufelor, cum erau cunoscute de toată lumea. Părea mai periculos
decât era. O mai făcuseră de o sută de mii de ori până atunci şi
funcţionase la nouăzeci de mii. Acel unu din zece la care nu
funcţiona se întorcea la viaţa civilă fără să fi primit vreodată darul de
a-şi împărţi cu alţii mintea şi trupul. Unii dintre aceştia ajungeau
handicapaţi mintal sau emoţional. Foarte puţini mureau.
Cifrele nu se dădeau publicităţii.
Fiind fizician, mi-am putut face o imagine destul de clară asupra
statisticilor. Dacă „mufarea cu succes” avea o rată de nouăzeci la
sută, atunci probabilitatea ca unul din zece să eşueze era de unu
minus 0,9 la puterea a zecea, ceea ce însemna cam 0,65. Aşadar, în
şaizeci şi cinci la sută din cazuri, adică mai mult de jumătate, la cel
puţin unul din zece operaţia nu reuşea. Deci logica ar spune să faci
grupe de câte unsprezece. Dar dacă operaţia ar fi reuşit la toţi cei
unsprezece? Ar fi trebuit să scoţi unul din grup, iar asta ar fi părut o
pierdere. E mai uşor să adaugi decât să extragi un membru dintr-o
familie.
Operaţia a reuşit la toţi cei zece şi ne-am petrecut următoarele
două zile în pat. În a treia zi am început să ne explorăm darul.
Cel care ne-a asistat prima dată a fost un tip pe nume Kerry. Arăta
ca un civil, ca un terapeut de prin anii şaptezeci.
— Nu trebuie să fiţi conectaţi de prima dată cu un începător, ne-a
spus el.
Ne aflam într-un loc asemănător cu Camera A, cu pereţii de o
culoare verde, cu scaune masive şi cu băuturi răcoritare, dar şi cu
ceva în plus: două canapele despărţite de o cutie neagră, din care
ieşeau două cabluri.
— Mai întâi o să vă mufaţi cu mine câteva minute. Asta înseamnă
cam o oră pentru toţi zece. Nu văd să fie vreo problemă, dar, dacă ar
apărea una, e cel mai bine să aveţi pe cineva ca mine conectat.
— Cineva ca dumneavoastră, domnule? a întrebat Candi.
— Ai să vezi de ce.
Îşi coborî privirile pe un clipboard.
— Azuzi e primul.
Akeem se ridică şi îl urmă spre canapele.
— Închide ochii şi întinde-te.
Luă unul dintre cabluri şi-l conectă, cu un clic uşor, în mufa de la
baza craniului lui Akeem. Apoi se aşeză pe marginea celeilalte
canapele şi se conectă la rândul său. Închise ochii şi se legănă uşor,
preţ de câteva minute. Apoi se deconectă şi-l deconectă şi pe Akeem.
Acesta îşi scutură capul şi se ridică tresărind.
— Oh, asta a fost... într-un mare fel, murmură el.
Kerry dădu din cap. Niciunul dintre ei nu ne-a oferit vreun detaliu.
— Julian Class?
M-am dus spre el şi m-am aşezat pe canapea. Am auzit un clic
uşor atunci când a cuplat mufa şi după aceea am avut senzaţia că văd
dublu, cu întreg corpul.
E greu să descriu exact. Încă vedeam zidul din faţa mea, la doi paşi
distanţă, dar aproape la fel de clar vedeam şi ceea ce vedea Kerry,
grupul celorlalţi mecanici care căscau ochii la el şi la mine.
Pe neaşteptate l-am cunoscut aproape la fel de bine cum mă
cunoşteam pe mine. Puteam să-i simt propriile haine pe trup la fel
cum le simţeam pe ale mele. Simţeam schimbările somatice ale
organelor interne, complexitatea sistemelor muscular şi osos - lucruri
pe care le trăim în permanenţă, dar de care nu suntem mereu
conştienţi, pentru că ne-am obişnuit cu ele - micile junghiuri şi
mâncărimi sau o durere profundă în umăr, dacă le-aş fi avut, ar fi fost
şi ale lui.
Aveam toate amintirile lui despre el, rele, plăcute sau neutre.
Copilăria tihnită, spulberată de divorţul părinţilor, facultatea - o
evadare magnifică, un doctorat în psihologie. Sex cu două femei şi cu
o duzină de bărbaţi. Lucru care, dintr-odată, nu mi s-a părut nici
măcar ciudat. Patru ani ca mecanic în Africa, şofer pe camioane care
erau aruncate în aer în mod frecvent.
Ca o amintire a amintirii, am putut simţi uniunea dintre el şi
ceilalţi mecanici din plutonul de transport, dar şi dorul lui după acel
sentiment.
S-a terminat cu un clic.
— De-asta eşti acum, aici..., i-am zis.
— Nu e chiar acelaşi lucru, mi-a zâmbit. E ca atunci când te apuci
să cânţi sub duş, după ce ai cântat cândva într-un cor.
Carolyn era la rând şi când s-a aşezat alături de mine m-a atins
uşor cu coapsa. Nu trebuia să fii telepat ca să ştii că ne gândeam la
acelaşi lucru.
Unul câte unul, fiecare am avut parte de această experienţă.
— E-n ordine, a spus Kerry. Asta a fost prima etapă a încălzirii
voastre. Acum trecem la nivelul următor.
L-am urmat într-o încăpere vecină. Zece aşa-zise cuşti erau aliniate
pe peretele opus. Erau ca nişte fotolii rabatabile, prevăzute cu o
sumedenie ţevi şi de circuite electronice.
Nu a fost nevoie să fim intubaţi până la sfârşitul instrucţiei de
bază, având în vedere că nu ne mufam mai mult de câteva ore o dată.
Când aveam să stăm câte zece zile, norma noastră lunară, o să fim
hrăniţi şi „goliţi” automat. Ni se spunea că, odată ce te obişnuieşti, nu
este chiar atât de greu.
Soldaţii mecanizaţi la care urma să ne conectăm se aflau pe un
teren viran, undeva afară. În primele două zile am făcut exerciţii de
ridicare a piciorului drept, apoi a piciorului stâng, după care am
învăţat să mergem şi să urcăm scările. Din a treia zi am început să
alergăm în formaţie, având de trecut un prag important: să nu ne mai
gândim cum să facem o acţiune, ci s-o facem pur şi simplu. Să avem
încredere în maşină. Maşina eşti tu. În tot acest timp începusem să ne
conectăm între noi, fără avataruri, întâi doi câte doi, apoi în grupuri
mai mari. Conectarea cu Carolyn a fost palpitantă şi un pic
înspăimântătoare - fie şi pentru faptul că sentimentele ei pentru mine
erau mai puternice decât ale mele pentru ea. În plus, eram complet
diferiţi - inteligenţa ei intuitivă, pe lângă firea mea analitică, tinereţea
ei trepidantă şi adaptată vieţii de cartier se contrapunea la dragostea
şi atenţia pe care le primisem de la ai mei. Trupurile noastre erau
diferite şi nu doar în detalii anatomice care deosebesc femeia de
bărbat. Era mică şi iute, eu eram exact invers. Ne plăcea să
experimentăm prin corpurile celorlalţi. Carolyn era de părere că
fiecare fată ar trebui să beneficieze de un penis propriu, măcar o
vreme. Mi-au plăcut ciudăţenia şi familiaritatea de a fi ea. Totuşi,
primul ciclu pe care l-am avut a fost ca şocul provocat de o rană, deşi
eram pregătit pentru aşa ceva. Ea a fost înţelegătoare şi amuzată - ce
fătălău eşti - şi, în cele din urmă, am trecut peste asta, deşi nu am
ajuns niciodată în situaţia de a aştepta ciclul cu nerăbdare, ca pe un
fel de confirmare a feminităţii mele, aşa cum făcea ea.
(Am aflat mai apoi că atitudinea asta nu era valabilă pentru toate
femeile. Sara şi Arlie aveau ovulaţia blocată pe durată nedeterminată,
iar celelalte două nu agreau ciclul în mod special, dar nici
medicamentele împotriva fertilităţii.)
Conectarea cu ceilalţi, bărbaţi sau femei, era măi puţin intensă
decât conectarea cu Carolyn, dar exista o oarecare încărcătură
sexuală şi atunci când mă conectam cu Sara, cu Candi sau cu Mei.
Ceea ce era destul de ciudat - Mei nu semăna cu Kerry, nu făcuse
niciodată sex cu un bărbat şi nici nu îşi dorise vreodată. Atunci când
s-a conectat cu mine sau cu vreunul dintre ceilalţi bărbaţi, a fost
evident că a încercat să-şi reprime atracţia naturală faţă de propriul
sex, lucru care nu putea fi ascuns, totuşi, faţă de un alt mecanic.
Când ne conectam doi câte doi, amintirile vieţii celorlalţi opt
păreau destul de îndepărtate, precum un roman pe care îl studiasem
cândva, la şcoală. Când am început să ne conectăm câte trei, lucrurile
au devenit mult mai complicate. În primul rând pierdeai sensul - cine
sau unde îţi era egoul. În doi se putea ajunge într-o stare în care
amândouă vieţile se contopeau într-un fel de fuziune fără de sine.
Puteam să fac asta cu jumătate dintre camarazii mei.
Lucru care nu se mai întâmpla atunci când eram câte trei pe linie.
Era ca un fel de luptă existenţială pentru posesie, pentru a câştiga
teren. Odată cu experienţa, a devenit evident că fiecare trebuia să-şi
strunească propriul simţ al sinelui, dar legăturile asimetrice avea
darul de a înnebuni pe toată lumea. Ne era greu, mie şi lui Carolyn,
dar şi altor cupluri, cum erau Samantha şi Arlie, să renunţăm unul la
altul şi să lăsăm o a treia persoană să se amestece cu noi. Dar, dacă
nu am fi reuşit să trecem peste asta, triada nu ar fi funcţionat deloc.
Am fi avut un privitor de pe tuşă, căscând ochii la un zaiafet amoros.
Am petrecut ceva timp, cam patru zile, comutând între noi diferite
triade. Acest lucru a simplificat conectarea grupurilor mai mari,
aplicând şmecheria de bază: atunci când nu era mufat, fiecare dintre
noi era un ego identificat de povestea propriei vieţi. Dar fiecare avea
un număr de parteneri, între doi şi nouă, cu aceeaşi autonomie şi care
îşi puseseră la comun trecutul şi prezentul.
Puteam sta conectaţi maxim două ore, după care urmau cel puţin
treizeci de minute de pauză... ceea ce era frustrant. Am înţeles de ce
doar două ore: dacă am fi rămas mai mult conectaţi, empatia cu
ceilalţi ar fi fost din ce în ce mai mare şi ar fi devenit atât de
puternică, încât fiecare fiinţă umană ar fi fost resimţită ca o parte din
noi. Să ucizi pe cineva ar fi fost la fel de imposibil precum
sinuciderea. Ceea ce putea să fie un handicap destul de serios pentru
un soldat.
Am învăţat să reacţionăm în situaţii reale într-un mod visceral şi
indirect, mufându-ne la cristale înregistrate de alţi oameni în timpul
luptelor. La început a fost derutant pentru că ne legam intim cu alţi
zece străini şi nici nu aveam un control asupra soldatului mecanizat.
Dar lupta în sine era suficient de reală, mai reală decât ar putea să fie
vreodată o luptă la mâna a doua.
Candi a fost foarte deprimată în urma acestei experienţe şi cred că
doar Mei era nerăbdător să o repete. Dar cu toţii ne-am dat seama cât
de necesar fusese exerciţiul: o repetiţie cu costume pentru Iad.

Am fost surprins când am fost numit comandant de pluton. Eram

cel mai în vârstă, dar nu cu mult faţă de ceilalţi.
Aveam şi cele mai multe studii, dar fizica particulelor nu era
tocmai relevantă pentru un conducător. Adevărul, deloc onorant, a
ieşit la iveală rapid. Nu doreau să pună un lider autentic, precum Lou
sau Candi, pentru că un astfel de conducător ar fi dominat complet
întregul pluton - în loc de zece oameni acţionând în deplină armonie
ar fi fost un singur om, impunându-şi deciziile tuturor, şi nouă
oameni, criticându-le după executarea lor. Ceea ce semăna cu
demodata ierarhie militară clasică, cu masculul alfa ordonând
acţiunile, iar ceilalţi stând în linie. Acest lucru ar fi dus la risipă de
bani şi de timp, plus zece creiere riscate într-o operaţie chirurgicală
delicată, fără niciun avantaj. Un pluton de soldaţi mecanizaţi era ca
un angrenaj uriaş, care putea să acopere hectare întregi pe câmpul de
luptă, luând deciziile pe loc cu ajutorul unui tip de inteligenţă
globală. Era straniu când era privit din afară, dar ni se părea din ce în
ce mai puţin ciudat să facem parte din aşa ceva.
Ne-au supus unei intervenţii chirurgicale minore pentru rezolvarea
problemelor legate de hrană, hidratare şi excreţie, operaţie a cărei
convalescenţă a durat doar două zile, iar după aceea am avut parte de
primul exerciţiu pe teren - în mijlocul teritoriului controlat de inamic.
Fireşte, toţi cei zece eram în siguranţă, în subteran, într-un buncăr
din Portobello, rezistent la bombe. Avatarurile noastre mecanice au
mărşăluit şaisprezece kilometri dincolo de perimetrul bazei, acolo
unde orice pedro îşi putea risca viaţa, atacându-ne. Dar aveam parte
şi de protecţia oferită de un pluton de ucigaşi-vânători cu experienţă,
dispuşi circular în jurul maşinilor noastre. Era mai sigur decât dacă
am fi stat acasă şi am fi privit operaţiunea pe un ecran. Acasă puteam
fi loviţi de fulger...

Am participat la încă două astfel de patrulări fără să ne confruntăm

cu inamicul şi cu asta antrenamentul de bază a luat sfârşit. Aşa că am
primit o permisie de douăzeci de zile, să mergem acasă. Totuşi,
niciunul dintre noi nu a plecat direct acasă. Trebuia mai întâi să
încercăm cârciumile cu mufe care înconjurau baza noastră din
Portobello.
Într-o speluncă de acest gen te puteai mufa la experienţele altora.
Majoritatea acestora erau înregistrări ale luptelor cu soldaţi
mecanizaţi, dar nu aveam niciun chef să plătim pentru aşa ceva.
Cristalele celor din aviaţie păreau atrăgătoare, adică să fii o aeronavă
capabilă să se răsucească în aer, să plonjeze şi să accelereze aşa cum
niciun pilot uman nu ar fi reuşit să facă.
Dar, în afară de cele militare, mai erau şi cristale care conţineau
aventuri ale unor oameni care făceau tot felul de lucruri periculoase
în tot soiul de locuri ciudate. Sau cele care îţi permiteau să încerci
mâncăruri sau băuturi pe care nu ţi le-ai fi permis vreodată. Erau
chiar şi cristale care ofereau sinucideri, experienţă extremă pentru
care trebuia să semnezi o declaraţie cum că-ţi asumai răspunderea. În
cazul în care empatizai prea mult, puteai s-o sfârşeşti şi tu. Era ceva
asemănător cu acel sushi japonez făcut dintr-un peşte otrăvitor, care
te ucide, dacă bucătarul face vreo greşeală.
Şi, bineînţeles, era şi sex. Sex cu oameni frumoşi care, în realitate,
nici măcar nu te-ar fi salutat, sex în locuri în care ai fi fost arestat,
dacă ai fi fost prins, sex bizar, dulce, amar şi sărat.
Sex cu Carolyn.
În timpul instrucţiei te mufau doar prin intermediul cuştilor, aşa că
nu puteai să-l atingi pe cel cu care erai conectat. Majoritatea
cluburilor cu mufe de pe lângă bază ofereau doar experienţe solitare,
dar erau şi câteva, ceva mai scumpe, în care oamenii se putea mufa
împreună, într-un separeu. Cam în genul motelurilor din Rock City,
doar că aici se bătea toba pentru un environmentos sanitos, în loc de
aşternuturi curate, şi taxau la minut, în loc să taxeze cu ora.
Ne-am interesat prin zonă şi am mers la Cielito Lindo, un local
care părea curat. Femeile care se fâţâiau în faţa intrării, aşa-zisele
fetiţe, nu ne-au luat la bătaie, dar s-au holbat la noi într-un fel...,
unele la mine, altele la Carolyn.
— Dacă ai impresia că e bine s-o faci cu un amator, să vii înapoi şi
s-o faci cu o profesionistă, spuneau ele.
Mamacita de serviciu, dolofană şi veselă, ne-a înşirat regulile:
— Cronometrul porneşte din secunda în care închideţi uşa şi se
opreşte în clipa în care veniţi la recepţie şi vă ridicaţi cardurile. Că
staţi acolo şi şuşotiţi dulcegării sau v-o trageţi, costă la fel.
Am întrebat-o dacă s-a întâmplat vreodată ca oamenii să iasă goi
puşcă din cameră şi să dea năvală să-şi ia cardul de la recepţie.
— I-am arestat pentru indecenţă, mi-a răspuns, exceptând cazurile
care m-au bine dispus foarte tare.
Am decis să nu-mi forţez norocul.
Camera era mică şi curată şi mirosea din greu a iasomie. Înăuntru
nu se găsea decât un pat uriaş, pe care se afla un morman de perne.
Cearşaful era din bumbac şi se simţea proaspăt scrobit, dar provenea
de pe un rulou practic şi deloc romantic.
Făcuserăm sex cu vreo două ore înainte, dar eram mai mult decât
încinşi atunci când ne-am scos hainele şi ne-am mufat, prăbuşindu-ne
pe pat. Am sărutat-o şi am gustat-o peste tot, simţind limba noastră
comună pe pielea pe care o împărţeam amândoi. Atunci când am
simţit gustul meu în interiorul ei, i-am trăit orgasmul, dar am păstrat
destul din sinele meu ca să nu ejaculez.
M-a încălecat şi s-a frecat de mine, înainte şi înapoi, şi m-am înfipt
în ea cu vigoarea unui adolescent în călduri. Mi-a ţinut şoldurile
nemişcate, dându-mi de înţeles să nu mă împing şi, câteva momente
am fuzionat pe deplin, în vreme ce ne prelingeam unul în celălalt,
până când niciunul dintre noi nu a mai putut rezista şi ne-am răsucit
atât de tare, încât am căzut din pat şi am rămas pe podea, gâfâind.
— Frumos covor! spuse ea în vreme ce simţeam ţesătura aspră pe
pielea goală.
Unul dintre noi îşi julise şoldul în cădere. După ce ne-am
deconectat mi-am dat seama că ea se julise.
— Îmi pare rău, am răspus. Am fost neîndemânatic.
 M-a lovit uşor peste sculă.
— Trebe că a ţinut pe puţin zece secunde, spuse ea cu glas răguşit.
Eu zic să-ţi pui ceva pe tine şi să mergi să-ţi iei cardul.
Am mai fost la Cielito Lindo de trei ori şi o dată am încercat la
Falling în Love, unde făceai dragoste sau sex în timpul saltului
nesfârşit dintr-un avion, iar după aceea pluteai uşor spre pământ. Pe
urmă, chiar a trebuit să revenim cu picioarele pe pământ. Carolyn s-a
întors la studiile ei, iar eu, la ecuaţiile şi la măsurătorile mele.
Resimţeam despărţirea ca şi cum aş fi pierdut un mădular sau o
parte din propria minte, dar ştiam că urma să ne reîntregim peste trei
săptămâni.
În prima zi după ce m-am întors acasă, am încercat să-i explic lui
Blaze despre ce este vorba. Eram la o cafea, într-un colţişor retras din
Centrul Studenţesc.
— Îţi dai seama cum sună povestea ta, mi-a spus ea. Poate că par o
cloşcă bătrână... dar e ca şi cum ai fi avut o intensă idilă de o vară,
care a devenit şi mai intensă datorită presiunii mediului cazon, apoi a
fost ridicată la pătrat după ce v-aţi mufat, iar faptul că aţi făcut
dragoste conectaţi a ridicat totul la cub. Tu poţi să ridici la pătrat şi la
cub pe x, dar să ştii că tot x rămâne.
— O pasiune trecătoare.
A dat din cap.
— Totuşi, tu chiar crezi că va dura veşnic.
— Va dura atât cât de veşnic vom avea parte.
A sorbit din cafea şi a clătinat din cap.
— Atitudinea gemenilor siamezi. E un pic înfiorător.
— Aşa e, am râs. E chiar imposibil de explicat în cuvinte.
M-a fixat cu privirea într-un fel ciudat.
— Mi-aş dori să încerc. Sunt chiar geloasă.
Cred că am roşit.
— Nu pe Carolyn, prostuţule. Pe voi amândoi, pe trăirea voastră.
Blaze şi-ar fi pierdut bursa şi serviciul, dacă s-ar fi mufat. Cele mai
multe contracte pentru muncă intelectuală conţineau clauze de
interdicţie a mufării, din motive evidente pentru oricine. Eu nu
semnasem aşa ceva, pentru că mufarea mea fusese făcută în scop
militar, şi nu la cerere. Oricum, pe teritoriul Statelor Unite, operaţia
de mufare nu era legală pentru civili, dar sute de oameni treceau
graniţa zilnic pentru a o face.
O respectam pe Blaze şi îmi doream mult să mă înţeleagă. Dar îmi
închipui că era ca şi cum o persoană profund religioasă ar încerca să
explice credinţa sa unuia ca mine, cel de dinainte. Samantha era o
astfel de persoană şi am înţeles-o imediat, în momentul în care ne-am
conectat, fără să fie nevoie de cuvinte. După cum şi ea m-a înţeles şi
mi-a iertat necredinţa.
Blaze însă avea îndoieli profesionale legate de mine, deoarece
eram departe de a fi colegul de muncă ideal. Nu mă mai puteam
concentra. Mă gândeam tot timpul la Carolyn, iar la un moment dat
asta devenise vizibil şi pentru ceilalţi. Dacă mă uitam la un calendar,
imediat începeam să număr zilele până când urma să fiu liber din
nou.
Într-o joi dimineaţa Blaze m-a întrebat:
— De ce nu-ţi iei tu liber în weekend, să te duci în Georgia? Parcă
voi, soldaţii mecanizaţi, aveţi liber pe avion.
Eu eram mecanic, iar maşina era soldatul mecanizat, dar mulţi
făceau confuzia asta.
— Plănuisem să muncesc în weekend, să mai recuperez din
întârzieri.
— De ce nu recuperezi tu cu Carolyn, mai bine? râse ea. Proiectul
Jupiter va merge înainte, într-un fel sau altul, şi fără tine.
Nu-mi convenea că eram aşa de transparent, dar îmi oferise o
ocazie pe care nu o puteam rata. Am sunat-o pe Carolyn şi a fost în
culmea fericirii. Colega ei de cameră a fost drăguţă să se facă
pierdută vreo câteva zile, iar eu mi-am rezervat un loc în zborul de
vineri spre Macon.
A fost o întâlnire ciudată. În Macon, desigur, nu aveam po-
sibilitatea să ne conectăm, aşa că a fost o întâlnire pur naturală.
Amândoi am presupus că va fi OK, dar până la urmă nu a fost aşa.
Nu că aş fi fost eu impotent sau ea nereceptivă. Pur şi simplu,
sâmbătă dimineaţa ne-am făcut bagajele şi am luat autobuzul spre
Atlanta, unde ne-am cazat într-o cămăruţă ieftină în apropierea
cârciumilor cu mufe de pe lângă fortul McPherson.
The Stars and Stripes Forever era cel mai ieftin, fără fiţe şi ne-a
convenit amândurora. Şi totuşi, duminică dimineaţa ne-am numărat
mărunţişul şi ne-am dat în bărci pe Private Space, care îţi dădea iluzia
gravităţii zero, într-un spaţiu înconjurat de galaxii care se roteau, şi a
fost o experienţă grozavă.
Apoi am vorbit un pic despre asta. Era neplăcut, dar am convenit
că se datora faptului că mufarea era încă nouă pentru noi. Ne-am
despărţit mai îndrăgostiţi ca niciodată, dar un pic deranjaţi de
contrastul dintre starea normală şi starea mufată.
În timp ce făceam dragoste în apartamentul ei, amândoi ne
închipuiam la greu că suntem mufaţi, ca în săptămânile precedente.

Peste două săptămâni, amândoi am fost trimişi în primele noastre

misiuni independente de luptă.
Plutonul Bravo era o unitate H&I, Hărţuire şi Interdicţie. Tot ce
avea de făcut o unitate H&I era să deranjeze cât mai mult inamicul şi
mai degrabă să-l zăpăcească decât să-l ucidă.
În cazul cu pricina, misiunea noastră fusese să creăm haos într-o
zonă anume. Ngumi îşi stabiliseră un centru de comandă într-o vale
pierdută din Costa Rica şi îşi cărau echipamentul şi muniţia în timpul
nopţii, folosind cărăuşi. Deasupra coroanelor copacilor nu era vizibilă
nici-o amprentă termică. Dar ei nu ştiau că noi împânziserăm toată
zona nelocuită cu senzori olfactivi microscopici, a căror singură
treabă era să-şi transmită locaţia ori de câte ori prin apropiere trecea
un om transpirat. Aşa că ştiam exact pe unde se afla inamicul şi pe ce
cărări se deplasa.
Ne-am ţinut departe de acele drumuri. Dacă eşti atent şi te mişti
încet, poţi să manevrezi soldatul mecanizat prin cele mai dese
tufişuri, fără un sunet. Am condus înainte plutonul nostru de zece, de
ambele părţi ale cărării principale, deplasându-ne în medie cu un
kilometru şi jumătate pe oră. De două ori s-a întâmplat ca patrulele
lor să treacă la câţiva centimetri de noi, fără să ne vadă, pentru că
aveam puse costumele de camuflaj de întuneric.
Prima în zonă a ajuns Arlie. A rămas nemişcată la câţiva metri de
o santinelă pe jumătate adormită, în timp ce noi am înconjurat tabăra.
Eram pregătit să dau semnalul unui atac rapid, dacă vreunul dintre
noi era reperat, dar am intrat cu toţii în perimetru fără să ne simtă
nimeni.
Teoretic, eram la conducere, dar, de fapt, toţi zece eram mufaţi în
paralel. La un gând de-al meu, am atacat în acelaşi timp, cu toţii.
La început n-au fost arme, doar lumină şi sunete, zece lumini mai
puternice decât soarele, zece difuzoare care urlau disonant, asurzitor.
Apoi câte un val de gaze, din zece direcţii diferite.
Au ieşit din corturi, trăgând la întâmplare şi aproape toţi au
inspirat o gură de gaz KO, căzând apoi inconştienţi. Numai doi îşi
puseseră măştile antigaz. Mei l-a luat pe unul, eu, pe celălalt. I-am
azvârlit arma şi l-am împins în piept, gest care l-a trântit la pământ. I-
am scos masca de gaze şi am aruncat-o la distanţă, după care m-am
îndreptat, împreună cu ceilalţi, către obiectivul central, un minifort de
formă tetraedrică, făcut dintr-un fel de plastic rezistent la gloanţe. Era
clar că-l aduseseră pe bucăţi pe care le asamblaseră la faţa locului.
Forţele noastre văzuseră chestii de-astea în deşertul din Africa
(erau invizibile pentru radare şi erau o ţintă dificilă pentru soldaţii
mecanizaţi), dar era pentru prima dată când găseam una în Costa
Rica. Trăgeau cu muniţie de 155 mm, care putea străpunge armurile
şi care ar fi putut dezafecta un avatar, iar ţeava tunului era externă.
Structura aceea se rotea repede, dar îi puteam anticipa mişcările şi
aveam timp să ne punem la adăpost. Din fericire, trăgea cu proiectile
lente.
Am fi putut să ne ascundem şi să ne ferim până ce rămânea fără
muniţie, dar trăgea la întâmplare şi era posibil să doboare şi soldaţii
proprii sau catârii de povară. Aşa că, împreună cu Carolyn, am prăjit
cu laserele două colţuri ale acelei chestii, ţintind şi trăgând, în vreme
ce ne feream de tirul ei. În cele din urmă s-a supraîncălzit şi locul s-a
umplut de fum de la plasticul ars. Atunci s-a deschis o uşă şi prin ea
au ţâşnit doi tipi, tuşind îngrozitor. I-am tratat şi pe ei cu KO, apoi
am adunat laolaltă trupurile tuturor celor inconştienţi. Am pârjolit o
parte din pădure, pentru a putea fi folosită drept teren de aterizare, şi
am chemat un elicopter să preia captivii.
 Din momentul aprinderii luminilor şi până la îmbarcarea
prizonierilor în elicopter, trecuseră vreo douăsprezece minute. Niciun
rănit de partea noastră.
Mei nu reuşea să-şi ascundă nemulţumirea. La naiba, eram încă
virgini... Şi-a cerut scuze apoi, dar resentimentele lui pluteau încă în
aer.
Aş fi considerat-o o operaţiune ca la carte, numai că, în vreme ce
aşteptam elicopterul care să ne preia, am primit o veste de la comisia
de supraveghere, care ne fusese atribuită pentru evaluare. Trei dintre
cei şapte ofiţeri din comisie considerau că trebuia să fi distrus
minifortul şi pe ocupanţii lui imediat, înainte ca ei să poată răni vreun
avatar sau pe altcineva.
Bine - mi-am zis - veniţi voi aici şi trageţi. În vreme ce soldaţii
mecanizaţi erau pe drumul spre casă, noi ne aflam nemufaţi în
relativa intimitate a camerei de evaluare şi întorceam problema pe
toate feţele. Şapte oameni din pluton erau de părere că am procedat
corect, ceea ce era previzibil. Mei şi Sara însă nu erau de aceeaşi
părere. Dezacordul lor era, totuşi, destul de potolit. Spuneau că ei ar
fi procedat altfel, dar fusese decizia mea şi o respectau. Îmi
recunoşteau poziţia de mijlocaş care dă tonul atacului.
Bineînţeles, nu ofiţerii fuseseră în toiul acţiunii, ci noi.
Ne-au dat liber duminică după-amiază şi am reuşit să obţin un
avans din soldă (de fapt, l-am împrumutat, plătind guvernului o
dobândă de 10%), aşa încât am putut să ne ducem în oraş să ne
mufăm.
Se numea Hotelul De Vis. Am ales decorul unei insule nelocuite şi
am plătit în avans pentru treizeci de minute, aşa că, după ce am făcut
dragoste în lumina timidă a soarelui de dimineaţă, am înotat câteva
minute în apa călduţă, apoi am stat pe mal şi ne-am ţinut în braţe, sub
valurile molcome, care ne acopereau din când în când. Vremea a
trecut repede, iar când ne-a expirat timpul ne-am trezit în patul tare,
de-abia atingându-ne.
Nu mai aveam bani pentru o cameră de hotel, am luat o cină
sărăcăcioasă, cu hot dog şi nişte bere, apoi ne-am întors la bază şi la
paturile noastre separate.
 Blaze îşi clătină capul amuzată.
— Eşti în chestia asta patru ani, câte zece zile o dată? m-a întrebat
ea.
— Mda, înţeleg unde baţi.
Eram singuri, într-o dimineaţă, la o cafea.
— Până când vei ieşi, vei datora armatei un milion de dolari. Cu o
dobândă de zece la sută.
Am putut doar să dau din umeri şi să zâmbesc prosteşte.
— Ştii că este vorba despre o dependenţă comportamentală. Dacă
armata ar pune labele pe tine doar prin Ministerul Apărării, am da
năvală acolo cu o grămadă de avocaţi şi te-am smulge din ghearele
lor, după care te-am băga la dezintoxicare. Dar ei te-au agăţat prin
intermediul iubirii!
— Fii serioasă...
— Încearcă să te detaşezi. Ştiu, Carolyn este o fată simpatică şi aşa
şi pe dincolo...
— Blaze, ai grijă.
— Ascultă-mă doar un minut.
Îşi luă notebook-ul şi tastă ceva.
— Ai idee cum arată chimia creierului tău atunci când mergi la
acel Motel de Vis?
— E un hotel. Presupun că arată destul de straniu.
— Ba deloc. E doar o tocană care dă în clocot, plină de oxitocină,
serotonină şi endorfine. Receptorii vasopresori sunt larg deschişi. Ai
fi stors în totalitate chiar şi în cazul în care Carolyn ar fi o jerboa.
Aproape că simţeam cum îmi înfloreşte pe chip un rictus.
— Ai obiectivat bine. Dar, dacă nu ai fost acolo, pur şi simplu nu
ai cum să ştii. Chiar este iubire.
— Bine. Atunci, fă-mi o favoare. Fă-o şi cu altă femeie. Şi
priveşte-te în vreme ce te vei îndrăgosti de cealaltă.
— Nu.
Numai gândul de a o face cu altcineva mi se părea dezgustător.
— Aşa ceva este îngrozitor, Blaze. E ca şi cum aş fi un adolescent
obsedat, iar taică-meu îmi dă un purcoi de bani să mă duc la bordel
ca să-mi scot din cap obsesiile.
— Nicidecum. Vreau doar să-ţi activezi spiritul critic şi propria
obiectivitate.
— Mda, astea merg mereu bine împreună cu iubirea.

În luna aceea nu am mai deschis discuţia despre asta. M-am dus la

aeroport singur.
Carolyn şi cu mine am avut o singură îmbrăţişare când ne-am
văzut, pe urmă, liber la cuşti.
Aveam un spectacol de rutină prin care să ne arătăm muşchii.
Guvernatorul general din Panama, mult iubita noastră marionetă,
urma să ţină un discurs în capitala Panama City. Noi eram acolo cu
misiunea de a căsca ochii şi de a arăta ca nişte pieze rele. Ceea ce am
şi reuşit. Nouă soldaţi mecanizaţi, cu camuflajul activat, în plin soare.
Nu erau invizibili. Camuflajul scânteia şi îi făcea să arate ca nişte
statui mişcătoare, pe care nu-ţi puteai focaliza privirea. Înfricoşător.
Avatarul acţionat de mine, în calitate de comandant de pluton, era de
un negru strălucitor.
Prezenţa noastră nu era neapărat necesară, eram acolo mai mult
pentru ochii presei. Indivizii care alcătuiau mulţimea fuseseră atent
selecţionaţi, aplaudau şi ovaţionau atunci când li se indica. Fără
îndoială că lumea abia aştepta ca totul să se termine, ca să se poată
retrage la adăpost de arşiţă.
Simţi căldura? m-a întrebat Carolyn fără cuvinte. I-am transmis în
gând că era o reacţie psihosomatică generată de empatia faţă de prolii
amărâţi care stăteau afară, în căldură, şi ea a fost de acord.
Discursul s-a terminat, iar noi ne-am adunat în şir, pentru o ieşire
teatrală. Era o manevră de rutină, dar numai bună de a ne demonstra
forţa neomenească. Stăteam umăr la umăr, cu mâna stângă ridicată.
Un elicopter de transport, cu o bară recuperatoare sub burtă, a
coborât în picaj şi s-a aliniat la nivelul copacilor, îndreptându-se spre
noi cu mai bine de o sută de mile pe oră, după care ne-a preluat din
mers. Această manevră ar fi smuls braţul unei fiinţe umane, dar noi
abia dacă am simţit şocul.
Brusc, semnalul de la Carolyn a dispărut, ca şi cum s-ar fi
deconectat din pricina şocului mecanic.
— Carolyn? am chemat-o pe circuitul vocal de urgenţă.
Cum nu mi-a răspuns, am cerut permisiunea să mă deconectez. În
afară de faptul că ar fi fost mai simplu să-i depozităm după aterizare,
nu mai aveam niciun motiv să rămânem la controlul soldaţilor
mecanizaţi. Comandamentul nu mi-a răspuns la cerere. Mi-am
imaginat că erau, probabil, ocupaţi cu vreo luptă cine ştie pe unde.
Am aterizat lângă docurile de serviciu şi ne-am deplasat maşinile
înăuntru. Evident, avatarul lui Carolyn nu mai era dirijat de ea, îi
lipsea graţia ei naturală, pe care i-o împrumuta atunci când îl
controla. De data asta arăta ca un robot din acela din filmele de
animaţie. Am ieşit din cuşti, brusc, în lumea reală, goi şi asudaţi,
întinzându-ne şi pocnindu-ne încheieturile.
Cuşca lui Carolyn era deschisă, dar ea nu era înăuntru.
În încăpere, o singură persoană purta haine, o femeie. Era medic
militar. S-a apropiat de noi.
— Soldatul Collins a avut un accident cerebrovascular chiar
înainte de extracţie. Acum se află la chirurgie.
Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Se va face bine?
— Nu, sergent. Medicii se străduiesc, dar mi-e teamă că... Ei bine,
este în moarte clinică.
M-am aşezat pe marginea de beton a cuştii, cu o senzaţie de
ameţeală.
— E vreo diferenţă faţă de moartea obişnuită?
— Nu mai prezintă funcţii cerebrale superioare. O să-i anunţăm
rudele cele mai apropiate. Îmi pare rău.
— Dar... Eu... Am fost în mintea ei acum câteva minute.
Femeia îşi privi notiţele de pe clipboard.
— Ora decesului a fost 13:47, au trecut deja douăzeci şi cinci de
minute.
— Nu a trecut destul. Mai poate fi resuscitată.
— Asta se încearcă, sergent. Mecanicii sunt prea preţioşi ca să fie
aruncaţi. Asta e tot ce pot să-ţi spun.
Se întoarse şi dădu să iasă.
 — Aşteptaţi! Pot s-o văd?
— Nu ştiu unde se află, sergent. Regret.
Ceilalţi s-au strâns în jurul meu. Am fost surprins că nu plângeam
şi nici nu-mi venea să plâng. Mă simţeam neajutorat, ca şi cum aş fi
primit o lovitură în moalele capului.
— Trebuie să fie la spitalul bazei, spuse Mei. Să mergem s-o
căutăm.
— Şi să facem ce? întrebă Gândi. Am încurca locul.
S-a aşezat lângă mine şi m-a luat pe după umeri.
— Ar trebui să mergem la vestiar şi să aşteptăm, continuă ea.
Aşa am făcut, am ieşit cu toţii, dar eu mă târâm ca un zombie. Ca
un avatar fără mecanic. Lou şi-a luat cardul de credit din dulap şi ne-
a adus tuturor bere de la automat. Am băut şi ne-am îmbrăcat într-o
tăcere apăsătoare.
Akeem n-a băut berea.
— Uneori îmi doresc să mă pot ruga, spuse el.
Samantha s-a întrerupt din meditaţie, s-a uitat la el şi a încuviinţat
din cap. Noi ceilalţi am băut berea în linişte, privind spre uşă.
M-am dus la automat să mai iau un rând, când femeia medic s-a
întors. I-am văzut privirea şi am leşinat.

M-am trezit brusc, într-un pat de spital. O asistentă se îndepărtă de

mine, cu o seringă hipodermică în mână, iar din spatele ei apăru
Blaze.
— Cât e ceasul?
— Cinci dimineaţa, mi-a răspuns. Miercuri. Am venit imediat ce
am aflat. Mi-au spus că oricum voiau să te trezească.
A luat un pahar de plastic şi a apropiat paiul de gura mea.
— Vrei apă?
Am dat din cap că nu.
— Cum? Am leşinat acum douăsprezece ore?
— Da, şi ţi-au dat ceva care să te ajute să dormi. Aşa procedează
atunci când cineva suferă o pierdere.
Mi-am reamintit totul şi gândurile m-au izbit ca o maşină în plină
viteză.
 — Carolyn!
Mi-a luat mâna între palmele ei, dar eu am îndepărtat-o. Apoi m-
am ridicat pe jumătate şi i-am luat mâna înapoi.
Am închis ochii şi am simţit că plutesc sau cad. Poate din cauza
medicamentelor. Am înghiţit în gol, nu puteam să vorbesc.
— Ţi-au dat o permisie pe motive personale până la sfârşitul lunii.
Vino cu mine acasă.
— Şi oamenii mei? Plutonul meu?
— Cei mai mulţi aşteaptă pe coridor. M-au lăsat pe mine să intru
prima.
M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o. Mi-a răspuns la îmbrăţişare şi am
stat aşa până când m-am simţit în stare să-mi văd camarazii. Au intrat
toţi odată, iar Blaze a aşteptat pe hol, în vreme ce noi ne-am aşezat în
cerc, cu mâna dreaptă în centrul cercului, ca spiţele unei roţi. Mei,
Candi, Samantha au rostit în şoaptă câteva cuvinte, dar simţământul
de comuniune tăcută, mai mult decât orice alt sentiment, mi-a oferit
un refugiu. Un loc în care să pot respira o vreme.

Blaze m-a luat cu ea acasă şi după ceva timp am încetat să fiu

prietenul care avea nevoie de un sprijin şi am devenit iubitul ei. Mai
târziu ne-am amuzat de faptul că niciunul dintre noi nu a fost în stare
să-şi aducă aminte acea noapte sau după-amiază sau dimineaţă când
relaţia noastră a devenit şi sexuală. Dar cred că ştiu când a devenit
dragoste.
Consilierul armatei care mă consulta a spus că ar trebui să văd
pierderea ca pe o rană şi, aşa cum o rană trebuie protejată prin
cusături, şi eu trebuia să am un set de reacţii care să mă protejeze
până o să mă vindec. Iar firele urmau să cadă după ce rana se va fi
închis.
Dar Blaze, care era doctor în fizică şi nu în medicină, era de altă
părere. Unele răni sunt prea mari pentru a fi cusute. Trebuie să le laşi
deschise şi să le protejezi până ce peste ele creşte altă piele. Dar noua
piele nu are terminaţii nervoase normale, te ţine în viaţă, dar amorţit.
Iată-mă acum, după ani întregi. În fiecare lună, mă încui zece zile
în colivia care îmi conferă puteri supraomeneşti. În restul timpului
am parte de calmul ei şi de acceptarea dulce a pierderii în jurul căreia
voi orbita mereu.
Ea este colivia blândă, cu braţe şi picioare, care mă protejeză şi îmi
oferă uitarea într-o oarecare măsură.
 TRIUMFUL

Robin Hobb

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Potrivit New York Times, Robin Hobb este una din cele mai populare şi
apreciate scriitoare de fantasy din lume, cărţile ei vânzându-se în peste un milion
de exemplare. Robin Hobb este cunoscută, cel mai bine, pentru seria Farseer
(Ucenicul asasinului, Asasinul regal şi Răzbunarea asasinului, Ed. Nemira,
2009, 2010, respectiv 2011), dar şi pentru cele două serii legate de Farseer -
Liveship Traders (Ship of Magic, The Mad Ship şi Ship of Destiny) şi Tawny
Man (Fool’s Errand, Golden Fool şi Fool’s Fate). De curând, autoarea a început
o nouă serie fantasy: The Rain Wilds Chronicles, compusă până acum din
Dragon Keeper şi Dragon Haven.
Printre primele ei romane, publicate sub pseudonimul Megan Lindholm, s-au
numărat romanele fantasy Wizard of the Pigeons, Harpy’s Flight, The Wind
singers, The Limbreth Gate, Luck of the Wheels, The Reindeer People, Wolfs
Brother şi Cloven Hooves, precum şi romanele science-fiction Alien Earth şi The
Gypsy (ultimul, în colaborare cu Steven Burst).
În povestirea de faţă, autoarea ne duce dincolo de limitele rezistenţei umane,
printr-un studiu dureros al sensului extrem al loialităţii, atunci când orice altceva
s-a pierdut.
 Vântul de seară sufla dinspre câmpii spre oraş şi clătina cuşca din
gratii de fier, atârnată de arcul porţii. Omul din cuşcă se sprijini de
ţepuşele orientate spre interior ale gratiilor şi privi spre soarele care
cobora spre apus. Avea puţine opţiuni. Înainte să ridice cuşca, îi
tăiaseră pleoapele şi îi legaseră încheieturile de gratii, aşa că nu se
putea răsuci sub privirea arzătoare a soarelui cartaginez.
Vântul, încărcat de praf, îi usca ochii dezgoliţi, iar vederea i se
înceţoşa. Lacrimi, mai degrabă lacrimile trupului său decât ale inimii,
îi curgeau slobode pe obraji. Muşchii care-i acţionaseră pleoapele,
acum retezate, se zbăteau într-un reflex inutil, incapabili să-i
umezească ochii şi să-i împrospăteze privirea. Cu atât mai bine, erau
prea puţine lucruri acolo pe care să fi dorit să le vadă.
Ceva mai devreme, în aceeaşi zi, o mulţime de oameni se
înşiraseră pe străzi să vadă soldaţii care râdeau şi-l batjocoreau şi-l
rostogoleau în cuşca aia cu gratii pline de ţepuşe. Deşi suferise torturi
cumplite, încă se împotrivea. Se agăţase de gratii şi se ţinuse strâns,
împotrivindu-se şocurilor şi balansului cuştii, în vreme ce soldaţii o
rostogoleau. Nu reuşise pe deplin să se ferească, ţepuşele erau prea
lungi. Avea vreo zece înţepături. Totuşi, strădaniile nu fuseseră în
zadar: nu era rănit de moarte. Acum se îndoia că făcuse un lucru
înţelept.
La poalele dealului, pe sub arcada porţilor oraşului, mulţimea
zbierase aprobator atunci când gărzile îl scoseseră din cuşcă să-i taie
pleoapele.
— Priveşte asfinţitul, Regulus! E ultimul pe care îl mai vezi, câine
roman! Ai să mori odată cu soarele care apune!
Apoi l-au aruncat la loc, în cuşcă, şi i-au legat încheieturile de
gratii, înainte să-l ridice ca să poată să vadă toată lumea moartea
înceată a consulului roman.
Chinurile lui atrăseseră o mulţime de oameni. Cartaginezii îl urau
şi pe bună dreptate. Aveau motive foarte bine întemeiate. Cum să uite
vreodată înfrângerile pe care le suferiseră din cauza lui sau termenii
inacceptabili ai tratatului de pace pe care el îl oferise în urma bătăliei
de la Adis? îşi dezgoli, într-un rânjet, cioturile de dinţi care-i mai
rămăseseră. Trebuia să fie mândru. Asistenţa arunca spre cuşcă
pietre, legume stricate şi măruntaie. Unele proiectile ricoşau de
gratiile din fier care îl ţineau captiv, un zid de apărare care trimitea
înapoi mizeriile spre feţele lor ridicate. Altele îşi găseau ţinta. Era şi
de aşteptat. Nici-o apărare nu era complet impenetrabilă. Uneori,
chiar şi cartaginezii pot nimeri o ţintă. Şi-a îngropat faţa în piept, cău-
tând să ofere protecţie ochilor săi împotriva orbitorului soare african.
Privea spre gloata adunată dedesubt. Mulţimea era şi veselă, şi
furioasă. Îl aveau captiv pe Marcus Atillius Regulus, iar torturile la
care era supus, deşi îl chinuiau cumplit, aşa cum îşi doreau cu toţii,
nu reuşeau nicicum să-l înfricoşeze. Sfidarea lui finală stârnea
mulţimea să-şi dea toată silinţa. Iar acum gloata urma să-l vadă
murind, într-o cuşcă spânzurată de porţile Cartaginei.
Buzele lui crăpate se deschiseră într-un zâmbet larg în vreme ce
privea la adunătura de jos. O ceaţă îi întuneca vederea, dar i se păru
că erau mai puţini decât fuseseră. Spectacolul unui om care moare în
chinuri putea oferi un ceas sau două de distracţie vieţilor lor fade.
Numai că Regulus prelungise spectacolul prea mult, aşa că mulţimea
dădea semne de oboseală. Mulţi se întorseseră la treburile lor
mărunte, din vieţile lor obişnuite. Strânse gratiile cu putere şi
porunci, cu toată voinţa, degetelor sale să se agaţe strâns şi, cu
picioarele tremurânde, se împinse în sus. Asta urma să fie ultima lui
victorie, să le refuze spectacolul morţii sale. Îşi porunci să respire.
Flavius privi în sus, la omul din cuşcă. Înghiţi în gol. Marcus părea
că se uită fix la el. Rezistă ispitei de a-şi întoarce faţa şi căută să
întâlnească privirea vechiului său prieten. Fie Marcus nu-l putea
vedea, fie ştia că, dacă ar fi dat vreun semn că-l recunoaşte, Flavius
ar fi putut plăti cu viaţa. Sau poate că patru ani de sclavie în
Cartagina îl schimbaseră într-atât, încât prietenul său din copilărie
nu-l mai putea recunoaşte. Nu fusese niciodată un tip solid şi
greutăţile sclaviei îi topiseră de pe trup chiar şi muşchii de soldat.
Acum era un bărbat osos, scheletic şi ars de soarele aspru al Africii.
Era plin de zdrenţe şi puţea, nu numai de la corpul nespălat, ci şi din
pricina unui bandaj murdar, înfăşurat în jurul unei răni supurânde de
pe coapsa stângă.
Fugise de la stăpân cu mai puţin de o lună în urmă şi nu fusese
deloc complicat. Vătaful era un beţivan mai degrabă preocupat să bea
în fiecare zi decât să-i pună la muncă pe sclavii vlăguiţi. Într-o
noapte, în vreme ce sclavii se întorceau osteniţi de la câmp, Flavius a
rămas în urmă. Şchiopătase din ce în ce mai tare şi, în cele din urmă,
în vreme ce vătaful îl beştelea de zor pe un alt sclav, se lăsă să cadă şi
încremeni printre tulpinile foşnitoare ale lanului. Grâul era suficient
de înalt să-l ascundă, aşa cum zăcea pe spate. Nu ar fi dat de el decât
dacă l-ar fi căutat, dar chiar şi aşa ar fi fost greu să-l descopere în
lumina slabă a crepusculului. Dar bătrânul drojdier nu părea să fi
băgat de seamă că îi lipseşte un om. Când noaptea fără lună s-a adân-
cit, Flavius s-a târât până la capătul celălalt al ogorului şi, clătinându-
se şi şchiopătând, a prins să se îndepărteze. Vechea rană de la picior
începuse deja să supureze. A ştiut atunci că dintele de dragon rupt,
din rană, începuse să se mişte din nou. Durerea i-a adus în minte
împrejurările în care o căpătase şi l-a făcut să se gândească la Marcus
şi să se întrebe de soarta prietenului său.
Câtă vreme trecuse de când îl văzuse ultima oară? Timpul trece
încet pentru un sclav. Zilele par mai lungi decât sunt pentru cineva
care dispune de fiecare minut din viaţa sa. O vară de muncă forţată în
Cartagina poate părea lungă cât o viaţă, cu soarele bătându-te în cap
şi pe spate. Numără recoltele pe care şi le putea aminti şi trase
concluzia că trecuseră mai bine de patru ani de când îl văzuse ultima
dată pe Marcus. Patru ani de la dezastruoasa bătălie în care totul
mersese anapoda. Pe câmpiile din Bragadas, nu departe de râul
blestemat care purta acelaşi nume, consulul Marcus Atillius Regulus
a fost biruit. Flavius fusese unul din cei cinci sute de soldaţi luaţi pri-
zonieri. Unii dintre supravieţuitori remarcaseră că prizonieratul
însemna doar un pas distanţă de cei douăsprezece mii de soldaţi care
zăceau pe sângerosul câmp de luptă. În lungile zile de sclavie,
Flavius fusese de altă părere.
Îl privi din nou pe comandantul şi prietenul său. Ţepuşele gratiilor
îl răniseră în zeci de locuri, dar sângele nu se mai prelingea din
înţepături. Vântul de vară, încărcat cu praf, aşezase o crustă peste
răni. Pieptul şi pântecele arătau ca o hartă plină de râuri, acolo unde
dârele de sânge se uscaseră. Despuiat de armură şi de haine, gol ca un
sclav, corpul prizonierului încă trăda musculatura şi alura unui soldat
roman. Îl torturaseră şi-l atârnaseră acolo ca să moară, dar nu
izbutiseră să-l doboare. Cartaginezii nu ar fi reuşit asta niciodată.

La urma urmei, nu cartaginezii înfrânseseră armata romană, ci un

mercenar, un general pe nume Xanthippus, din Sparta, care îşi
condusese trupele nu din dragoste pentru ţară, ci din iubire pentru
banii din aur. Cartaginezii îl angajaseră după ce Hamilcar al lor nu
reuşise să le ofere victoriile de care aveau nevoie. Dacă Marcus ar fi
fost informat pe deplin despre ce însemna schimbarea aceea de
comandă, poate că nu şi-ar fi împins oamenii cu atâta osârdie către
ultima lor luptă. În acea zi funestă, soarele îi lovise cu atâta
înverşunare, de parcă ar fi fost aliat al cartaginezilor. Praful şi arşiţa
chinuiseră trupele, în vreme ce acestea au dat ocol unui lac. Spre
seară, soldaţii osteniţi s-au apropiat de râul Bagradas. Inamicii îi
aşteptau pe malul celălalt. Toată lumea crezuse că Marcus le va
ordona să ridice o tabără fortificată cu un zid şi cu şanţuri. Cu toţii se
aşteptau să aibă parte de mâncare şi de o noapte de odihnă, înainte de
a porni la luptă. Dar Marcus a ordonat traversarea râului fără întârzi-
ere şi confruntarea cu inamicul, gândindu-se astfel că, prin bravada
sa, va prinde pe picior greşit forţele cartagineze.
Să fi fost Hamilcar la comandă, tactica asta ar fi putut avea succes.
Ştiau cu toţii că trupele cartagineze evitau lupta făţişă, pentru că nu
îndrăzneau să se opună puterii organizate a unei armate romane. Dar
Xanthippus era spartan şi nu s-a lăsat păcălit de manevră. În plus, nici
nu le permitea oamenilor săi să lupte în stil cartaginez. Marcus şi-a
aşezat încrezător armata în formaţia standard: infanteria în centru şi
cavaleria pe flancuri şi a pornit curajos la atac. Xanthippus nu a dat
înapoi. Şi-a trimis elefanţii drept în mijlocul infanteriei. Chiar şi aşa,
cohortele atacate au rezistat. Flavius se aflase printre infanterişti. Au
luptat după modelul roman şi, astfel, liniile au rezistat. Apoi
Xanthippus şi-a împărţit cavaleria, o mişcare tactică nemaiîntâlnită
de Flavius în situaţii similare. Atunci când călăreţii au năvălit peste ei
din ambele părţi, propria lor cavalerie a fost copleşită. Flancurile
infanteriei au cedat. S-a declanşat un haos şi un măcel cum nu mai
văzuse vreodată. Unii soldaţi, după cum a auzit mai târziu, au reuşit
să scape cu fuga şi au ajuns la Aspis, de unde au fost salvaţi de flota
romană. Soldaţii aceia s-au întors acasă. Flavius, împreună cu
aproape alţi cinci sute de soldaţi, nu au mai reuşit.
Consulul Marcus Atillius Regulus a fost considerat un prizonier
preţios şi a fost tratat ca atare. Pe când Flavius era doar un biet soldat,
care nici măcar nu provenea din vreo familie bogată. Trupul său şi
munca pe care o putea presta au fost singurele valori în ochii
învingătorilor. Ca pradă de război, a fost vândut ca sclav. Primise o
lovitură la cap, în timpul bătăliei. N-a ştiut niciodată dacă fusese lovit
de o piatră aruncată de o praştie sau de copita unui cal. O vreme a
văzut inele luminoase în jurul făcliilor, noaptea, şi se înclina spre
stânga atunci când încerca să meargă. A fost vândut pe bani puţini,
iar noul său stăpân l-a pus să muncească la câmp. Acolo trudise în
ultimii patru ani. Uneori ara, alteori însămânţa grâu, iar în arşiţa verii,
în vreme ce grâul creştea, umbla pe câmp şi gonea păsările lacome.
Roma şi zilele petrecute în armată, soţia sa, copiii şi chiar Marcus,
prietenul din copilărie care îl vârâse în acea situaţie, toate acestea
începuseră să pălească. Uneori avea impresia că fusese sclav
dintotdeauna.
Apoi, într-o noapte, s-a trezit cu o durere familiară şi a ştiut că
dintele de dragon i se mişcă iarăşi prin carne. După câteva zile, a
fugit, şchiopătând, de la vătaful său.
Să fi fost dintele, mişcându-se prin rană, o prevestire, un
avertisment trimis de zei pentru cele ce urmau să vină? În anii din
urmă, Flavius a dat puţină atenţie unor astfel de lucruri. Zeii din
tinereţe îl părăsiseră. De ce să-şi bată capul şi să-i onoreze sau să li se
închine? Totuşi, i s-a părut că dintele care se agita prin carnea lui se
apropia de capătul călătoriei prin picior cam odată cu ultima apariţie
a lui Marcus în faţa înalţilor Magistraţi ai Romei. În zilele care au
urmat, vechea rană s-a umflat şi s-a făcut purpurie, după care a prins
să supureze şi să prindă coajă. Şi tot atunci a auzit zvonul acela pe
care până şi sclavii îl răspândeau:
— Războiul se va sfârşi curând. L-au eliberat pe consul sub cuvânt
de onoare că se va duce la Roma, ca să prezinte termenii tratatului
propus de cartaginezi. Consulul Regulus se va întâlni cu magistraţii
romani şi va căuta să-i convingă de inutilitatea înfruntării cu noi. Şi-a
dat cuvântul că, dacă Roma nu va accepta propunerea, se va întoarce
în Cartagina.
Flavius şi-a scuturat capul şi nu a spus nimic. Plecase Marcus la
Roma fără el? Plecase lăsând în urmă cinci sute de bărbaţi care îl
slujiseră cândva? Va prezenta Marcus condiţiile Cartaginei şi va
implora acceptarea lor? Aşa ceva nu-i stătea în fire consulului. Timp
de trei zile a cugetat la asta, în vreme ce şontâcăia prin lanul de grâu,
agitându-şi braţele şi alungând păsările. A decis că dintele care se
mişca prin carnea piciorului reprezenta un mesaj. Chiar în acea zi a
evadat şi şi-a început lenta călătorie spre Cartagina.
A fost un drum lung şi obositor, pentru un om pe jumătate olog şi
fără o leţcaie în pungă. A călătorit noaptea, furând ce putea de pe
ogoare sau de prin gospodăriile izolate. A evitat să intre în vorbă cu
alţii. Deşi învăţase limba punică în cei patru ani de sclavie, accentul
lui roman l-ar fi dat de gol. Dar, pe măsură ce distanţa dintre el şi
fostul lui stăpân creştea, a devenit un pic mai îndrăzneţ. A furat nişte
haine vechi din căruţa unui telal, care erau mult mai practice decât
zdrenţele pe care i le dăduse stăpânul său. A şi cerşit, arătându-şi rana
supurândă şi trupul scheletic la porţile unui sat şi câtorva nătărăi li s-a
făcut milă de el. Şi astfel, încet, şi-a croit drum, pas cu pas, spre
Cartagina.
În urmă cu două nopţi, la vederea zidurilor oraşului, s-a oprit. Cum
seara coborâse, a găsit un loc să doarmă, la adăpostul îndoielnic
oferit de un crâng desfrunzit. Peste noapte l-a trezit fierbinţeala rănii.
În lumina slabă a lunii şi-a adunat tot curajul şi a muşcat pielea
umflată a rănii. Cu ambele mâni, s-a apucat să stoarcă zona fierbinte,
împingând în lungul osului. Dintele dragonului se iţi cu uşurinţă,
croindu-şi drum afară şi făcându-l pe Flavius să sângereze la fel de
abundent ca atunci când intrase. Îl extrase din muşchi cu greutate,
degetele ude de sânge îi alunecau pe suprafaţa netedă a dintelui. Când
reuşi, în cele din urmă, să-l tragă din locul în care se ascunsese, un jet
de lichid tulbure, amestecat cu puroi, ţâşni din rana deschisă. Pentru
prima dată în mai bine de şase ani, simţi că trupul îi aparţine în
totalitate, eliberat de dintele dragonului şi de prezenţa acestuia. Ţinu
trofeul în palme, preţ de câteva clipe, mirat şi dezgustat deopotrivă de
cât de mult timp îl purtase în trup. Era mai ascuţit decât orice săgeată
şi mai lung decât arătătorul său. Rădăcina dintelui încă avea muchii
tăioase în locul în care se rupsese din falca monstrului. A adormit cu
el în pumn şi, în acea noapte, a dormit bine, deşi era mort de foame şi
patul îi era făcut doar din colb şi din rădăcini de copac.
S-a trezit, în dimineaţa următoare, şi-a refăcut bandajul şi a pornit,
şchiopătând, să-l caute pe Marcus. Pe la jumătatea drumului a găsit
un băţ numai bun de folosit pe post de toiag. Spre asfinţit, a ajuns la o
apă, care curgea leneşă prin albia adâncă. A urmat râul în sus, pe
pământul unei ferme, unde a găsit un loc ferit, să-şi spele rana şi
trupul, apoi hainele şi bandajele. Furase câţiva pumni de grâu de pe
câmp şi îşi umplu burta cu boabele lăptoase şi greu de mestecat. În
noaptea aceea, după ce a adormit, şi-a visat casa, dar nu soţia şi pe
cei doi fii. Nicidecum. Visul îi venea dintr-o vreme de dinaintea
copiilor şi a soţiei.
Mica fermă a tatălui său se învecina cu pământurile familiei lui
Marcus. Niciunul dintre părinţi, ai lui Flavius sau ai lui Marcus nu
era înstărit. Dar, în vreme ce tatăl lui Flavius era un simplu fermier
care luptase prin războaie, tatăl lui Marcus se ridicase la rangul de
consul. Ferma părinţilor lui Flavius avea cam douăsprezece pogoane,
pe când tatăl lui Marcus abia dacă avea vreo şapte. Totuşi, atunci
când Marcus povestea despre faptele de eroism ale tatălui său,
Flavius simţea că el este săracul dintre ei doi. Zâmbi cu amărăciune.
Când tatăl lui Marcus a murit, prietenul lui s-a simţit pustiit. Nu doar
pentru pierderea părintelui, dar mai ales la gândul că viitorul său, ca
războinic, se risipise. Marcus s-a înfăţişat Senatului Roman şi a cerut,
fără tragere de inimă, să fie eliberat din serviciul militar ca să se
întoarcă la mica lui fermă din care avea să-şi întreţină soţia, copiii şi
mama. Odată ce tatăl său murise, nu mai avea cine să se ocupe de
familie. Totuşi, chiar dacă era abia la începutul carierei militare,
Senatul îi apreciase valoarea ca soldat. Au angajat pe banii statului un
om care să se ocupe de ferma lui Marcus Atillius Regulus, iar pe el l-
au trimis din nou să slujească Roma aşa cum ştia el cel mai bine, pe
câmpul de luptă.
Marcus a fost pe deplin mulţumit. Flavius a fost cu totul de partea
lui. Atunci, ca şi acum, Marcus nu-şi dorise decât să participe la
războaie în care să se acopere de glorie. Pe când erau copii, visaseră
amândoi să se facă soldaţi şi să scape de corvezi. Numărau cu
nerăbdare anii până când urmau să aibă vârsta potrivită pentru a se
prezenta, alături de alţi bărbaţi, la recrutările care aveau loc periodic
în piaţa oraşului şi să spere că vor fi chemaţi sub arme. Când au
participat la prima conscriere, aveau amândoi şaptesprezece ani şi
erau de înălţimi apropiate. Marcus a fost cel care şi-a dat seama că
trebuia să găsească o cale să nu stea unul lângă altul, ci să lase patru
oameni între ei.
— Tribunii cheamă câte patru oameni în faţă. Dacă ieşim amândoi
o dată, un tribun te va alege pe tine şi altul pe mine şi aşa o să fim
despărţiţi. Ai grijă să vii imediat după mine, pentru că am să încerc
să-i şoptesc tribunului care m-a ales că, deşi nu eşti aşa de bine legat
ca mine, eşti neîntrecut în trasul cu arcul şi la aruncarea suliţei. O să
am grijă, dacă e să mergem la război, să mărşăluim împreună. Îţi
promit!
— Şi dacă e să mărşăluim spre casă? Promiţi să ne întoarcem
împreună?
Marcus s-a încruntat la el jignit.
— Bineînţeles! Vom mărşălui împreună spre casă. În triumf!
Pentru Marcus puţin conta că, dacă ar fi fost după el, Flavius s-ar fi
lăsat la vatră după primul ciclu de instrucţie, ca să stea acasă, departe
de grozăviile şi plictiseala unei vieţi de soldat. Dar, desigur, nu avea
de ales, niciun fiu de cetăţean roman nu se putea eschiva de la această
îndatorire. Şi aşa, la acea primă recrutare a stat aliniat, cu genunchii
uşor îndoiţi, alături de alţi trei tineri, şi a privit cum a fost ales
Marcus. A văzut cum gesticula şi şoptea înfrigurat şi cum tribunul i-a
făcut un semn mânios cu mâna, cerându-i să înceteze. Iar când a sosit
momentul ca tribunul să aleagă din următorul lot de patru oameni, l-a
luat pe Flavius. Şi, astfel, cei doi prieteni au mărşăluit împreună în
prima incursiune militară din viaţa lor de soldaţi.
Lui Marcus îi pria viaţa de soldat. Talentul lui de strateg a ieşit la
iveală şi a înaintat repede în grad. Deşi, pe câmpul de bătălie, Marcus
îi era comandant, atunci când se întorceau acasă reveneau la relaţia
de prieteni şi vecini. Anii au trecut, iar după întâmplarea cu dragonul,
care aproape îi smulsese piciorul, Flavius se prezenta la recrutări cu
din ce în ce mai puţină tragere de inimă. Începuse să spere că tribunii
vor observa că rana de la picior îl îmbătrânise înainte de vreme. Dar
în fiecare an, când se prezenţa la conscriere, Marcus făcea în aşa fel
încât Flavius să fie ales să servească în legiunea sa. Iar la sfârşitul
fiecărei campanii, când se întorceau împreună acasă, alunecau
bucuroşi în vechea lor relaţie de prietenie.
Să-şi fi dorit vreodată Marcus o altă carieră decât cea de soldat?
Chiar şi acum, privindu-l cum sfârşeşte în cuşcă, Flavius se îndoia.
Când erau copii, după ce-şi terminau treburile de pe lângă casă,
Marcus voia întotdeauna să se lupte cu beţele sau să organizeze
ambuscade pentru caprele vecinilor. Flavius preferase de când se ştia
vânătoarea unei lupte, iar în serile în care îl convingea pe Marcus să
îl urmeze, băiatul nu mai contenea cu laudele la adresa iscusinţei sale
de vânător. Cel mai bine se pricepea să se furişeze şi să ţintească.
Flavius îşi amintea cu plăcere dulceaţa lungilor seri de vară târzie, în
care cei doi băieţi leneveau lângă un foc mic, savurând mirosul
merelor furate care se coceau în spuză şi sfârâitul cărnii păsărilor
vânate, care se perpeleau în flăcările muribunde. Flavius se întreba
dacă şi-ar putea convinge tatăl să-l lase să se îndepărteze de casă în
căutarea unui vânat mai mare, dar Marcus visa mereu la acelaşi lucru.
— Îmi cunosc destinul, i-a mărturisit de mai multe ori lui Flavius.
L-am văzut în vise. Voi trece prin toate gradele militare şi voi ajunge
pretor sau consul, precum tatăl meu. Apoi îmi voi conduce trupele
mai departe, în război.
— De ce? Ca să omori o mie de inamici? întreba de fiecare dată
Flavius, zâmbind şugubăţ.
— O mie? Da’ de unde! Cinci mii, zece mii vor cădea victime
strategiilor mele. Şi voi fi chemat înapoi la Roma şi voi fi răsplătit cu
un Triumf. Voi defila pe străzi în fruntea carelor pline de prăzi, iar
prizonierii vor mărşălui pe jos în urma mea. Fireşte, armata mă va
urma, iar tu, Flavius, te vei afla în primul rând. Soţia şi copiii mei vor
fi mândri de mine. Iar eu, eu voi sta cu chipul pictat, la fel de roşu ca
mărul ăsta, înfăşurat în toga albă ca zăpada. Voi sacrifica pentru
Jupiter, în templul său, şase tauri albi. Toată Roma va ieşi pe străzi şi
mă va ovaţiona. Ştiu că aşa va fi, Flavius, am văzut.
El se amuza de cum se împăuna prietenul său.
— Nu uita de partea cea mai importantă, Marcus. În car, un sclav
va sta chiar în spatele tău şi se va apleca să-ţi şoptească în ureche
cuvintele care îţi vor aminti că orice erou este muritor. Şi astfel te vei
păstra smerit. Poate că, în loc de un sclav, mă vor lăsa pe mine să fac
asta, rânjea Flavius.
— Muritor? Poate trupul să fie muritor, Flavius. Dar, dacă un
bărbat a avut un Triumf şi a ajuns imperator, atunci legenda lui este
nemuritoare şi va fi cunoscută de toate generaţiile de soldaţi care îşi
vor vărsa sângele pe pământul acesta.
Unul dintre merele furate pocni în spuză, împroşcând tăciunii cu
zeama dulce. Flavius îl împunse cu un băţ şi îl trase la marginea
jarului. Ţinu ţepuşa cu un aer solemn.
— Memento mori! rosti el grav, apoi suflă peste mărul fierbinte şi
muşcă din el.

Regulus încerca să-şi dea seama dacă seara era atât de rece pe cât
părea. Ziua fusese suficient de fierbinte cât să-l coacă. Dar acum,
când lumina soarelui, pătrunzând prin privirile-i înceţoşate, îmbrăca
lumea într-o nuanţă sângerie, simţea că-i e frig.
Globii ochilor îi erau prea uscaţi ca să vadă clar, dar îşi dădea
seama că lumina scădea în intensitate. În sfârşit, seara cea rece se
apropia. Sau poate moartea. Orbirea poate face lumina să pălească,
iar pierderea de sânge poate induce o stare de frig. Ştia prea bine. Se
gândi dintr-odată la Flavius. Îngenunchease lângă el, îl văzuse cum
tremura şi îl înfăşurase în mantaua lui. Flavius nu murise, nu-i aşa?
Nu-i aşa că nu murise? Nu! Nu atunci! Dar acum? Mai trăia, oare,
Flavius? Sau îl lăsase mort, pe câmpul ultimei bătălii?
Când trăgeau să moară, dacă mai aveau putere să vorbească,
oamenii întotdeauna se plângeau că le e frig. Îşi amintea cum
îngenunchea lângă ei şi unii spuneau că-i sperie frigul şi întunericul
din jur, alţii bolboroseau păreri de rău sau doar oftau. De parcă frigul
şi întunericul ar fi fost motive de îngrijorare pentru cineva care stătea
cu măruntaiele risipite prin praf sau cu jumătate din sânge adunat
într-o băltoacă, alături... Totuşi, încerca să le ofere un pic de alinare,
acoperindu-i cu mantaua lui, în puţinele clipe care-i despăţeau de
moarte, în timp ce sângele li se scurgea din răni. O alinare care,
acum, ar fi fost bine-venită şi pentru el. O mână prietenoase, o vorbă
bună de la un prieten... Dar era singur.
Nimeni nu venea să-l învelească într-o mantie, să-l ţină de mână
sau, măcar, să-i rostească numele. Nu era nimeni care să se aşeze
lângă el şi să-i spună: „Regulus, mori în pace! Ai fost un consul bun,
un centurion loial şi un cetăţean de ispravă. Roma nu te va uita. Ai
murit ca un erou.” Nu. Încercă să-şi umezească buzele cu limba
uscată. Un alt reflex stupid al corpului. Limbă, buze, dinţi. Cuvinte
inutile acum. La fel de inutile ca şi cugetul său care încă gândea,
gândea, gândea, în vreme ce trupul îi cobora în moarte.
Ceva ateriză pe cuşca suspendată. Trebuie să fie vreo pasăre. Nu
un şarpe, niciun dragon. Nu era ceva masiv, dar fusese suficient de
greu, încât cuşca să se legene un pic.
Şi destul de greu ca ţepuşele gratiilor să îi pătrundă şi mai adânc în
carne. Aşteptă, ţinându-şi respiraţia. În curând, ţepuşele aveau să
atingă un organ vital şi el va muri. Dar nu acum. Nu chiar acum.
Încercă să strângă mai tare gratiile. Îi legaseră mânile ceva mai sus de
nivelul pieptului, iar acum erau amorţite. Nu avea niciun rost să se
agaţe de viaţă odată ce trupul îi era deja terminat. Îi rupseseră atâtea
oase, că nici nu le mai putea ţine socoteala. Şi-a adus aminte
momentul când, brusc, înţelesese că nu aveau de gând să se oprească.
Desigur, se aşteptase la asta chiar înainte să înceapă. I-o promiseseră.
Cartaginezii l-au trimis la Roma, legat de ei prin cuvântul lui că se va
întoarce, dar şi prin jurămintele lor. Îl făcuseră să promită că va
reveni. În schimb, tot ei l-au ameninţat că îl vor ucide, la întoarcere,
în cazul în care magistraţii nu ar fi acceptat termenii tratatului propus
de ei.
Şi-a adus aminte cum stătea printre scalvi, în vreme ce solii
cartaginezi îşi expuneau condiţiile. Nu le-a strigat că este cetăţean
roman, nici nu i-a anunţat că este consulul Marcus Atillius Regulus.
Nu! Era ruşinat să se întoarcă la Roma astfel şi nici nu voia să fie o
unealtă în mâna cartaginezilor. Aceştia au fost nevoiţi ca ei înşişi să-l
prezinte magistraţilor. Apoi a făcut singurul lucru pe care îl putea
face. A denunţat tratatul şi termenii săi împovărători şi i-a sfătuit pe
magistraţi să-l respingă.
Ceea ce au şi făcut.
Apoi el şi-a onorat cuvântul dat punilor şi s-a întors împreună cu
solii în Cartagina.
Aşadar, cu mintea ştiuse tot timpul că urma să fie ucis de
cartaginezi. Cu mintea. Dar trupul lui nu acceptase. Trupul lui
crezuse că, într-un fel sau altul, va reuşi să rămână în viaţă. Dacă nu
ar fi crezut asta, torturile la care fusese supus nu ar fi reuşit să-i
smulgă urletele de durere, unul după altul.
Se străduise, fireşte, să nu strige. Oricine încearcă, la început, să
nu urle când este torturat. Dar, mai devreme sau mai târziu, cu toţii
zbiară. Şi, mai devreme sau mai târziu, nici măcar nu mai încearcă să
se abţină. Pe vremea când fusese centurion, comandase o sută de
oameni şi toţi îl ascultaseră. Comandase mii de oameni când ajunsese
general, iar apoi consul. Când le-a spus magistraţilor să refuze
tratatul, l-au ascultat cu toţii. Dar când i-a comandat propriului corp
să nu strige, acesta nu l-a mai ascultat. A urlat din răsputeri, ca şi
cum asta ar fi putut să înăbuşe durerea. Degeaba. Apoi, într-un
moment anume, după ce îl frânseseră cu totul, când nici-o bucăţică
din el nu mai rămăsese întreagă, până şi trupul său a recunoscut că
avea să moară. De-abia atunci ţipetele au încetat.
După un timp îndelungat sau, poate, după o bucată de timp care lui
i se păruse lungă, au încetat să-l tortureze. Oare trecuseră ore sau zile
de când îl rostogoliseră în cuşcă, spre porţile cetăţii? Avea vreo
însemnătate?
Trase cu urechea la zgomotele oraşului de sub el. Ceva mai
devreme se auziseră zgomotele gloatei. Înjurături, exclamaţii, strigăte
care exprimau dezgustul, râsete batjocoritoare şi zbieretele prosteşti
de triumf, venite de la cei care nu luptaseră niciodată, nici măcar nu
chinuiseră vreodată pe cineva, dar care, cumva, căutau să-şi asume
moartea lui ca pe o victorie a lor. Pe ce temei? ar fi vrut să-i întrebe.
Pe acela că aţi fost fătaţi pe un petic de ţărână în apropierea locului
meu de supliciu? Că mă vedeţi bălăbănindu-mă, atârnat într-o cuşcă
de poarta cetăţii voastre, asta vă face să vă simţiţi victorioşi? Nu
aveţi niciun merit în asta. Le-am spus magistraţilor să respingă
tratatul. Roma nu va îngenunchea în faţa voastră. M-am îngrijit să
nu se întâmple astfel. Dacă n-am fost în stare să ofer patriei mele
victoria pe care o merita, cel puţin am ferit-o să accepte înfrângerea.
Fireşte, nu a rostit, către publicul său, niciunul din cuvintele
acelea. Gura, limba şi dinţii nu-l mai puteau ajuta să vorbească. A
fost pe punctul să creadă că, la un moment dat, călăii săi doreau să
stoarcă de la el niscaiva informaţii. Dar, dacă ar fi avut de gând aşa
ceva, i-ar fi lăsat gura întreagă, să poată bălmăji ceva în vreme ce îl
schingiuiau. I-au risipit repede această idee, nu voiau decât să-l
chinuie cât mai mult, fără să-l omoare. Aşa că au făcut tot ce puteau
mai rău sau, din punctul lor de vedere, tot ce puteau mai bine...
Schinguitorii nu erau interesaţi de mărturisiri sau de confesiuni. Nu
erau interesaţi să îndrepte pe cel care a făcut rău sau să-l facă să-şi
regrete fapta. Ei voiau doar să provoace suferinţă. Atât. Îi văzuse cum
îi excita tortura, cum le luceau ochii şi cum li se umezeau gurile.
Văzuse cu câtă dragoste îşi manevrau uneltele, cu ce grijă le
foloseau. Tortura, se gândise, era ca sexul pentru cei care nu aveau
parte de sex. Niciunul dintre ei nu era interesat de altceva decât de
propia bucurie generată de suferinţă. Nu erau luptători, nu erau
sodaţi, probabil că nu erau bărbaţi, câtuşi de puţin. Erau schingiuitori.
Devoratori ai durerii, se hrăneau cu urletele lui, aşa cum hoitarii urma
să se ghiftuie cu trupul său. Schingiuitorii erau unelte, slugi ale celor
care dădeau ordinele. Iar în acest caz, cei care porunceau acolo nu
făceau altceva decât să se ţină de cuvânt.
Gândurile îi ţopăiau precum puricii care sar de pe stârvul unui
animal. Metafora îl încântă o clipă, apoi îi dispăru din minte. Îşi
întinse gândurile larg, încercând să descopere o imagine sau o idee de
care se se agaţe, orice i-ar fi abătut mintea de la durerea lentă a
morţii. Se putea gândi la Iulia, soţia lui. L-ar fi jelit şi l-ar fi regretat.
Oare câţi soldaţi ar fi putut spune la fel despre femeile lor lăsate
singure acasă? Fiii săi, Marcus şi Gaius, vor afla de moartea tatălui
lor. Asta le va întări dârzenia de a apăra Roma. Vor vedea şi mai
limpede ce câini pot fi cartaginezii. Nu vor fi ruşinaţi că fusese
înfrânt şi luat prizonier. Vor fi mândri că tatăl lor nu ezitase şi nu-şi
trădase patria. Tatăl lor sfidase Cartagina. Dacă nu fusese în stare să
le ofere un triumf care să le aducă aminte de el, cel puţin îi părăsea
printr-o moarte onorabilă, demnă de un cetăţean loial Romei.
Fără îndoială că vor afla cum a murit. Se va isca vâlvă în Senatul
Romei. Se vor înfiora atunci când se vor gândi la el, la Marcus
Atillius Regulus, cândva consul al legiunilor romane, acum torturat şi
atârnat precum o halcă de carne prospătă, lăsată să sângereze în
prăvălia unui măcelar. Senatul se va asigura că toată lumea o să afle
cum a murit.
Ar fi ultimul mod în care se vor putea folosi de el. Ştia asta şi nu-i
părea rău. Dar zeilor, cât va mai dura până când va muri?

Flavius îşi dădu seama că stătea de prea multă vreme locului,

holbându-se la Marcus. Şuvoiul de oameni care intrau în cetate
trebuia să-l ocolească. Era convins că, mai devreme, acolo fusese o
mulţime care căscase gura la Marcus, aşteptându-i sfârşitul. Numai
că soldatul cel încăpăţânat îi sfidase pe toţi mocârţanii. Refuzase să
moară.
Flavius traversă uliţa şi se îndreptă către un negustor care vindea
lipii. Miroseau grozav. Avea câteva monede dintr-o teşcherea pe care
o şterpelise cu o săptămână în urmă. Pe vremuri i-ar fi fost ruşine să
recurgă la astfel de găinării, dar între timp învăţase să-şi găsească
scuze. Chiar dacă nu mai purta armura de soldat roman, rămăsese
soldat şi fiecare cartaginez îi era inamic. Să fure de la ei, ba chiar să-i
şi ucidă, dacă împrejurările ar fi fost prielnice, era cam totuna cu
alergatul după pradă. Punga pe care o tăiase fusese una bună, din
piele. Găsise înăuntru şase monede, un cuţit mic, un inel şi o bucată
de ceară. Alese cea mai măruntă monedă şi o arătă vânzătorului de
lipii, aruncând tot timpul priviri întunecate şi încruntate. Negustorul
dădu din cap cu dispreţ. Flavius se încruntă şi mai mult în vreme ce
scoase la iveală încă o monedă pe care i-o oferi vânzătorului.
— Ai să mă aduci la sapă de lemn, mormăi acesta.
Totuşi, alese cea mai mică dintre lipii şi i-o oferi. Flavius lăsă
monedele şi, fără să mulţumească, luă pâinea. În ziua aia nu avea de
gând să rişte să se dea de gol cu accentul.
Rupse lipia în bucăţele mici, pe care le mâncă încet, aruncând
priviri furişe spre locul unde stătea atârnat Marcus. Se simţea ca un
trădător, să mănânce în vreme ce prietenul lui trăgea să moară.
Marcus încă se ţinea drept. Se agăţase de gratii, privind în jos, la
oamenii care se perindau pe acolo. Unii ridicau privirile către el, dar
cei mai mulţi abia dacă îl băgau în seamă pe omul care murea în
cuşcă. Poate şi pentru că nu arăta că era pe moarte. Cu toate astea,
Flavius ştia. Prietenul lui din copilărie nu mai putea fi salvat. Chiar
dacă, printr-o minune, ar fi apărut acolo o legiune romană care să-l
salveze, Marcus ar fi murit. Mânile şi picioarele aveau o culoare
întunecată, care dădea de înţeles că sângele nu-i mai circula aşa cum
trebuie. Prin grija schingiuitorilor săi, dâre maronii de sânge uscat se
înşirau pe chipul lui, pe piept şi pe coapse. Totuşi, Marcus nu se lăsa
şi aştepta. Nici Flavius nu ceda, ci privea şi aştepta la rându-i, chiar
dacă nu era în stare să spună de ce.
Se pare că aşa trebuia. La urma urmei, şi Marcus îl veghease pe el
când fusese pe moarte.
Se întâmplase cu câţiva ani în urmă. Poate şase? Sau, poate, şapte
ani? Şi nu fusese departe de acest oraş prăfuit şi plin de spirite rele.
Încercau să traverseze râul Bagradas printr-un loc plin de trestii verzi
şi dese ca peria şi care treceau de creştetul unui om. Valea
Bagradasului era o regiune fertilă, plină de şanţuri de irigaţii pe
ambele maluri are râului. În lungul lor creşteau păduri de stejari,
plopi şi pini. Malurile râului erau pline de vegetaţie şi de insecte care
înţepau. Pe atunci Marcus era general, încă nu ajunsese consul. Titlul
acela urma să-l primească după ce ar fi obţinut o victorie în ţinutul
Cartaginei. Pentru el, vara aceea fusese una a cuceririlor. În ziua cu
pricina, Marcus obligase infanteria, cavaleria şi arcaşii să se mişte
rapid, după ce a găsit un vad potrivit prin care să treacă apa. Ochise
un loc pentru tabăra de seară, pe o ridicătură care domina râul. Oame-
nii s-au apucat să ridice o fortificaţie standard, un şanţ şi un zid
construit din pământul escavat. Marcus trimisese iscoade care să
cerceteze vadul prin care urmau să treacă a doua zi. Soldaţii s-au
întors repede, mult prea devreme, raportând o mişcare neobişnuită la
marginea apei.
— Am văzut un şarpe, domnule. Un şarpe uriaş. La râu.
Uneori, seara, după ce tabăra era pregătită pentru noapte, obişnuia
să treacă pe la cortul lui Marcus. Dacă generalul nu era prea ocupat,
stătea de vorbă cu vechiul său prieten. În acea seară, văzu
apropiindu-se de cort o mulţime de bărbaţi care roiau în jur. Marcus
asculta încruntat raportul celor doi velites, care se uitau în jos şi se
lăsau temători de pe un picior pe altul. Flavius văzu nedumerirea de
pe chipul lui Marcus, iscată de îndrăzneala iscoadelor de a se întoarce
cu un asemenea raport.
— Uluitor! răspunse el cu un ton plin de sarcasm. Asta ne mai
lipsea, să descoperim un şarpe pe malul unui râu din Africa. Asta-i
motivul pentru care aţi luat-o la goană înainte de a afla dacă putem
trece mâine vadul?
Cei doi velites schimbară câteva priviri. Erau dintre cei mai
amărâţi recruţi, din aceia care adesea nu aveau bani cu care să-şi
asigure echipamentul aşa cum se cuvenea şi care nici nu erau prea
bine văzuţi de ceilalţi. În lupte, erau folosiţi la hărţuială sau ca
aruncători de suliţe şi nu făceau parte din niciun grup. Fuseseră
trimişi ca iscoade tocmai pentru că nu erau importanţi şi de
neînlocuit. Iar ei ştiau asta şi postura nu le plăcea deloc. Cu greu
Flavius le putea găsi vreo vină că dăduseră bir cu fugiţii când au
văzut ce-au văzut. Doar îşi păzeau pielea. Unul dintre ei era ud până
la brâu.
— Nu l-am văzut pe de-a-ntregul, domnule, spuse celălalt soldat.
Dar ceea ce ni s-a arătat ochilor a fost, hmm... ceva uriaş. Am zărit o
parte din el trecând pe lângă noi, prin iarba înaltă. Era gros cât o bute,
domnule, şi ce am văzut era doar partea din spate. Nu suntem laşi.
Ne-am dus spre el ca să ne uităm mai bine. Apoi, cam la o sută de
picioare mai încolo, şi-a ridicat capul dintre ierburi.
— Avea ochi strălucitori, interveni celălalt cercetaş. Pe cinstea
mea, domnule, avea ochi mari şi strălucitori. Şi a sâsâit la noi, dar
sâsâitul a fost mai degrabă ca un şuierat. A trebuit să-mi acopăr
urechile. Corpul se continua spre apă şi trestiile îl ascundeau în mare
parte, dar ce am putut vedea a fost ceva uriaş. Judecând după
mărimea ochilor şi a capului, ar trebui să fie cam de...
— Ea doua oară când îmi spuneţi că v-aţi întors cu un raport
incomplet, zise Marcus cu răceală. Nu-i aşa că datoria unei iscoade
este să observe şi să raporteze ce a văzut, iară nu ce nu a văzut?
Primul cercetaş se încruntă şi se uită în jos, spre picioare. Celălalt
se împurpură la faţă. Nu-l privi pe Marcus în ochi, dar glasul nu-i
tremură deloc când vorbi:
— Unele lucruri sunt atât de ciudate, că şi numai o mică părticică
din ele trebuie raportată. Ce am văzut nu era un şarpe obişnuit,
domnule. Şi nu vorbesc numai de mărimea lui, pe lângă care orice
şarpe ar fi nimica toată. Dar ochii îi luceau când se uita la noi. Şuiera,
nu sâsâia. Şi nu a luat-o din loc, aşa cum ar fi făcut orice şarpe, la
vederea noastră. Dimpotrivă. Ne-a înfruntat. De-asta am venit să vă
raportăm.
— Un balaur de râu, se auzi un glas în liniştea care se lăsase.
Din ochii lui Marcus ţâşniră fulgere înspre oamenii adunaţi roată
sub lumina făcliilor. Probabil că ştia cine vorbise. Flavius habar nu
avea. Oricum, nu s-a adresat cuiva anume.
— Ridicol! spuse pe un ton usturător.
— Nu l-aţi văzut... interveni primul cercetaş, dar Marcus îi reteză
elanul.
— Nici voi! Aţi văzut probabil un hipopotam, apoi o parte dintr-un
şarpe, apoi, printre trestii şi în lumina înserării aţi crezut că e una şi
aceeaşi făptură.
Îşi îndreptă degetul spre unul dintre soldaţii iscoadă:
— Cum te-ai udat?
— Dacă mi s-ar permite să termin raportul, domnule... Acel cap s-
a iţit dintre trestii. S-a ridicat mai sus decât înălţimea mea şi ne-a
privit. Apoi a şuierat. Amândoi, uimiţi, am strigat la el. Aşa mare
cum era, tot mai credeam că va face cale întoarsă. Dimpotrivă, el a
venit spre noi. Şi-a repezit capul spre mine, cu gura deschisă şi am
putut vedea şiruri după şiruri de dinţi într-un bot mare cât o căruţă.
Carus a strigat şi a azvârlit suliţa, care s-a şi înţepenit în el, şi asta l-a
înfuriat. A mugit din nou şi s-a luat după mine. Am sărit într-o parte
şi am luat-o la fugă. Am crezut că malul râului e solid, dar s-a
dovedit că nu era, aşa că am căzut în apă. Norocul meu! Aşa m-a
pierdut din vedere.
— Atunci s-a întors spre mine, preluă relatarea celălalt cercetaş.
Dar eu deja o luasem din loc. S-a oprit şi s-a frecat de pământ,
pregătindu-se de atac. Am auzit cum lancea se rupe ca şi cum ar fi
fost o surcea. Am fugit în susul malului, gândindu-mă că nu îl încânta
gândul să iasă dintre trestii. Credeam că Tullus era deja mort. Dar,
după ce a ieşit din păpuriş şi ne-am reîntâlnit, am hotărât că cel mai
bine era să ne întoarcem şi să raportăm.
Marcus îşi încrucişase braţele peste piept.
— Este aproape beznă. Şi nu e nici-o îndoială că mâine, când vom
ajunge la râu, şarpele vostru uriaş nu va fi de găsit. Vedeţi-vă de
treburi amândoi. Auzi, ochi strălucitori!
Cu ultima replică, rostită pe un ton tăios, îi expedie pe amândoi,
dimpreună cu toţi ceilalţi. Chiar înainte să se întoarcă şi să intre în
cort, dădu cu ochii de Flavius şi îi făcu un semn discret cu capul. Ştia
că Marcus îl chemase şi că voia să vorbească între patru ochi cu el.
Aşa că, după o vreme, prin întuneric şi în linişte, se duse la cortul
acestuia.
— Vreau să ştiu ce au văzut. Poţi să dai o raită în zori şi după
aceea să vii să-mi spui ce ai găsit? Dacă e cineva în stare să citească
urmele pe pământ şi să-mi spună ce şi cum, tu eşti acela. Flavius,
trebuie să-mi trec armata dincolo de râu. Vreau să traversăm prin
acest vad, la prima geană de lumină. Dar am nevoie să ştiu, înainte de
a intra în apă, dacă sunt hipopotami sau crocodili. Nu să aflu asta la
mijlocul râului.
— Sau dacă sunt şerpi gigantici? îl întrebă Flavius.
Marcus râse cu nepăsare.
 — Sunt tineri şi erau prost înarmaţi. Nu îi condamn acum că au
fugit către tabără. Dar trebuie să înveţe că am nevoie de informaţii, şi
nu de simple presupuneri. Am să-i chem mâine, la prima oră, să-ţi
asculte raportul. Abia apoi îşi vor primi pedeapsa.
Flavius încuviinţă şi se retrase, încercând să mai prindă câteva ore
de somn.
O tabără romană face ochi devreme, dar el trebuia să fie primul
care se trezeşte, înaintea tuturor. Nu şi-a luat armele, ci doar cele
trebuincioase unui vânător. Nu i-a luat mult să meşterească, dintr-o
suliţă, o praştie mare. Avea o acoperire mai mare şi putea să arunce
proiectile mai grele decât o praştie obişnuită. În cazul în care pe
acolo era vreun hipopotam nervos sau vreun crocodil care se prăjea la
soare, ar fi vrut să îi alunge de la distanţă, înainte ca jivinele să se
apropie de el. Gladiusul, sabia scurtă de la şold, era pentru lupta de
aproape. Lama era bună atât să taie, cât şi să împungă, dar Flavius ar
fi preferat să nu ajungă să acţioneze astfel.
Malurile râului Bagradas colcăiau de viaţă. Erau mărginite de tufe
şi dincolo de ele creşteau trestii. Căutând urmele de sălbăticiuni,
parcurse acelaşi traseu pe care îl făcuseră, cu o seară în urmă,
cercetaşii. Animalele ştiau care sunt cele mai bune adăpători şi cele
mai sigure vaduri. Poteca aceea era atât de bine bătătorită, încât crezu
că aflase un loc sigur prin care se putea trece râul. În apropierea apei,
tufişurile de pe ambele maluri creşteau dese, iar trestiile şi papura din
faţa lui păreau şi mai înalte. Păsările care săgetau văzduhul, mulţimea
de păsări cântătoare îi dădură un plus de siguranţă. Auzi, într-o parte,
o creatură mare fugind speriată printre tufişuri din locul în care se
bălăcea. Era sigur că fusese un patruped. Deveni mai atent şi prinse
să se mişte mai încet. Pământul începea să fie mlăştinos. Ajunse la
marginea hotarului de trestii şi văzu la picioarele sale o cărare printre
ele, ca un tunel vegetal care ducea la apa râului. Dincolo, o cărare
noroioasă urca pe malul celălalt. Aşadar, un loc nimerit pentru
traversare. Hotărî să se aventureze în râu şi să verfice tăria curentului.
Era până la genunchi în apă, când, brusc, trilurile păsărilor încetară.
Flavius încremeni ascultând. Nu văzu nici-o formă, nici-o culoare,
numai mişcarea trestiilor. Auzea doar clipocitul râului şi vedea
trestiile cum se leagănă, împinse de curentul apei.
Apoi, cam la o aruncătură de praştie de el, păpurişul se mişcă
invers faţă de sensul de curgere a râului. Rămase nemişcat, respirând
încet. Un snop de trestii se aplecă la unison, într-o direcţie, şi la
oarece distanţă, alt snop de trestii se îndoi în partea cealaltă. Mişcarea
aceasta continuă spre el. Îşi dădu seama că se auzea şi un sunet. La
început, acesta se amestecase cu vuietul râului, dar acum se apropia.
Ceva foşnea printre trestii. Iarba înaltă trăda, prin mişcarea ei,
apropierea unei creaturi lungi. Flavius deschise gura şi respiră adânc,
fără zgomot. Avea de gând să afle despre ce era vorba acum, înainte
de a se apropia mai mult. Praştia era încărcată. Cu o mişcare atât de
îndelung exersată, încât nici nu o mai conştientiza, Flavius balansă
tija praştiei şi lansă proiectilul înainte.
Piatra fusese prelucrată de el, era mai grea decât ar fi putut arunca
o praştie de mână şi avea un vârf ascuţit. Uneori proiectilul se
nimerea să lovească cu vârful, alteori se rostogolea prin aer şi lovea
cu capătul teşit. De data asta prea puţin i-a păsat cu ce capăt lovise.
Intenţia lui fusese să sperie orice făptură ar fi fost pe acolo, fără ca el
să-şi trădeze prezenţa. Proiectilul zbură tăcut peste trestii, dar, când
îşi atinse ţinta, liniştea încetă pe dată.
Şuierul creaturii era precum urletul vântului. Un cap se ridică peste
trestii, mult mai aproape decât se aşteptase. Îşi întoarse privirea
furioasă spre el, căutând să vadă cine avusese îndrăzneala să-l atace.
Flavius deja se retrăsese, înainte ca ochii acelui cap pătrăţos să se
aţintească asupra lui. Chiar şi în lumina limpede a dimineţii, ochii îi
ardeau într-o văpaie portocalie.
Arătarea respira cu nările dilatate, scoţând un zgomot ca de apă
rece aruncată pe o piatră încinsă. Apoi îşi căscă larg botul şi Flavius
văzu, exact aşa cum povestise cercetaşul, o pereche de fălci cât o
cotigă, împodobite cu şiruri de dinţi arcuiţi spre interior. Se dădu
câţiva paşi înapoi, apoi se întoarse şi o luă la sănătoasa. Capul masiv
al arătării lovi pământul, la o lungime de suliţă în spatele lui. Şocul
loviturii se propagă prin pământul umed. Simţi greutatea capului prin
tălpile picioarelor şi iuţi pasul, fugind aşa cum nu mai fugise
vreodată. Când ajunse pe creasta malului, riscă şi se uită o clipă
înapoi, pe furiş.
Abia ce îndrăzni să-şi tragă sufletul, şi capul imens se ridică din
nou dintre trestii. Reptila îl fixă cu privirea şi o limbă lungă şi
despicată ţâşni din botul teşit, fluturând şi gustând aerul. Îl privea pe
Flavius cu răutate şi fără pic de teamă în ochii fără pleoape. Îşi
deschise din nou botul şi un şuierat cumplit făcu aerul să vibreze în
jurul său. Porni spre el, mişcându-se mult mai repede decât orice altă
târâtoare. Flavius se întoarse şi o luă din nou la goană. Alerga şi
auzea sunetul înfiorător scos de uriaşa fiinţă venind în urma sa.
Groaza îl făcea să alerge cu avântul unui tânăr, iar inima îi bubuia în
urechi. Când, în cele din urmă, îşi adună curajul să privească înapoi,
şarpele dispăruse. Dar el alergă în continuare, incapabil să se
oprească, până la marginea taberei.
Trecu grăbit printre soldaţii care tocmai începeau să se trezească,
fără să vorbească cu cineva. Nu dorea să stârnească nelinişte până ce
Marcus nu avea să afle despre ce este vorba şi până ce el nu lua vreo
decizie. Avea gura uscată şi inima încă îi bubuia în piept atunci când
ajunse în faţa lui Regulus şi îi dădu raportul.
Se adresa acum comandantului, şi nu vechiului său prieten.
— Au spus adevărul, domnule. Este un şarpe imens, cum nu s-a
mai văzut vreodată. Cred că are cam treizeci de metri lungime. Şi
este agresiv. L-am lovit cu o piatră de praştie şi s-a luat după mine.
Îşi privi prietenul cum îi soarbe cuvintele. Regulus se uită la el şi,
cu un zâmbet ameninţător, îl luă în râs.
— Lung de treizeci de metri, Flavius? Un şarpe de treizeci de
metri, zici?
Bărbatul înghiţi în sec.
— Estimarea mea, domnule. Judecând după mărimea capului,
după cât de sus s-a înălţat şi după lungimea trestiilor răsucite de
coada lui.
Flavius îşi drese vocea şi continuă.
— Vorbesc serios.
Îl privi pe Marcus cum îi cumpăneşte cuvintele, expresia împietrită
de pe chip dispărând încet şi lăsând loc furiei.
— Totuşi, dincolo de dimensiuni, e doar un şarpe. Şi un lup sau un
urs poate înfrunta un om, poate chiar zece, dar niciun fel de creatură
nu poate înfrunta o legiune întreagă. Ne vom aşeza în formaţie de
marş şi vom porni către râu. Fără îndoială că zgomotul făcut de trupe
îl va speria. Spune-mi ce părere ai despre râu. Vor avea probleme la
traversare căruţele noastre?
Înainte ca Flavius să-i poată răspunde, se auziră ţipete sălbatice şi
un sunet care îi zbârli părul de pe ceafă. Un şuierat strident spintecă
aerul, urmat de zbierete şi strigăte.
— Un balaur, un balaur!
Urletul şuierat al creaturii se auzi şi mai puternic şi fu urmat de
câteva ţipete omeneşti retezate brusc. Apoi vacarmul spori cu şi mai
multe urlete, răcnete panicate şi ţipete nearticulate.
Când venise Flavius, Marcus era echipat pe jumătate. Îşi închise la
repezeală cataramele platoşei şi înşfăcă într-o mână casca.
— Să mergem, spuse Marcus, şi, deşi câţiva oameni se adunaseră
în formaţie în urma lui, Flavius simţi că lui îi fuseseră adresate
cuvintele.
Străbătură tabăra în goană şi apoi o porniră spre râu. Flavius îşi
trase din mers sabia scurtă din teacă, sperând să nu fie pus în situaţia
s-o folosească. Peste tot în jur, soldaţi echipaţi pe jumătate li se
alăturau în grabă.
— Arcaşii la mine! strigă Marcus şi aceştia îl flancară pe o rază de
douăzeci de paşi.
Flavius rămase în spatele prietenului său.
Nu ajunseseră încă la malul râului când s-au întâlnit cu un grup de
soldaţi care strigau în devălmăşie. Aceştia cărau un camarad de-al lor
şi, deşi urla de durere, Flavius şi-a dat seama că omul era deja pe
moarte. Piciorul stâng îi fusese smuls din şold.
— E un balaur!
— Şarpele a luat doi oameni. Se duseseră să ia apă.
— Avea ochii cât roţile de la căruţă!
— A lovit şase oameni şi i-a făcut terci. Pur şi simplu i-a terciuit!
— I-a mâncat. Zeii să ne aibă în pază, i-a mâncat!
— E un demon, un demon cartaginez!
— Au asmuţit un balaur împotriva noastră!
 — Vine, vine!
În spatele soldaţilor cuprinşi de panică, Flavius văzu uriaşul cap al
şarpelui ridicându-se. Din ce în ce mai sus. Bestia privi roată, cu
ochii strălucind, mulţimea de soldaţi. Limba-i bifurcată şfichiuia
aerul precum un bici. Flavius simţi că îi îngheaţă sângele. Era ca şi
cum l-ar fi privit un diavol. Creatura, balaur sau şarpe, şuieră cu forţa
unei rafale de vânt. Câţiva soldaţi prinseră să ţipe, iar alţii îşi
acoperiră urechile cu palmele.
— Arcaşi! strigă Regulus şi un stol de săgeţi prinseră aripi, şuierul
lor prin aer contopindu-se cu cel prelung al şarpelui.
Câteva ratară ţinta, altele trecură peste. Unele dintre ele loviră
razant, înfigându-se superficial şi căzând apoi pe măsură ce şarpele
se mişca. Vreo şase izbiră în plin. Dacă i-au provocat vreo durere, nu
a arătat defel. Îşi lăsă capul în jos, cu botul larg deschis, ţintind şi
înşfăcând doi dintre soldaţi. Îi înghiţi dându-şi capul pe spate.
Urletele lor amuţiră şi ceilalţi văzură două umflături în lungul gâtului
şarpelui, cum alunecă în jos. Flavius simţi un fior rece. Atât de
repede se petrecuse totul, încât oamenii nici nu apucaseră să moară.
Fuseseră înghiţiţi de vii.
Flavius nu auzise comanda pentru o nouă salvă, dar o altă ploaie
de săgeţi îşi luă zborul către bestie. Se apropiase de ei, aşa că reuşiră
să ţintească mai bine. Dintre cele care nimeriseră, majoritatea se
înfipseseră zdravăn. De data asta şarpele scoase un şuierat plin de
furie. Să lăsă complet la pământ şi se rostogoli, încercând să scape de
săgeţi. Coada care biciuia aerul, doborî tufişurile de pe mal.
— Retragerea! ordonă Regulus şi, în câteva secunde, întreaga
armată se puse în mişcare, depărtându-se de şarpe. Nu era cea mai
ordonată retragere la care luase parte Flavius, dar s-a dovedit a fi
eficace. Îşi refăcură liniile defensive, pe măsură ce distanţa dintre
soldaţi şi şarpe creştea. Flavius îşi simţea genunchii moi. Lungimea
şarpelui, atât cât văzuse, îi transformase creierul într-un vârtej. Era
sigur că avea pe puţin treizeci de metri. Dar nu simţea nici-o dorinţă
să afle cu precizie cât de lung era...
— Nu ne urmăreşte! strigă cineva.
— Continuaţi retragerea! porunci Regulus. Ne întoarcem în tabără
şi toată lumea trece pe metereze.
Apoi îi aruncă o privire lui Flavius.
— Mergi şi vezi, îi spuse în şoaptă.
Cu inima cât un purice, bărbatul a făcut cale întoarsă printre
oamenii care se retrăgeau. După ce a trecut de ultimii soldaţi, a iuţit
pasul, cu urechile ciulite şi cu praştia pregătită. Ştia că nu ar fi făcut
mare brânză cu praştia, dar era arma pe care o mânuia cel mai bine.
În plus, îşi zise, are o rază de acţiune mai mare decât gladiusul. Se
strâmbă şi merse mai departe. Se opri atunci când zări trupurile celor
ucişi. Scrută tufişurile din jur şi nu zări niciun semn care să trădeze
prezenţa şarpelui uriaş. Pe alocuri, tufişurile erau supte şi iarba
culcată la pământ, în locurile în care creatura se rostogolise pe când
încerca să scape de săgeţile care se înfipseseră în ea. Zăbovi o vreme,
observând atent întregul decor. După ce zări primii hoitari aşezându-
se lângă trupurile soldaţilor morţi, hotărî că şarpele dispăruse cu
adevărat. Totuşi, continuă să înainteze cu grijă.
Toţi cei care zăceau la pământ erau morţi. Unul singur respira
încet, aerul susura slab în vreme ce-i intra şi ieşea din gură. Dar
pieptul îi era zdrobit, iar în ochi nu mai avea niciun licăr de viaţă.
Uneori, unui trup poate să îi ia ceva vreme până când să-şi dea seama
că a murit. Încetă să cerceteze trupul prăbuşit şi se urni mai departe.
Şarpele, în cursul retragerii lui, tăiase o cărare largă printre tufe. Nu a
găsit nici-o urmă de sânge sau ceva care să indice faptul că i-ar fi
provocat vreo rană serioasă. Merse pe drumul deschis de şarpe până
când zări râul şi zona plină de trestii zdrobite pe unde acesta se
întorsese în apă. Acolo s-ar fi putut ascunde. Flavius nu voia să
meargă mai departe. Nu avea niciun rost.
În vreme ce îi raporta lui Marcus ce văzuse, şi-a dat seama cât de
îngrijorat era prietenul lui. L-a ascultat cu seriozitate, după care a dat
din cap.
— Suntem aici să ne luptăm cu cartaginezii, nu cu un şarpe uriaş.
Oamenii sunt tulburaţi de ideea că bestia este un soi de balaur sau
demon trimis de cartaginezi. N-am de gând să mai înfrunt arătarea aia
încă o dată. O să trimit pe cineva să se ocupe de morţi. Am hotărât să
ne deplasăm în josul râului. Deja am trimis iscoade care să caute alt
vad. Nu mai putem sta aici, mergem mai departe.
Flavius se simţi uşurat, dar şi surprins că Marcus alesese o soluţie
aşa cumpătată. Se aşteptase ca prietenul lui să poruncească să se sape
şanţuri care să încercuiască şarpele şi să se lupte cu el. Dar ceea ce
adăugă îi risipi nedumerirea.
— E mare, dar e doar un şarpe. Nu merită să ne pierdem vremea
cu el.
Flavius clătină din cap şi se retrase. Marcus fusese întotdeauna un
soldat. Vânătoarea şi nevoia de a gândi ca prada sa nu-l atrăseseră
nicicând. El vedea războiul ca pe o provocare între bărbaţi, ca pe
ceva care presupunea o anume gândire strategică. Nu văzuse
niciodată animalele atât de complexe şi imprevizibile cum le credea
Flavius. Şi nu considerase nicicând că animalele pot fi adversari pe
măsură. De-aia nici nu pricepuse fascinaţia pentru vânătoare a
prietenului său.
Acum, privindu-l pe Marcus în cuşcă, Flavius văzu limpede
animalul care sălăşluise mereu în el. Mintea omului făcea loc încet
fiarei închise în fiinţa lui. Durerea îl măcinase şi îi acaparase întreaga
atenţie. Văzu cum trupul lui Marcus este cuprins de tremur.
Genunchii îi tresăriră şi un fir de urină amestecată cu sânge i se
prelinse pe picior şi picură peste trecătorii de pe stradă. Strigăte de
indignare se auziră şi mulţimea din piaţă, care aproape că uitase de
muribundul atârnat desupra lor, îşi îndreptă din nou privirile către el.
Femeia care fusese stropită îşi smulse eşarfa de pe umeri şi o
aruncă în ţărână. Privi la Marcus, agitându-şi pumnul şi strigând
obscenităţi. Un val de râsete batjocoritoare însoţiră cuvintele femeii
urmate de alte gesturi şi strigăte insultătoare. Câţiva privitori se
aplecară culegând pietre de pe jos.
O vreme, durerea venise în valuri care ameninţau să-l lase fără
simţire. La fiecare val se încleşta şi mai tare de gratiile cuştii, precum
un marinar naufragiat care se agaţă de resturile plutitoare ale epavei.
Ştia că nu-i oferea nici-o siguranţă, dar nu avea de gând să le dea
drumul. Voia să moară în picioare, nu doar pentru că o cădere ar fi
însemnat să fie străpuns de ţepuşele grosolane care se ridicau din
partea de jos a cuştii. Avea de gând să moară în picioare, ca un
cetăţean roman, ca un consul, ca un soldat, şi nu încovrigat precum
un câine împuns de suliţe.
Durerea nu scădea, ci se transforma în altceva. Aşa cum legănatul
valurilor unei furtuni poate induce starea de somn, la fel se întâmpla
şi cu durerea. Era atât de prezentă şi constantă, încât gândurile-i
pluteau pe ea, detaşându-se doar atunci când o amintire vie răzbătea
la suprafaţă. Durerea părea să-i stârnească amintirile, trezindu-le pe
cele mai puternice şi pătrunzătoare. Triumful de la Aspis, atunci când
cucerise întregul oraş aproape fără luptă. Aia da vară! Hamilcar îl
evitase, iar armata sa avea, practic, drum deschis spre Cartagina.
Prada fusese bogată şi pierduse socoteala prizonierilor romani
eliberaţi. Daaa... Atunci senatul îl răsfăţase. Perspectiva de a fi primit
în triumf şi cu o defilare prin Roma se conturase cu claritate, la fel de
limpede cum îşi imagina pe când era copil. Triumful avea să fie al
lui. Ar fi fost recunoscut ca erou de mulţimile care îl ovaţionau şi îl
adorau.
Dar Manlius, colegul lui de consulat, hotărâse să se întoarcă la
Roma, luând caimacul prăzilor. Hamilcar, generalul cartaginez, se
gândise să folosească asta în avantajul său. Îşi stabilise tabăra pe o
înălţime împădurită de pe malul celălalt al râului Bagradas. Regulus
nu s-a descurajat. S-a pregătit să-l întâmpine şi să-l înfrunte pe
cartaginez preluând comanda infanteriei, a cavaleriei, precum şi pe-a
unui detaşament puternic de baliste.
Şi astfel au ajuns la râu şi la nenorocitul ăla de şarpe african. Unii
dintre oameni erau convinşi că au de a face cu un demon cartaginez,
trimis de Hamilcar să-i atace. Când l-a văzut cu propriii ochi, nu a
fost în stare să cuprindă creatura cu mintea.
Flavius a încercat să-i explice. Atunci a fost pentru prima şi ultima
dată când s-a îndoit de judecata prietenului său. Pierduse treisprezece
oameni în prima confruntare cu monstrul, o pierdere prea mare
pentru un asemenea adversar. Era cu gândurile îndreptate spre
Hamilcar şi se temea să nu rateze elementul surpriză. Aşa că şi-a
retras soldaţii, lăsând malul râului în stăpânirea şarpelui, lucru pe
care nu l-ar fi făcut, dacă ar fi avut un adversar uman. Şi-a condus
oamenii în josul râului, căutând un vad bun, în vreme ce căruţele cu
bagaje şi artileria grea îi urmau la oarecare distanţă de râu, pe un
teren mai sigur.
După câteva ore de marş au descoperit un loc potrivit pentru
traversare. Marcus s-a felicitat pentru că pierduse atât de puţin timp.
Călare pe cal, şi-a dirijat trupele spre apă şi a rămas pe mal să
supravegheze traversarea. A desfăşurat arcaşii în zonele mai înalte
care străjuiau malul, era o precauţie pe care o lua ori de câte ori
traversa un curs de apă. Râul era lat, cu malurile nisipoase, acoperite
cu trestii şi papură care depăşeau în înălţime un om călare. Soldaţii
din faţă şi-au croit drum printre trestii. I-a privit cum înaintează şi
cum se pierd prin vegetaţia râului, deschizând o cărare îngustă, care
urma să fie apoi lărgită de restul trupei.
Spera ca, spre mijlocul albiei, fundul râului să fie acoperit cu
pietriş, şi nu cu clisa de la mal. Voia să treacă repede pe malul
celălalt şi să se regrupeze pe teren sigur. Pentru orice armată, forţarea
unui râu aducea cu sine o oarecare vulnerabilitate. Un soldat cufundat
în apă până la piept e o ţintă ideală, o fiinţă lipsită de apărare.
Neliniştit, exploră cu privirea printre trestii malul opus. Nu observă
niciun semn al inamicului. Nu ar fi fost împăcat decât atunci când
primii soldaţi ar fi ajuns dincolo, iar arcaşii ar fi luat poziţie
defensivă pe celălalt mal.
Numai că nu se afla în locul potrivit pentru traversare şi nici
adversarul nu era cel nimerit.
Flavius stătea lângă calul lui Marcus. Îşi auzi prietenul icnind şi
întoarse capul. Pe moment, ceea ce văzu nu avea niciun sens. Îşi dădu
seama, apoi, că privea un zid din piele de şarpe care se târa printre
trestiile dese direct spre trupele lipsite de apărare.
Cine şi-ar fi putut imagina că un asemenea şarpe s-a fi putut
deplasa atât de rapid şi încă atât de tăcut? Cine şi-ar fi putut imagina
că un animal ar fi fost în stare să anticipeze că vor căuta un alt loc de
trecere pe râu în jos? Poate că era o coincidenţă. Poate că şarpelui îi
era foame şi urmărise trupele după zgomotul din timpul marşului.
Sau poate chiar era un demon cartaginez, vreun diavol străvechi
invocat de aceştia să pună capăt stăpânirii străine a pământurilor lor.
Creatura se strecura aproape neauzită prin apă şi printre trestii. O
clipă rămase încremenit, impresionat de mărimea reptilei. Părea
imposibil ca o singură fiinţă să mişte iarba pe o distanţă atât de mare.
Văzu cum îşi înalţă capul teşit, văzu fălcile cum i se deschid larg.
— Atenţie la şarpe! strigă el şi imediat sute de glasuri îi preluară
cuvintele.
— Şarpele, şarpele!
Desigur, era un cuvânt nepotrivit pentru a descrie fiinţa de coşmar
care îi atacase! Un şarpe este o creatură pe care un om o poate călca
în picioare. În cel mai rău caz, aici, în Africa, ai fi putut întâlni un
boa în stare să zdrobească o capră în strânsoarea sa. „Şarpe” nu era
tocmai cuvântul cel mai bun ca să denumească o namilă lungă şi
înaltă cât un zid de cetate.
Se deplasa lin ca gândul, ca un suspin, ca o seceră strălucitoare,
abia ascuţită, secerând în zori recolta. Arăta ca un zid mişcător, ce se
strecura printre tulpinele verticale ale trestiilor. Se mişca implacabil
şi necruţător, ca un val uriaş sau ca o alunecare de teren. Câţiva
oameni fură prinşi în fălcile monstrului. Îi înghiţi întregi, uriaşii
muşchi din părţile laterale zdrobindu-i şi împingându-i în jos pe gât.
Alţi soldaţi fură împinşi sub apă, dacă nu de trupul creaturii, atunci
de valurile stârnite de deplasarea ei. Se mişcă agil prin mijlocul
oamenilor şi apoi, cu o şfichiuire din coada uriaşă, reveni printre
soldaţii care înotau sau se străduiau să-şi recapete echilibrul în
mijlocul curentului.
— Arcaşii! strigă Regulus, dar săgeţile lor deja ricoşau pe pielea
netedă a şarpelui sau se înfigeau superficial, abia putând să-i
străpungă armura.
Proiectilele nu i-au provocat vreun rău şarpelui, nu într-atât încât
să-l facă să plece. O duhoare grea a umplut aerul, în vreme ce
creatura se răsucea ca un bici imens printre oamenii care se
zvârcoleau în apă. A prins câţiva soldaţi între fălci, i-a zdrobit şi le-a
scuipat trupurile cu furie. Un soldat, viteaz sau doar nesăbuit, cel mai
probabil amândouă, a încercat să străpungă bestia cu lancea. Vârful
ascuţit alunecă peste solzii şarpelui. O clipă mai târziu, fiara şi-a
răsucit capul şi l-a cuprins în inelele sale pe nefericitul soldat,
descotorosindu-se de lance printr-o mişcare. O înghiţitură
spasmodică şi omul dispăru.
Regulus abia îşi mai strunea calul. Deşi dresat pentru luptă, acesta
dădea înapoi, nechezând îngrozit, iar când Marcus spori strânsoarea
frâielor, calul a dat din cap violent, căutând să se elibereze. Să fi fost
efortul călăreţului de a stăpâni calul cel ce a atras atenţia şarpelui?
Sau poate faptul că un om călare era o făptură mai mare decât cei
înnebuniţi care se înecau în râu. Oricare ar fi fost motivul, şarpele şi-
a aţintit privirea strălucitoare asupra lui Marcus şi a pornit spre el.
Matahala şi-a întors într-o parte capul uriaş, cu fălcile larg deschise,
cu intenţia limpede de a înghiţi cu totul cal şi călăreţ.
Ar fi fost inutil să fugă. Şarpele i-ar fi ajuns din urmă. Mai bine să
înfrunte monstrul şi să piară ca un erou decât să fugă şi să moară ca
un laş. Ciudat. Chiar şi acum îşi amintea cu limpezime că nu-i fusese
frică. Era doar mirat că urma să moară într-o luptă cu un şarpe, şi nu
împotriva cartaginezilor. Îşi amintea că se gândea, atunci, că lumea
îşi va aminti de moartea sa. Ţinea deja sabia în mână, fără să-şi dea
seama când o scosese. O armă ridicolă pentru o astfel de încleştare.
Cu toate acestea, avea de gând să rănească animalul, să-l facă să
sângereze. Pe măsură ce se apropia, şarpele scotea un şuierat de parcă
se crăpa cerul, un zgomot care acoperea orice gând. Era uimit de
efectul sunetului respectiv asupra urechilor sale.
Nu-i luă în seamă pe oamenii care fugeau de lângă el. Calul a dat
înapoi, dar el a strâns şi mai tare hăţurile. Gura căscată larg se
apropie şi mai mult, iar duhoarea deveni copleşitoare. Şi, în clipa în
care fălcile imense îl înconjurară, simţi brusc o prezenţă lângă el.
— Marcus! strigase omul, dar vocea i-a fost acoperită de vacarmul
stârnit de şarpe.
Nu l-a recunoscut pe Flavius când acesta a făcut un salt şi l-a
împins de pe cal. L-a recunoscut doar atunci când, lovind în cădere
malul noroios şi privind în sus, a văzut cum şarpele îi ridică pe
amândoi, pe Flavius şi calul. Fălcile creaturii se încinseseră peste
pieptul calului, dar îl prinseseră şi pe Flavius de picior. Bărbatul
atârna cu capul în jos, răcnind de groază şi durere, în vreme ce calul
se zbătea sălbatic în botul şarpelui.
Cum atinse pământul, Marcus se răsuci şi sări instinctiv în
picioare. Într-o fracţiune de secundă se agăţă de prietenul lui, reuşind
să-l smulgă dintre fălcile cumplite. Şarpele îi ignoră pe cei doi,
preocupat să înghită calul care se zbătea. Bărbaţii căzură la pământ.
Marcus se trase de sub prietenul său şi-l luă în braţe, târându-l cât
mai departe, la adăpostul tufelor. Amândoi duhneau cumplit şi, în
plus, Flavius sângera abundent. Coapsa îi fusese sfâşiată în
profunzime de colţii şarpelui. Marcus încercă să-i lege rana, să
oprească sângerarea, în vreme ce Flavius părea să se opună din
răsputeri. Abia după ce făcu ultimul nod, îşi dădu seama că, de fapt,
prietenul lui nu încercase să se împotrivească, ci avea convulsii.
Muşcătura şarpelui era otrăvitoare. Flavius avea să moară. Luase
moartea lui Marcus asupra sa.
Un fior străbătu trupul consulului şi acesta îşi reveni un pic în
simţiri. Încă strângea gratiile cuştii. Vântul şi soarele îi uscaseră ochii
complet. Simţea că încă mai era lumină. Atât şi nimic mai mult. Câte
zile oare stătuse agăţat acolo, se întrebă el. Şi câte zile va mai trebui
să îndure până ce moartea îl va lua cu ea? Buzele-i crăpate se
întredeschiseră, într-un rânjet sau într-un surâs, nici el nu ştia. Mintea
lui dădea formă unor cuvinte pe care gura nu mai putea să le
rostească. Flavius, m-ai lipsit de o moarte eroică. Şi m-ai lăsat să-mi
găsesc sfârşitul aici. N-a fost niciun favor, prietene. Niciun favor
pentru mine.

Flavius l-a văzut că se cutremură. Şi restul gloatei a observat. L-au

fixat cu privirile, precum nişte şacali care pândesc o fiară rănită.
Flavius le privea feţele. Nări dilatate, buze deschise, ochi strălucitori.
Se priveau unii pe alţii, dând din cap aprobator şi îşi pregăteau
proiectilele mici şi murdare. Vor avea ei grijă ca ultimele clipe ale lui
Marcus să fie momente de chin şi de bătaie de joc. Îşi vor adjudeca
moartea acestui câine turbat cu pietre şi prin cuvinte insultătoare şi
vor crede, în mod bizar, că au repurtat o victorie.
Mânia îl cuprinse. Îi trebuia o sabie. Nu avea nici-o armă, cu
excepţia micii catapulte pe care o croise din geanta furată şi din
bucăţi din încălţările sale. În seara trecută omorâse cu ea o pasăre
ascunsă într-un copac. Nu fusese cine ştie ce masă, dar se bucurase să
descopere că nu-şi pierduse îndemânarea. Numai că arma asta era
bună, poate, la vânătoare, dar nicidecum ca să înfrunţi o gloată.
Ar fi putut să arunce în ei cu încălţările, dar se îndoia că asta le-ar
fi fost o lecţie. Chiar şi dacă ar fi avut un gladius, n-ar fi putut să-i
ucidă pe toţi. Dar măcar i-ar fi învăţat diferenţa dintre a chinui un om
aflat într-o cuşcă şi moartea într-o luptă cu un tăiş ascuţit. Numai că
nici asta nu l-ar fi salvat pe Marcus. Ar fi continuat să audă pocnetul
pietrelor lovindu-se de barele cuştii şi zgomotul moale al celor care
ar fi trecut printre bare, lovindu-i corpul. Ar fi continuat să-i răsune
în urcehi insultele şi bătaia de joc aruncate odată cu pietrele.
Prietenul său se ţinuse tare toată ziua, dar acum urma să se
prăbuşească lipsit de demnitate. Flavius privi în jur, îndurerat,
înţelegând că nu-l putea salva pe Marcus.
Nu-l putea salva pe Marcus de la moarte. Dar poate că îl putea
salva de la această moarte. Căută o piatră, găsi una care i se păru
potrivită şi se retrase spre capătul străzii. Va trebui să fie rapid.
Mulţimea arunca deja cu pietre în Marcus. Cele mai multe aveau
traiectoria prea scurtă, iar cele care loveau cuşca n-aveau destulă
forţă. Era încântat să vadă cum cădeau înapoi în mulţimea adunată şi
spărgeau faţa câte unui gură-cască.
În adăpostul unei intrări, cântări mai bine piatra aleasă. Apoi băgă
mâna în traista de la brâu şi scoase bucata de ceară din geanta furată.
Se înţepă în dintele de şarpe, când îl scotea. Blestematul! Era încă
foarte ascuţit, chiar după lunga vreme petrecută în corpul lui.
Îşi amintea prea bine ziua în care îl căpătase. Sărise să-l împingă
pe Marcus din drum. Putea rememora, până în cele mai îngrozitoare
detalii, cum i se închisese gura şarpelui peste picior. Se bălăngănise
cu capul jos, simţind o durere ascuţită provocată de dintele care îi
străpunsese carnea şi de otrava din gura creaturii. Simţise instantaneu
sărutul acidului puternic şi ştiuse că era otrăvit. Nu-l salvase decât
şaua calului. Dinţii şarpelui îi străbătuseră tot piciorul şi se opriseră
în ceva, într-o cataramă sau într-o plăcuţă de bronz. Simţise furia
şarpelui, care îl făcea să strângă şi mai tare dinţii. Apoi, deodată,
când dinţii întâlniseră metalul, auzise unul dintre ei pârâind.
Şarpele îşi slăbise puţin strânsoarea, iar Marcus sărise să-l tragă
afară. Prietenul lui îl smulsese efectiv din ghearele morţii.
— Lasă-mă, şoptise, simţind că moartea se apropie, apoi îşi
pierduse cunoştinţa.
Când văzuse din nou lumina soarelui, totul se schimbase. Rana îi
era bandajată strâns, carnea umflată a piciorului se revărsa peste
marginea bandajului, iar trupul îi era scuturat de febră. Marcus stătea
ghemuit lângă el. Privi în sus spre coroana stejarului care se profila
pe cerul în amurg şi simţi miros de pin. Aşadar, Marcus îl scosese din
strânsoarea şarpelui. Asta însemna oare că renunţase să treacă râul?
Clipi încet, înţelegând că pentru el bătăliile luaseră sfârşit. Viaţa lui
viitoare era de-acum în mâinile prietenului său, comandantul. Marcus
rânji la el, ca un lup.
— Te-ai trezit, deci? Bine. Vreau să vezi ce urmează, prietene.
Dacă e să mori la noapte, vreau să ştii că n-am suportat ca bestia să-ţi
supravieţuiască. Ridicaţi-l în şezut! a ordonat Marcus.
Doi oameni au îndeplinit ordinul, cu toată împotrivirea lui Flavius.
Încă ameţit, şi-a dat seama că stă pe o mică ridicătură de pământ, de
unde putea privi în jos, la valea râului. Aşadar, nu erau prea departe
de teritoriul şarpelui. Se simţi îngreţoşat şi nu de la otravă. Frica
poate stârni greaţa la fel de bine.
— Ce? reuşi să îngaime şi îşi simţi nu doar piciorul, ci întregul
trup cuprins de otravă.
— Daţi-i apă, îi porunci Marcus unuia dintre oameni, fără să se
întoarcă spre Flavius.
Privea cu atenţie râul. Privea şi aştepta.
— Acolo, murmură el. Aşadar, acolo eşti. Te vedem.
Se întoarse şi strigă la cineva din spatele lor.
— L-aţi ţintit? Nu-l puteţi rata. E mare cât un zid de oraş şi îl vom
trata ca atare. Ţintiţi cu atenţie şi trageţi.
Unul dintre oameni îi adusese apă în căuşul palmelor. Flavius
încercă să bea, dar buzele, limba, toată gura îi erau amorţite şi
umflate. Îşi udă limba, se înecă, înghiţi aer, apoi puţină apă, iar în
cele din urmă reuşi să-şi întoarcă faţa. Undeva, cineva bătea ritmic o
tobă. Nu avea niciun sens. Când refuza apa oferită, auzi bufnitura
familiară, apoi simţi vibraţia surdă a loviturii trase de balistă. Urmară
alte patru. Recunoştea acum zgomotele, toc-toc-toc-ul înăbuşit al
cremalierei când întindeau coarda în spate, apoi atacul, urmat de
vibraţia joasă a coardei de piele. Trăgeau cu proiectile, nu cu bolţuri,
iar oamenii strigau şi săreau de bucurie ori de câte ori lansau un
bolovan.
— Asta şi-a atins ţinta! strigă unul.
— Uite-l cum se zvârcoleşte, zise altul, uite cum se zbate.
Flavius căscă ochii şi reuşi să vadă scena bătăliei. Marcus decisese
să atace şarpele cu balistele. Oamenii de la arme lucrau cu
repeziciune, încărcând, armând şi ajustând traiectoria, aşa încât să
lovească în plin şarpele care se răsucea sub lovituri. Acolo jos,
loviturile fie împroşcau apă murdară dacă ratau, fie bufneau surd în
spinarea solzoasă, după care cădeau în râu pleoscăind. Şarpele era
ascuns printre trestii, dar, din locul în care se afla, Flavius îl putea
privi de sus. Îi vedea când spatele acoperit de solzi mari, când coada
nervoasă. Iar atunci când nici-o parte a din corpul lui nu era vizibilă,
îl detectau după cum îşi făcea drum prin trestii, împroşcând cu noroi
care lăsa dâre murdare în apa râului.
— Nu-l puteţi ucide, spuse Flavius, dar din gât nu-i ieşi decât o
mormăială surdă şi nimeni nu-i dădu atenţie.
Nu vedea decât o parte a bătăliei, pentru că oamenii din faţa lui
strigau, săreau şi-şi dădeau brânci ori de câte ori un proiectil îşi
nimerea ţinta. Dar Flavius cunoştea şerpii. Îi ţinuse în palme când era
copil şi ştia cât sunt de supli şi cât de flexibil le este corpul.
— Capul, a şoptit el. Ţintiţi-i craniul, a strigat el spre Marcus cu
buzele umflate. Capul! Craniul!
Îl auzise sau se gândise singur la asta?
— Ţintiţi la cap, cu toţii, concentraţi toate proiectilele spre cap.
Repede, până nu se ascunde sau se cufundă mai adânc.
Oamenii îl ascultară, iar roata dinţată a balistei se învârtea rapid,
pietrele se încărcau una după alta şi o ploaie de proiectile cădea şuvoi
peste şarpele de dedesubt. Zăpăcită şi confuză, creatura se întoarse
întâi într-o parte, apoi în alta, încercând să descopere inamicul
nevăzut. Flavius observă cum coada nu mai lovea atât de puternic ca
înainte, probabil că un proiectil îl lovise zdravăn în spinare. O altă
lovitură, de data aceasta mai aproape de capul triunghiular al
şarpelui, şi mişcările sale deveniră brusc mai încete şi mai sacadate.
Acum, mai degrabă se răsucea decât se zvârcolea. Flavius zări
pântecele albicios al creaturii care se întorcea de pe o parte pe alta în
agonie.
Apoi, a venit lovitura de graţie. Flavius a recunoscut izbitura finală
imediat. Piatra a lovit craniul animalului şi s-a înfipt acolo, ca o pană
într-un copac. Zbaterile au devenit şi mai lente. Neobosiţi, oamenii
de la baliste continuau să lanseze o ploaie de proiectile peste şarpele
ameţit. Chiar şi după ce a rămas nemişcat au continuat să îl lovească,
tăbăcindu-i trupul cu pietre iar şi iar.
— Destul! a strigat Marcus într-un final, la multă vreme după ce
Flavius înţelesese că şarpele e mort.
S-a întors către un soldat şi a poruncit peste capul lui Flavius.
— Trimiteţi doi oameni să se asigure. Iar când sunt siguri că e
mort, vreau să îl măsoare.
— Eu zic că are treizeci de metri, a spus un om.
— Ba mai degrabă vreo treizeci şi cinci, şi-a dat cu părerea un
altul.
— Oricum n-o să ne creadă nimeni, a râs un al treilea.
Flavius a observat că Marcus se încordează. Otrava încă lucra în el
şi vederea îi juca feste. Dar a văzut cum Marcus îşi încordează
maxilarul şi mijeşte ochii. Apoi, când s-a relaxat şi a închis ochii, l-a
auzit spunând:
— Ba o să ne creadă. Asta nu e o poveste vânătorească din Africa,
nu e vreo lăudăroşenie aiurită. Ne vor crede pentru că le vom trimite
pielea şarpelui. Şi capul. Îl vom jupui şi le vom trimite la Roma. Vor
crede!
Şi aşa au făcut. Flavius a călătorit într-o căruţă trasă de boi, lângă
pielea sărată care mirosea îngrozitor. Capul, din care lipseau câţiva
dinţi, smulşi de oameni ca amintire, zăcea în spatele căruţei.
Priveliştea lui şi mirosul pielii care se cocea sub soarele arzător al
Africii îi făceau tot atâta rău cât otrava şi infecţia care încă îi
chinuiau trupul. Stătea întins pe o latură a căruţei, cu piciorul
bandajat întins şi sprijinit, şi se holba la capul creaturii. Vedea dintele
rupt în gura ei şi ştia unde se află cealaltă parte. Oprită în osul din
coapsa lui, prinsă strâns acolo. Felcerul hotărâse că cel mai bine era
să-l lase înăuntru.
— Rana se va închide în jurul lui, nici n-ai să ştii că e acolo, îl
minţise acesta pe Flavius. Iar el, prea bolnav şi ameţit pentru a-i cere
să cureţe rana şi să scoată dintele, îl crezuse şi acceptase minciuna.
Marcus venise să-şi ia rămas-bun.
— Ştii că te-aş ţine lângă mine, dacă aş putea, dar e mai bine
pentru tine să te întorci acasă. Tu îmi poţi spune povestea mai bine ca
oricine altcineva. Şi te vor crede toţi când le vei arăta capul şi pielea
creaturii, drept dovadă. Îmi pare rău că te trimit acasă aşa. Dar îţi
promit că la următoarea recrutare vei fi iar lângă mine. Sper să nu ţi
se pară că nu mi-am respectat promisiunea.
Amândoi ştiau la ce se referă Marcus. Flavius oftă. Chiar dacă i-ar
fi spus prietenului său că nu-şi mai doreşte viaţa de soldat vreodată,
nu l-ar fi crezut. Aşa că s-a străduit să surâdă.
— Dacă ţin bine minte, ai promis doar că nu vei merge niciodată la
război fără mine. Şi nu-mi aduc aminte ca eu să fi spus că n-am să mă
întorc fără tine.
— Aşa este, prieten drag. Promisiunea a fost a mea, nu a ta. Ei
bine, să ai drum bun. Şi să-mi trimiţi veşti despre familia mea. Şi să
le povesteşti băieţilor mei faptele noastre de arme. Voi veni şi eu
curând acasă. Iar data viitoare când ne încolonăm, să fii sigur că vei
fi lângă mine.
Şi a fost acasă curând. Atunci... Flavius şi-a strâns ochii cu putere,
dorindu-şi să poată reduce la tăcere zgomotele mulţimii. Fluierăturile
se auzeau din ce în ce mai tare. Marcus nu înţelesese niciodată că
pentru Flavius războiul era o îndatorire, nu o chemare spre glorie.
Aşa că la următoarea recrutare, când Flavius a ieşit în faţă, târându-şi
piciorul care nu se vindecase niciodată pe deplin, Marcus şi-a ţinut
cuvântul. L-a ales încă o dată să mărşăluiască lângă el.
Şi iată-l aici. Un sclav fugit, ascunzându-se în Cartagina.
Privi la ceea ce încropise din dintele şarpelui. Îl cântărea în mână,
cumpănind în ce fel să-l folosească. Pentru o praştie ar fi fost cel mai
bine de folosit o piatră rotundă. Un astfel de proiectil s-ar fi răsucit
haotic în aer şi s-ar fi putut lovi de gratiile cuştii. Era un plan
prostesc, un gest disperat. Privi în sus către prietenul lui şi ce văzu îl
făcu să se hotărască.
Unul dintre obiectele azvârlite spre Marcus îl loviseră într-o
sprânceană. Un fir strălucitor de sânge se scurgea din rană. Mai mult,
soarele care apunea îl scălda într-o lumină roşiatică. Pielea expusă
căpătase o nuanţă purpurie în lumina muribundă.
Era pictat în roşu, ca şi cum ar fi condus un car prin Roma, spre
recunoaşterea Triumfului său. Stătea în picioare, tremurând din
pricina efortului. Cu ochii distruşi căuta spre apus.
Flavius păşi hotărât în mijlocul străzii, căutând cel mai potrivit loc.
Avea la dispoziţie o singură încercare şi îi trebuia spaţiu ca să
manevreze praştia cea mare. Marcus abia se mai ţinea, potopit de
droaia de pietre şi insulte. Flavius cumpăni bine. Apoi trase aer adânc
în piept.
— Atenţie la şarpe! strigă el.
Marcus nu s-a întors. Dar parcă a strâns mai tare barele cuştii. Sau
poate că nu... S-ar putea să nu fi ştiut că prietenul lui îi era martor la
moarte, s-ar putea să nu fi ştiut ce risca Flavius cu avertismentul său.
Câţiva oameni se întoarseră spre el la auzul cuvintelor rostite într-un
grai străin. Flavius îşi văzu de treabă şi potrivi proiectilul în praştie,
încercându-i balansul. Îşi fixă prietenul cu privirea şi cu sufletul.
Apoi a dat din cap într-un gest de rămas-bun pe care Marcus nu-l
putea vedea. Şi azvârli dintele. Acesta zbură drept. Văzu cum îl
loveşte pe Marcus în piept şi cum i se înfige în inimă. Marcus avu un
ultim spasm.
— Memento mori! strigă Flavius, iar la aceste cuvinte prietenul
său se întoarse spre el pentru ultima dată. Apoi capul îi căzu în piept.
Era mort, dar nu dăduse drumul gratiilor şi nu se prăbuşise în
ţepuşele care îl aşteptau zadarnic. Mulţimea scoase urlete de victorie,
dar el nu le mai auzea. Consulul Marcus Atillius Regulus era mort,
ucis de un şarpe. Nu mai conta că prostimea continua să azvârle în el
cu pietre şi cu tot felul de mizerii. Se săvârşise.
Flavius mai zăbovi câteva momente. Unii băgaseră de seamă ce
făcuse, dar observaseră şi că îşi strângea toiagul cu putere şi că le
întorcea privirea. Îl lăsară în pace şi continuară să arunce cu pietre în
trupul lui Marcus. Cum azvârliseră soldaţii cu pietre în şarpele mort,
cu mult timp în urmă. Mai bine să chinuieşti un leu mort decât un
şacal viu, îşi spuse Flavius. Apoi se întoarse şi se îndepărtă. Avea
cale lungă până acasă, dar era încredinţat că va răzbate. Nu îi
promisese niciodată lui Marcus că nu se va întoarce acasă fără el. Aşa
că avea de gând să ajungă. Şi murmură o promisiune nouă în seara
care se lăsa peste el.
— N-am să mai merg niciodată la război, Marcus. Nu fără tine.
 TABULA RASA

Lawrence Block

Traducere din limba engleză:

Marian Truţă

Lawrence Block este considerat de New York Times unul dintre cei mai buni
autori de literatură de suspans, distins cu premiul Grand Master decernat de
societatea Mystery Writers of America, câştigător a patru premii Edgar şi şase
premii Shamus. A fost laureat al premiilor Nero Wolfe şi Philip Marlowe, acesta
din urmă fiindu-i atribuit pentru întreaga activitate de către Private Eye Writers
of America, şi a primit, de asemenea, distincţia Cartier Diamond Dagger acor-
dată de Crime Writers Association tot pentru întreaga activitate. A scris mai mult
de cincizeci de romane, dar şi numeroase povestiri. Lawrence Block este
cunoscut mai ales pentru seriile care îl au ca protagonist pe detectivul particular
Matthew Scudder, un fost poliţist alcoolic, pe care îl întâlnim în romane ca The
Sins of the Fathers, În the Midst of Death, A Stab în the Dark. Este cunoscut şi
ca autor al celebrei serii de patru romane care îl au ca personaj principal pe asa-
sinul John Paul Keller (Flit Man, Hit List, Hit Parade, Hit And Run), dar şi al
altor apreciate cicluri de romane de gen, cum ar fi cele opt care îl au în prim-plan
pe Evan Tanner, un insomniac glob-trotter (dintre care amintim The Thief Who
Couldn’t Sleep şi The Canceled Czech) sau seria de unsprezece cărţi despre hoţul
anticar Bernie Rhodenbarr (Burglars Can’t Be Choosers, The Burglar în the
Closet şi The Burglar Who Liked to Quote Kipling). A scris şi romane de sine-
stătătoare, precum Small Town, Death Pulls a Double Cross şi altele.
A folosit multe pseudonime: Chip Harrison, Jill Emerson sau Paul Kavanagh.
Numeroasele lui povestiri au fost publicate în diverse antologii: Sometimes They
Bite, Like a Lamb to Slaughter, Some Days You Get the Bear, By the Dawn’s
Early Light, One Night Stands, The CollectedMystery Stories, Death Wish and
Other Stories şi Enough Rope: Collected Stories. A editat douăsprezece antologii
de gen, printre care se numără Murder on the Rim, Blood on Their Hands, iar
împreună cu Otto Penzler a editat The Best American Mystery Stories 2001. A
scris şapte volume de sfaturi pentru scriitori sau care au un conţinut non-
ficţional, ca Telling Lies for Fun & Profit. Cele mai recente cărţi ale sale sunt Hit
and Run, o nouă aventură cu John Keller, One Night Stands and Lost Weekends,
o culegere de povestiri, iar, ca editor, antologia Speaking of Wrath. În prezent,
locuieşte la New York.
 În povestirea care urmează, un text concis şi tăios, autorul ne arată cum
obsesiile ne pot coborî pe căi ciudate... şi ne pot conduce către unele destinaţii
sumbre.
 Peste drum de clădirea în care îşi avea el biroul se afla o cafenea
Starbucks. Cu puţin înainte de ora cinci, tipa se aşeză la o masă de
acolo, lângă fereastră. Se gândea că ar putea să aibă parte de o lungă
aşteptare. În New York, asociaţii tineri de la firmele de avocatură
obişnuiau să lucreze până pe la miezul nopţii, iar prânzul şi cina le
luau la birou. Oare şi în Toledo era la fel?
Oricum, cappuccino era la fel ca peste tot. Sorbea cafeaua din
ceaşcă, încercând să tragă de ea cât mai mult. Când tocmai se
pregătea să se ducă să mai ia una, îl văzu.
Dar să fi fost el oare? Era înalt şi subţire, purta un costum închis la
culoare şi cravată. Ţinea o servietă în braţe şi avea mersul hotărât al
unui om care ştie unde trebuie să ajungă.
Când îl cunoscuse avea un păr lung şi neîngrijit, care se asorta de
minune cu jeanşii şi cu tricoul care îi erau ţinuta obişnuită. Acum
părul îi era tuns şi aranjat, potrivit cu costumul şi servieta. Purta şi
ochelari, care îi dădeau un aer de om studios şi serios.
Dar era Douglas, nu încăpea nici-o îndoială.
Se ridică de pe scaun şi ţâşni afară, iuţind pasul să-l ajungă din
urmă.
— Doug? Douglas Pratter? spuse ea.
Bărbatul se întoarse şi zări nedumerirea din ochii lui.
— Sunt eu, Kit, îl ajută ea. Katherine Tolliver.
Îi zâmbi blând.
— O voce din trecut. De fapt, o persoană din trecut.
— Dumnezeule, chiar tu eşti! îi răspunse el.
— Eram la o cafea şi mă uitam pe fereastră, rugându-mă să dau de
cineva cunoscut în oraşul ăsta. Când te-am zărit am crezut că mi se
năzare. Sau că e doar cineva care seamănă cu Douglas Pratter, aşa
cum ai fi putut arăta după opt ani.
— Chiar atât de mult a trecut?
 — Cam atât. Aveam cincisprezece ani atunci, acum am douăzeci şi
trei. Tu aveai cu doi ani mai mult.
— Încă mai am. Asta nu s-a schimbat.
— Familia ta s-a mutat când erai în ultimul an de liceu.
— Taică-meu a primit o slujbă pe care nu putea să o refuze. Avea
de gând să ne cheme la el după ce se încheia trimestrul, dar maică-
mea nici n-a vrut să audă. Zicea că am fi fost prea singuri fără el.
După câţiva ani mi-am dat seama că pur şi simplu nu avusese
încredere să-l lase de capul lui.
— Nu era om de încredere?
— Habar n-am. Oricum, căsnicia lor s-a terminat la doi ani după
asta. Se cam ţăcănise un pic şi visa numai la California. Îi intrase în
cap să fie surfer.
— Pe bune? Bravo lui!
— Bravo pe naiba! S-a înecat.
— Îmi pare rău.
— Cine ştie? Poate că asta şi-a dorit de fapt, conştient sau nu.
Maică-mea trăieşte în continuare şi e sănătoasă.
— Aici, în Toledo?
— Nu, în Bowling Green.
— Aşa-i! Ştiam că v-aţi mutat în Ohio, dar nu-mi aduceam aminte
oraşul. Ştiam că nu este Toledo... Bowling Green.
— Mereu m-am gândit la oraşul ăsta ca la o culoare. Verde crud,
verde întunecat, verde aprins.
— Ai rămas neschimbat, Doug.
— Zici tu? Acum am un costum şi lucrez într-un birou. Hristoase,
port şi ochelari.
— Şi o verighetă, remarcă ea.
Şi, înainte să-i povestească despre familie, despre soţie, despre
copilaşi şi despre casa minunată din suburbii, adăugă:
— Cred că te grăbeşti s-ajungi acasă. Şi eu am nişte treburi de
rezolvat... Dar aş vrea să rămânem în legătură. Ai ceva timp liber
mâine?

Sunt eu, Kit. Katherine Tolliver.

 Când şi-a rostit numele, a fost de-ajuns ca să se întoarcă în timp.
De ani buni nu mai fusese Kit sau Katherine sau Tolliver. Numele
erau precum hainele. Le purta o vreme, după care le arunca. Dar
analogia cu hainele se oprea aici. Îmbrăcămintea, odată murdărită, se
putea spăla, pe când numele nu. Nu exista o curăţătorie pentru
numele care îşi pierduseră utilitatea.
Katherine „Kit” Tolliver. Acest nume nu era trecut pe cardul de
identitate şi nu apărea nici în registrul în care semnase la motel.
Odată ce s-a prezentat lui Douglas Pratter cu numele de Kit, a devenit
persoana respectivă. Era, din nou, Kit - şi, în acelaşi timp, nu era.
Toată povestea era interesantă.
Întoarsă în camera de la motel, s-a jucat o vreme cu telecomanda,
comutând de pe un canal pe altul. Apoi a închis televizorul şi s-a
băgat sub duş. După aceea, preţ de câteva minute, şi-a studiat trupul
gol, întrebându-se cum i s-ar părea lui. Sânii i se mai împliniseră un
pic faţă de acum opt ani, fundul căpătase ceva rotunjimi, una peste
alta, trupul i se maturizase. Întotdeauna avusese încredere în puterea
ei de seducţie, dar acum nu se putea abţine să se întrebe cum ar fi
arătat în ochii lui, care nu o mai văzuseră de ani întregi.
Desigur, pe-atunci el nu avea nevoie de ochelari.
Citise undeva că un bărbat care a avut odată o anumită femeie
cumva presupune că o poate avea din nou. Nu ştia cât de adevărat
era, dar i se părea că lucrurile stau oarecum invers în cazul femeilor.
O femeie care a avut odată un bărbat este predestinată să se îndoiască
de abilitatea ei de a-l atrage a doua oară. Aşa că a simţit un pic de
nesiguranţă, dar a hotărât s-o ignore.
Era căsătorit şi era posibil să fie îndrăgostit de soţie. Era preocupat
să-şi întemeieze o carieră şi bine aşezat într-o existenţă ordonată.
Atunci, de ce ar fi intrat într-un flirt lipsit de sens, cu o veche prietenă
care fusese nevoită să-şi spună numele înainte ca el să ştie de unde s-
o ia?
Zâmbi. Mâine vom lua prânzul împreună, aşa a zis el.

Era nostim cum începuse.

Stătea la o masă, împreună cu alţi şase sau opt prieteni, bărbaţi şi
femei, toţi având în jur de douăzeci şi ceva de ani. Unul dintre tipi
pomenise numele unei femei pe care ea nu o cunoştea, dar pe care
ceilaţi păreau s-o ştie.
— Târfa aia! spusese una dintre tipe.
Îşi amintea că, apoi, presupusa curvă fusese dată uitării, iar
discuţia de la masă se învârtise în jurul unei întrebări: în ce anume
constă curvăsăreala? Era ceva legat de atitudine? Era ceva legat de un
anumit comportament? Curvele se năşteau cu această predispoziţie
sau era vorba despre o condiţie dobândită?
Era un domeniu exclusiv rezervat femeilor? Pot exista curve
masculine?
— Un bărbat poate face sex la întâmplare, spuse unul dintre
bărbaţi. Prin urmare, poate fi un nemernic care să merite o anumită
doză de dispreţ. Dar, în ceea ce mă priveşte, sunt de părere că
noţiunea de târfă este legată de gen. Niciun purtător de cromozomi Y
nu se poate califica la statutul de târfă veritabilă.
Şi, în cele din urmă, exista o limită numerică? Se putea stabili o
relaţie numerică prin care o persoană să fie categorisită drept târfă?
Un anumit număr de parteneri într-un anumit interval de timp era
determinant pentru a numi pe cineva târfă?
— Hai să presupunem - spuse una dintre femei -că, o dată pe lună,
după serviciu, merg într-un bar şi trag vreo două...
— Două futaiuri?
— Două pahare, tâmpitule! Şi încep să flirtez şi, din una în alta,
iau cu mine acasă pe cineva.
— O dată pe lună?
— Este posibil.
— Asta înseamnă doisprezece bărbaţi pe an.
— Socotit aşa, pare mult, spuse ea.
— Şi mai înseamnă o sută douăzeci de parteneri în zece ani.
— Numai că n-ai putea să ţii ritmul, mai devreme sau mai târziu,
dintr-o lipeală de-asta o să te măriţi.
— Şi o să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi?
— Sau măcar o să trăiţi împreună vreun an-doi, o relaţie mai mult
sau mai puţin monogamă, care ar reduce frecvenţa cu care agăţi, nu-i
aşa?
Ea de-abia a scos un cuvânt sau două. La ce bun? Conversaţia
curgea destul de bine şi fără ea. Putea să asculte şi să-şi lase
gândurile în voie. Putea să se întrebe ce coordonate ocupa ea, oare, în
acel „continuum sfânto-curvesc”, cum deja îl numise cineva.
— În cazul relaţiilor cu pisicile, lucrurile sunt frumoase şi limpezi,
spuse un tip.
— Adică? Pot pisicile să fie curve?
Omul dădu din cap.
— Nu, mă refer la femeile care au pisici. O femeie cu o mâţă sau
chiar două sau trei este o iubitoare de animale. O femeie care are mai
mult de patru pisici este o dilie obsedată.
— Aşa merg lucrurile?
— Exact aşa. Doar că relaţia târfelor cu bărbaţii, pare ceva mai
complicată.
Apoi, cineva spuse că este şi mai complicat, dacă femeia în cauză
are o relaţie de durată, cu un soţ sau cu un iubit. Dacă nu este, faptul
că are vreo şase relaţii întâmplătoare într-un an nu o face târfă. Dar,
dacă ar fi căsătorită şi ar avea acelaşi număr de relaţii, asta ar
schimba lucrurile.
— Hai să vedem concret, spuse unul dintre bărbaţii de la masă,
adresându-se unei femei. Tu câţi parteneri ai avut?
— Cine? Eu?!
— Da, tu. Câţi?
— Adică vrei să spun câţi parteneri am avut în ultimul an?
— Sau în decursul vieţii, tu hotărăşti.
— Ca să răspund la o întrebare ca asta, e musai să mai luăm un
rând.
Sosiră băuturile şi conversaţia alunecă într-un soi de joc al
adevărului. Totuşi, lui Jenifer - oamenii de la masă o cunoşteau sub
acest nume, care i-a şi devenit mai apoi numele de zi cu zi - i se părea
că gradul de sinceritate a răspunsurilor este discutabil.
Veni şi rândul ei.
— Ia spune, Jen. Tu câţi ai avut?
Oare îi va mai revedea vreodată pe aceşti oameni, se întrebă ea.
Probabil că nu. Aşa că nici nu conta ce urma să spună.
Şi zise următoarele:
— Ei bine, depinde. Cum stabilim ce se pune şi ce nu se pune?
— Ce vrei să zici? Dacă sexul oral se pune sau nu?
— Aşa a zis şi Clinton, ţi-aduci aminte? Că nu se pune.
— Din punctul meu de vedere, sexul oral intră în discuţie.
— Şi masturbarea făcută de partener?
— Asta nu se pune, interveni un bărbat şi, cu toţii, căzură de acord
că nu.
— Sigur, nu că ar fi ceva rău, continuă el.
— Atunci, care să fie criteriul exact? E musai să fie dânsa-ntrânsa?
— În ce priveşte natura actului sexual, eu cred că lucrurile sunt
subiective. Să zicem că se pune ceea ce fiecare crede că merită
considerat. Aşadar, Jen...
— Chiar dacă, să zicem, ai leşinat şi ştii că, totuşi, ceva s-a
întâmplat?
— Indiferent. Se pune doar dacă tu crezi asta.
Şi conversaţia continuă, dar ea se detaşase deja, era cu gândurile
aiurea şi îşi aducea aminte... Oare câţi bărbaţi, dacă s-ar aduna în
jurul unui foc de tabără, ar putea povesti despre ea, făcând schimb de
impresii? Asta ar trebui să fie criteriul real, se gândi. Nu de câte ori o
anumită parte anatomică a ei a intrat în contact cu o anumită parte
anatomică a unui bărbat. Cine ar putea povesti? Cine ar putea
mărturisi?
Şi, când se făcu linişte, răspunse:
— Cinci.
— Cinci? Numai atât? Doar cinci?
— Cinci.
Aranjase cu Douglas Pratter să se întâlnească în holul unui hotel
din centru, nu departe de biroul lui. Ea sosi ceva mai devreme şi se
aşeză într-un loc din care putea să vadă intrarea în hotel. Douglas
ajunse şi el, cu cinci minute mai devreme de ora fixată, şi ea îl văzu
cum se opreşte, îşi scoate ochelarii şi le şterge lentilele cu o batistă pe
care o avea în buzunarul de la piept. Apoi, după ce îşi puse ochelarii,
dădu roată cu privirea prin hol.
 Tipa se ridică în picioare şi el o zări. Îi observă zâmbetul. El avea
întotdeauna un surâs de învingător, optimist şi încrezător. Era unul
dintre lucrurile care îi plăcuseră în mod deosebit la Douglas. Se
îndreptă spre el. Cu o zi înainte, ea purtase un costum, sacou şi
pantaloni gri închis. Acum era îmbrăcată cu acelaşi sacou, dar asortat
cu o fustă. Ţinuta ei încă era una de afaceri, dar cumva părea ceva
mai blândă, mai feminină. Mai accesibilă.
— Sper că nu te deranjează dacă facem o mică plimbare, îi spuse
el. Sunt câteva locuri prin apropiere unde am putea merge, dar sunt
aglomerate acum şi destul de zgomotoase, nu-s potrivite pentru o
discuţie. Şi nici nu am putea sta prea mult acolo, iar eu n-am chef să
mă zorească cineva. Asta, dacă n-ai tu vreo altă întâlnire aranjată
după-amiază.
Ea dădu din cap.
— Am avut o dimineaţă aglomerată, iar diseară ar trebui să merg
la o petrecere. Până atunci, sunt liberă ca vântul.
— Atunci, nu ne grăbim. Avem destule să ne povestim.
Numele individului era Lucas. Îl cunoscuse mai devreme, de
dimineaţă, iar privirile lui arătaseră un oarecare interes pentru
persoana ei, interes care a crescut în momentul în care ea a mărturisit
în faţa grupului câţi parteneri de sex avusese până atunci. El fusese
cel care exclamase „Cinci? Numai atât? Doar cinci?”, iar după ce ea
confirmase, ochii lui rămăseseră aţintiţi asupra ei.
O duse într-un bar, într-un loc liniştit şi plăcut, cât se poate de
nimerit ca să se cunoască mai bine. Doar ei doi.
Lumina era odihnitoare, în ton cu decorul liniştitor. Un pianist îşi
făcea numărul în surdină. O chelneriţă cu un accent vag luă comanda
şi le aduse băuturile. Ciocniră paharele şi sorbiră din ele. Apoi el
spuse:
— Cinci.
— Chiar te-a marcat, observă ea. Care-i faza? E numărul tău
norocos?
— Şase este, de fapt, numărul meu norocos, îi răspunse el.
— Înţeleg.
— Nu ai fost niciodată căsătorită.
 — Niciodată.
— Nici nu ai locuit cu vreun prieten.
— Doar cu părinţii.
— Nu mai stai cu ei?
— Nu.
— Stai singură?
— Am pe cineva cu care împart apartamentul.
— Adică o prietenă?
— Corect.
— A... dar voi două nu sunteţi...
— Avem paturi separate, în dormitoare separate şi la fel ne sunt şi
vieţile: separate.
— Înţeleg. Ai stat vreodată la vreo... ăăă... mănăstire sau la ceva
asemănător?
Ea îi aruncă o privire.
— Spun asta pentru că eşti foarte atrăgătoare, continuă el. Se face
lumină când intri într-o cameră. Îmi imaginez că au fost destui
bărbaţi care ţi-au făcut avansuri zi de zi. Câţi ani ai? Douăzeci şi unu,
douăzeci şi doi?
— Douăzeci şi trei.
— Şi ai fost doar cu cinci tipi. Ce să înţeleg, că ai avut o dez-
voltare întârziată?
— N-aş spune asta...
— Iartă-mă, te cam bat la cap şi n-ar trebui. Doar că nu mă pot
abţine să nu fiu uimit. Dar să te fac să te simţi aiurea e ultimul lucru
pe care îl doresc.
Conversaţia nu o făcea să se simtă prost. Pur şi simplu discuţia o
plictisea. Avea, aşadar, vreun motiv s-o prelungească? Exista vreun
motiv să mai piardă vremea?
Îşi scosese deja un picior din pantof. Îşi ridică piciorul pe sub masă
şi i-l aşeză în poală, masându-l uşor cu călcâiul. Expresia feţei lui
merita toţi banii.
— E rândul meu să pun întrebări, spuse ea. Locuieşti cu părinţii?
— Glumeşti? Sigur că nu.
— Ai vreun coleg de cameră?
 — Nu mai am aşa ceva încă din liceu.
— Atunci... ce mai aşteptăm?

Restaurantul ales de Doug era undeva pe Detroit Avenue, imediat

la nord de I-75. În vreme ce traversau parcarea, ea remarcă un motel
în vecinătate şi un altul peste drum.
Interiorul era întunecat şi liniştit, amintindu-i de barul în care o
dusese Lucas. Îşi aduse aminte cum îşi pusese piciorul între
picioarele lui şi expresia de pe chipul lui. Amintirile prinseră a veni
una după alta, dar le lăsă să curgă pe lângă ea. Momentul actual era
unul plăcut şi dorea să-l trăiască din plin.
Comandă un vermut Rob Roy, sec, iar Doug, după o ezitare, se
decise tot pentru un Rob Roy. Bucătăria era italiană. Doug ceru
iniţial scampi, dar reveni şi se hotărî să comande un cotlet mic.
Scampi se prepară cu mult usturoi, se gândi ea. Doug nu dorea ca
respiraţia să-i fie plină de usturoi.
Începură să vorbească despre prezent, dar ea mută iute conversaţia
spre timpurile trecute.
— Ai vrut dintotdeauna să te faci avocat, şi-a amintit ea.
— Aşa este. Aveam de gând să devin un avocat pledant, un
maestru al sălilor de judecată. Apărătorul celor nevinovaţi. Şi iată-mă
un corporatist. Dacă ajung să văd o sală de judecată, asta înseamnă că
am făcut ceva greşit.
— Presupun că e destul de greu să trăieşti ca avocat pledant în
procese penale.
— Te poţi descurca binişor, răspunse el, dar ai de-a face numai cu
drojdia societăţii. Şi jobul tău e să faci tot posibilul ca să nu ajungă în
locul unde, de fapt, merită cu vârf şi îndesat să fie. Sigur, nu ştiam
toate astea când aveam şaptesprezece ani şi căscam ochii la filme gen
Să ucizi o pasăre cântătoare.
— Ai fost primul meu prieten.
— Iar tu ai fost prima mea prietenă adevărată.
Aşa, se gândi ea, şi oare câte prietene neadevărate avusese? Şi ce
anume o făcea „adevărată”? Faptul că se culcase cu el?
Fusese virgin când făcuseră prima dată sex? Nu dăduse importanţă
acestui detaliu şi nici nu-şi bătuse capul cu asta atunci, fusese prea
concentrată asupra a ce făcea ca să-i pese de ce ar fi putut el să
creadă. Nu contase atunci şi nu vedea de ce să conteze acum. Fusese,
aşa cum îi spusese, primul ei prieten. Nu era necesar să despice firul
în patru. Primul ei prieten, adevărat sau nu!
Dar ea nu fusese virgină. Trecuse de hop cu doi ani înainte, la o
lună sau două după ce împlinise treisprezece ani şi făcuse sex în
diferite feluri mai mult de o sută de ori până să-l cunoască pe Doug.
Oricum, nu făcuse sex cu un prieten. Adică propriul tată nu poate
fi considerat prieten, nu-i aşa?
Lucas locuia într-un apartament spaţios, în formă de L, situat la
ultimul etaj al unui bloc nou.
— Sunt primul chiriaş pe care l-a avut vreodată locul ăsta, pre-
cizase el. Nu am mai locuit într-o asemenea locuinţă nou-nouţă. E ca
şi cum aş fi dezvirginat acest apartament.
— Iar acum mă dezvirginezi pe mine.
— Nu e chiar la fel. Dar e mult mai bine. Ţi-am spus care e
numărul meu norocos, îţi aminteşti?
— Şase.
— Exact.
Şi de când devenise numărul şase, numărul lui norocos, se întrebă
ea. De când ea recunoscuse în faţa tuturor că avusese doar cinci
parteneri? Posibil, dar nu avea nici-o importanţă. Fusese o replică
destul de bună, de care acum trebuie că se simţea tare mândru pentru
că, nu-i aşa, funcţionase.
De parcă ar fi avut vreo şansă să dea greş...
Lucas prepară un cocktail, apoi se sărutară şi ea remarcă încântată,
dar nu surprinsă, că atracţia reciprocă, necesară în astfel de momente,
era prezentă, alături de valul delicios al anticipării excitaţiei, şi el
întotdeauna prezent în astfel de ocazii. Era ceva deopotrivă sexual şi
nonsexual şi îl simţea şi atunci când atracţia nu era prezentă, chiar şi
atunci când actul sexual era, în cel mai bun caz, de mântuială, sau
chiar neplăcut, în cazul cel mai rău. Chiar şi atunci ea simţea acel
freamăt, acea excitare arzătoare, care era sporită când ştia că partida
de sex se anunţa a fi de bună calitate.
 Lucas se scuză şi dispăru în baie. Ea îşi deschise poşeta şi găsi
micul flacon fără etichetă, pe care îl ţinea ascuns în buzunarul pentru
mărunţiş. Se uită la flacon şi la paharul lui cu băutură pe care îl lăsase
pe masă. În cele din urmă, lăsă paharul neatins şi strecură flaconul la
loc în poşetă.
După cum au decurs lucrurile mai apoi, nu ar fi avut nici-o
importanţă. Imediat ce a ieşit din baie, în loc să-şi termine paharul,
şi-a îndreptat întreaga atenţie asupra ei. Şi totul a fost exact aşa cum
se aşteptase. Lucas s-a dovedit plin de imaginaţie, de dorinţă şi de
pasiune. În final, s-au prăbuşit unul lângă celălalt, epuizaţi şi
satisfăcuţi.
— A fost grozav, spuse el.
— ”Grozav” e cuvântul cel mai potrivit.
— Zici? E tot ce-mi vine în cap în momentul ăsta. Totuşi, mi se
pare cumva nepotrivit. Eşti...
— Cum sunt?
— Uluitoare. Trebuie să-ţi spun asta, nu mă pot abţine. Îmi este
aproape imposibil să cred că ai avut atât de puţine experienţe.
— De ce? Pentru că am fost atât de nesătulă?
— Nu de asta, pur şi simplu ai fost foarte bună. Ceea ce este
cumva opusul nesaţului. Îţi jur că e ultima dată când te mai întreb,
dar oare mi-ai spus adevărul? Ai fost doar cu cinci bărbaţi?
Ea încuviinţă din cap.
— Atunci... cu mine sunt şase, nu-i aşa?
— Numărul tău norocos.
— Mai norocos ca niciodată.
— A fost cu noroc şi pentru mine.
Îi părea bine că nu pusese nimic în paharul lui, pentru că după o
scurtă pauză făcură dragoste din nou, lucru care, altfel, nu s-ar fi
întâmplat.
— Tot şase, îi spuse el după aceea. Doar dacă nu crezi că e cazul
să capăt ceva mai mult credit.
Ea îi răspunse ceva, cu o voce moale şi somnoroasă, el îi vorbi la
fel şi continuară tot aşa până când el încetă să mai răspundă. Ea şedea
întinsă lângă el, savurând acel familiar, dar mereu nou, amestec de
postludiu şi aşteptare. În cele din urmă se strecură afară din pat şi, un
pic mai târziu, părăsi apartamentul.
Singură în lift, zise cu voce tare:
— Cinci.

Înainte de antreuri mai băură un Rob Roy. Apoi, chelnerul le aduse

felurile comandate. Pentru ea peşte, iar pentru el cotlet, şi câte un
pahar de vin. Roşu pentru el şi alb pentru ea. Băuse doar jumătate din
al doilea cocktail, iar de vin abia dacă se atinsese.
— Aşadar, eşti la New York, spuse el. Te-ai dus acolo imediat
după facultate?
Îi povesti ce făcuse după facultate, dar dădea răspunsurile în
termeni vagi, de teamă să nu se contrazică. Povestea era inventată în
totalitate, nu fusese la facultate, iar CV-ul ei era un amestec pestriţ de
slujbe temporare pe la diferite birouri sau prin diverse restaurante, pe
post de chelneriţă. Nu avea de urmat nici-o carieră, muncea doar
atunci când nu avea încotro.
Dacă avea nevoie de bani - şi nu-i trebuiau sume importante, nu
trăia pe picior mare - avea şi alte mijloace prin care îi putea procura,
în afară de a-şi lua o slujbă.
Dar acum ea era Doamna Corporatistă, cu un serviciu care să se
asorteze cu hainele şi, da, fusese la Universitatea Penn State, apoi îşi
luase un MBA Wharton şi de atunci stătuse în New York şi nu prea
putea să vorbească despre motivele care o aduseseră în Toledo. Nu
putea spune nici măcar în numele cui venise acolo, pentru că era o
chestiune confidenţială şi ea jurase să respecte acest lucru.
— Nu că ar fi mari secrete de ascuns, dar, ştii cum este, încerc să
mă comport aşa cum mi se cere, îi explică ea.
— Ca un bun soldăţel.
— Exact, îi spuse privindu-l cu ochi strălucitori.
— Tu eşti micul meu soldat, îi zisese tatăl ei. Un soldat, un mic
luptător.
În relatările de prin ziare, pe care le citea uneori, tatăl (sau tatăl
vitreg, unchiul, prietenul mamei sau chiar vecinul de alături) era un
beţiv şi o brută, un sălbatic plin de gânduri murdare, impunându-se
copilului ca unui partener lipsit de apărare şi de voinţă.
Ar fi cuprins-o furia citind aşa ceva. L-ar fi urât pe bărbatul care ar
fi iniţiat incestul şi ar fi empatizat cu tânăra victimă, iar sângele i-ar fi
clocotit în vene, dorindu-şi o crudă, dar dreaptă răzbunare. În minte i
se perindau tot felul de scenarii: castrare, mutilare, eviscerare - toate
pedepsele brutale şi inumane, dar pe deplin meritate.
Numai că propria ei experienţă era una cumva diferită faţă de ceea
ce citea.
În amintirile ei cele mai vechi se vedea şezând în poala tatălui ei,
mâinile lui atingând-o, mângâind-o şi pipăind-o. Uneori o însoţea
atunci când făcea baie, asigurându-se că se săpunea peste tot. Alteori
o învelea seara şi stătea pe marginea patului, mângâindu-i părul până
ce adormea.
Erau aceste atingeri nepotrivite? Privind înapoi, răspunsul probabil
ar fi da, dar atunci nu era conştientă de asta. Ştia doar că îl iubeşte pe
tati şi că el o iubeşte la rându-i şi că între ei exista o legătură, o relaţie
din care mama ei era exclusă. Niciodată nu se gândise că era ceva în
neregulă cu asta.
Apoi, pe la vârsta de treisprezece ani, când trupul ei începuse să se
împlinească, tatăl a venit la ea într-o noapte şi s-a strecurat sub
pătură. A cuprins-o în braţe, a mângâiat-o şi a sărutat-o.
Îmbrăţişarea, atingerile, săruturile erau altfel şi ea a ştiut asta
imediat şi a mai ştiut, într-un fel, că tot ceea ce se întâmpla acolo
urma să fie un secret pe care nu-l va putea împărtăşi nicicând cuiva.
Totuşi, în acea noapte nu fusese trecut niciun hotar monstruos. El
fusese foarte blând, aşa cum era mereu, iar procesul de seducţie
fusese infinit de lent. Mai târziu, citise cum indienii din prerie
obişnuiau să prindă caii sălbatici şi să-i îmblânzească. Nu prin
supunerea voinţei lor, ci cu răbdare, încet, încet, câştigându-le
încrederea. Istoria aceasta ilustra perfect experienţa ei. Exact aşa
procedase şi tatăl ei, transformând-o dintr-un copil inocent într-un
partener avid de sex.
Niciodată nu i-a spus sinele. Ci doar i l-a trezit.
Noapte de noapte, luni întregi, a venit la ea, iar atunci când i-a luat
virginitatea, ea îşi pierduse de mult inocenţa, pentru că, între timp, el
o iniţiase destul de bine în arta sexului. Nu a durut-o deloc în noaptea
în care au trecut ultima barieră. Fusese bine pregătită pentru acest
moment.
În afara patului se purtau ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
— Nu dezvăluim nimic celorlalţi, i-a explicat el. Nimeni nu ar
putea să înţeleagă dragostea pe care ne-o purtăm unul celuilalt. Aşa
că nu trebuie să spunem nimic, nimănui. Dacă ar afla mama ta...
Nu a fost nevoie să termine propoziţia.
— Într-o zi, i-ar fi spus el, o să ne urcăm în maşină şi o să mergem
într-un oraş unde nu ne cunoaşte nimeni. Amândoi vom fi ceva mai
în vârstă, iar diferenţa dintre noi nu va sări în ochi, mai ales că o să
tăiem câţiva ani de la mine, pe care îi vom adăuga la vârsta ta. Vom
trăi împreună şi ne vom căsători şi vom fi amândoi la fel de chibzuiţi.
A încercat să-şi imagineze cum va fi. Uneori i se părea că lucrurile
puteau chiar atunci să se întâmple astfel. Alteori se părea că, într-
adevăr, e nevoie de timp pentru a îndeplini un astfel de plan. Iar
alteori totul părea o poveste pe care un adult ar putea s-o spună unui
copil, ceva cam ca basmele despre Moş Crăciun sau despre Zâna
Măseluţă.
— Pentru moment, îi zicea el în repetate rânduri, trebuie să ne
purtăm ca nişte luptători. Tu eşti micul meu soldăţel, nu-i aşa?
— Din când în când, trec prin New York, îi spuse Doug Pratter.
— Presupun că vii împreună cu soţia. Vă cazaţi la un hotel decent,
mergeţi la câteva spectacole.
— Nu-i place să zboare cu avionul.
— Ei, cui îi place? În zilele astea te obligă, invocând siguranţa
zborului, să treci printr-o mulţime de chestii. Iar lucrurile se
înrăutăţesc din ce în ce, nu-i aşa? Au început cu tacâmurile de plastic,
pentru că nimic nu e mai periculos decât un terorist cu o furculiţă
metalică, şi au ajuns să nu-ţi mai ofere nimic de mâncare, ca să nu te
mai plângi de tacâmurile din plastic.
— E destul de neplăcut, nu? Dar e vorba de un zbor scurt, aşa că
nu mă deranjează atât de mult. Abia apuc să deschid o carte şi mă
trezesc că am ajuns la New York.
— Aşa, de capul tău?
 — Misiunea de serviciu. Din când în când. De fapt, aş putea să
ajung chiar mai des, dacă aş avea motiv.
— Adică?
— În ultima vreme am refuzat, în câteva ocazii, deplasările, spuse
el evitându-i privirea. Pentru că, vezi tu... După orele de program, n-
aş şti ce să fac singur acolo. Altfel ar sta lucrurile, dacă aş cunoaşte
pe cineva în New York. Numai că nu cunosc pe nimeni.
— Mă cunoşti pe mine, zise ea.
— E drept, fu el de acord, de data asta căutându-i privirea. Aşa
este. Te ştiu pe tine, nu-i aşa?

În decursul anilor a citit mult despre incest. Nu era de părere că

interesul pentru subiect ar fi unul de natură vicioasă sau obsesivă. Ba
chiar i se părea patologică mai degrabă lipsa de interes.
Un caz despre care citise a marcat-o puternic. Era vorba despre un
bărbat care avea trei fiice şi care întreţinea relaţii sexuale cu două
dintre ele. Nu era un tip priceput, de genul Domnul Care Susură
Cuvinte Dulci Fiicei, aşa cum fusese tatăl ei, ci mai degrabă genul
Domnului Brutal şi Beţiv. Văduv fiind, le explicase celor două fete
că era de datoria lor să ia locul mamei dispărute. Ele simţiseră că era
anapoda, dar simţiseră, de asemenea, că era un lucru pe care trebuiau
să-l facă. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Şi, destul de previzibil, au fost traumatizate psihic de această
experienţă. Toate victimele incestului ajung, într-un fel sau altul,
traumatizate. Dar cea mai traumatizată dintre toate a fost cea de-a
treia soră, cea mai mică. Pentru că Tati nu o atinsese niciodată, şi-a
imaginat că este ceva în neregulă cu ea. Era urâtă? Nu era suficient
de feminină? Era ceva dezgustător la ea?
Dumnezeule, care era problema cu ea? De ce nu o dorea tatăl ei?

După ce terminară de mâncat, Doug sugeră să ia un coniac.

— Nu cred că vreau, răspunse ea. Nu beau atât de mult peste zi.
— Nici eu, de fapt. Dar cred că este o ocazie potrivită să
sărbătorim.
— Ai dreptate.
 — Vrei o cafea? Eu unul nu mă grăbesc deloc.
Ea acceptă, o idee excelentă. Au luat o cafea destul de bună, ca o
încheiere potrivită pentru o masă bună. Mai bună decât se putea
aştepta cineva să găsească prin împrejurimile oraşului.
Cum se făcea că ştia locul? Venea aici cu soţia? Se cam îndoia.
Adusese alte femei aici? Se îndoia şi de asta. Mai degrabă auzise
despre restaurant într-o conversaţie, la distribuitorul de apă: Aşa că
am dus-o la restaurantul ăla de broscari de pe Detroit Avenue, după
care am sărit în motelul de pe colţ şi vreau să-ţi spun că fata era pe
felie.
Ceva de genul ăsta.
— N-am chef să mă întorc la birou, spuse el. Ai apărut în viaţa
mea, după toţi anii ăştia, iar eu nu mă simt pregătit să mă părăseşti
din nou.
Tu ai fost cel care a plecat, gândi ea. Tocmai la Bowling Green.
Dar a răspuns:
— Am putea merge în cameră la mine, la hotel. Dar un hotel din
centru...
— Este un loc drăguţ peste drum, zise el.
— Adică?
— Un motel Holiday Inn, mai precis.
— Crezi că au vreo cameră liberă la ora asta?
Reuşi să pară şi stânjenit, şi mulţumit de el însuşi.
— De fapt, am făcut o rezervare, îi spuse.

De aniversarea ei de la optsprezece ani, când totul s-a schimbat, i-a

fost ruşine patru luni. Şi-a dat seama, fără să fie pe deplin conştientă
de asta, că lucrurile începuseră, de la o vreme, să se schimbe. Tatăl ei
o vizita în pat ceva mai rar, pretextând că este obosit după o zi la
serviciu, uneori spunându-i că are de lucru până târziu în noapte sau
alteori, pur şi simplu, fără să se obosească să-i ofere vreo explicaţie
oarecare.
Apoi, într-o zi, a invitat-o la o plimbare. Adesea, plimbările cu
maşina sfârşeau la vreun motel şi ea a crezut că asta avea de gând
tatăl ei să facă. Anticipând ce avea să urmeze, imediat ce el a dat
maşina cu spatele de pe alee, i-a pus mâna între picioare, masându-l
uşor, aşteptând să reacţioneze la fel.
I-a dat mâna la o parte.
S-a întrebat de ce, dar nu a spus nimic. Nici el nu a scos un cuvânt,
preţ de zece minute cât au mers cu maşina pe străzile din cartier.
Apoi, brusc, a cotit pe o alee care ducea la mall, a parcat maşina
alături de o sală de bowling şi i-a zis:
— Tu eşti micul meu soldat, nu-i aşa?
Ea a încuviinţat din cap.
— Şi asta vei fi mereu pentru mine. Dar acum trebuie să ne oprim.
Eşti o femeie în devenire, va trebui să fii în stare să-ţi ţii viaţa în
propriile mâini... Eu nu mai pot continua aşa...
Abia dacă îl auzea. Cuvintele lui treceau pe lângă ea precum apa
clipocind a unui râu şi ceea ce ajungea la ea nu erau cuvintele rostite
de el, ci înţelesul lor, ceea ce se ascundea sub ele: nu te mai doresc.
După ce el a tăcut şi după ce ea a aşteptat suficient cât să-şi dea
seama că nu va mai adăuga nimic, ştiind că tatăl ei aştepta un
răspuns, a rostit simplu: -OK.
— Ştii că te iubesc.
— Ştiu.
— Nu ai spus nimic, nimănui, nu-i?
— Aşa-i.
— Fireşte că nu ai spus nimic. Eşti o războinică, doar. Ştiam că pot
conta pe tine.
La întoarcere a întrebat-o dacă vrea o îngheţată. Ea a dat din cap că
nu şi el a condus în tăcere tot drumul spre casă.
Odată ajunşi, ea a coborât din maşină şi s-a dus în camera ei. S-a
întins pe pat, a luat o carte şi a început să o răsfoiască, fără să fie
atentă la ce citea. După câteva minute a renunţat să citească şi şi-a
fixat privirea într-un punct de pe perete în care tapetul era prost
aliniat. S-a surprins gândindu-se la Doug, primul ei prieten adevărat.
Nu-i povestise tatălui ei nimic despre Doug. Sigur, el ştia că-şi petrec
timpul împreună, dar îşi păstrase secretele intime pentru ea. De
asemenea, ea nu-i spusese lui Doug nimic din ce făcea cu tatăl ei.
Nici lui Doug şi nici altcuiva. Cele două relaţii erau, în mintea ei, ca
nişte lumi complet separate. Numai că acum, aceste două lumi aveau
ceva în comun. Amândouă se sfârşiseră. Familia lui Doug se mutase
în Ohio şi corespondenţa pe care o avea cu el era din ce în ce mai
rară. Iar tatăl ei nu mai voia să facă niciodată sex cu ea.
Urma să se petreacă ceva cu adevărat rău. Pur şi simplu ştia.

Câteva zile mai târziu, după ce a ieşit de la şcoală s-a dus acasă la
Rosemary, prietena ei. Rosemary, care locuia câteva străzi mai
încolo, pe Covington, avea trei fraţi şi două surori. De câte ori se
nimerea cineva pe la ei la ora cinei, era invitat să rămână la masă.
Aşa s-a întâmplat şi cu ea. A acceptat, recunoscătoare. Ar fi putut
pleca acasă, dar nu a vrut. Nici după câteva ore nu avea niciun chef
să se întoarcă.
— Aş vrea să rămân aici peste noapte, i-a spus ea lui Rosemary.
Părinţii mei se poartă ciudat. Stai oleacă, s-o întreb pe maică-mea.
Trebuia să sune acasă şi să ceară voie.
— Nu răspunde nimeni, i-a zis lui Rosemary. Poate că au ieşit în
oraş. Dacă vrei, plec.
— Nu pleci nicăieri, a intervenit mama lui Rosemary. Ai să suni
înainte de ora de culcare şi, dacă nici atunci nu va răspunde nimeni,
în cazul în care nimeni nu este acasă, înseamnă că nu-ţi vor simţi
lipsa, nu-i aşa?
În dormitor erau două paturi identice. Rosemary a adormit imediat
ce s-a băgat sub pătură. La câţiva metri distanţă, în celălalt pat, Kit se
gândea cum tatăl lui Rosemary intră în cameră şi cum se strecoară
lângă ea. Bineînţeles, nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Apoi a
adormit.
Dimineaţa următoare a plecat spre casă. Primul lucru pe care l-a
făcut, imediat ce a ajuns, a fost să sune la Rosemary. Vocea îi era
isterică. Mama prietenei ei a liniştit-o şi abia apoi a fost în stare să
sune la 911 şi să anunţe moartea părinţilor săi. La scurtă vreme a
apărut şi mama lui Rosemary şi imediat după aceea a venit şi poliţia.
Era destul de evident ce se petrecuse. Taică-său ei o ucisese pe
maică-sa, după care se sinucisese.
— Tu ai simţit că era ceva în neregulă, i-a spus mama lui
Rosemary. De-asta a fost atât de uşor să te conving să stai la cină şi
de-asta voiai să rămâi peste noapte la noi.
— S-au mai certat ei, dar de data asta a fost altfel. Nu a fost o
ceartă obişnuită. Dumnezeule, e vina mea, nu-i aşa? Ar fi trebuit să
fiu în stare să preîntâmpin asta. Or, eu nu am făcut decât să tac.
Toată lumea i-a explicat că gândurile ei sunt absurde.

După ce a părăsit noul apartament al lui Lucas, s-a întors în

apartamentul ei vechi şi mult mai puţin impunător. Şi-a pregătit o
cafea şi s-a aşezat la masa din bucătărie, pe care se aflau un laptop şi
câteva foi de hârtie. Pe una din coli înşiră în sens invers numerele de
la unu la cinci. În dreptul fiecărei cifre trecu câte un nume, complet
sau atât cât ştia din el. Sau o propoziţie relevantă. Lista începea cu
numărul 5 şi prima însemnare suna cam aşa:
Zicea că-l cheamă Sid. Ten bolnăvicios, cu strungăreaţă. L-am
cunoscut în Philadelphia, într-un bar de pe Race Street (?), am mers
la el la hotel, nu mai ştiu cum se numea. Când m-am trezit, dispăruse.
Hmm. Sid ar putea să fie greu de găsit. Nu ştia nici măcar de unde
să înceapă căutarea.
În coada listei, notiţele erau concise şi precise: Douglas Pratter.
Ultima adresă cunoscută: Bowling Green. Avocat? Căutare pe
Google?
Îşi deschise laptopul.

Camera închiriată la motelul Holiday Inn, de pe Detroit Avenue, se

afla la etajul trei, pe latura din spate. Cu draperiile trase şi cu uşa
încuiată, cu hainele aruncate în grabă pe jos şi cu aşternuturile date
de-o parte, i se păru, vreme de câteva minute, că este din nou la
cincisprezece ani, în pat cu primul ei prieten. Descoperi dulceaţa
familiară a sărutărilor sale, precum şi o grabă nerafinată şi la fel de
familiară în patima lui.
Numai că iluzia nu a durat. S-a transformat într-un futai la care
amândoi au dat dovadă de o pricepere demnă de toată lauda. De data
asta, el îi făcu un sex oral, lucru pe care nu-l făcuse niciodată pe
vremea când erau adolescenţi. Primul gând care îi trecu prin minte a
fost că Douglas se transfomase în propriul ei tată, pentru că tatăl ei
obişnuia să-i facă aşa ceva mai mereu.
Mai târziu, după o lungă tăcere, el îi spuse:
— N-ai idee de câte ori m-am tot întrebat...
— Cum ar fi să fim împreună din nou?
— Da, sigur, dar mai mult de atât. În primul rând m-am întrebat
cum mi-ar fi fost viaţa, dacă nu m-aş fi mutat. Ce s-ar fi întâmplat cu
noi, dacă am fi avut ocazia să lăsăm lucrurile să-şi urmeze făgaşul
firesc.
— Probabil am fi păţit ce păţesc majoritatea celor care se iubesc
încă din şcoală. Am fi rămas, pentru o vreme, împreună, după care
ne-am fi despărţit, fiecare pe drumul său.
— Poate.
— Poate că aş fi rămas însărcinată, iar tu te-ai fi căsătorit cu mine,
iar până acum am fi fost divorţaţi.
— Poate.
— Sau am fi rămas împreună, plictisiţi de moarte unul de celălalt,
iar tu, în clipa asta ai fi în vreun motel trăgându-i-o alteia.
— Dumnezeule, cum ai ajuns atât de cinică?
— Ai dreptate, mi-a scăpat. Ce zici de scenariul următor? Dacă
taică-tău nu ar fi plecat cu voi cu tot în Bowling Green, noi doi am fi
rămas împreună, iar sentimentele noastre ar fi evoluat de la pasiunea
hormonală adolescentină la acea dragoste profundă şi matură care ne
era predestinată. Tu ai fi mers la facultate şi, imediat ce aş fi terminat
liceul, aş fi mers şi eu. După ce ai fi absolvit Dreptul, eu aş fi obţinut
propria mea diplomă şi aş fi ajuns secretara ta, iar după aceea şefa de
cabinet a casei tale de avocatură. Până atunci ne-am fi căsătorit, am fi
avut un copil şi încă unul pe drum. Dragostea fiecăruia pentru celălalt
ar fi fost nezdruncinată şi am fi rămas la fel de pasionaţi pentru
totdeauna.
Se holbă la el:
— E mai bine aşa?
Expresia de pe faţa lui era greu de descifrat. Păru că vrea să spună
ceva, dar ea se întoarse spre el şi îşi lăsă mâna între picioarele lui.
Perspectiva unei noi partide de sex îi tăie elanul de a mai adăuga
ceva. Indiferent ce ar fi vrut să zică, se gândi ea, nu va şti niciodată.

— Cred că e mai bine să plec, spuse el coborând din pat şi

răscolind apoi prin maldărul de haine de pe scaun.
— Doug, îl atenţionă ea, n-ar trebui să faci mai întâi un duş?
— Iisuse, da, cred că e mai bine, nu?
Ştiuse în ce loc s-o invite pentru masa de prânz, îl dusese mintea să
rezerve din vreme o cameră, dar, în mod clar, nu se pricepea
îndeajuns, încât să înlăture urmele ei înainte de a se întoarce acasă, în
mijlocul căminului său. Aşa că, probabil, astfel de aventuri nu erau
lucruri obişnuite pentru el. A, de bună seamă că îşi mai încercase
norocul prin deplasările impuse de serviciu - de exemplu, în acele
călătorii atât-de-solitare la New York - numai că, în urma unei
asemenea esapade, nu era obligatoriu să meargă la duş, doar urma să
se întoarcă în camera de la hotel, şi nu alături de soţia care nu bănuia
nimic.
La rândul ei, începu să se îmbrace. Nu era nimeni care s-o aştepte,
prin urmare duşul putea fi amânat până ce ajungea la propriul hotel.
Se răzgândi cu îmbrăcatul, aşa că el o găsi tot goală după ce ieşi de la
duş cu un prosop înfăşurat în jurul taliei.
— Poftim, îi oferi ea un pahar cu apă. Bea.
— Ce e în pahar?
— Apă.
— Nu mi-e sete.
— Bea, da?
El dădu din umeri şi goli paharul. Apoi îşi luă chiloţii din maldărul
de haine şi se dezechilibră când încercă să-i tragă pe el. Îl luă de braţ
şi-l conduse spre pat. El se aşeză şi îi spuse că nu se simte prea bine.
Îi luă chiloţii şi îl obligă să se întindă pe pat, privindu-l cum se luptă
să rămână conştient.
Îi puse o pernă pe faţă şi se apăsă pe ea. Îl simţi cum încearcă să se
mişte sub ea şi îi urmări mâna cum se încleştează de aşternuturi şi
cum i se încordează muşchii picioarelor.
Apoi el nu a mai mişcat, dar ea a rămas peste el câteva minute. Un
tremur uşor, abia insinuat, îi străbătu fesele.
 Şi ce a fost asta, mă rog? Să fi fost orgasmul? Să fi fost spasmul
lui final? Greu de spus şi chiar ar avea vreo însemnătate?
Când s-a ridicat de pe el, ei bine, da, era mort. Nimic surprinzător
în asta. S-a îmbrăcat, a îndepărtat toate urmele prezenţei ei şi a
transferat toţi banii din portofelul lui în poşeta sa. Câteva sute de
dolari în hârtii de zece, plus o hârtie de o sută, pentru urgenţe, pitită
sub permisul auto. Ar fi putut s-o rateze, dar învăţase cu ani în urmă
că portofelul unui bărbat trebuie să beneficieze de o cercetare
temeinică. Nu banii erau scopul. Dar cum tipii respectivi nu mai
puteau să ia cu ei banii şi cum aceşti bani ar fi ajuns oricum undeva,
de ce să nu ajungă în poşeta ei? Corect?

Cum s-au petrecut lucrurile: în acea ultimă dimineaţă, la scurtă

vreme după ce a plecat spre şcoală, maică-sa s-a certat cu taică-său.
El a luat arma pe care o ţinea încuiată într-un sertar al biroului şi a
împuşcat-o pe maică-sa. Apoi s-a dus la birou, fără să spună nimic
nimănui, deşi un coleg a declarat mai târziu că i s-a părut că tatăl ei
părea tulburat. În jurul prânzului s-a întors acasă, unde trupul soţiei
zăcea nedescoperit. Arma era încă acolo (doar dacă nu o luase cu el
în orele dimineţii). Şi-a pus ţeava armei în gură şi şi-a zburat creierii.
Doar că nu aşa s-a întâmplat. Asta şi-a imaginat poliţia că s-a
petrecut. În realitate, s-a întâmplat că, desigur, ea şi-a împuşcat
mama, iar apoi a plecat la şcoală. Imediat ce s-a întors, şi-a sunat tatăl
pe telefonul mobil, chemându-l acasă pentru o urgenţă nespecificată.
El a pornit spre casă. Între timp ea ar fi vrut să renunţe la ce avea de
gând, dar cum ar fi putut să facă asta cu maică-sa moartă în camera
de alături? Aşa că l-a împuşcat şi pe el şi a aranjat probele
corespunzător. După aceea s-a dus la Rosemary.
Ti-ta ti-ta ti-ta.

Maşina lui Doug putea fi zărită de la fereastra camerei. Parcase în

spate şi urcaseră pe scările dosnice, fără să treacă pe la recepţie. Aşa
că nimeni nu o văzuse atunci şi nimeni n-a văzut-o nici apoi, în
vreme ce se îndrepta spre maşina lui. A descuiat portiera, s-a urcat la
volan şi a pornit spre centru.
 Ar fi preferat să lase maşina acolo, dar maşina ei închiriată fusese
lăsată la Crowne Piaza, aşa că trebuia să revină în centru. Nu putea să
stea la colţ şi să agaţe un taxi. Nu în Toledo. Şi nici nu dorea să
cheme prin telefon. Aşa că a condus cale de câteva intersecţii spre
parcarea unde îşi lăsase Honda închiriată. A tras Volvoul lui lângă un
parcometru şi a folosit la ştergerea amprentelor aceeaşi batistă pe
care el o folosise să-şi cureţe ochelarii.
Şi-a recuperat maşina şi s-a îndreptat spre motelul la care trăsese
când sosise în Toledo. La jumătatea drumului şi-a dat seama că nu
are niciun motiv să se ducă la motel. Îşi făcuse bagajele încă de
dimineaţă şi nu lăsase nici-o urmă a trecerii pe acolo. Nu anunţase la
recepţie că pleacă, fiindcă voia să-şi păstreze opţiunile deschise, aşa
că se putea duce acolo fără probleme. Dar la ce bun? Doar pentru un
duş?
Se adulmecă. Fără îndoială, un duş i-ar fi prins bine, dar nu era atât
de împuţită, încât lumea să fugă din calea ei. Şi, pe undeva, îi plăcea
să simtă urmele slabe ale mirosului lui ridicându-se de pe pielea ei.
În plus, cu cât ajungea mai repede la aeroport, cu atât mai repede
părăsea Toledo.

A reuşit să prindă zborul de la 4:18, spre Denver, cu escală la

Cincinnati. Mai stătuse în Denver o perioadă, până când se hotărâse
care va fi următoarea destinaţie.
Nu avea rezervare, nici măcar o destinaţie stabilită, a luat avionul
pentru că era acolo ca să fie luat. Bordul din avion rezervat celor care
mergeau la Cincinnati era pe jumătate gol, aşa că a beneficiat de un
întreg rând de scaune numai pentru ea. De la Cincinnati la Denver a
fost înghesuită în locul din mijloc, între o doamnă grasă, care părea
înţepenită de spaimă, probabil de zborul în sine, şi un domn care a tot
bătut ceva la laptop, invadându-i spaţiul cu coatele.
Nu a fost una dintre cele mai plăcute călătorii, dar nu a fost niciuna
insuportabilă. Şi-a închis ochii, lăsându-şi gândurile să zboare libere.

După înmormântarea părinţilor şi după rezolvarea documentelor

legate de proprietate, după ce a terminat clasa şi după ce şi-a luat
diploma, după ce o agenţie imobiliară i-a vândut casa şi după ce toate
taxele, comisioanele şi ipotecile au fost achitate şi a rămas cu câteva
mii de dolari în mână, a înghesuit într-o valiză a tatălui său tot ce i-a
căzut la îndemână şi şi-a luat bilete la un autobuz.
Nu s-a mai întors acolo niciodată. Şi, până la scurta, dar plăcuta
întâlnire cu Douglas Pratter, niciodată nu a mai fost Katherine
Tolliver.
În tramvaiul care o ducea spre zona bagajelor, un om de afaceri din
Wichita i-a zis cât de simplu era, înainte de ridicarea Aeroportului
Internaţional, să pleci sau să ajungi la Denver.
— Nu vreau să spun că Stapleton era mai grozav decât noul
aeroport, dar pe atunci erau curse ieftine şi rapide cu taxiul, de la
Brown Palace până la Stapleton. Nu ca aeroportul ăsta, în mijlocul
preriei.
Amuzant că menţionase Brown Palace. Fata i-a spus că era chiar
locul unde stătea. Fireşte, el s-a oferit să împartă taxiul cu ea, iar când
au ajuns la hotel şi ea a vrut să plătească jumătate de cursă, el nici nu
a vrut să audă.
— Firma plăteşte, i-a explicat el. Dar, dacă chiar vrei să-mi
mulţumeşti, ce-ar fi să laşi firma să te invite la cină?
Era ispititor, dar s-a scuzat, pretextând că mâncase zdravăn la
prânz şi că tot ce dorea era să doarmă.
— Dacă te răzgândeşti, sună-mă pe telefonul din cameră. Dacă nu
răspund, mă poţi găsi la bar.
Nu avea rezervare, dar a găsit o cameră liberă. S-a scufundat într-
un fotoliu, ţinând în mână un pahar cu apă de la robinet. Hotelul
Brown Palace avea o fântână care constituia un motiv de mândrie
prin calitatea apei, prin urmare, ar fi putut ea să nu bea din apa aceea?
— Bea, da? îi spusese lui Doug şi el se conformă. Era amuzant, în
mod obişnuit oamenii se execută întocmai cum li se cere.
— Cinci, îi spusese lui Lucas, cel care fusese atât de nerăbdător să
fie numărul şase. Numai că el reuşise să fie al şaselea doar câteva
minute, deoarece lista era compusă din bărbaţi care ar putea sta în
jurul unei mese, povestindu-şi unul altuia despre cum au avut-o, iar
ca să spună cineva poveşti despre ea, ar trebui să fie în viaţă. Aşa că
Lucas a ieşit din listă atunci când ea a ales un cuţit din bucătărie pe
care i l-a înfipt, printre coaste, direct în inimă. L-a tăiat de pe listă
fără ca măcar să-şi deschidă ochii.
După moartea părinţilor, până când nu a absolvit şcoala şi nu a
plecat de acasă pentru totdeauna, nu s-a mai culcat cu nimeni. După
aceea s-a angajat chelneriţă. Într-o seară, după orele de program,
patronul localului a invitat-o să bea ceva. A îmbătat-o şi i-a făcut
ceva ce se putea considera un viol. Nu şi-a amintit cu exactitate ce s-a
petrecut atunci, de aceea era dificil să spună cum decurseseră
lucrurile.
A doua zi, la serviciu, el i-a făcut cu ochiul şi a mângâiat-o pe
fund. Atunci, ceva s-a aprins în mintea ei. Târziu în noapte, după
orele de program, l-a făcut s-o ia la o plimbare. Au oprit maşina pe
terenul de golf şi acolo ea l-a luat prin suprindere şi i-a împrăştiat
creierii cu un levier.
Iată, s-a gândit ea. Acum este ca şi cum violul - dacă viol a fost sau
orice altceva, nu mai conta -, acum era ca şi cum niciodată nu se
întâmplase.
Cam după o săptămână, în alt oraş, a agăţat într-un bar, în mod
deliberat, un bărbat. A mers acasă la el, a făcut sex cu el, l-a omorât,
l-a jefuit şi a plecat. Aşa a prins formă tiparul acţiunilor ei viitoare.
În patru cazuri, acest tipar nu a fost respectat, iar acei patru bărbaţi
s-au alăturat lui Doug Pratter, pe listă. Doi dintre ei, Sid din
Philadelphia şi Peter de pe Wall Street, au scăpat pentru că băuse ea
prea mult. Sid era deja plecat atunci când ea s-a trezit. Peter, în
schimb, era acolo, cu chef de sex matinal. După aceea, cristalele de
otravă menite să ajungă cu o seară înainte în băutura lui le-a pus
direct în sticla de vodcă. A plecat de acolo, întrebându-se cine va bea
din sticlă. Peter? Viitoarea lui cucerire? Amândoi?
S-a gândit că va citi ceva în presă, mai devreme sau mai târziu, dar
dacă a apărut cumva vreun articol pe această temă, i-a scăpat atenţiei,
aşa că nu avea deloc idee dacă Peter merită un loc pe listă sau nu.
N-ar fi fost greu de aflat, iar dacă Peter ar fi ajuns din nou pe listă,
ei bine, s-ar fi putut descurca cumva cu el. Mult mai greu ar fi să dea
de urma lui Sid, fiindcă tot ce ştia despre el era numele mic, care
putea foarte bine să fie unul fals, o improvizaţie pentru ocazie. Îl
întâlnise în Philadelphia, era deja cazat într-un hotel, ceea ce însemna
că, probabil, nu era localnic, adică singurul loc în care putea să-l
caute era tocmai acolo unde el nu locuia.
Cunoştea numele şi prenumele celorlalţi bărbaţi din listă. Graham
Weider era din Chicago şi îl cunoscuse la New York. O scosese la
restaurant, apoi o dusese în patul lui. Apoi o expediase grăbit,
pretextând o întâlnire urgentă, dar stabiliseră să se vadă ceva mai
târziu. Doar că nu a mai apărut la întâlnire, iar cei de la hotel i-au
spus că deja plecase.
Aşa că bărbatul acela avusese noroc. După cum noroc a avut şi
Alan Reckson, dar într-un alt fel. Era caporal de infanterie şi
beneficia de o permisie înainte de a fi expediat în Irak. Nu era sigură
de motivele care au împiedicat-o să-i facă şi lui ce le făcuse celorlalţi
bărbaţi. Milă? Patriotism? Puţin probabil. Ceva mai târziu a decis:
pur şi simplu, pentru că era soldat! Ceea ce însemna că aveau ceva în
comun. Nu erau amândoi nişte luptători? Nu era ea micul soldat al lui
tăticu’?
Poate că a fost ucis în luptă. Presupunea că ar putea să afle. Iar
apoi se putea hotărî ce anume dorea să facă.
Totuşi, Graham Weider nu putea pretinde statutul de combatant
decât dacă l-ar fi considerat un războinic corporatist. Atâta vreme cât
numele lui nu putea să fie unic, nu putea fi niciunul de rând. De
asemenea, era aproape sigur că numele acesta era real, pentru că îl
ştiau şi cei de la recepţie. Graham Weider, din Chicago. Va fi destul
de uşor să dea de urma lui, atunci când se va ocupa de el.
Dintre toţi, Sid avea să fie adevărata provocare. Recapitula puţinul
pe care îl ştia despre el, gândindu-se că s-ar putea să se joace un pic
de-a detectivul. După care îşi oferi încă jumătate de pahar cu apă de
la Brown Palace, pe care o drese cu o sticluţă de Johnnie Walker de
la minibar. Se aşeză mai bine în fotoliu, cu paharul în mână, dând din
cap amuzată de comportamentul ei. Trăgea de timp, amânând duşul,
ca şi cum nu se îndura să arunce din ea urmele lăsate de Doug atunci
când făcuseră dragoste.
Era, totuşi, obosită şi, cu siguranţă, nu ar fi avut chef să se
trezească a doua zi încă purtându-i mirosul pe trup. Se dezbrăcă şi
zăbovi îndelung sub duş. La sfârşit, se aşeză pe marginea căzii şi
privi la apa care scurgea spre canalizare.
Patru, gândi ea. Vezi bine, cât ai zice peşte, va fi din nou fecioară.
 ...ŞI VOI, ARHANGHELI AI IERTĂRII

Tad Williams

Traducere din limba engleză:

Marian Truţă

Tad Williams a devenit o celebritate internaţională încă de la primul roman,

Tailchaser’s Song, iar calitatea deosebită a realizărilor sale, precum şi
devotamentul cititorilor l-au ţinut în fruntea topurilor realizate de New York
Times şi London Sunday Times. Dintre cărţile lui amintim The Dragonbone
Chair, Stone of Farewell, To Green Angel Tower, City of Golden Sbadow, River
of Blue Fire, Mountain of Black Glass, Sea of Silver Light, Calibans Hour, Child
of an Ancient City (împreună cu Nina Kiriki Hoffman), Tad Williams’
Mirrorworld: An Illustrated Novel, The War of the Flowers, Shadowmarch, plus
o culegere de două nuvele, una scrisă de Williams şi cealaltă de Raymond E.
Feist, The Wood Boy/The Burning Alan. Ca editor, a realizat o antologie
retrospectivă intitulată A Treasury of Fantasy. Ultimul său volum este
Shadowheart. Pe lângă romane, Williams scrie şi scenarii de benzi desenate, dar
şi scenarii pentru film şi televiziune. Este cofondatorul unei televiziuni
interactive. Locuieşte, împreună cu familia, în Woodsie, California.
 Sămânţa şopteşte, cântă, dăruieşte, învaţă. Cândva, un înţelept din
lumea de baştină, a spus: „Fiinţele umane îşi pot modifica vieţile
prin modificarea atitudinilor mentale”. Pentru un om devotat, totul e
posibil. Întregul univers ne este la îndemână.
Vizitaţi Orgasmium - deschis acum 24 de ore din 24. Acceptăm
cardurile Senior Credits. Orgasmium - Acolo unde TU îţi dai drumul
prima dată!
Temperatura corpului tău este normală. Nivelurile de stres sunt
normale, cu o tendinţă de creştere. Dacă tendinţa de creştere con-
tinuă, se recomandă să vezi un medic.
Sunt aproape vie! Şi sunt însoţitoarea ta perfectă - sunt portabilă
în întregime. Vreau să te iubesc. Încearcă-mă. Poţi să dai, la schimb,
personalitatea mea prietenilor tăi. Alătură-te distracţiei!
De acum sunt disponibile proprietăţi în formă de fagure. Con-
sultă-ţi nodul ambiental local. Case nou-nouţe, multi sau mono
familiale, rate mici prin credite guvernamentale!...
Conform indicatorilor Sackler, în acest moment preţurile la
bunurile de larg consum sunt în uşoară creştere, în ciuda unei pieţe
cu o evoluţie lentă. Primul-ministru va detalia planurile de
revigorare a economiei într-un discurs pe care Domnia Sa îl va
susţine în faţa Parlamentului.
Cândva, o femeie înţeleaptă de pe lumea de baştină, a spus: „Stai
cu faţa spre razele soarelui şi nu vei vedea umbra”.

Numele lui este Lamentation Kane şi este Gardian al Legământului

- un asasin sfânt. Stăpânii i-au plantat în cap o sămânţă a blasfemiei.
Acum, aceasta îl chinuie precum un păcat nerăscumpărat şi îi umple
craniul cu murmure murdare şi păgâne.
Chipurile tovarăşilor săi de călătorie din naveta de aterizare sunt
plictisite şi stupide. Oare cum reuşesc necredincioşii ăştia să trăiască
purtând în cap tot acest zumzet permanent? Cum pot ei supravieţui şi
cum pot rămâne întregi la minte având mereu, la marginea câmpului
vizual, necurmate anunţuri şi semnale de tot felul, reprezentând
pulsul brut şi grăbit al unei lumi revărsând şi gâlgâind informaţii?
E ca şi cum ai fi prins într-un roi de insecte, gândeşte Kane -
insecte făcând tot posibilul să imite existenţa umană, dar fără s-o
înţeleagă. Tânjeşte după unicul şi dulcele glas al Duhului, liniştitor
precum apa rece prelingându-se pe pielea arsă. Înainte, indiferent de
spaimele şi temerile misiunilor sale, glasul a fost mereu cu el,
alinându-l şi amintindu-i ţelul sfânt. Toată viaţa, Duhul fusese cu el.
Toată viaţa, până acum.
Smeriţi-vă, dar, sub mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru ca, la
vremea Lui, El să vă înalţe.
Cuvinte încântătoare şi blânde, ca ploaia de primăvară. Fiecare
cuvânt spus vreodată de Duh fusese preţios şi strălucitor ca argintul,
spre deosebire de această nesfârşită burniţă plină de mizerii care,
acum, îl inundă constant.
Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi
îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru,
diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să
înghită.
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Duhul i le-a spus, înainte
ca oamenii de ştiinţă ai armatei să reducă la tăcere Cuvântul
Domnului şi să-l înlocuiască cu flecăreala nesfârşită şi păgână a
necredincioasei lumi Arhimede.
L-au asigurat că, pentru binele întregii omeniri, Lamentation Kane
trebuie să păcătuiască din nou şi astfel, într-o bună zi, toţi oamenii
vor fi liberi să-L adore pe Dumnezeu. De altfel, după cum au
subliniat cei bătrâni, ce motiv avea să-i fie teamă? Dacă va reuşi şi va
scăpa de pe Arhimede, sămânţa păgână îi va fi scoasă din cap şi
Duhul îi va vorbi din nou prin gândurile sale. Dacă nu va scăpa cu
viaţă - ei bine, atunci Kane va auzi, la picioarele puternicului Său
tron, adevăratul glas al Domnului. Foarte bine, bunul şi credinciosul
meu slujitor...
Începem coborârea. Vă rugăm să vă întoarceţi în cuşete, îl anunţă
glasurile păgâne, direct în gând, arzându-l precum o urzică. Vă
mulţumim că aţi călătorit cu noi. Puneţi alimentele şi bagajele în
recipientele aferente şi asiguraţi-le. Acum este ultima ocazie de a
achiziţiona în regim duty-free, droguri şi alcool. Temperatura în
cabină este de douăzeci de grade Celsius. Ajustaţi-vă centurile de
siguranţă. Începem coborârea. Presiunea în cabină este stabilă.
Modulul de aterizare se va detaşa în douăzeci de secunde. Zece
secunde. Nouă secunde. Opt secunde...
Cuvintele vin fără încetare şi fiecare cuvânt păgân arde, ustură,
zgârie.
Cine are nevoie să ştie atât de multe despre nimic?

Era copil la una dintre cooperativele agricole creştine de pe

întinsele câmpii ale Legământului, atunci când fost adus la Noul
Ierusalim, pe post de candidat pentru unităţile de elită ale
Gardienilor. Când a văzut pentru prima dată turnurile albe şi turlele
aurite ale celui mai mare oraş de pe planetă, Kane a fost încredinţat
că Paradisul ar trebui să arate exact la fel. Acum, Hellas City,
capitala măreţului Arhimede şi fortăreaţa duşmanilor, creşte sub
privirile sale în vreme ce modulul coboară. Oraşul îi pare cu mult mai
mare decât orice îşi aduce el aminte despre Noul Ierusalim - o
întindere imensă, fără limite vizibile, un mozaic zimţat de structuri
complexe, albe, cenuşii sau verzi şi de parcuri ordonate, o dantelărie
de zgârie-nori din policeramică, cu siluetele graţios ondulate spre cer,
întocmai ca o pădure de alge marine.
Ordinul de mărime este uluitor. Pentru prima dată în viaţă, Kane
are un moment de îndoială - nu în ceea ce privea justeţea cauzei, ci în
siguranţa că va izbândi.
Dar îşi aduce aminte cuvintele Domnului către Iosua: Iată, dau în
mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, vitejii lui ostaşi...
Ai luat astăzi Fulgi de Frişcă? îi urlă printre gânduri o voce ca o
trâmbiţă. Îi doreşti! Ai nevoie de ei! Se găsesc la oricare magazin
alimentar. Fulgii de Frişcă fac frişca moale ca fulgul! Nu fi afurisită,
mami! Fă-mi rost şi mie de un FF - sau chiar de trei!
Diavolul stăpâneşte Regatul Pământului. Dar chiar şi de pe tronul
lui înalt, nu poate zări Cetatea Cerurilor. Era proverbul favorit al
profesorului său preferat.
Acum, cu tatuaje fosforescente subdermale în fiecare pachet!
Apasă-l pe piele şi vei începe să străluceşti!
Doamne Iisuse, apără-mă în acest loc întunecat şi ajută-mă să
împlinesc lucrarea ta încă o dată. Te slujesc pe Tine. Slujesc
Legământul, se roagă Kane.

Vocile nu încetează deloc, ci devin şi mai stridente după ce

modulul aterizează, iar călătorii sunt conduşi prin ecluze spre incinta
portului. Ţine minte, astăzi, calitatea aerului a scăzut la nivelul de
treizeci pe scara Teng Fuo, cei care vizitează pentru prima dată
Arhimede să meargă într-acolo, cei care pleacă să meargă dincolo.
Unde să stai, ce să spui, ce să pregăteşti. Restaurante, fluxuri de ştiri,
informaţii legate de serviciile de transport, cazări peste noapte, legea
imigraţiei, servicii de urgenţă, voci din ce în ce mai puternice şi mai
puternice şi mai puternice până ce lui Kane îi vine să urle. Cască
ochii la cetăţenii eleganţi de pe Arhimede, care se perindă prin
preajma sa şi îi urăşte pe toţi. Cum pot umbla, cum pot zâmbi, cum
pot vorbi unii cu alţii cu întreaga babilonie din capetele lor şi fără
Dumnezeu în inimi?
La stânga. Urmaţi săgeţile verzi. La stânga. Urmaţi săgeţile verzi.
Nici măcar nu sunt oameni, nu sunt decât imitaţii grosolane. Şi
varietatea de voci prin care sămânţa îl torturează! Ascuţite, grave,
rapide şi convingătoare, mai lente şi convingătoare, voci adulte, voci
de copii, cu accente de zeci de feluri, pe multe dintre ele nici măcar
nu le poate identifica şi abia de le înţelege. Binecuvântatul Duh era o
singură voce şi numai una, după care tânjeşte acum cu disperare.
Întotdeauna se gândise la Duh ca la o „ea”, deşi putea, la fel de bine,
să fie glasul calm şi blând al unui băiat. Nu are nici-o importanţă. Nu
este o problemă mai lipsită de delicateţe decât aceea care încearcă să
stabilească sexul îngerilor. Duhul fusese companionul, prietenul şi
sfătuitorul lui permanent şi inseparabil încă din copilărie. Dar, acum,
Kane are o sămânţă păgână în cap şi s-ar putea să nu mai audă glasul
ei niciodată.
Nicicând nu voi pleca de lângă tine şi niciodată nu te voi părăsi.
Asta i-a spus Duhul în noaptea când a fost botezat, noaptea în care i-a
vorbit prima dată. Avea şase ani pe atunci. Nicicând nu voi pleca de
lângă tine şi niciodată nu te voi părăsi.
Nu se poate gândi acum la asta. Fireşte, nu se va gândi la nimic
care ar putea să-i submineze curajul. În plus, exista o primejdie cu
mult mai mare: unele tipuri de gânduri, dacă erau suficient de
puternice, puteau declanşa E-gramele securităţii portuare, care puteau
decela anumite tipare care să-l dea de gol, mai ales dacă gândurile
acelea erau repetate constant.
Cândva, un înţelept de pe lumea de baştină a spus: „Omul este
măsura tuturor lucrurilor...” Oricum, sămânţa străină din capul lui are
grijă ca el să nu se gândească la nimic.
Te-ai gândit cumva să locuieşti în Holyoake Harborf întreabă o
altă voce, suprapunându-se peste cea de dinainte. La doar douăzeci
de minute de zona de afaceri, dar o oază de linişte şi confort.
„... a celor ce sunt, pentru că sunt şi a celor care nu sunt, pentru
că nu sunt”, sfârşeşte prima voce. Un alt tip înţelept a spus-o mai
direct: „Lumea are două categorii de oameni - oameni inteligenţi şi
fără religie şi oameni religioşi fără inteligenţă”.
În ciuda climei controlate, Kane aproape că tremură. Ascunde-ţi
gândurile, îşi reaminteşte. Îşi dă toată silinţa să se lase ameţit şi
prostit de pălăvrăgeala vocilor şi de puhoiul de chipuri care se
perindă pe lângă el.

Trece uşor prin mai multe puncte automate de control, apoi trece la
fel de uşor şi de primii gardieni umani, aşa cum a sperat şi cum şi-a
dorit - frăţia militară i-a pregătit temeinic camuflajul. Stă la coadă la
ultimul punct de control, când prinde o privire fugară din partea ei.
Cel puţin aşa crede,, că ea ar trebui să fie - o femeie scundă, cu pielea
măslinie, purtată de doi gardieni înarmaţi până în dinţi, care o ţin de
coate într-un simulacru de ajutor. Privirile li se intersectează pentru o
clipă. Cuvintele pe care l-au condiţionat să le uite îi revin în minte,
printre bolboroselile vocilor de pe Arhimede - Sora Martiră -, iar el
face tot posibilul să le estompeze cât poate de repede. Martir este
cuvântul care porneşte cel mai rapid E-gramele.
 Ultimul post de control este menit să fie şi cel mai dificil de trecut.
Gardianul, cu chipul ascuns în spatele sofisticatelor scanere optice,
pare să nu agreeze ultima escală a lui Kane. Înainte de a sosi pe
Arhimede, a fost pe Arjuna. Nu există convenţii de vreun fel între
Arjuna şi cele două lumi: Arhimede şi Legământ, dar amândouă
speră să ajungă la un acord cu aceasta. Şi nici nu este controlată în
vreun fel de niciuna dintre părţi. Funcţionarul scanează din nou
itinerarul lui Kane. „Îmi puteţi spune, cetăţene McNally, de ce v-aţi
oprit pe Arjuna?”
Kane îi recită o poveste din care rezultă că şi-a vizitat un văr care
lucrează în minele de acolo. Planeta este bogată în platină şi alte
minereuri. În acest moment, nici raţionaliştii de pe Arhimede şi nici
avramiţii de pe Legământ nu au vreun cap de pod pe Arjuna: cei mai
mulţi dintre locuitorii planetei sunt originari din subcontinentul
indian şi se simt confortabil tratând ambele părţi în mod egal, lucru
care provoacă un real disconfort atât pe Arhimede, cât şi pe
Legământ.
Funcţionarul nu pare satisfăcut pe deplin de explicaţia oferită de
Lamentation Kane şi începe să cerceteze mai atent personalitatea
falsă a acestuia. Kane se întreabă cât va mai dura până va începe
diversiunea. Mimează indiferenţa, privind în stânga şi în dreapta,
către celulele din sticlă incasabilă, înşirate în lungul peretelui opus,
până când găseşte celula în care femeia aceea oacheşă este interogată.
Să fie o musulmană? Să fie coptă? Sau poate ceva cu totul diferit - pe
Legământ se aflau inclusiv evrei aborigeni din Australia, o rămăşiţă a
Tribului Pierdut de pe lumea de baştină. Oricine şi orice ar fi, nu are
nici-o însemnătate. Era o soră întru Dumnezeu, care alesese în mod
voluntar să se sacrifice pentru siguranţa misiunii. A misiunii lui.
Pentru o clipă, femeia se întoarce către el şi privirile li se întâlnesc
din nou prin pereţii din sticlă. Are urme de coşuri pe obraji, şi totuşi
este drăguţă. Dar, pentru o asemenea îndatorire, surprinzător de
tânără. Oare cum o cheamă? Când se va întoarce - dacă se va întoarce
- va merge la Marele Tabernacol din Noul Ierusalim şi va aprinde o
lumânare pentru ea.
Ochi căprui. Pare tristă aşa cum se uită la el, înainte de a se
întoarce cu faţa spre anchetatorii ei. E posibil să fie tristă? Martirii
sunt cei mai privilegiaţi dintre toţi. Ea trebuie să ştie că, în curând, va
vedea chipul lui Dumnezeu. Cum să nu se bucure? Să-i fie oare
teamă de durerea pe care o va simţi atunci când va renunţa la trupul
ei pământesc?
În vreme ce gardianul din faţa sa pare a se holba în gol, citind
informaţiile care îi defilează în câmpul vizual, Lamentation Kane
deschide gura să spună ceva - să îndruge câteva cuvinte, aşa cum ar
face un cetăţean real, care se întoarce pe Arhimede după o lungă
perioadă petrecută în altă lume, aşa cum ar face un cetăţean cu nimic
vinovat, în afară de faptul că, poate, a vizionat câteva emisiuni
religioase pe Arjuna - când observă ceva cu coada ochiului. În
interiorul celulei din sticlă, tânăra femeie îşi înalţă braţele. Unul
dintre gardieni se ridică de la masă şi se împleticeşte înapoi, aproape
prăbuşindu-se. Celălalt gardian, cu mânile-i înmănuşate, încearcă s-o
împiedice, dar chipul său are expresia unui om care îşi vede propria
moarte. O clipă mai târziu, flăcări albăstrii pornesc din braţele femeii,
carbonizând mânecile rochiei largi, după care femeia dispare într-o
strălucire albă, de magneziu aprins.
Oamenii din jur zbiară şi se retrag din preajma cuştii de sticlă ai
cărei pereţi sunt acum acoperiţi cu o reţea fină de crăpături. Flacăra
arde şi pâlpâie, iar pereţii din sticlă se acoperă pe interior cu o crustă
întunecată, formată, după cum crede Kane, din grăsime umană arsă.
O explozie umană - nanobioţi termici - care a eşuat parţial. Asta va
fi concluzia lor. Fireşte, arhitecţii misiunii nu doriseră o explozie
reală. Urmăriseră crearea unei diversiuni.
Funcţionarul din faţa lui Kane polarizează fereastra în spatele
căreia se află şi-şi blochează cabina. Înainte de a da o mână de ajutor
la stingerea flăcărilor care degajau, în spaţiul sălii, un fum negru,
împinge documentele în mâna lui Kane şi îi face semn să treacă, după
care blochează accesul în punctul de control.
Şi, dacă ar fi doar călătorul inocent care se pretinde, Lamentation
Kane ar fi mai mult decât fericit să plece de acolo. Fumul este
cumplit şi poartă cu el mirosul dulceag al cărnii arse.
Care a fost expresia ultimă de pe chipul ei? Îi e greu să-şi
amintească altceva decât ochii aceia adânci şi întunecaţi. A văzut
oare şi urma unui mic surâs? Sau doar încearcă să se convingă singur
de asta? Şi, dacă expresia ei a fost una de teamă, ar fi ceva
surprinzător? Până şi sfinţii trebuie să fi simţit teamă atunci când au
fost arşi pe rug.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de
niciun râu...
Bine ai revenit pe Hellas, cetăţene McNally! vesteşte o voce în
capul său, după care toate celelalte glasuri dau năvală ca o hoardă, ca
un zumzet, ca o mâncărime insuportabilă.

Încearcă din răsputeri să nu se zgâiască prea insistent pe fereastră

în vreme ce taxiul se repede ca fulgerul prin peisajul urban. În ciuda
dorinţei lui, este impresionat de dimensiunea verticală a celui mai
important oraş de pe Arhimede. Una este să i se spună câte milioane
de oameni locuiesc în acel oraş şi să deducă faptul că Hellas este de
câteva ori mai mare decât Noul Ierusalim şi alta este să vadă
puhoaiele umane îngrămădindu-se pe trotuare şi prin aer. Populaţia
Legământului este, în majoritate, dispersată în mici aşezări rurale,
cum era aceea din care provenea Kane. Cooperative agricole care,
după cum i se explicase, îi ţin pe copiii Domnului aproape de
pământul care îi hrăneşte. Îi venea greu, uneori, să accepte că solul
roşcat pe care îşi petrecuse copilăria, lucrându-l şi cultivându-l, nu
era acelaşi pământ precum cel descris în Biblie. Odată chiar a între-
bat-o pe una dintre profesoare de ce Poporul Cărţii părăsise
Pământul, atâta vreme cât acesta fusese creat de Dumnezeu?
— Dumnezeu a făcut toate lumile să fie pământuri pentru copiii
Lui, i-a explicat femeia. La fel cum a creat toate întinderile de uscat
de pe vechiul Pământ, pe care le-a dat apoi diferitelor popoare să le
fie cămin. Dar El a păstrat cele mai bune ţinuturi, acolo unde curg
râuri de lapte şi de miere, pentru copiii lui Avraam. De aceea, atunci
când am părăsit Pământul, El ne-a dăruit nouă Legământul.
Gândindu-se la cuvintele acestea, simte cum îl inundă un amestec
de singurătate şi de pasiune. E adevărat că lucrul cel mai greu care se
poate face în dragoste este renunţarea la fiinţa iubită. Îi este atât de
dor de Legământ, încât nu se poate abţine să nu plângă. Ceea ce este
de mirare pentru un om aşa de experimentat ca el. Ostaşii Domnului
nu suspină, îşi spune cu asprime. Ci îi fac pe alţii să suspine. Ei
provoacă bocete duşmanilor Domnului. Bocete şi plânset.
Coboară din taxi la o oarecare depărtare de locuinţa conspirativă şi
străbate pe jos restul drumului. Face câteva ocoluri prin împrejurimi,
asigurându-se că nu este urmărit, după care intră într-un bloc de
apartamente, ia un lift, lent şi silenţios, şi urcă până la etajul
optsprezece, unde intră într-un apartament, folosind un cod de acces.
Interiorul arată ca oricare alt apartament conspirativ de pe celelalte
colonii. Dulapuri burduşite cu alimente şi cu provizii de
medicamente, sărac în mobilier, doar cu un pat, o măsuţă şi un scaun.
Fără alte mijloace de relaxare, simple halte pe drumul spre Ierihon.
E timpul să se schimbe.
Kane umple cada cu apă. Găseşte pachetele cu gheaţă chimică,
activează câteva şi le aruncă în cadă. Se duce apoi la bucătărie, unde
descoperă suplimentele de minerale şi substanţe chimice esenţiale.
Toarnă apă şi îşi pregăteşte o mixtură groasă şi amăruie, pe care o
bea în timp ce aşteaptă să se răcească apa din cadă. După ce
temperatura lichidului coboară suficient de mult, se dezbracă şi se
strecoară în cadă.
— Vezi bine, Kane, am atins punctul în care nu mai putem să
introducem pe furiş pe Arhimede nici măcar o mică armă de mână, ca
să nu mai vorbim de o armă adevărată. În plus, ei controlează
complet regimul armelor propriilor cetăţeni, astfel încât nu avem
nici-o şansă să obţinem una la faţa locului. Aşa că ne-am îndreptat în
altă direcţie. Am creat Gardienii - oamenii arme. Exact ceea ce eşti
tu, slăvit fie Domnul. Devenirea ta a început încă din copilărie. De
aceea, tu erai diferit de colegii tăi - mai iute, mai puternic şi mai
deştept. Numai că am ajuns la limita a ceea ce putem face cu
ingineria genetică şi cu antrenamentul. Trebuie să-ţi dăm tot ce ai
nevoie pentru a te transforma într-un adevărat instrument al justiţiei
divine. Fie ca El să binecuvânteze aceasta şi toate strădaniile noastre
în numele Lui. Amin.
— Amin, i-a spus Duhul în gând. Acum vei adormi.
 — Amin, a zis Lamentation Kane.
Apoi i-au făcut prima injecţie.
Când s-a trezit era tot o inflamaţie dureroasă. Dar nici pe departe
atât de dureroasă ca atunci când şi-a activat pentru prima dată
nanobioţii sau „stigmatele”, cum le plăcea oamenilor de ştiinţă să le
spună. Când stigmatele începeau să lucreze, era ca şi cum ar avea
arsuri de soare şi pe piele, şi sub piele, ca şi cum ar fi fost lovit cu o
matracă pentru cel puţin o oră, era ca şi cum ar fi zăcut pe pământ în
vreme ce peste el ar fi mărşăluit un pluton de Războinici Divini, bine
făcuţi şi complet echipaţi.
Altfel spus, durea.
Acum, în casa conspirativă, închide ochii, opreşte cât poate de
mult bolboroseala sămânţei de pe Arhimede şi dă drumul la stigmate
să lucreze.
Îi e mai uşor ca de obicei, cu siguranţă mult mai uşor decât fusese
prima dată, atunci când, din lipsă de experienţă, aproape că şi-a rupt
muşchii din tendoane şi aproape că şi-a smuls carnea de pe oase. Nu
îşi contractă muşchii pur şi simplu, ci se gândeşte unde şi care sunt
muşchii care se vor contracta, apoi se gândeşte cum ar începe să-şi
mişte musculatura, dacă ar avea de gând s-o facă. Odată cu acest
prim gând apare micul zvâcnet al celulelor, descâlcindu-se din
ghemele lor de carne, împletindu-se în configuraţii noi, mult mai
folositoare, încet, precum o plantă care se întinde către soare. Chiar şi
cu toată această fineţe, temperatura corpului îi creşte, iar în muşchi
are crampe şi spasme. Dar nu ca prima dată. Atunci fusese ca şi cum
se născuse - ba nu, ca şi cum fusese judecat şi găsit vinovat, ca şi
când însăşi carnea trupului său pământesc încerca să se elibereze
sfâşiindu-se, ca şi cum diavolul îi ţintuia încheieturile cu furci de fier
înroşit în foc. Agonie.
Simţise oare ceva similar sora martiră atunci când se săvârşise?
Era oare vreo cale prin care să se poată deschide o uşă în casa lui
Dumnezeu fără acea cumplită, dar sfântă durere? Avea ochii căprui.
Se gândeşte că ochii îi erau trişti. Fusese înspăimântată? De ce ar fi
vrut Iisus ca ea să fie speriată, atâta vreme cât şi el strigase de pe
cruce?
 Te laud, Doamne, spune Kane durerii. Acesta este felul Tău prin
care îmi aduci aminte să te iau în seamă. Sunt robul Tău şi sunt
mândru să-ţi port armura sfântă.

În cel mai bun caz, are nevoie de cel puţin două ore să ducă la
capăt schimbarea. În seara aceasta, cu oboseala drumului şi a
aterizării, dublată de ciudata tulburare pe care martiriul femeii o
provocase gândurilor sale, îi ia mai mult de trei ore.
Kane iese din cadă tremurând şi cu pielea alb-albăstrie de frig,
căldura generată de schimbare fiind în cea mai mare parte disipată.
Înainte de a se înfăşură într-un prosop, studiază în oglindă rezultatele
efortului său. Diferenţele sunt greu de observat, exceptând o lărgire
vizibilă a cuştii toracice. Îşi trece mulţumit degetele peste abdomenul
dur ca o carapace şi peste membrana cartilaginoasă care îi protejează
traheea. Ingroşarea pe care o simte pe sub piele nu va opri gloanţele
de mare viteză trase din apropiere, dar ar trebui să preia o parte din
energia proiectilelor azvârlite de la o oarecare distanţă. Ar putea,
aşadar, să încaseze un glonţ sau două şi, cu toate astea, să fie în stare
să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. O ţesătură de cartilaje elastice îi
întăreşte gleznele şi încheieturile. Musculatura îi este mai dezvoltată,
plămânii funcţionează mult mai bine, la fel şi circulaţia sângelui. Este
un Gardian şi, cu fiecare mişcare pe care o face, poate simţi
modificările divine care i-au fost dăruite. Sub aparenţa normală este
puternic precum Goliat şi suplu ca un şarpe.
De bună seamă, este şi flămând. Dulapurile sunt pline cu doze de
suplimente nutritive energizante. Umple un vas cu apă şi cu gheaţă,
adaugă prafurile dintr-o doză, le amesteca şi dă pe gât întregul
conţinut. Repetă operaţiunea de încă cinci ori până să se simtă sătul.
Kane se aşează pe pat, sprijinindu-se de tăblie - lucrurile încă nu s-
au liniştit în interiorul trupului său -, apoi aprinde televizorul care
acoperă în întregime peretele din faţa lui. Imagini prind viaţă şi
sămânţa din capul său prinde glas. Îşi croieşte drum printre canalele
de sport, de modă sau de filme, prin toată păsăreasca aceea lipsită de
orice însemnătate cu care aceste creaturi îşi umplu orele pustii.
Descoperă un canal de ştiri. Pentru că se află pe Arhimede, inima
raţionalismului păgân, până şi ştirile sunt alterate cu tot felul de
mizerii, bârfe şi desfrânări. În cele din urmă, în tot acel conţinut
insultător, reuşeşte să descopere o ştire despre evenimentul din port,
eveniment descris de autorităţile din New Hellas ca fiind un atentat
terorist eşuat. Pe ecran apare o fotografie cu sora martiră - luată din
documentele ei de călătorie, fireşte - şi revederea acelui chip îi pro-
voacă un şoc, ca şi cum stigmatele care i-au ajustat trupul au pornit
brusc o ultimă transformare.
Nefise Erim era numele ei. Aproape sigur, nu era numele real,
după cum nici Keenan McNally nu era numele lui real.
Paria este numele ei adevărat. Dispreţuita - şi acesta putea fi
numele ei, ca şi al lui, de altfel. Dispreţuită de necredincioşi,
dispreţuită de arogantele şi perfidele făpturi care, asemenea
torţionarilor antici ai lui Hristos, se tem într-atât de Cuvântul
Domnului, încât încearcă să-L alunge din viaţa lor şi de pe întreaga
planetă! Kane ştie că atâta vreme cât sistemul Legământului va
supravieţui, Dumnezeu îşi va folosi puternica sabie, iar necredincioşii
vor cunoaşte adevarata frică.
Te rog, Doamne, îngăduie să te slujesc cu temeinicie. Dă-ne nouă
victoria asupra duşmanilor. Ajută-ne să-i pedepsim pe cei care se vor
lepăda de Tine.
Şi chiar în vreme ce îşi înalţă tăcuta rugă, vede chipul ei pe ecran.
Nu chipul surorii lui în martiriu, nu ochii aceia mari şi adânci, nu
pielea aceea întunecată. Nu, este ea - amanta satanei, Keeta Januari,
prim-ministru al planetei Arhimede.
Ţinta lui.
Nu poate să nu bage de seamă că şi Januari are, la rându-i, pielea
mai degrabă smeadă. Fireşte că o mai văzuse şi înainte, de zeci şi
zeci de ori. Dar acum este pentru prima dată când remarcă tenul ei
întunecat, mai întunecat decât ar fi putut fi din pricina bronzării. Un
indiciu care îi spune că dincolo de ascendenţa scandinavă, evidentă în
structura oaselor ei, se mai găseşte şi altceva. Este ca şi cum Nefise,
sora lui întru martiriu, inundase cumva totul, chiar şi pe Januari. Sau,
cumva, femeia moartă se strecurase în gândurile lui atât de adânc,
încât el o vedea acum pretutindeni?
 Poţi să mănânci tot ce vezi! Aproape că se obişnuise să ignore
trăncăneala dezgustătoare din capul său, dar, uneori, aceasta ajungea
până la el, risipindu-i gândurile.
Barnstorm Buffet! Nu ne pasă dacă va trebui să fi dat de-a dura pe
uşă când pleci - ai să vezi că merită toţi banii!
Nu contează ce vede sau ce crede că vede în prim-ministru. O
nuanţă mai deschisă sau mai închisă nu înseamnă nimic. Dacă
lucrarea diavolului printre toate stelele ar avea un chip, acesta ar fi
chipul plăcut şi rasat al lui Keeta Januari, conducătoarea
raţionaliştilor. Şi, dacă Dumnezeu ar dori să moară cineva, ea ar fi
acea persoană.

Nu va fi prima. Kane trimisese deja la judecată optsprezece

suflete. Unsprezece dintre cei ucişi fuseseră spioni păgâni sau
agitatori de pe Legământ. Unul dintre aceştia fusese liderul cultului
criptoraţionaliştilor semilunii - asasinarea lui fusese, după cum a aflat
Kane mai târziu, o favoare făcută partenerilor islamici din coaliţia de
guvernare de pe Legământ. Politică. Nu avusese nici-o implicare
emoţională în chestiunea respectivă, deşi dr. Hamoud fusese un
sceptic şi un mincinos care corupsese musulmani. Era vorba doar
de... politică.
Cinci fuseseră agenţi infiltraţi printre Războinicii Divini, armata
populară de pe Legământ. Cei mai mulţi dintre ei se aşteptaseră să fie
descoperiţi şi câţiva dintre ei au depus o rezistenţă disperată.
Ultimii doi au fost un politician de pe Arjuna împreună cu soţia sa,
care erau simpatizanţi de marcă ai raţionaliştilor. La ordinul
stăpânilor săi, Kane a făcut ca totul să arate ca un jaf care a degenerat
în crimă, în loc de un asasinat la comandă, încă nu era vremea ca
mâna lui Dumnezeu să apară în mod vădit pe Arjuna. Cu toate
acestea, pe reţelele de informaţii de pe Arjuna a circulat o serie de
zvonuri şi de acuzaţii. Dăduseră şi un nume asasinului necunoscut:
îngerul Morţii.
Dr. Prishrahan şi soţia sa opuseseră rezistenţă. Niciunul dintre ei
nu dorea să moară. Kane i-a lăsat să-i reziste, cu toate că îi putea
termina într-o clipă. Urmele luptei au dat mai multă greutate
înscenării de jaf. Lui nu i-a plăcut joaca aceasta. Şi, de bună seamă,
nici celor doi.
Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împo-
triva potrivnicilor Săi, i-a reamintit Duhul după ce a terminat cu
Prishrahan şi cu soţia acestuia. A înţeles, datoria lui nu era să judece.
El nu este unul din turmă, ci este mai aproape de lupii pe care îi
distruge. Lamentation Kane este călăul Domnului.
Iese pe balcon, deasupra canionului de blocuri presărate cu ferestre
luminate, mii şi mii de pătrate de lumină. Imensitatea locului are
darul de a-l descuraja un pic. E ciudat gândul că în spatele uneia
dintre ferestrele luminate, pierdute într-o revărsare de scâteieri
nocturne, se pune la cale un plan care va zgudui din temelii această
lume enormă.
Îi vine greu să-şi amintească, aşa cum ar fi vrut, rugăciunile. În
mod obişnuit, Duhul este mereu prezent cu vorbele potrivite, chiar
înainte ca el să se simtă singur. Nu te voi lăsa nemângâiat: voi fi cu
tine.
El nu se simte mângâiat. Este singur.
Cauţi dragostea? îi murmură vocea din gând, răguşită şi senzuală.
O serie de coordonate strălucitoare pâlpâie la limita câmpului său
vizual. Eu te caut pe tine... şi mă poţi avea aproape pe nimic.
Strânge puternic din pleoape, ascunzându-şi vederii imensitatea
oraşului păgân.
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu
sunt Dumnezeul tău.

Merge în recunoaştere la locul în care prim-ministrul îşi va ţine

discursul. Nu se apropie prea mult. Se întrezăreşte dincolo de o reţea
de linii luminoase un dreptunghi vast în mijlocul pieţei centrale din
Hellas City. Nu zăboveşte.
În vreme ce alunecă prin mulţime, îi vine greu să nu se uite la
oamenii din jur ca şi cum deja şi-ar fi îndeplinit misiunea. Ce ar
gândi, dacă ar şti cine este? S-ar da oare înapoi din faţa mâniei lui
Dumnezeu? Sau un act de putere divină şi de pietate le-ar putea vorbi
dincolo de spaime?
 Strălucesc cu lumina lui Dumnezeu, doreşte el să le spună. L-am
lăsat pe Dumnezeu să mă facă unealta Lui - sunt plin de slavă! Dar,
fireşte, nu spune nimic, doar merge tăcut prin mulţime, cu inima-i
tăcută şi bătând înăbuşit.
Kane ia masa într-un restaurant. Mâncarea este atât de con-
dimentată, încât aproape că nu mai are niciun gust. Tânjeşte după
mâncarea simplă, de la ferma unde crescuse. Chiar şi mana militară
este mai bună decât ce mănâncă el acum. Clienţii restaurantului
sporovăiesc şi râd exact la fel ca seminţele din capetele lor, de parcă
acestea i-au programat pe oameni să turuie ca nişte mori stricate toate
obscenităţile, şi nu invers. Cum îşi ascund aceşti oameni întreaga
goliciune a sufletului cu distracţii, cu strălucire şi cu zgomot!
Merge într-un loc unde femeile dansează. E straniu să le privească,
pentru că ele zâmbesc tot timpul şi toate sunt frumoase şi goale, ca
într-un vis întunecat. Femeile îi par lui Kane nişte suflete blestemate,
condamnate pentru eternitate să mimeze comedia goală a farmecului
şi a dragostei. Nu şi-o poate scoate din minte pe martira Nefise Erim.
În cele din urmă alege una dintre femei - nu prea seamănă cu sora
martiră, dar e mai oacheşă decât celelalte - şi o lasă să-l conducă în
camera ei, în spatele locului în care dansase. Ea simte ţesuturile
întărite de sub pielea lui şi îi spune că e foarte musculos. El se goleşte
în trupul femeii şi, în cele din urmă, ea îl întreabă de ce plânge. Îi
răspunde că se înşală. Când îl întreabă a doua oară, o plesneşte. Deşi
îşi diminuase forţa, lovitura o azvârle jos din pat. Undeva, un contor
adaugă o suprataxă la nota de plată.
Îi dă drumul să se întoarcă la munca ei. E o inocentă care toată
viaţa a ascultat glasurile din capul ei, fără să cunoască nimic altceva.
Nu era deloc de mirare că dansează ca un obiect blestemat.
Iarăşi pe stradă, Kane se simte murdar şi pângărit, dar fapta sa
măreaţă va şterge pata aceasta, aşa cum se întâmpla mereu. Este un
Gardian al Legământului şi în curând se va căli în focul sfânt.

Stăpânii lui doreau ca atentatul să aibă loc în timp ce mulţimea se

aduna să asiste la discursul prim-ministrului. Întrebarea care se punea
era extrem de simplă: înainte de discurs sau imediat după? Iniţial s-a
gândit să acţioneze imediat după sosirea oficialului, după ce aceasta
coboară din maşină şi se îndreaptă spre coridorul care dă în sala
mare. Aşa părea cel mai sigur. După discurs, putea fi mai complicat
din pricina gărzilor de corp deja desfăşurate, plus personalul de
securitate al sălii. Totuşi, din ce se gândea mai mult, era tot mai
convins că atentatul trebuia făcut în interiorul sălii. Pe lângă cele
câteva mii de oameni adunaţi să asiste la discurs, alte milioane de
oameni vor vedea atentatul pe ecranele uriaşe care înconjurau
clădirea. Dacă va lovi rapid, fapta sa va face înconjurul acestei lumi -
şi nu numai.
Cu siguranţă că Dumnezeu doreşte să procedeze aşa. Cu siguranţă
că El doreşte ca necredincioasa să fie anihilată în văzul tuturor.
Kane nu are nici timp, nici resurse pentru a falsifica un permis de
acces în clădire - participanţii vor fi verificaţi şi răsverificaţi şi îşi vor
ocupa locurile cu mult înainte de sosirea prim-ministrului. Ceea ce
înseamnă că singurii cărora li se va permite accesul fără a fi supuşi
scanării atente vor fi chiar prim-ministrul şi suita sa. Ar fi o
posibilitate, dar va avea nevoie de ajutor.
Contactarea agenţilor Legământului rezidenţi pe Arhimede este, de
regulă, de rău augur - asta înseamnă că lucrurile nu decurg conform
planului iniţial -, dar Kane ştie că într-o misiune de asemenea
importanţă nu-şi poate permite să fie superstiţios.
Lasă un semn în locul stabilit. După asfinţit, este vizitat la casa
conspirativă de doi agenţi. Deschide uşa şi vede doi bărbaţi, un tip
tânăr, însoţit de un bărbat ceva mai în vârstă, amândoi dezarmant de
obişnuiţi ca aspect. Genul de oameni care vin să-ţi remorcheze
maşina în pană sau să-ţi tămâieze casa. Bărbatul de vârstă mijlocie se
prezintă ca fiind Heinrich Sartorius, iar pe colegul său îl numeşte,
simplu, Cari. Sartorius îi face semn lui Kane să nu scoată niciun
cuvânt, în vreme ce Cari mătură camera cu un mic obiect de mărimea
unei periuţe de dinţi.
— Curat, anunţă tânărul.
Este ciolănos şi urât, dar are o anumită graţie în mişcări, mai ales
atunci când îşi foloseşte mâinile.
— Slavă Domnului! spune Sartorius. Şi tu, frate, fii binecuvântat.
Cum putem să te ajutăm să împlineşti lucrarea lui Hristos?
— Tu eşti cel de pe Arjuna? întreabă Cari.
— Taci, băiete, intervine Sartorius. Asta-i o chestiune gravă,
adaugă şi se întoarce spre Kane. E un flăcău de ispravă. Doar că...
pentru comunitatea noastră a însemnat foarte mult ce s-a întâmplat pe
Arjuna.
Kane ignoră întrebarea tânărului.
— Vreau să ştiu cum sunt îmbrăcaţi membrii echipei care asigură
securitatea prim-ministrului. În amănunt. Şi mai am nevoie de un
plan al sălii. Mă interesează, mai ales, amplasarea conductelor de apă
şi a tuburilor de aer condiţionat.
Bărbatul mai în vârstă se încruntă.
— Vor verifica pe toată lumea, nu-i aşa?
— Desigur. Poţi să faci rost, fără să atragi atenţia, de informaţiile
cerute?
— Fireşte, confirmă Sartorius. Cari se va ocupa de asta imediat. E
un meseriaş. Nu-i aşa, băiete? Să ştii că nu suntem retardaţi, continuă
acesta întorcându-se spre Kane. Necredincioşii spun tot timpul că am
fi reduşi mintal, dar Cari, aici de faţă, a fost printre cei mai buni din
clasa lui la matematică. Diferenţa este că noi l-am păstrat pe Iisus în
inimile noastre, în vreme ce restul lumii L-a abandonat.
— Slăvit fie Iisus! completează Cari, lucrând deja la terminalul de
pe unul din pereţii casei conspirative.
Imaginile aleargă atât de iute pe ecran, încât până şi vederea
îmbunătăţită a lui Kane abia de le poate urmări.
— Da, slavă Lui, aprobă Kane dând din cap, ca şi cum conversaţia
lor de până atunci fusese o lungă şi pe alocuri aprinsă dezbatere
despre cum e cel mai bine să i te adresezi lui Iisus.
Începe să simtă iarăşi dureri în încheieturi, lucru care înseamnă, de
obicei, că are din nou nevoie de proteine. Se îndreaptă spre bucătărie
să-şi pregătească încă o mixtură nutritivă.
— Vă pot trata cu ceva? îi întreabă el pe cei doi.
— Nu, mulţumim, i se răspunde. Suntem fericiţi să putem împlini
lucrarea Domnului.
 Fac prea mult zgomot, consideră Kane. Nu că majoritatea
oamenilor i-ar auzi, dar Kane nu face parte din „majoritatea
oamenilor”.
Eu sunt sabia Domnului, îşi spune tăcut. Abia îşi aude gândurile
printre murmurele izvorâte din sămânţa de pe Arhimede, care, deşi
este dată pe încet, revarsă în continuare informaţii meteo, ştiri, citate
din filosofie şi multe alte fleacuri, ca un nebun la un colţ de stradă.
Sub locul în care Kane stă ascuns, trei membri ai echipei de
securitate comunică între ei prin semne din mână, în vreme ce
investighează locul pe unde a pătruns el în clădire. Urmele lăsate
deliberat sugerează încercarea eşuată a cuiva care a dorit să pătrundă
în sală prin conducta de aer.
Gărzile par să ajungă la concluzia dorită: după o sarabandă de
semnale din mână şi după ce primesc confirmarea de la celelalte
echipe că totul este în ordine, cei trei pornesc înapoi, călare pe
conducta înclinată. Curgerea aerului face ca mişcările lor să fie
nesigure. Lanternele fixate pe cap proiectează spoturi luminoase
aleatorii pe pereţi. Kane aşteaptă tăcut, agăţat ca un păianjen, în
umbra tavanului înalt, acolo unde conducta masivă de aer face un cot
în jurul unuia dintre stâlpii de susţinere ai clădirii. Aşteaptă până
când cei trei trec pe sub el apoi, neauzit, sare pe conductă, în spatele
lor. Cu o lovitură sfărâmă laringele ultimului dintre ei şi, cu corpul
inert pe umeri, se caţără înapoi pe ziduri, până la un hamac din pânză,
pregătit din vreme. În câteva secunde despoaie cadavrul de haine,
rugându-se ca lipsa gardianului să nu fi fost remarcată de ceilalţi doi.
Se îmbracă rapid în costumul celui ucis şi îşi dă drumul spre sol chiar
în momentul în care al doilea gardian îşi dă seama că în spatele lui nu
mai este nimeni. Kane observă prin apărătoarea transparentă a căştii
cum buzele acestuia se mişcă. Ştie că gardianul încearcă să comunice
cu el prin intermediul sămânţei. Impostura sa va fi dată în vileag.
Oare se poate preface că sistemul propriu de comunicaţii nu îi
funcţionază? Ar ţine, dacă gărzile ar fi lipsite de experienţă. Dar, cum
ei lucrează pentru prim-ministru, lucrurile stau altminteri. Kane are
doar o secundă până când toţi ceilalţi din clădire vor fi avertizaţi.
Păşeşte înainte, făcând tot felul de semne fără sens cu mâna.
Gardianul îl priveşte cu ochii larg deschişi: nu recunoaşte nici
semnele lui Kane şi nici chipul străin din spatele apărătorii de la
cască. Kane izbeşte gâtul bărbatului cu ambele mâini exact în
momentul în care acesta încearcă să-şi scoată arma. Apoi face un salt
spre ultimul gardian, chiar în clipa în care se întoarce spre el.
Ultimul gardian se dovedeşte a fi o femeie. Şi încă foarte rapidă. În
momentul în care Kane o ucide, ea scosese deja arma din teaca de la
şold.

Ştie că are la dispoziţie doar câteva clipe: gărzile sunt verificate

periodic prin radio de către liderul lor. Ţâşneşte spre puţul lateral care
ar trebui să-l ducă în zona de deasupra tavanului holului principal.
Femei lider. Femei soldat. Femei dansând goale în public. Există
vreun lucru pe care nu l-ar face cei de pe Arhimede ca să le
pervertească pe fiicele Evei sau ca să le împingă pe toate la desfrâu,
precum au făcut babilonienii cu femeile lor?
Zona de deasupra tavanului este înţesată de tehnicieni şi de gărzi
înarmate până în dinţi. Sunt pe puţin zece oameni înarmaţi. Cei mai
mulţi sunt lunetişti, supraveghind mulţimea de dedesubt prin lunetele
instalate pe armele lor. Ceea ce reprezintă un noroc pentru Kane.
Unii dintre puşcaşi ar putea nici să nu-l vadă în vreme ce el coboară.
Doi dintre oamenii înarmaţi se întorc spre el, cerându-i să se
identifice. Kane îşi ridică braţele şi se apropie de ei, clătinând din cap
şi arătând spre cască. Apoi face un salt înainte, rugându-se ca
gardienii să nu priceapă cât de repede se poate mişca. Străbate cei
douăzeci de metri care îl despart de gărzi într-o secundă. Pentru a-i
zăpăci şi mai mult, nu îi atacă, ci pur şi simplu plonjează printre ei.
Ajunge la margine şi se aruncă în gol, răsucindu-se în aer, astfel încât
să reducă riscul de a fi lovit de vreun glonţ. Cu toate astea, simte cum
un proiectil de mare viteză îl loveşte într-un picior. Din fericire,
glonţul este mult încetinit de costumul de gardian pe care îl poartă şi,
mai ales, de carnea sa întărită.
Aterizează atât de tare, încât casca îi sare de pe cap. Din mulţime
se ridică primele strigăte de surpriză, dar Kane abia dacă le aude.
Şocul căderii este preluat de cartilajele modificate ale gleznelor,
genunchilor şi mâinilor. E dureros, dar suportabil. Inima îi bate atât
de rapid, încât pare că zumzăie. Trăieşte atât de accelerat, încât
sunetele scoase de mulţime par complet inumane: geamătul profund
al unui gheţar care se dislocă sau frecarea a două plăci tectonice în
adâncul unui munte. Alte două gloanţe muşcă din podea lângă el,
aşchii de beton şi fragmente de mochetă se rotesc încet în aer şi
plutesc precum cenuşa. Femeia de la tribună se întoarce lent spre el,
ca şi cum s-ar mişca prin melasă. Este ea, Keeta Januari, Târfa
Babilonului. În vreme ce se îndreaptă spre ea, poate vedea cum i se
mişcă fiecare muşchi de pe faţă - sprâncenele arcuite în sus, fruntea
încreţindu-se, surpriză... dar deloc teamă.
Cum este posibil?
Kane sare spre ea, curbându-şi degetele de la mâini ca într-un
cleşte menit s-o ucidă. Mai are o fracţiune de secundă până să ajungă
la ea, în vreme ce gloanţe lovesc de sus şi din lateral. Timpul este
suspendat, desprins de istoria evenimentelor. Mâna lui Dumnezeu. El
este mâna lui Dumnezeu şi aşa trebuie să fie în prezenţa lui
Dumnezeu. Un nesfârşit şi strălucitor ACUM...
Apoi, durerea explodează în el, îi aprinde nervii şi totul devine
brusc şi irevocabil negru.

Lamentation Kane se trezeşte într-o cameră albă, cu lumina

izvorând de pretutindeni. Bineînţeles, este supravegheat. În curând va
fi supus torturii.
Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul
vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care
a dat peste voi... Acestea au fost sfintele cuvinte pe care Duhul i le-a
murmurat când zăcea grav rănit într-un spital, după ce îl capturase pe
ultimul infiltrat printre Soldaţii Divini. Inamicul lui fusese aidoma
lui, un om îmbunătăţit, un soldat mai mare şi mai puternic decât el şi
care aproape îl omorâse înainte să reuşească să-i străpungă cu degetul
un ochi şi apoi creierul.
În timpul recuperării, Duhul îi repetase aceste cuvinte: Dimpotrivă,
bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă
bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui... la arătarea
slavei Lui...
Spre groaza sa, nu-şi mai aducea aminte versetul următor din
cartea lui Petru.
Nu-şi putea alunga gândul de la tânăra femeie martiră, care îşi
dăduse viaţa pentru ca el să eşueze într-un mod absolut. O va
revedea, în curând. Va fi în stare s-o privească în ochi? Există ruşine
în Rai?
Voi fi tare, îi promite Kane imaginii ei. Indiferent ce îmi vor face.
Unul dintre pereţii celulei devine transparent. Încăperea de dincolo
de perete este plină de oameni, mulţi dintre ei în uniforme militare
sau în halate medicale. Doar două persoane sunt în civil: un bărbat
palid şi... ea. Keeta Januari.
— Dacă vrei să te izbeşti de sticla peretelui, trebuie să ştii că este
foarte groasă şi foarte rezistentă.
Vocea femeii pare a veni de peste tot.
Nu-i răspunde, doar o priveşte fix. Nu se va comporta ca un
animal, chinuindu-se să scape în vreme ce ei vor râde de el. Aceşti
oameni sunt aceia care cred că sunt înrudiţi cu animalele. Cu
animalele! Kane ştie că Domnul Dumnezeu a dăruit poporului său
stăpânirea.
— Asupra tuturor animalelor şi zburătoarelor Pământului, zice cu
glas tare.
— Aşadar, acesta este îngerul Morţii, spune Januari.
— Nu este numele meu.
— Ştim cum te numeşti, Kane. Te urmărim încă de când ai sosit pe
Arhimede.
Cu siguranţă este o minciună. Nu l-ar fi lăsat să se apropie atât de
mult de prim-ministru.
— Mă aşteptam ca un înger să arate mai... angelic, spune ea
îngustându-şi ochii.
— După cum ai aflat, nu sunt un înger.
— A, dacă nu eşti înger, trebuie să fii unul dintre arhanghelii
iertării. Ce trist! vorbeşte mai departe, observându-i expresia
nedumerită. Am uitat că Shakespeare a fost interzis de mulahii voştri.
„îngeri şi arhangheli ai iertării, apăraţi-ne”... Din „Macbeth”. Un vers
care precedă o crimă.
— Creştinii nu au mulahi, replică el nepăsător.
Nu îi pasă de restul cuvintelor fără noimă rostite de femeie.
— Mulahii sunt ai fraţilor noştri după Carte.
— Am crezut că ai putea fi mai deştept decât cei de teapa ta, Kane,
dar tu repeţi ca papagalul aceleaşi prostii fără noimă. Ai habar că
doar cu câteva generaţii în urmă, cei cărora le spui „fraţii” tăi au
detonat o bombă termonucleară, încercând să-ţi ucidă bunicii şi pe
restul creştinilor şi ai „fraţilor” sionişti?
— În zilele de demult, înainte de Legământ, era multă confuzie.
Toată lumea ştia povestea. Credea ea că îl poate face de ruşine cu
istorii vechi şi cu citate antice şi cu dramaturgi din vremurile
păcătoase ale Pământului? Dacă era pe-aşa, amândoi îşi
subestimaseră adversarii.
Desigur, pe moment ea avea un oarecare avantaj.
— Aşadar, nu eşti un înger, ci un arhanghel. Numai că tu nu te rogi
pentru a fi apărat de moarte, ci pentru a fi în stare să aduci moartea.
— Împlinesc voia Domnului.
— Rahat, ca să folosesc un respectabil termen de demult. Eşti un
multiplu ucigaş, Kane. Ai încercat să mă omori şi pe mine.
Januari nu-l privea, însă, ca pe un inamic. Dar nici amabilitate nu
avea în privire. Îl privea ca pe o insectă otrăvitoare, închisă într-un
borcan - un lucru care trebuie tratat cu grijă, dar care merită studiat.
— Ce să facem cu tine?
— Omoară-mă. Dacă ai un pic din omenia pe care pretinzi că o ai,
ai să mă eliberezi şi ai să mă trimiţi la Ceruri. Ştiu însă că ai să mă
torturezi.
— De ce să facem aşa ceva? întreabă ea ridicând o sprânceană.
— Ca să afli informaţii. Naţiunile noastre sunt în război, chiar dacă
politicienii nu recunosc deschis. Ştii asta, femeie. La fel de bine o
ştiu şi eu. Toţi din camera în care te afli ştiu.
Keeta Januari surâde:
— Nu vei primi niciun argument, din partea mea sau a oricui din
această cameră, cu privire la relaţiile dintre sistemele Arhimede şi
Legământ. De ce te-am tortura pentru informaţii pe care deja le
avem? Nu suntem barbari. Nu suntem primitivi - aşa cum sunt alţii.
Nu ne forţăm cetăţenii să adore străvechi mituri sălbatice...
— Îi forţaţi să tacă! Îi oprimaţi pe cei care ar dori să-şi adore
Dumnezeul părinţilor lor. Persecutaţi Popoarele Cărţii pe oriunde le
găsiţi.
— Ne-am ţinut planeta departe de mania războaielor religioase şi
departe de extremism. Nu am intervenit niciodată în alegerile făcute
de Legământ.
— Aţi încercat să ne împiedicaţi să convertim pe alţii.
Prim-ministrul îşi scutură capul.
— Să convertiţi pe alţii? Adică să deturnaţi întreaga cultură. Să
răpiţi dreptul coloniilor să se elibereze de străvechile stafii tribale de
pe Pământ. Noi suntem cei care i-au lăsat pe predecesorii voştri să se
închine în orice fel şi-au dorit - am luptat să le apărăm libertatea
religioasă şi am fost răsplătiţi de aceştia prin impunerea credinţelor
lor sub ameninţarea armelor.
Râsul ei este şfichiuitor.
— ”Toleranţa creştină” - două cuvinte care, indiferent de câte ori
au fost alăturate, nu s-au potrivit unul cu altul. Cunoaştem cum sunt
şi fraţii voştri islamişti sau sionişti. Dacă aţi reuşi să distrugeţi alianţa
Arhimedană şi pe toţi cei care nu cred, vă veţi trezi apoi luptând unii
împotriva altora. Nebunia nu se va sfârşi decât atunci când ultimul
psihopat se va căţăra de unul singur pe un deal de cenuşă, zbierând
rugi către dumnezeul lui.
Kane tace. Simte mânia cum clocoteşte în el. Îşi inundă sângele cu
substanţe calmante. Disputa îl dezorientează. Keena este o femeie
care ar trebui să ofere alinare, în schimb, gura ei scoate doar minciuni
- crude şi periculoase minciuni. Asta se întâmplă atunci când ordinea
firească a lumii este întoarsă pe dos.
— Eşti diavolul. Cu tine n-am să mai vorbesc. Fă ce ai de gând să
faci.
— Uite încă un fragment din Shakespeare, îi răspunde ea. Dacă
stăpânii tăi nu l-ar fi interzis, mi l-ai fi putut cita. Iar omul nostru, în
oarba lui mândrie, înveşmântat cu o searbădă putere, - frumos spus,
nu-i aşa? - se lasă pradă înjosnica-i trufie imboldului ce seamănă
durere, ca o maimuţă plină de mânie, el joacă o sinistră comedie, pe
îngeri chiar făcându-i să bocească, dac-ar avea fiinţă omenească.
Keena îşi împreunează mâinile într-un gest care sugerează într-un
mod stânjenitor o rugăciune. Nu-şi poate întoarce faţa de la privirea
ei.
— Aşadar - ce avem de gând să facem cu tine? Desigur, te-am
putea executa liniştiţi. Inventăm ceva - a murit din cauza rănilor
căpătate în timpul arestării - şi nimeni nu s-ar agita pe tema asta.
Bărbatul din spatele ei îşi drege glasul.
— Doamnă prim-ministru, respectuos vă sugerez să purtăm
această discuţie în altă parte. Medicii aşteaptă să-l consulte pe
prizonier...
— Taci, Healy.
Keena se întoarce din nou spre Kane, privindu-l cu ochii ei tăioşi
ca un scalpel. E mai mare decât sora martiră cu mai bine de douăzeci
de ani. În ciuda tentei întunecate a pielii, este însă mai palidă decât
ea. Dar, cumva, preţ de o clipă năucitoare, Keena şi Nefisa se
contopesc într-o singură imagine.
Doamne, de ce îmi îngădui să devin confuz, să nu deosebesc
ucigaşul de martir?
— Kane virgulă Lamentation, rosteşte ea. Ce mai nume! Îl porţi
pentru că inamicii tăi se tânguie sau pentru că tu plângi, lipsit de
ajutor, în faţa puterii Dumnezeului tău? Nu te obosi să-mi răspunzi,
adaugă ea ridicându-şi mâna. Prin unele locuri de pe Legământ eşti
un erou, ştii tu - un soi de supererou. Erai conştient de asta? Sau ai
călătorit prea mult?
Încearcă din răsputeri s-o ignore. Ştie că va fi minţit, manipulat,
ştie că tortura psihologică la care va fi supus va fi mult mai subtilă şi
mult mai importantă decât tortura fizică. Singurul lucru pe care nu îl
pricepe este: de ce ea - de ce prim-ministrul în persoană? Cu
siguranţă că el nu este un personaj atât de important. Faptul că ea stă
acum în faţa lui, în loc să stea în faţa lui Dumnezeu este, la urma
urmei, demonstraţia cea mai limpede că el este un eşec.
Ca un răspuns la gândurile lui, o voce îi murmură în cap: îngerul
Morţii de pe Arjuna, capturat în timpul unei tentative de atentat la
adresa prim-ministrului. O altă voce întreabă: Te-ai mirosit de
curând? Chiar şi un membru al Parlamentului îşi poate pierde
prospeţimea - e suficient să întrebi pe unul din ei. Nici aici, în inima
fiarei, vocile din capul său nu tac.
— Trebuie să te studiem, spune, în cele din urmă, Keena. Nu am
mai capturat până acum un agent din categoria gardienilor - niciun
agent dintre cei noi, aşa cum eşti tu. Nu am ştiut dacă este posibil să
capturăm aşa ceva -, modificatorul de câmp este o descoperire
recentă.
Surâde din nou, un surâs scurt şi îngheţat, precum zăpezile de pe
vârful munţilor.
— N-ar fi însemnat nimic, dacă reuşeai să mă omori. Sunt cel
puţin zece oameni în partidul meu capabili să-mi ia locul şi să apere
sistemul împotriva unora ca tine şi ca stăpânii tăi. Am fost o
momeală bună - ai căzut în cursă. Acum intenţionăm să aflăm ce
anume te face o unealtă atât de ameninţătoare, îngeraş al morţii.

Trăsese nădejde ca acum, după ce toată şarada s-a sfârşit, să-i

oprească sămânţa din cap. Dar ei au lăsat-o la locul ei. Doar că i-au
blocat controlul, astfel încât el nu mai are nici-o putere asupra ei.
Glasuri de copii îi cântă în cap despre cât de bine este să începi o
nouă zi cu un mic dejun sănătos. El rânjeşte. Coruri nebune urlă şi
cântă permanent. Sămânţa păgână îi oferă imagini pe care nu doreşte
să le vadă, îi oferă informaţii care nu-l interesează şi tot timpul, tot
timpul, neagă existenţa lui Dumnezeu.
Cei de pe Arhimede pretind că nu au pedeapsa cu moartea. Oare
asta să fie în loc? Să împingă deţinutul la sinucidere?
Dacă e pe aşa, nu le va face jocul. Are destul resurse interne pe
care ei nu le pot anihila fără să-l ucidă. Fusese pregătit să reziste
torturilor de tot felul - de ce nu ar rezista şi la această tortură?
Topeşte valurile de disperare care l-au inundat în clipa în care lumina
din celulă s-a stins şi el a rămas singur cu bolboroseala cretină a
acestei planete idioate.
Nu, Kane nu le va face jocul, nu se va sinucide. Şi asta îi dă o
idee...
 Dacă ar fi făcut-o în celula lui, ar fi putut deveni suspicioşi. Inima i
se opreşte în timpul unei investigaţii prin care se dorea descifrarea
modului în care acţionează nanobioţii din sistemul său nervos. Lucru
acesta i-a luat prin surprindere.
— Trebuie să fie o autoprotecţie, strigă unul dintre medici.
Kane îl aude, cumva de la mare distanţă - deja sistemele sale vitale
se opresc rând pe rând.
— Un fel de autodistrugere.
— Poate e doar o criză cardiacă, spune un alt medic, dar vocea lui
e doar o şoaptă.
Kane cade printr-un tunel întunecat. Crede că aude glasul Duhului
chemându-l...
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi.
Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile
dintâi au trecut.
Inima îi porneşte după douăzeci de minute. Medicii, fără să aibă
ştiinţă de sofisticatul său control autonom, se străduiesc să-l aducă la
viaţă cu defibrilatorul. Kane se aşteptase să zacă ceva mai mult, iar ei
să-l declare mort. Însă ceea ce se petrece acum este mai mult decât
sperase: tot ce are de făcut este să se rostogolească de pe masă, gol şi
plin de tuburi şi de cabluri şi să ucidă gărzile surprinse înainte ca ele
să pună mâna pe arme. Trebuie, de asemenea, să frângă gâtul
medicului care încercase să-l reanimeze şi care acum făcuse greşeala
să-l atace. Chiar şi după ce iese din cameră, lăsând în urmă
personalul medical înspăimântat, şi părăseşte aripa de chirurgie, tot în
închisoare se află.
Te-ai plictisit de acelaşi aer stătut.? Holyoake Harbor, micul sat
de sub cupolă - ne preparăm singuri aerul şi este garantat proaspăt!
Corpul se străduieşte să vindece cât se poate de repede stri-
căciunile picinuite de intervenţiile chirurgicale, dar este ameţit şi
înfometat, iar consumul de energie este uriaş. Dumnezeu i-a oferit o
nouă şansă, aşadar, nu trebuie să dea greş. Dar, dacă nu-şi va potoli
foamea, chiar va da greş.
Sare de pe o conductă de aer într-un coridor şi ucide două gărzi
înarmate. Smulge uniforma de pe unul dintre soldaţi. Începe să-i
smulgă carnea de pe oase şi o duce la gură. Sângele victimei este
sărat şi fierbinte. Stomacul său are un spasm - vechiul şi cumplitul
păcat - dar se forţează să mestece şi să înghită. Nu are de ales.
Dependenţa este o problemă? Nu mai este cazul cu transfuzia de
NeoSânge! Vă prezentăm, de asemenea, şi cele mai bune organe
artificiale...
Îşi dă seama, din mesajele pe care le aude din căştile celor doi
soldaţi, că gardienii sunt în alertă şi încep să se răspândească în
căutarea lui. Par să aibă idee unde se află. După ce-şi termină
îngrozitoarea masă, îngrămădeşte resturile într-un dulap şi, lăsând
dâre roşii în urma sa, îşi croieşte drum spre centrul de comandă al
securităţii. E convins că arată ca un demon ieşit din străfundurile
iadului.
Gărzile fac greşeala să-şi imagineze că armele şi numărul lor le
sunt aliaţi. Kane încasează câteva gloanţe. Soldaţii nu dispun de acel
modificator de câmp care reuşise să-l scoată din luptă. Se mişcă
printre inamicii săi precum un vârtej, împărţind lovituri nimicitoare.
Capul unuia dintre soldaţi se rupe pur şi simplu de gât şi se
prăbuşeşte pe podea.
Odată ajuns în sala de comunicaţii, deschide cât mai multe celule
şi porneşte alarmele de incendiu. Sunetul lor seamănă cu vaierele
celor damnaţi în infern. Aşteaptă ca haosul să atingă paroxismul. Se
îmbracă într-o uniformă de gardian şi se îndreaptă spre zona de
instrucţie. Traversează în grabă curtea, plină de confuzie şi de urlete,
apoi escaladează un gard de sârmă ghimpată, încă unul şi încă unul.
Câteva gloanţe pătrund prin carnea dură, arzându-l ca nişte nituri
încinse. Raza unui laser muşcă din ultimul gard cu un şuier, dar Kane
a ajuns deja pe partea cealaltă.
De obicei, poate alerga cu optzeci de kilometri pe oră, dar acum,
plin de adrenalină, poate sprinta cu peste o sută douăzeci de kilometri
pe oră. Singura problemă este că se află în spaţiu deschis, neamenajat
şi trebuie să fie atent la obstacole - la o asemenea viteză, chiar şi el
poate suferi răni serioase. În plus, este atât de epuizat, în ciuda cărnii
pe care o mâncase, încât puncte întunecate îi joacă în faţa ochilor. Nu
va putea păstra acest ritm multă vreme.
Iată câteva cuvinte ale unui om de stat din vechime, demne de luat
în seamă: Poţi să faci ce ai de făcut şi, uneori, poţi s-o faci mai bine
decât crezi.
Copii, toţi părinţii pot comite greşeli. Ce ne puteţi spune despre
părinţii voştri? Raportaţi accesoriile religioase sau comportamentul
excesiv de superstiţios la Consiliul Libertăţii local... Temperatura
corpului tău este mult peste normal. Nivelurile tale de stres sunt mult
peste normal. Se recomandă să consulţi de îndată un medic.
Da, se gândeşte Kane. Cred că am să consult unul...
Cam la opt kilometri de închisoare, descoperă o casă ai cărei
stăpâni sunt plecaţi şi îi forţează intrarea. Mănâncă tot ce găseşte,
inclusiv câteva kilograme de carne congelată, ceea ce îl ajută să
compenseze un pic căldura intensă pe care o degajă. Începe să
cotrobăie prin dormitoarele de la etaj, găseşte nişte haine curate, se
curăţă de urmele de sânge, se îmbracă şi pleacă mai departe.
La câţiva kilometri distanţă, descoperă o altă casă în care să se
ascundă peste noapte. Locatarii sunt acasă - aceştia chiar ascultă
ştirile care anunţă evadarea lui, relatări grosiere şi inexacte, ce redau
dintr-o suflare detalii despre canibalismul său şi îi precizează
îngrozitorul supranume. Zace ghemuit, ca o mumie egipteană, ascuns
într-un cufăr la mansardă, aproape în comă. Dimineaţa, după plecarea
locatarilor, Kane îşi remodelează fizionomia şi îşi schimbă culoarea
părului. Apoi, părăseşte casa. Sămânţa păgână continuă să-i
ciripească în cap. La fiecare cinci minute îl avertizează să fie vigilent
şi să se ferească de sine, să nu se apropie de el însuşi pentru că este,
fără îndoială, extrem de periculos.

— N-am ştiut nimic despre asta, zice Sartorius, privind îngrijorat

în lungul străzii, căutând să se asigure că nu sunt urmăriţi. Ca şi cum
Kane nu s-ar fi asigurat deja, cu mult mai bine şi cu mult înainte ca ei
doi să vină la întâlnire.
— Ce pot să spun? N-am avut nici-o idee despre modificatorul de
câmp. Doar ţi-am fi zis despre el, dacă am fi ştiut.
— Am nevoie de un medic - dar să fie cineva pentru care aţi
garanta cu viaţa.
— Acum eşti denumit Creştinul Canibal, intervine Cari cu un glas
plin de teamă.
— Asta-i o porcărie.
Nu se simte ruşinat de ce făcuse, pentru că împlinise voia
Domnului. Dar nici nu doreşte să-şi amintească.
— Ţi se mai zice şi îngerul Morţii, încă le mai place porecla.
Oricum, tare te bagă în seamă.
Medicul este o femeie în vârstă. Locuieşte într-o cabană, la
marginea unui parc părăginit. Respiraţia îi duhneşte a alcool şi
mâinile îi tremură. Ochii, deşi injectaţi, îi sunt vioi şi inteligenţi.
— Nu mă plictisiţi cu poveştile voastre şi nici eu nu am să vă
plictisesc cu ale mele, spune femeia atunci când Cari încearcă să-i
explice de ce au trezit-o.
O clipă mai tâziu face ochii mari:
— Stai aşa! Deja ştiu cine sunteţi. Tu eşti îngerul ăla de care
vorbeşte toată lumea.
— Unii îi spun Creştinul Canibal, completează Cari.
— Eşti credincioasă? întreabă Kane.
— Sunt prea plină de păcate ca să mai fiu altceva. Cine altul m-ar
mai ierta, în afară de Iisus?
Îl întinde pe Kane pe un cearşaf, pe masa din bucătărie. Acesta dă
deoparte inhalatorul de anestezic. Şi sticla cu băutură.
— Nu vor avea efect asupra mea nici anestezicul şi nici alcoolul
decât dacă permit asta. Numai că nu-mi permit, trebuie să stau treaz.
Acum te rog să scoţi chestia aia păgână din capul meu. Ai cumva un
Duh pe care să-l pui în loc?
— Îmi cer scuze, ce să am?
Femeia se îndreaptă de spate, cu bisturiul sângerând de la incizia
pe care tocmai o făcuse.
— Nu ştiu cum se numeşte aici... sămânţa mea, o sămânţă de pe
Legământ. Ca să aud din nou vocea Duhului...
În semn de protest că urma să fie extrasă, sămânţa de pe Arhimede
îi umple craniul cu o ploaie de interferenţe.
E semn rău, se gândeşte Kane. Trebuie să-şi suprasolicite sistemele
interne. După ce totul se va termina, va avea nevoie de câteva zile de
odihnă înainte de a întreprinde ceva.
— Scuză-mă, se adresează femeii. Nu te-am auzit. Ce ai zis?
— Am spus că trebuie să văd ce am. Unul din oamenii voştri a
murit chiar pe această masă acum nişte ani, în ciuda eforturilor mele.
Cred că i-am păstrat sămânţa.
Dă din mână ca şi cum asemenea lucruri i se întâmplă zilnic.
— Cine să mai ştie... Am s-o caut.
Nu are mari speranţe. Chiar dacă femeia ar avea aşa ceva, care ar fi
şansele ca sămânţa să fie în bună stare? Şi, chiar dacă ar fi în bună
stare, ar putea funcţiona aici, pe Arhimede? Pe celelalte colonii există
staţii de amplificare, aşa cum este, spre exemplu, pe Arjuna, unde
Cuvântului îi este permis să concureze neîngrădit cu minciunile celor
fără Dumnezeu.
Interferenţele din capul lui se transformă într-un glas plăcut şi
calm, care îl anunţă că:...Nimeni altul decât Aristotel a spus că „
Oamenii îşi creează zeii după chipul şi asemănarea lor, nu numai în
ceea ce priveşte forma, dar şi în ceea ce priveşte modul lor de viaţă”.
Kane se străduieşte să deschidă ochii. Camera pare înceţoşată,
femeia arată ca o umbră vagă, aplecându-se peste el. Ceva ascuţit îi
sondează gâtul.
— Uite-o aici, spune femeia. Va durea un pic când am s-o scot.
Cum te cheamă? Care este numele tău adevărat?
— Lamentation.
— Aha.
Nu zâmbeşte, cel puţin el nu crede că ea zâmbeşte - îi este greu să-
i descifreze trăsăturile, dar îi pare amuzată.
— Plânge amarnic noaptea şi-i curg lacrimi pe obraji. Niciunul
din toţi cei ce o iubeau n-o mângâie; toţi prietenii ei au părăsit-o şi i
s-au făcut vrăjmaşi, spune ea. E vorba de cetatea Ierusalimului. Cea
originală, adaugă.
— Cartea Plângerilor, şopteşte el.
Durerea este atât de intensă, încât abia se abţine să nu se agaţe de
mânile care ţin insuportabilul instrument. Într-un moment cum este
acesta, când trebuie să se stăpânească, poate să-şi simtă cel mai bine
tăria. Simte că, dacă ar fi să-şi piardă controlul şi şi-ar elibera
nestingherit puterea, ar putea străluci precum focul stelelor de pe
bolta crerească. Simte că ar putea distruge o lume întreagă.
— Hei, aude un glas de dincolo de lumina care îl înconjoară, aşa
cum zace întins pe masa din bucătărie.
E vocea lui Cari.
— Se întâmplă ceva.
— Ce tot spui acolo? întreabă Sartorius.
O clipă mai târziu, fereastra explodează într-o cascadă de cioburi şi
camera se umple de fum.
Nu este fum, ci gaz. Kane sare de pe masă, izbind-o pe femeie,
fără intenţie, de zidul opus. Îşi umple plămânii cu aer şi îşi blochează
laringele. Astfel, poate sta fără să respire aproape un sfert de oră.
Totuşi, dacă este vorba de un gaz paralizant cu acţiune cutanată, nu
prea are cum să se opună - o suprafaţă prea mare de piele îi este
expusă.
O vede pe doctoriţă, printre vălătucii de gaz, cum se chinuie să se
ridice în picioare, cu gura larg deschisă. Cari şi Sartorius îşi ţin
respiraţia şi încearcă să baricadeze uşa cu câteva piese de mobilier. În
mâna lui Sartorius apare un pistol. De ce este atât de linişte afară? Ce
pun la cale atacatorii?
Răspunsul vine odată cu un urlet gâlgâit. Se aud focurile unor
arme de calibru mic şi imediat pereţii bucătăriei se umplu de găuri.
Femeia îşi zvârle braţele în lături, scuturându-se într-un dans teribil,
ca şi cum o maşină invizibilă de cusut i-ar broda carnea. Când, în
cele din urmă, se prăbuşeşte la podea, trupul ei este deja rupt în
bucăţi.
Tânărul Cari zace şi el nemişcat, cu creierii rispiţi într-o baltă de
sânge. Sartorius încă este în picioare, dar pe hainele sale apar o
mulţime de pete roşii, care cresc cu repeziciune.
Kane este întins pe podea. Posibilitatea ca totul să se termine cu un
eşec este aproape sigură. Cu toate acestea, face un salt spre tavan şi
îşi înfige degetele în el suficient de adânc cât să-şi poată croi drum cu
mâna cealaltă, în spatele panourilor tavanului. Reuşeşte să se ascundă
dincolo de tavan, până când primii soldaţi dau năvală în bucătărie.
Cum de l-au localizat atât de repede? Şi, mai ales, ce anume
aduseseră cu ei să folosească împotriva lui?
Cea mai bună armă a sa este viteza. Se caţără prin interiorul
hornului. Ca să poată avansa, este necesar să-l lărgească. Sfă-
râmăturile care cad atrag după ele o rafală de împuşcături. Ajunge pe
acoperiş, însoţit de pocnetele armelor celor de jos. Este atins în braţ şi
în spate de gloanţele care vin dinspre parcare, acolo unde o mulţime
de soldaţi aşteaptă un semnal de la cei din interior pentru a lua cu
asalt cabana. Undele de şoc generate de cele două gloanţe se
răspândesc prin trupul lui, pielea le tremură, la fel ca pielea unui
câine ud care se scutură de apă. Aşa cum bănuia, aduseseră cu ei
dispozitivul de distorsiune. Numai că, de data asta era pregătit. Îşi
saturează neuronii cu calciu pentru a atenua unda de şoc
electromagnetică. Deşi activitatea creierului său este blocată pentru o
clipă şi se prăbuşeşte pe acoperiş ca un sac, nu este rănit deloc. În
câteva secunde este în picioare, iar arma lor cea mai bună este
descărcată. Soldaţii au doar câteva momente la dispoziţie ca să tragă
într-o siluetă întunecată, care aleargă cu o viteză incredibilă pe
acoperiş. Apoi, Lamentation Kane sare de pe casă, iar traiectoria
saltului îi este desenată de gloanţele trasoare. Sprintează spre soldaţii
din faţa lui, sare peste ei şi peste capota unei dube de intervenţie,
înainte ca ei să-şi poată schimba poziţia de tragere.
Nu se poate deplasa cu viteză maximă - nu s-a odihnit destul şi nici
nu s-a hrănit suficient -, dar este suficient de rapid ca, până să apuce
soldaţii să se mobilizeze, el să se refugieze în sistemul de canalizare
al oraşului.
Sămânţa de pe Arhimede, cea care le dezvăluise inamicilor poziţia
sa, rămăsese undeva printre ruinele cabanei. Raţionaliştii lui Keeta
Januari vor afla destul de multe lucruri cu privire la abilitatea
savanţilor de pe Legământ de a imita tehnologia de pe Arhimede. Dar
nu vor afla nimic despre Kane. Pentru că, de acum, el este liber.

După aproape o zi, iese din galeriile canalelor într-o staţie de

pompare, undeva la marginea unei suburbii a oraşului Hellas. Acum
el este un Kane cu totul diferit de cel care a sosit aici. Este un Kane
aşa cum nu a mai fost văzut niciodată. Deşi femeia îi eliminase
sămânţa de pe Arhimede, nu avusese vreme să-i planteze cealaltă
sămânţă. Pentru prima dată, din cât îşi aducea aminte, gândurile îi
aparţin în totalitate, iar mintea îi este eliberată de celelalte voci.
Singurătatea e înfiorătoare.
Se îndreaptă spre dealurile de la vest de oraş, ascunzându-se în
timpul zilei, mişcându-se cu grijă noaptea, deoarece multe dintre
casele de la ţară au sisteme de securitate sofisticate sau animale care
îl pot simţi cu mult înainte să le simtă el. Găseşte, în cele din urmă, o
proprietate nelocuită. Ar putea să forţeze intrarea fără nici-o
problemă, numai că preferă să lase cât mai puţine urme ale trecerii
sale - are nevoie de timp pentru a se gândi, pentru a-şi face planuri.
Aşa că, ajutându-se de o unghie de la un deget, reuşeşte să descuie o
uşă.
Pentru mai multă siguranţă, explorează două nopţi noul adăpost,
protejat de întuneric, cu luminile stinse şi cu pupilele atât de dilatate,
încât o simplă foaie de hârtie albă pusă în faţa sa i-ar răni ochii. Din
câte îşi dă seama, casa aparţine unui om care, pentru o lună, se află
într-un voiaj pe coasta răsăriteană a continentului. Proprietarul
plecase de o săptămână, ceea ce îi oferă lui Kane un răgaz suficient
pentru a se odihni şi pentru a se gândi la ce are de făcut mai departe.
Primul lucru cu care trebuie să se obişnuiască este tăcerea. Toată
viaţa, de pe vremea când era un copil mic şi neînsemnat, îi vorbise
Duhul. Acum nu-i mai poate auzi vocea calmă, care îl inspira. De
asemenea, murmurul de pe Arhimede dispăruse. Nimeni şi nimic nu-i
mai poate împărtăşi gânduri.
A plâns, în prima noapte, aşa cum, în camera târfei, plânsese ca un
copil pierdut. Este o fantomă. Nu mai este uman. Şi-a pierdut călăuza
interioară. Şi-a ratat misiunea, şi-a dezamăgit Dumnezeul şi propriul
popor. A mâncat din carnea semenilor săi degeaba.
Lamentation Kane este singur cu marele său păcat.

După întoarcerea proprietarului, o ia din loc. Ştie că ar putea să-l

ucidă şi să mai stea acolo încă multe luni, dar se pare că e vremea ca
lucrurile să meargă altfel. De ce altfel, Kane nu poate spune. Nu
poate spune cu siguranţă ce intenţionează să facă. Încă îi datorează
lui Dumnezeu moartea prim-ministrului Januari, dar ceva pare să se
fi schimbat în el şi nu simte nici-o grabă în a se achita de datorie.
Tăcerea din capul lui, atât de înspăimântătoare prima dată, a început
să pară ceva mai mult. Ceva divin, poate, dar cu siguranţă diferit de
tot ceea ce trăise până atunci. Ca şi cum fiecare clipă este dintr-un vis
intens.
Nu, este mai mult ca trezirea dintr-un vis. Dar din ce vis a evadat
el, oare? Unul bun sau unul rău? Şi ce îl va înlocui?
Chiar şi fără ajutorul Duhului, îşi aminteşte cuvintele lui Hristos:
Vei cunoaşte adevărul şi adevărul te va elibera. În noua sa tăcere
interioară, străvechea promisiune pare a avea multe înţelesuri. Vrea
cu adevărat să ştie adevărul? Îl poate îndura, pentru a fi cu adevărat
liber?
Înainte de a pleca, fură un echipament de camping al pro-
prietarului. Kane va trăi în sălbăticie, pe crestele dealurilor, atât cât
va fi necesar. Se va gândi. Este posibil ca Lamentation Kane să nu
mai existe atunci când se va întoarce. Şi nici îngerul Morţii.
Ce va rămâne? Şi pe cine va sluji o astfel de nouă creatură? Pe
îngeri, pe diavol... sau doar pe sine?
Kane va trebui să afle.
 AM PLECAT MILITAR

Joe R. Lansdale

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Prolific scriitor texan, Joe R. Lansdale a câştigat distincţiile literare Edgar

Award, British Fantasy Award, American Horror Award, American Mystery
Award, International Crime Writer’s Award şi şapte premii Bram Stoker. Deşi
este, probabil, mai cunoscut pentru cărţile horror şi suspans, ca The
Nightrunners, Bubba Ho-Tep, The Bottoms, The God of the Răzor şi The Drive-
În, Joe R. Lansdale a scris şi popularele serii cu Hap Collins şi Leonard Pine -
Savage Season, Mucho Mojo, The Two-Bear Mambo, Bad Chili, Rumble Tumble,
Captains Outrageous -, dar şi romane western, precum A Fine Dark Line şi
Blood Dance, sau romane greu de clasificat în vreun gen anume: Zeppelins West,
Magic Wagon şi Flaming London. Dintre celelalte romane ale lui amintim: Dead
în the West, The Big Blow, Sunset and Sawdust, A ct of Love, Freezer Burn,
Waltz of Shadows, şi The Drive-în 2: Not Just One ofThem Sequels. De
asemenea, a contribuit cu romane la serii celebre, ca Batman şi Tarzan.
Numeroasele lui nuvele şi povestiri au fost publicate în mai multe culegeri,
dintre care amintim: By Bizarre Hands, Tight Little Stitches în a Dead Man s
Back, The Shadows, Kith and Kin, The Long Ones, Stories by Mama Lansdale’s
Youngest Boy, Bestsellers Guaranteed, On the Far Side of the Cadillac Desert
with Dead Folks, Electric Gumbo, Writer of the Purple Rage, A Fist Full of
Stories (and Articles), Steppin’ Out, Summer A68, Bumper Crop, The Good, the
Bad, and the Indifferent, For a Few Stories More, Mad Dog Summer and Other
Stories, The King and Other Stories şi High Cotton: Selected Stories of Joe R.
Lansdale. Ca editor, a coordonat antologiile: The Best of the West, Retro-Pulp
Tales, Razored Saddles (împreună cu Pat LoBrutto), Darkat Heart (împreună cu
soţia sa, Karen Lansdale) şi antologia realizată în memoria lui Robert E. Howard,
Cross Plains Universe (împreună cu Scott A. Cupp). O antologie dedicată operei
lui Lansdale este Lords of the Răzor. Cele mai recente volume ale lui sunt Devil
Red şi All the Earth, Thrown to the Sky, iar cea mai nouă antologie pe care a
editat-o este The Urban Fantasy Anthology, cu Peter S. Beagle. Locuieşte
împreună cu familia, în Nacogdoches, Texas.
 Textul de faţă este povestea amuzantă şi trepidantă a doi bărbaţi care fac
lucruri la care Huck şi Tom de-abia dacă visau şi care chiar „pornesc spre
Teritoriul Indian” - iar acolo au parte de mai multe buclucuri decât pot duce.
 Se zice că, dacă te duci în Vest şi te alături armatei de negrotei,
eşti plătit cu dolari adevăraţi, americani, câte treizeci de bucăţi pe
lună şi eşti şi hrănit şi îmbrăcat de Armată. Părea să fie un plan
grozav de bun, având în vedere că eram căutat pentru un linşaj. Nu vă
imaginaţi că mă chemaseră să ţin funia sau să îndrug vreo rugăciune.
La linşaju’ ăla fusesem invitatul de onoare. Aveau de gând să-mi
întindă beregata cum suceşti gâtlejul unui pui pentru cina de
duminică.
Ce făcusem nu fusese cu intenţie. Mergând io la pădure să tai nişte
lemne de foc să câştig ceva parale şi un borcan cu dulceaţă, pe când
căscam ochii în lungul drumului, văz o fetişcană albă, care întindea
nişte rufe. Şi, cum se apleacă ea, îi zăresc ditamai fundu’ cum îi iese
dintre ţoalele înşirate pe funie. Dar un flăcău alb, frate-său, mă văzu
că trag cu ochiu’ şi asta a făcut să crape fierea în el şi să-şi dea ochii
peste cap.
Următorul lucru de care îmi aduc aminte e că eram urmărit că am
vrut să mă dau la fetişcana aia albă, de parcă aş fi sărit pârleazu’ în
curte şi mi-aş fi pus mâna pe poponeaţa ei. Dar n-am făcut nimic din
toate astea, în afar’ de ce era normal, adică am aruncat câteva
ocheade spre un fund simpatic care mi-a ieşit în cale.
Acuma, la viaţa mea am omorât oameni şi animale şi m-am iubit
cu trei chinezoaice într-o singură noapte şi în acelaşi pat şi una dintre
ele avea doar un picior şi ăla era jumate din lemn. Iar odată, cândva,
chiar am şi mâncat dintr-un mort, pe când traversam munţii, totuşi,
mă grăbesc să adaug şi să spun răspicat că nu-l ştiam prea bine şi sunt
al naibii de sigur că nu eram neamuri. Altă dată, pe drumul spre
Colorado, am câştigat un concurs de tir împotriva unor pistolari daţi
în mă-sa de celebri ce erau, toţi nişte tipi albi, dar ăştia-s din altă
poveste, care n-are nici în clin, nici în mânecă de-a face cu povestea
de faţă. Şi vreau să mai adaug că tot ce v-am spus şi vă spun acum
este la fel de adevărat precum e asfinţitul.
Să mă iertaţi, dar acuma, că am mai îmbătrânit, încep să spun o
poveste şi mă trezesc vorbind despre altceva. Dar să revenim la ce vă
istoriseam... Fiind eu invitat la un linşaj, am luat calul tatei şi vechiul
revolver cu şase gloanţe, pe care taica îl ţinea dosit, înfăşurat în nişte
cârpe unsuroase, sub duşumelele colibei şi am spălat putina de parcă
cineva îmi turnase jar în cur.
Am călărit mârţoaga aia bătrână până am istovit-o. A trebuit să fac
un popas la un conac micuţ de lângă Nacogdoches şi să şterpelesc un
alt cal, nu pentru că eram hoţ de cai, ci pentru că nu aveam chef să fiu
prins de poteră şi atârnat de vreo creangă, cu ştremeleagu’ tăiat şi
vârât în gură. Am mai luat şi un pui. Nu-l mai am, desigur, l-am
mâncat undeva pe drum.
În fine, i-am lăsat omului calul meu în schimbul calului odihnit şi
al puiului şi i-am mai dat şi-un ceas paradit, atârnat de un stâlp de la
balustradă, după care am pornit spre Texasul de Vest. Mi-a luat ceva
vreme să ajung acolo, a trebuit să mă opresc de câteva ori şi să fur
haleală, am băut apă din pâraie şi am hrănit animalul cu porumb de
furat. După câteva zile am socotit că am scăpat de urmăritori şi, în
vreme ce călăream aşa, mi-am schimbat numele. Vechiul nume era
Wiliford P. Thomas, iar litera P nu venea de la nimic altceva decât de
la P. Am ales să mă cheme Nat Wiliford. Mi-am exersat numele tot
drumul, îl tot rosteam pentru că nu voiam să sune ca o minciună în
gura mea.
Înainte să ajung unde mă duceam, am dat peste un negrotei care
tocmai se deşertase într-un tufiş şi era preocupat să-şi şteargă curu’
cu nişte frunze. Dacă aş fi fost vreun desperado, aş fi putut să-l
împuşc peste grămada aia de rahat şi să-i iau calul, într-atât de
implicat era în ce făcea - de fapt, era atât de absorbit, încât, de pe
dealul de pe care veneam, i-am putut zări ochii saşii, şi era ceva
distanţă până acolo.
Îmi părea bine că aveam vântul din spate. N-am vrut să-l întrerup,
aşa că am stat pe spinarea calului de furat până ce a terminat ştersul
cu frunze, după care i-am spus:
— Salutare, băi căcâcea.
S-a uitat în sus, spre deal şi mi-a rânjit, atingând carabina care
zăcea lângă el, după care a zis:
 — N-ai de gând să mă împuşti, nu-i aşa?
— Nu. Mă gândeam să-ţi fur calul, dar e deşelat de spate şi are o
mutră atât de urâtă, că-mi răneşte sentimentele.
— Mda, şi mai e şi chior şi mai are şi o gâlmă pe spinare care se
simte şi prin şa. L-am luat când am fugit de pe plantaţie. Nu făcea
multe parale atunci, acuma face mult mai puţine.
S-a ridicat în picioare şi şi-a tras nădragii. Am băgat de seamă că
era un tip destul de mare, înţolit într-o salopetă care arăta destul de
nouă. Pe cap purta o mare pălărie neagră, cu o pană înfiptă în ea. A
pornit pe jos spre mine, pe coasta dealului şi mi-a întins mâna cu care
se ştersese la cur, dar am refuzat politicos s-o strâng fiindcă mi se
păruse că deştele-i erau un pic maro.
În fine, până s-a înserat am găsit un pârâu în care şi-a spălat mânile
cu o bucată de săpun din coburii de la şa, ceea ce m-a făcut să mă
simt oleacă mai bine. Am stat acolo şi am băut nişte cafea şi am
mâncat nişte biscuiţi de la el. Tot ce am putut eu să ofer a fost ceva
conversaţie, dar şi el avea destulă de oferit înapoi. Îl chema Cullen,
dar a continuat să se refere la el ca la Fostul Negrotei de Casă, de
parcă asta îi era ca un fel de grad de general. Mi-a îndrugat o poveste
lungă despre cum obţinuse el pana aia de la pălărie, deşi, cel mai
probabil, fie pana căzuse din cer, fie se târâse până la un cuib, de
unde smulsese pana din coada unui şoim.
— Când stăpânu’ meu a mers la război împotriva yankeilor, am
mers cu el. Am luptat alături de el şi mi-a dat să port o manta castanie
şi o pereche de nădragi şi am împuşcat o grămadă din yankeii ăia, mi-
a povestit apoi.
— Ţi se scurseseră cumva creierii din tărtăcuţă? Sudiştii ca
stăpânu-tău ne ţineau în mizerie.
— Am fost un negrotei de casă şi am crescut cu domnul Gerald şi
nu am avut nimic împotrivă să merg la război cu el. Io şi cu el eram
prieteni. Şi mulţi dintre ai noştri erau ca mine.
— Cred că v-au scăpat în cap când eraţi mici.
— Stăpânu’ ăsta şi stăpânu’ cel bătrân erau ca lumea.
— Doar că vă ţineau ca pe sclavi.
— Poate că m-am născut să fiu al cuiva. Ei tot dădeau citate din
astea din Biblie.
— Asta trebuia să fi fost părerea ta, flăcău, i-am răspuns. Taica
zicea mereu că din cărţulia aia a ieşit mai multă nenorocire decât au
adus lanţurile, o femeie cu febră şi un câine turbat, toate la un loc.
— L-am iubit pe Tânărul Stăpân ca pe un frate, adevărat este. A
fost împuşcat chiar între ochi de o muschetă şi a căzut mort, mai
nemişcat decât un afurisit de buştean. Am îmbibat în sângele lui o
bucată de pânză, pe care i-am tăiat-o din cămaşă, şi am trimis cârpa
aia pachet acasă, cu o scrisoare în care am povestit ce şi cum. După
război am mai stat o vreme pe plantaţie, dar totul se schimbase.
Stăpânu’ ăl bătrân şi doamna lui au murit şi i-am îngropat în spatele
casei, ceva mai sus şi la o bună distanţă de căcăstoare, aş putea să
adaug. Aşa că am rămas doar eu şi câinele bătrânului domn. Câinele
era şi el bătrân ca moartea şi nu mai putea să mănânce, aşa că l-am
împuşcat şi am pornit în ceea ce Tânărul Stăpân numea Lumea cea
Largă şi Mare. Apoi am auzit, la fel ca tine, că governu’ înrolează
negrotei în armata lor. Io nu-s bun de nimica de capul meu. Mi-am
zis că armata e numai potrivită pentru mine.
— Mie nu-mi place să-mi dea ordine nimeni, dar poţi să fii sigur
că-mi place să fiu plătit, i-am răspuns.
N-am mai precizat că nu-mi plăcea să fiu omorât de o gloată
furioasă de sărăntoci şi că armata părea un loc nimerit de ascunziş.
Cam la trei zile după aceea am ajuns în locul pe care îl căutam.
Fortul McKavett, între Colorado şi Pecos. Era o privelişte, fortu’ ăla.
Era mare şi nu semăna cu nimic din ce mai văzusem până atunci. În
faţa fortului erau nişte flăcăi negri, îmbrăcaţi în uniformele albastre
ale armatei şi care făceau instrucţie călare. Arătau brici în lumina
soarelui, care strălucea din belşug acolo. Era cald în ţinutul de unde
veneam, chiar înăbuşitor, dar măcar puteai găsi un copac sub care să
te ascunzi. Aici, singurul loc unde puteai să te adăposteşti era pălăria.
Mai apăreau şi câţiva nori care treceau prin faţa soarelui, dar se
risipeau la fel de repede cum zbura o pasăre grăbită.
Dar eram deja acolo. La Fort McKavett. Plini de vise şi de
mâncărimi între craci de la călărit, eu şi cu noul meu prieten ne
holbam de pe spinările cailor la instrucţia călare a soldaţilor şi era o
mândrie să-i vedem. Am pornit spre fort.

Eu şi Fostul Negrotei de Casă stăteam în faţa unui birou, în camera

Ofiţerului Comandant, iar în spatele biroului era un alb, pe numele
lui Colonel Hatch. Avea o pereche de mustăţi ca nişte omizi şi două
pete mari de transpiraţie, ca nişte luni umede, la subsuoară. Ochii îi
erau aţintiţi asupra unei muşte care şedea pe nişte hârtii de pe birou.
După felul în care se uita la ea, te gândeai că ţintuieşte cu privirea
vreun inamic.
— Aşadar, băieţi, vreţi să vă înrolaţi în armata coloraţilor. Mi-am
dat seama după faptul că sunteţi amândoi nişte negrotei.
Era un isteţ, Hatch ăsta.
— Am venit ca să mă înrolez şi să fiu călăreţ în Regimentul Nouă
de Cavalerie, i-am zis.
Hatch mă studie o clipă, spunând apoi:
— Păi, avem o grămadă de negri călăreţi. Noi avem nevoie de
nişte negri pedestraşi pentru afurisita de infanterie. Aşa că vă pot
îndruma în direcţia potrivită să vă încurcaţi cu ei.
M-am gândit că tot ceea ce era desemnat cu afurisit înainte nu era
de nasul meu.
— Presupun că nu e niciun alt călăreţ mai bun ca mine, i-am
răspuns. Şi asta e valabil şi pentru tine, Colonele, deşi sunt sigur că
eşti un călăreţ dat în mă-ta, şi spun asta în cel mai bun sens al
cuvântului.
Hatch ridică o sprânceană.
— Chiar aşa?
— Da, domnule. Nu e laudă, e doar adevărul. Pot să călăresc pe
spinarea unui cal, pe sub burta lui, pot să-l fac să se lase la pământ
sau să sară şi până la sfâşitul zilei mă ataşez de el, apoi îl gâdil în cur
până o să-i placă suficient de mult ca să-mi prepare cafeaua şi să-mi
aducă papucii, presupunând că aş avea aşa ceva. Bine, partea cu
gâdilatul e de sanchi, dar prima parte e pe bune.
— Aşa m-am gândit şi eu.
— Io n-am gâdilat cai, a intervenit Fostul Negrotei de Casă. Dar
pot să gătesc şi să pregătesc argintăria pentru masă. Ca Fost Negrotei
de Casă, mai mult călăream trăsurica.
În acel moment, Hatch a pocnit musca aia cu palma. Şi-a ridicat
mâna şi a expediat-o pe podea cu un bobârnac. În cameră mai era un
soldat negru, foarte ţeapăn şi alert, care stătea lângă birou. Soldatul
ăsta s-a îndoit de şale, a prins musca de o aripă şi apoi a aruncat-o pe
uşă afară, după care a revenit la locul lui. Hatch îşi şterse mâna pe
nădragi.
— Bine, zise el. Hai să vedem cât din ce aţi spus e adevărat şi cât e
vorbă goală.

În apropiere aveau un ocol, iar în ocol, părând că-l umple complet,

era un cal mare şi negru, care arăta de parcă halea oameni şi pe urmă
se bălega coburi făcuţi din pielea lor. Când am ajuns la ocol, calul a
şi pus ochii pe mine, iar când m-am dus pe partea ailaltă, animalul s-a
învârtit ca să mă ginească în continuare. Oh, ştia el ce am de gând să-
i fac.
Hatch începu să se joace cu un colţ de mustaţă şi se întoarse spre
mine.
— Călăreşte calul ăla aşa cum ai zis că poţi şi vă iau pe amândoi la
cavalerie, iar Fostul Negrotei de Casă poate să fie bucătarul nostru.
— Am zis că pot să gătesc, spuse Fostul Negrotei de Casă. Dar n-
am zis că aş fi bun.
— Pai, ce avem acum nici măcar nu-s bucătari, îi răspunse Hatch.
Sunt doi inşi care pun apa la fiert şi aruncă nişte chestii în ea. În
special napi.
M-am căţărat pe balustradă. Patru negri de la cavalerie au ţinut
calul. Bestia aia neagră dădea cu ei de-azvârlita-n stânga şi în
dreapta. Douăzeci de minute le-a luat să-i pună şaua şi căpăstrul şi,
după ce au isprăvit, ca să zic aşa, doi dintre ei şchiopătau de parcă
mergeau cu un picior printr-un şanţ. Unul se ţinea de cap, iar altul se
minuna că a rămas în viaţă. Au legat calul înşeuat lângă balustradă şi
el ţopăia în sus şi-n jos ca o fetiţă care sare coarda, numai că oleacă
mai viguros.
— Du-te de-l încalecă, m-a îndemnat Hatch.
Pentru că mă mâncase în cur, n-am avut de ales.
 Nu minţisem când îi zisesem că sunt un bun călăreţ. Chiar eram.
Puteam să-i călăresc, să-i fac să se lase pe burtă şi să se rostogolească
pe o parte, să meargă la trap şi multe alte lucruri. Dar calul ăla negru
era atât de rău, de parcă îl avea pe dracu’ în el şi pot să spun că îl
avea cu dedicaţie pentru mine.
Îndată ce m-am urcat pe el, şi-a smucit capul, a rupt hăţurile care îl
legau de gard, iar eu m-am trezit că strâng în mână un rest din
cureaua lor. Când sărea ziceam că dau cu capul de cer. Niciun cal nu
putea sări în aşa hal. Dar ăsta sărea şi, curând, amândoi încercam să
escaladăm norii. Nu mai reuşeam să deosebesc cerul de pământ
pentru că m-a tot zgâlţâit prin afurisitul ăla de ocol şi, de fiecare dată
când sărea, mi se hurducau toate oasele, de la cur până la ţeastă. De
câteva ori era să mă arunce din şa, dar m-am ţinut strâns, cum se ţine
o căpuşă agăţată de coaiele unui câine. În cele din urmă a început să
se învârtească. S-a trântit pe o parte, zdrobindu-mi piciorul sub el,
apoi s-a rostogolit peste mine şi s-a ridicat. De n-ar fi fost pământul
afânat şi moale, din mine ar mai fi rămas doar un sac însângerat, plin
cu oase frânte.
În fine, calul a mai făcut vreo două salturi amărâte şi s-a oprit,
tropăind şi sforăind. M-am aplecat spre urechea lui şi i-am zis: „Asta
numeşti tu nărăveală?”.
Ofuscat de cuvintele alea, a pornit să alerge direct spre gard, unde
s-a lovit cu pieptul de grinzile balustradei. Am zburat de pe spinarea
armăsarului şi am aterizat în capul câtorva soldaţi, împrăştiindu-i ca
pe prepeliţe.
Hatch a venit lângă mine, s-a uitat în jos la mine şi a spus:
— Nu eşti mai deştept decât calul ăla, dar măcar ştii să călăreşti
destul de bine. Tu şi cu Fostul Negrotei de Casă sunteţi trecuţi la
cavalerie, alături de ceilalţi negri. Instrucţia începe dis-de-dimineaţă.

Ne-am instruit în sus şi în jos, alături de ceilalţi recruţi, pe terenul

din interior, iar apoi în afara fortului, până când am început să arătăm
destul de meseriaşi. Calul de mi-l dăduseră era chiar diavolul ăla
negru pe care îl călărisem în prima zi. I-am dat numele de Satan. În
realitate, nu era atât de rău pe cât am crezut la început. Era încă şi
mai rău şi trebuia să fiu cel mai tare ori de câte ori mă urcam pe el,
pentru că, în străfundul sufletului, plănuia să mă omoare. Dacă nu
eram atent, acum se purta într-un fel firesc, ca şi cum s-ar fi uitat la
vreun nor sau ceva de genul ăsta, după care, brusc, îşi întorcea capul
şi încerca să mă muşte de picior.
În fine, lunile au trecut, eu mă instruiam, iar tovarăşul meu gătea.
Deşi ce gătea nu era bun, tot era mai bine decât nimic. Era mai bine
decât să atârn în ştreang, plus că aveam parte şi de o oarecare
libertate şi de ceva respect. Îmi purtam uniforma cu mândrie şi îmi
mânam armăsarul imaginându-mi că sunt un mare zmeu, aşa de băţos
eram.
De cele mai multe ori mergeam în misiuni scurte de patrulare. Nu
era mare brânză, în afar’ de atunci când călăream prin zonă căutând
indieni sălbatici, pe care nu i-am văzut niciodată sau de când ne
încasam cei treişpe dolari la sfârşitul lunii, dolari care, de altfel, erau
doar o grămadă de hârtii, pentru că nu aveam unde să-i cheltuim.
Apoi, într-o dimineaţă, lucrurile s-au schimbat, dar nu în bine,
exceptând faptul că Fostul Negrotei de Casă a reuşit să gătească un
mic dejun acceptabil, cu biscuiţi, cu ouă ochiuri fără gălbenuşuri
sparte şi cu slănina nearsă şi de la care nimeni nu s-a îmbolnăvit.
În acea zi, Hatch călărea alături de noi, pentru că guvernul şi-a dat
seama, până la urmă, că eram doar o adunătură de negri proşti,
capabili în orice moment să redevenim nişte negrotei fără disciplină,
să ne apucăm de beţii şi să ne împuşcăm între noi sau poate să
încercăm să cântăm psalmi în vreme că ne gâdilăm caii în cur. Ne
mânca pielea să arătăm că suntem destul de buni să nu avem nevoie
de niciun alb să ne conducă. Totuşi, o zic tare şi răspicat, Hatch era
un bun soldat, care conducea, nu se lăsa condus. În plus, era şi bine
crescut. L-am văzut, într-o seară, plecând de lângă foc să se ducă mai
pe la întuneric şi să se băşească. Despre puţini poţi să spui aşa ceva.
Bunele maniere erau o raritate la frontieră.

Armata va zice că eram o trupă de meseriaşi, dar nu era aşa, cel

puţin nu atunci când au spus-o prima dată. În orice moment,
majoritatea armatei, fie călare sau pe jos, nu e aşa de meseriaşă. Unii
dintre răcani nu ştiau a deosebi curu’ unui cal de cap şi asta era destul
de sigur când îi vedeai cum încalecă invers, răsucindu-se în scări şi
trezindu-se că se holbează la curul calului, şi nu la urechile lui. Dar
cu timpul toţi au devenit mai buni şi, oricât aş fi de modest, tre’ să
spun că eu eram cel mai bun călăreţ din toată trupa. După ce a căpătat
un pic de experienţă, Fostul Negru de Casă a devenit al doilea după
mine. Al dracu’, el mai fusese la război, aşa că avea mai multă
experienţă ca oricare dintre noi şi făcea şi figură frumoasă pe cal,
cum era el înalt şi se ţinea băţos, de parcă servea pe careva cu un
platou de delicateţuri sau aducea haina domnului.
Singura dată când am avut parte de ceva acţiune a fost când unul,
pe nume Rutherford, s-a încăierat cu Pară Creaţă - nu eu i-am dat
numele, ci mă-sa - şi şi-au scos ochii pentru un biscuit. În vreme ce ei
se luptau, colonelul Hatch a venit şi l-a mâncat, aşa că bătaia a fost,
pân’la urmă, fără rost.
Dar io vă povestesc despre atunci când călăream căutând indieni
pe care să-i băgăm în sperieţi şi, cum n-am găsit niciunul, am
renunţat să mai vânăm ce nu găseam şi ne-am tras lângă un pârâu
unde era umbră de la nişte copaci, despre care în locurile alea
credeau că-s uriaşi, dar prin locurile de unde vin le-am fi zis tufişuri.
M-am bucurat că ne-am oprit să adăpăm caii şi să ne tragem sufletul.
Colonelul Hatch, tre’ să zic adevărul, era la fel de bucuros ca noi să
stea la fereală de soarele arzând. Nu ştiu cum s-o fi simţit, ca alb
având sub comanda lui o gaşcă de coloraţi, dar nu părea să-l
deranjeze prea tare, ba chiar părea mândru de noi şi de el însuşi, ceea
ce, bineînţeles, ne făcea şi pe noi să ne simţim bine.
Şi am aşteptat pe malul pârâului, iar Hatch a venit acolo unde eu,
Fostul Negrotei de Casă şi cu alţii şedeam lângă apă şi noi am sărit în
poziţie de drepţi, iar el a zis:
— E un pâlc de stejari pitici mai sus pe râu, risipiţi dincolo de
păşune şi care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Ăia vor fi
preocuparea voastră. Am de gând să iau restul trupei, să vedem dacă
putem să dăm de niscaiva urme de căprioare. Îmi imaginez că nu se
va supăra nimeni dacă împuşcăm câteva şi le aducem în tabără. În
plus, sunt plictisit. Ne-ar folosi ceva lemne de foc şi mă aştept de la
voi să doborâţi stejarii ăia şi să-i tăiaţi şi să pregătiţi lemnele să le
ducem la fort. Stivuiţi buştenii aici, printre copaci şi, după ce ne
întoarcem, trimit câţiva băieţi cu o căruţă să tragă lemnele alea
înainte să cadă noaptea. Mă gândesc că putem să folosim stejarii să
afumăm carnea pe care am de gând să pun mâna. De aia sunt un
afurisit de colonel. Pen’că gândesc mereu.
— Şi dacă nu faceţi rost de carne? a întrebat unul din oameni.
— Înseamnă că aţi muncit de pomană, iar eu am mers la vânătoare
degeaba. La naiba, am văzut căprioarele alea cu binoclul acu’ cinci
minute. Erau vreo şase căprioare mari şi grase care au luat-o din loc
peste deal. Iau restul trupei cu mine, asta în caz că dau peste inamici
şi nici nu-mi place să belesc de unul singur o căprioară.
— Mie îmi place să vânez, i-am spus.
— O să rămâi cu buza umflată, mi-a zis colonelul Hatch. Am
nevoie de tine aici. De fapt, te numesc la comandă. Dacă te muşcă un
şarpe şi mori, atunci Fostul Negrotei de Casă preia comanda. Ţi-i dau
în subordine pe Rutherford, pe Bill şi pe Rice... pe ceilalţi îi iau cu
mine. Tăiaţi copacii ăia, vă întoarceţi la fort şi eu trimit o căruţă să ia
lemnele.
— Şi cu indienii cum rămâne, a vrut Rutherford să ştie.
— Ai văzut vreun indian de când eşti aici?
— Nu, domnule.
— Atunci, nu-s indieni pe aici.
— Dar dumneavoastră aţi văzut vreunul? a insistat Rutherford.
— La naiba, am văzut. Am fost şi atacat de ei, i-am şi atacat. Din
când în când apar toate felurile imaginabile de indieni. Kiowa, apaşi,
comanşi. Şi nimic nu le place mai mult decât să atârne de centuri
scalpurile voastre negre şi sârmoase. Şi asta pentru că găsesc
amuzante frezele pe care le aveţi. Li se pare că sunt scalpuri de bizon.
Ştiţi că ei vă zic vouă soldaţii-bizon?
— Credeam că ne zic aşa pentru că suntem viteji ca bizonii, i-am
spus.
— Da’ de unde! a răspuns Hatch. N-aţi avut parte de nici-o acţiune
ca să aveţi vreo părere. Oricum, n-am mai văzut indieni de secole şi
nici astăzi nu am zărit vreo urmă de-a lor. Încep să cred că şi-au luat
tălpăşiţa din ţinutul ăsta. Dar am mai crezut asta şi înainte. Cu un
indian, mai ales cu un comanş sau cu un apaş, e greu s-o scoţi la
capăt. O să se ţină scai după ceva sau după cineva ca şi cum asta e de
cea mai mare însemnătate pentru ei, dacă li se pare lor că trebuie. Şi,
dacă zboară o pasăre peste ei şi văd vreun semn în asta, or să meargă
până-n pânzele albe.
Lăsându-ne cu gândurile alea amestecate despre indieni şi bizoni,
Hatch a plecat împreună cu restul trupei, iar noi am rămas la umbra
copacilor, ceea ce nu era rău deloc. Primul lucru pe care l-am făcut
după ce au dispărut a fost să ne scoatem cizmele şi să intrăm în apă.
Eu m-am despuiat de ţoale şi m-am spălat cu un baton de săpun din
leşie, după care m-am îmbrăcat. Apoi, lăsând caii legaţi de copaci,
am luat catârul, după ce am pus echipamentul şi puştile pe spinarea
lui şi ne-am dus unde erau stejarii ăia. Pe drum am rupt vreo doi
arbuşi şi după ce i-am curăţat de frunze am întocmit din ei un fel de
mânere pe care să le putem fixa pe catâr. Ne gândeam să agăţăm lem-
nele de catâr, ca să le târască până la pârâu, apoi să le stivuim să fie
gata pentru când o veni căruţa.
Ne-am înhămat la treabă, doi trăgând la joagăr, alţi doi tăind
crăcile şi unul despicând lemnele cu toporul, să fie numa’ bune de
încărcat. Sporovăiam în vreme ce munceam şi Rutherford a spus:
— Indienii ăia, unii dintre ei îs la fel de mârşavi ca şerpii. Fac la
oameni tot felul de chestii. Le taie pleoapele, îi prăjesc pe foc, le taie
punguţa cu doi bani şi câte şi mai câte. Ce mai, îs îngrozitori.
— Seamănă cu ce fac unii sudişti de-i ştiu eu, i-am răspuns.
— Stăpânu’ meu şi cu familia au fost al naibii de buni cu mine, s-a
băgat în seamă şi Fostul Negrotei de Casă.
— Or’ fost buni cu tine, spuse Rice, oprindu-se din dat la joagăr.
Dar asta nu a făcut să nu fii cal, să nu fii proprietate. Tu ai fost om
tratat ca un cal şi la fel de prostălău ca să ştii asta.
Fostul Negrotei de Casă s-a aplecat înainte de parcă ar fi vrut să
sară la bătaie. Le-am zis:
— Acu’ las-o baltă. Vorbeşte gura fără el. Eu mi-s la comandă şi
voi doi sub comanda mea, aşa cum a lăsat Hatch, şi n-am chef de
scandal şi nici n-o permit.
Rice îşi dădu pălăria pe spate. Chipul îi era negru cum e cafeaua.
— Am să-ţi spun adevăru’. Pe când eram de şaişpe ani, am luat
gâtu’ la stăpânu’ meu, i-am violat nevasta şi am şters-o spre nord.
— Doamne, asta-i mizerabil! spuse Fostul Negrotei de Casă.
— Şi i-am pus câinele să mi-o sugă, a completat Rice.
— Ce?
— Îşi râde de tine, am intervenit.
— Chestia cu gâtu’ şi fugitu’ spre nord e pe bune. I-aş fi violat
nevasta, da’ nu mai era vreme. Câinele lui nu mă stârnea.
— Eşti dezgustător, a spus Fostul Negrotei de Casă, lăsând barda
jos.
— De acord, am convenit eu.
Rice a chicotit şi s-a întors la joagăru’ la care trăgea cu Rutherford.
Îşi dăduse cămaşa jos şi muşchii de pe spinare se umflau cum se
umflă tunelurile câinilor de prerie şi peste ghemele alea de muşchi se
întindeau nişte cicatrici lungi şi groase. Cunoşteam cicatricile alea.
Aveam şi io. Fuseseră făcute de bici.
— Indienii ăia, n-are rost să-i urăşti. Să-i urăşti pentru ce este ei e
ca şi cum să urăşti tufele că e cu ţepi pe ele. Sau şarpele că te muşcă.
Indienii e ce e aşa cum noi este ce este, spuse Bill, care aranja
lemnele.
— Şi ce este noi? l-a întrebat Fostul Negrotei de Casă.
— Niciunu’ dintre noi nu contează ca fiinţă omenească. Lumea-i o
mare belea plină de nu contează, aşa că n-are rost să alegi pe unii de
alţii. Niciunu’ nu valorează nici cât o băşină fâsâită.
— Nici că puteai zice mai bine, aşa-i, Bill? l-am întrebat.
— Am fost sclav.
— Cu toţii am fost, i-am răspuns.
— Da, da’ eu n-am suportat aşa de uşor. Am suportat-o mai bine
ca Rutherford, dar nu foarte bine. Am fost în armata nordistă, la
sfârşit, când au dat drumu’ la negrotei în ea ş-am omorât şi văzut
oameni omorâţi. Şi nici-o experienţă trăită nu mi-a dat mare lucru de
înţeles despre oameni de orice fel. Am omorât bizoni doar pentru
limba lor pe care o voia bogătanii. Lăsam pieile şi carnea să
putrezească pe câmp. Asta ca să-i pedepsim pe indieni. Afurisiţii ăia
de bizoni. Nu-i nimic mai tâmpit ca asta şi eu am împuşcat bizoni
pentru dolari şi pentru limbile lor. Ce fel de fiinţă omenească face aşa
ceva?

Am lucrat aşa cam încă un ceas, după care Vizuină de Câine - din
nou, nu eu i-am dat numele -, unul dintre oamenii lăsaţi de Hatch cu
noi, ne-a zis:
— Cred că avem o problemă.
Pe partea ailaltă a pârâului era o despărţitură între copaci prin care
se putea vedea până departe în prerie şi se vedea şi dealul peste care
dispăruse Hatch cu câteva ceasuri mai înainte şi pe deal se zărea
coborând în goana mare un alb. Era la oarece depărtare, da’ nu
trebuia să ai ochi de vultur ca să vezi că omul ăla era gol puşcă,
precum un iepure belit şi că alerga de-i sfârâiau călcâiele şi în urma
lui veneau chiuind şi distrându-se nişte indieni. Apaşi, ca s-o spunem
pe-a dreaptă, care erau aproape la fel de goi ca omul ăla de alerga.
Patru erau călare şi am mai văzut şase care alergau pe jos. Părerea
mea era că îl prinseseră şi îi dăduseră drumul să-l hăituiască ca pe
căprioare doar aşa, de distracţie. Cred că traiul prin preriile pustii, dar
pline de ţânţari şi unde haleşti doar ce vânezi, nu oferea mari plăceri,
aşa că fiecare se distra cum îi venea la mână, de câte ori avea ocazia.
— Se distrează pe seama lui, spuse Rutherford.
I-am privit câteva clipe, apoi mi-am amintit că suntem soldaţi. Mi-
am luat carabina şi mă pregăteam s-o duc la ochi când, tot
Rutherford, a zis:
— La naiba, nu poţi să-i nimereşti de aici şi nici ei nu pot trage în
noi. Suntem în afara bătăii puştii, iar indienii îs ţintaşi proşti.
Unul din apaşii care alergau pe jos ne-a zărit şi s-a aşezat imediat
într-un genunchi, ducându-şi arma la umăr şi luându-ne la ochi.
Rutherford şi-a întins larg braţele şi le-a strigat:
— Haide, trage, sălbaticule.
Şi apaşul a tras.
Rutherfod se înşelase. L-a lovit chiar în vârful nasului şi a căzut cu
braţele răşchirate larg. Când a atins pământul, Fostul Negrotei de
Casă a spus:
— Tre’ să admit că au mai exersat.

Noi eram pe o colină, aşa că am lăsat catârul şi am dat fuga către

pârâu, acolo unde erau caii, am trecut prin apa mică şi ne-am trântit
printre copaci în poziţie de tragere. Am deschis focul şi puştile
noastre au răsunat ca nişte bice de catârgii. Aerul s-a umplut de fum,
iar la împuşcături ni s-a răspuns cu alte focuri de armă. Am aruncat o
privire în faţă şi l-am văzut pe omul despuiat cum alerga de mama
focului, cu pletele în vânt şi cu ştremeleagul fluturând. Apoi, unul
dintre apaşii călare s-a îndreptat spre el şi l-a lovit drept în moalele
capului cu o bâtă noduroasă. Am văzut cum îi sare sânge din ţeastă şi
am auzit atât de bine zgomotul loviturii, că am tresărit fără voie.
Apaşul a dat un chiot şi a continuat să călărească drept spre noi. S-a
oprit la ceva distanţă şi a început să se lovească în piept cu mâna
liberă şi, pe când făcea asta, am dus puşca la ochi. L-am ochit în
piept, dar când am tras am nimerit calul drept în cap. Cel puţin îl
lăsasem pedestru pe sălbatic.
Acuma, poţi să zici ce vrei despre un apaş, dar nicidecum că e la
fel de viteaz ca un viezure. Apaşu’ ăsta a continuat să alerge spre noi,
iar noi am continuat să tragem în el şi cred că îşi imagina că e
protejat de vreo magie pentru că niciunul dintre noi nu l-a nimerit.
Când s-a apropiat mai mult, am putut să văd că avea pieptul şi faţa
pictate cu ceva noroi. Şi chiuia într-un fel înfiorător. Apoi a călcat
într-o groapă şi s-a prăvălit la pământ. Deşi era la o bună distanţă de
noi, am auzit cum îi trosneşte glezna, ca pocnetul unei bretele. Fără
să vrem, am scos cu toţii un „ooooo” prelung. Sunase atât de rău, că
ne-a durut. Pesemne că după căzătura aia toată magia s-a risipit, pen-
tru că am tras în el şi a încasat toate gloaneţele noastre şi, înainte să
se risipească fumul puşcoacelor, era mort... mai ceva ca o promisiune
guvernamentală.
Lucrul ăsta a tăiat elanul celorlalţi apaşi şi sunt convins că, viteji
au ba, câtorva dintre ei li s-a strâns curul de frică.
Apaşii călare şi-au întors caii şi s-au urcat pe creasta dealului, în
vreme ce ăia care nu aveau cai s-au trântit la pământ. Am mai tras o
salvă, dar nu am nimerit pe nimeni, după care mi-am adus aminte că
sunt la comandă.
— Încetaţi focul, nu mai risipiţi gloanţele.
Fostul Negrotei de Casă s-a apropiat târâş şi mi-a zis:
— I-am făcut praf.
— Încă nu, i-am răspuns. Ăia-s războinici apaşi şi nu-s cunoscuţi
ca nişte panarame.
— Poate că Hatch a auzit împuşcăturile, a continuat el.
— Colonelul şi cu oamenii lui au avut timp să ajungă departe.
Hatch şi-a închipuit că după ce tăiem lemnele ne întoarcem la fort.
Aşa că, mai degrabă, nimeni nu a auzit împuşcăturile şi nimeni încă
nu ne-a simţit lipsa.
— La naiba! a mai adăugat Fostul Negrotei de Casă.

Mă gândeam că am fi putut sări în şei, să încercăm să fugim de

acolo. Aveam mai mulţi cai decât ei, dar dacă fugeam cu trei apaşi pe
urmele noastre se putea sfârşi prost. Aveam un loc destul de bine
adăpostit printre copaci, aveam şi apă să bem, aşa că am decis să ne
păstrăm poziţia. Apoi, albul ăla care fusese pocnit în cap a început să
geamă. Ca şi cum asta nu era destul, doi dintre vitejii ăia au sărit din
iarbă şi au prins să alerge către locul în care omul căzuse. Am tras o
salvă înspre ei, dar carabinele alea de le aveam erau Spencer cu
repetiţie şi nu le puteam încărca atât de repede pe cum alergau
indienii. S-au trântit în iarba înaltă, acolo unde bietul om căzuse, şi
am văzut un picior cum îi sare în sus precum un şarpe şi cum cade la
loc şi în următoarele clipe am auzit nişte ţipete.
Ţipete care nu se mai terminau. Rice s-a târât spre mine.
— Nu mai suport. Mă duc până acolo să-l salvez.
— Ba nu te duci nicăieri, i-am spus. Eu mă duc.
— Şi de ce tu?
— Pen’că-s la comandă.
— Vin şi eu cu tine, s-a oferit Fostul Negrotei de Casă.
— Nţţţ! Nu vii. Dacă o mierlesc, tu treci la comandă. Aşa a zis
colonelul Hatch. Îmi croiesc drum spre omul ăla, iar tu tragi spre
indienii ceilalţi, îi ţii ocupaţi mai ceva decât un urs care a găsit un
fagure cu miere.
— La naiba, nici măcar nu-i putem vedea, iar călăreţii s-au dus pe
partea ailaltă a dealului.
— Trageţi acolo unde credeţi că ar putea să fie, doar să aveţi grijă
să nu-mi băgaţi mie vreo sfârlează-n cur.
Mi-am lăsat carabina în iarbă şi m-am asigurat că pistolul e
încărcat şi l-am vârât în toc, mi-am pus cuţitul între dinţi şi m-am
târât spre stânga, pe malul pârâului, spre un loc cu iarbă mai înaltă,
după care am început să mă mişc spre locul cu pricina. Încercam să
mă mişc încet, să pară că iarba se foieşte din pricina vântului.
După ce m-am apropiat, zbieretele deveniseră cumplite. Eram în
iarba înaltă la un metru sau doi de locul în care omul căzuse. Am dat
uşor ierburile la o parte şi am aruncat o privire. Albul acela zăcea pe
o parte, cu gâtlejul tăiat şi era mort de-a binelea.
Un pic mai încolo de el, cei doi apaşi şedeau trântiţi în iarbă şi
unul dintre ei urla şi zbiera de parcă ar fi fost omul torturat şi mi-am
zis: „Zău dacă asta nu le întrece pe toate”. Am cam fost impresionat
de chestia asta.
Apoi apaşii m-au zărit. Au sărit spre mine. M-am ridicat iute, cu
cuţitul în mână, dar unul dintre ei m-a lovit ca o ghiulea de tun şi ne-
am dat amândoi de-a dura. S-a auzit plesnetul unei împuşcături şi
celălalt apaş a făcut câţiva paşi dintr-un dans ciudat şi s-a prăvălit la
pământ, ţinându-se de gât. Îi ţâşnea sîngele din beregată ca dintr-un
izvor proaspăt forat. Io, împreună cu celălalt indian ne-am rostogolit
prin iarbă şi el a încercat să mă împuşte cu un pistol, dar n-a reuşit
decât să-mi pârlească părul şi să-mi provoace, astfel, o durere de cap
şi ţiuituri în ureche.
Ne-am răsucit ca o pereche de râme, până când am ajuns deasupra
lui, l-am încălecat şi am încercat să-l înjunghii, dar mi-a prins mâna.
Eu îi ţineam mâna în care avea pistolul, el îmi ţinea mâna în care
aveam cuţitul.
— Dobitocule! i-am şuierat de parcă aş fi crezut că insulta o să-l
atingă atât de tare, încât o să-mi dea drumu’. Nu mi-a dat.
Ne-am mai rostogolit prin iarba aia încă o dată şi a reuşit să-şi
elibereze mâna cu pistolul pe care mi l-a proptit în cap, dar cartuşul a
dat rateu, aşa că m-am ales doar cu ceva arsuri. Mi-am răsucit
picioarele peste gâtul lui, l-am răsturnat pe spate şi l-am înjunghiat în
burtă, dar n-am reuşit să-l termin. Aşa că i-am înfipt cuţitul în gât.
Mi-a aruncat o privire plină de dezamăgire, de parcă uitase o oală pe
foc şi trebuia să se ducă să învârtească în ea. Apoi a căzut.
M-am târât până la albul ucis. Îl lăsaseră fără biluţe, îi spintecaseră
burta şi îi tăiaseră gâtul. Acum n-o să se mai fâţâie de colo-colo, mi-
am spus.
Am reuşit să ajung înapoi pe malul pârâului, urmărit de gloanţele
apaşilor. Întoarcerea a fost oleacă mai iute, având în vedere că am
mai căpătat o arsură de la un glonte care mi-a ciupit turul nădragilor.
Când am ajuns la oamenii mei, am întrebat:
— Cine a tras în apaşu’ ăla?
— Io am fost ăla de-a tras, a răspuns Fostul Negrotei de Casă.
— Ascultă, nu vreau să-ţi mai zici Fostul Negrotei de Casă. Şi
nimeni altcineva să nu-ţi mai zică aşa. Eşti soldat şi încă unu’ bun.
Voi, ăilalţi, m-aţi auzit?
Deşi erau răspândiţi pe mal, auziseră şi au mormăit afirmativ.
— P’ăsta de aci îl cheamă Cullen. O să-i ziceţi Cullen sau soldatul
Cullen sau pe numele ăl’lalt, oricare ar fi el. Aşa o să-i zicem cu toţii.
Ai băgat la cap, Cullen? Eşti un soldat şi încă unul bun.
— Asta-i bine, a răspuns Cullen, nu atât de mişcat de eveniment pe
cât eram eu. Da’ pe mine mă îngrijorează că soarele scapătă.
— Şi mai e ceva, a intervenit Bill, târându-se spre noi. Se ridică
nişte fum de dincolo de deal. Părerea mea e că nu-i de la gătit.
Mi-am imaginat că fumul putea să vină din locul de unde apăruse
flăcăul ăla alb şi putea să provină de la cei cu care fusese împreună
ori de la resturile căruţei sale. Călăreţii apaşi se întorseseră acolo, fie
să-i termine pe ăia de rămăseseră în urmă şi să-i tortureze niţel la foc,
fie să dea foc la căruţe. Apaşii erau obişnuiţi să umble numaidecât cu
foc şi, cum nu putuseră să pună mâna pe noi, plecaseră acolo unde
ştiau că pot face ceva rău.
Cum soarele cobora, începusem să fiu agitat. Am hotărât să nu-mi
risipesc oamenii prea mult, dar nici să-i îngrămădesc prea tare. I-am
pus să stea cam la doi metri unii de alţii şi pe doi dintre ei i-am pus să
ţină de şase. Având în vedere că eram puţini, linia noastră era destul
de scurtă, iar cu ăia doi din spate, linia era şi mai scurtă. La naiba,
nici nu era linie, erau doar câteva puncte de tragere.
A coborât noaptea. O broască mare a prins să orăcăie lângă mine.
Greieri ţârâiau mai încolo. Sus de tot, cerul, negru ca păcatul, se
umplea de stele şi cu jumătate de lună, mult prea strălucitoare.
După vreo două ore m-am târât până la Cullen şi i-am zis să caşte
bine ochii pen’că voiam să verific oamenii şi ariergarda, să mă asigur
că nu trag la aghioase sau nu se trag de ştremeleag. Mi-am lăsat
carabina jos şi mi-am deschis clapa de la tocul pistolului, după care
m-am dus să verific.
Bill era în ordine, dar când am ajuns la Rice, l-am găsit zăcând cu
faţa-n ţărână. L-am luat de guler să-l ridic şi capul i-a căzut într-o
parte. Îi tăiaseră beregata. M-am întors brusc, cu revolverul în mână,
dar în spatele meu nu mai era nimic.
Am avut un presentiment oribil. Am mers mai departe. Toţi băieţii
erau morţi. Apaşii îi luaseră unu’ câte unu’ şi o făcuseră cu atâta
băgare de seamă, încât nici măcar caii nu simţiseră. Am ajuns şi la
cei doi, din spate şi i-am găsit întregi.
— Voi doi aţi face bine să veniţi cu mine.
Ne-am furişat înapoi şi mai aveam câţiva paşi până la Cullen, când
un foc de pistol a spintecat noaptea. Am zărit silueta unui apaş cum
se prinde de piept şi cade pe spate. L-am găsit pe Cullen cu
revolverul în mână, iar pe Bill fluturându-şi puşca.
— Unde-s? Unde naiba sunt?
— Sunt pretutindeni, i-am răspuns. I-au omorât pe toţi ăilalţi.
— Sunt stafii, a murmurat Bill.
— Sunt doar nişte netrebnici, ăsta le e felul.
Am avut, la viaţa mea, câteva presimţiri rele, crezând că ştiu să-mi
dau seama corect de cum merg lucrurile. Am crezut că eram în mai
mare siguranţă acolo, dar apaşii s-au furişat şi au luat gâtul la trei
oameni la fel de uşor ca şi cum s-ar fi băşit în vânt.
— Cred că mai bine ne luăm caii şi o ştergem de aici, le-am spus.
Dar, când ne-am dus la cai şi l-am dezlegat pe Satan, netrebnicul a
luat-o la fugă şi a dispărut.
 — Asta mai lipsea, mi-am zis.
— O să călărim doi, mi-a spus Cullen.
Băieţii abia ce dezlegau armăsarii, când un apaş a sărit ca o
broască peste spinarea unuia din caii ăia şi a aterizat în picioare, cu
una din bardele noastre în mână. A înfipt lama de fier în capul unui
soldat, un flăcău al cărui nume nu mi-l mai amintesc, fiind eu acuma
cam în etate şi, în primul rând, nici atunci nu-l ştiam prea bine pe
omul ăla. A început o cafteală care nu semăna cu exerciţiile de la
instrucţie. Era fiecare pentru el. Eu, urmat de Cullen şi de Bill, am
tulit-o spre dealul din spate. Ieşisem din zona împădurită. Jumătate de
Lună strălucea pe cer şi, la lumina ei, când m-am uitat în spate, am
văzut un apaş venind după noi, cu un cuţit în dinţi. Afurisitul urca
atât de repede dealu’ ăla, aproape că mergea în patru labe.
M-am lăsat într-un genunchi, am ochit şi am tras un glonţ care l-a
trimis, rostogolindu-se, îndărăt. Lucrul cel mai tâmpit era că puteam
auzi cum ceilalţi oameni rămaşi printre copaci sunt măcelăriţi şi
împuşcaţi, zbierând şi implorând. Ştiam că nu are niciun sens să
încercăm să ne întoarcem. Fuseserăm depăşiţi în isteţime, în număr şi
în luptă.
Partea bună a lucrurilor a fost că amărâtul ăla de catâr încă era
printre stejarii pitici, cu hamurile improvizate pe el şi cu lemnele
stivuite pe spinare.
Bill a tăiat priponul şi a dat jos lemnele de pe catâr, apoi a sărit pe
spinarea animalului şi l-a tras pe Cullen în spatele lui. Chestie care a
arătat o anumită lipsă de respect faţă de persoana mea în calitate de
comandant.
M-am apucat strâns de coada catârului şi duşi am fost. Cei doi
călare, iar eu în spate, cu puşca într-o mână şi cu cealaltă înfiptă în
coada animalului, trăgând nădejde să nu-mi dea în faţă vreo băşină
sau o balegă sau să nu dea din copite. Asta cu agăţatul de coadă era
un vechi truc indian, pe care îl învăţasem la instrucţia de cavalerie. Se
poate alerga, de asemenea, şi alăturea, dacă există ceva de care să te
agăţi. Acuma, dacă animalul, fie el cal sau catâr, se hotărăşte să
alerge cât poate de repede, te trezeşti numaidecât cu gura plină de
iarbă, dar un tip agăţat de un armăsar călărit de-un călăreţ şi tras cu o
viteză zdravănă, făcând paşii mari de tot, dacă are picioare zdravene
şi nu oboseşte, poate recupera ceva din timpul pe care l-ar pierde
mergând pe jos.
În cele din urmă am riscat o privire înapoi şi am văzut că apaşii
veneau după noi şi nu aveau aerul că sunt în căutarea unui loc de
picnic. Cu toţii erau călare. Aveau după ei toţi caii noştri. Mai puţin
pe Satan. Afurisitul ăla nu mă lăsase pe mine să-l încalec, dar nici pe
altcineva, aşa că am căpătat un soi de respect pentru el.
O împuşcătură a tăiat aerul nopţii, dar nu s-a întâmplat nimic pe
moment. Doar că, apoi, Bill s-a lăsat moale ca o lumânare topită şi a
uşurat catârul. Împuşcătura trecuse peste umărul lui Cullen şi îl lovise
pe Bill taman în ceafă. Nu ne-am oprit să vedem cât de rănit este.
Cullen s-a tras în faţă, luând hăţurile şi încetinind catârul un pic, a
întins o mână în spate. M-am agăţat de mâna lui şi am sărit în spate.
Multă lume crede că un catâr nu poate să alerge iute. Ba poate. Au un
pas care îţi cam zgâlţâie maţele, dar sunt destul de buni la alergat. Şi
sunt de trei ori mai isteţi decât caii.
Ce le lipseşte sunt picioarele de rezervă pentru atunci când calcă în
vreo groapă. Lucru care s-a şi întâmplat. A urmat o căzătură pe cinste
şi atunci am avut habar ce trebuie să fi simţit indianul ăla căruia i-am
împuşcat calul. Căzătura ne-a zvârlit binişor, pe mine şi pe Cullen,
departe în ţărână şi sunt al naibii de sigur că nici catârului nu i-a fost
prea bine.

Bietul animal se chinuia să se ridice, dar nu reuşea. Căzuse cu

spinarea spre apaşi, iar noi ne tăvăleam prin noroi pe partea cealaltă.
Ne-am târât spre burta catârului, până am ajuns între picioarele lui şi
l-am împuşcat în cap şi aşa am făcut din el o mică fortificaţie. Apaşii
se apropiau. Mi-am luat carabina şi m-am sprijinit de catâr, ochind cu
grijă. Am tras şi am doborât unul dintre indieni. Am tras din nou şi
încă unul a muşcat ţărâna. Cullen s-a repezit să-şi ia puşca de unde
căzuse, după care s-a târât la loc. Cele câteva focuri pe care le-a tras
nu au fost atât de norocoase precum ale mele. În cele din urmă, indi-
enii au dat înapoi şi s-au ghemuit în spatele cailor, la oarece distanţă,
de unde trăgeau la întâmplare spre noi.
 Catârul încă era cald şi puţea. Gloanţele indienilor împroşcau
hoitul. Niciunul nu trecea dincolo, spre noi, dar aveam parte de o
grămadă de gaz. Mi-am dat seama că, în cele din urmă, indienii
urmau să ne încercuiască şi, până dimineaţă, chicile noastre ar fi
atârnat de corturile lor. Gândindu-mă la asta, i-am făcut o ofertă lui
Cullen, în cazul în care am fi fost copleşiţi, să-l împuşc.
— Păi, mai bine te împuşc eu pe tine şi după aia mă împuşc pe
mine, mi-a răspuns.
— Atunci, cred că ne-am înţeles.
Era o noapte luminoasă şi indienii ne vedeau foarte bine. Şi noi pe
ei. Pământul era plat şi nu le oferea multe posibilităţi să se târască
fără să băgăm de seamă, dar ne puteau lua din flancuri, pentru că erau
mai mulţi decât noi. Erau mult mai mulţi decât văzuserăm noi peste
zi. Primiseră întăriri. Parcă era un congres al furnicilor.
Apaşii îşi alergaseră caii o grămadă şi nu aveau apă pentru ei, aşa
că le-au tăiat gâtul şi au aprins un foc. După o vreme am adulmecat
un iz de carne friptă. Omorâseră caii ca să facă un fel de cerc din
carne, în spatele căruia să se adăpostească, şi din măruntaie
pregătiseră o cină târzie.
— N-au niciun respect pentru proprietatea guvernului, a comentat
Cullen.
Mi-am luat cuţitul şi am crestat grumazul catârului, din care a curs
destul de mult sânge încă proaspăt. Ne-am pus fiecare gura la tăietură
şi am băut cât am putut. Avea un gust mai bun decât aş fi crezut şi
ne-a făcut să ne simţim oleacă mai bine. Cum eram doar noi doi, nu
ne-am obosit să facem un foc şi să ne gătim fortul.
Îi auzeam pe indieni cum vorbesc şi râd şi cred că aveau şi ceva
mescalină, pentru că, după o vreme, i-am auzit cântând un cântec de
albi, „Vâsleşte, vâsleşte, vâsleşte barca” şi a trebuit să ascultăm asta
ore în şir.
— Lua-i-ar dracu’ pe misionari! am murmurat.
La un moment dat, unul dintre ei s-a căţărat pe un stârv de cal şi,
după ce şi-a dat jos bucata de pânză care îi acoperea şezutul, şi-a
întors spre noi curu’ care îi licărea alburiu în lumina lunii, la fel de
alb precum dosul unui irlandez. Am îndreptat carabina spre el, dar n-
am fost în stare să apăs trăgaciul. Nu mi se părea corect să trag în
cineva care e beat şi-şi arată curu’. După care s-a întors cu faţa şi s-a
pişat, râzând şi dând din şale de parcă-şi regula muierea. Asta a pus
capac. Am tras un foc spre ticălos. Ţintisem spre cocoşelul lui, dar
cred că l-am nimerit în burtă. A căzut grămadă şi câţiva apaşi au sărit
şi l-au târât la adăpost. Cullen a mai nimerit pe unul dintre ei, care a
căzut în spatele cailor.
— E destul c-o să ne omoare, a spus Cullen. Mai trebuie să se şi
poarte obraznic?
Am stat aşa o vreme.
— Poate c-ar trebui să ne rugăm pentru salvare, mi-a sugerat el.
— Roagă-te într-o mână şi cacă-te în cealaltă şi vezi care se umple
prima.
— Cred că n-am să mă rog, mi-a răspuns. Şi nici n-o să mă cac.
Cel puţin, nu acum. Ţi-aduci aminte cum ne-am întâlnit? Tocmai
mă...
— Mi-aduc aminte, i-am zis.

Ei bine, îi aşteptam să ne încercuiască, dar, cum recunoscuse şi

colonelul Hatch, cu un apaş niciodată nu poţi şti ce urmează. Am stat
acolo toată noaptea, fără să se întâmple nimic. Mi-e ruşine s-o spun,
dar la un moment dat am aţipit, iar când m-am trezit era ziuă şi
nimeni nu ne tăiase gâtul şi nici nu le luase scalpul.
Cullen şedea cu picioarele încrucişate, prinvind în direcţia
indienilor.
— La naiba, Cullen, îmi pare rău. M-am prăbuşit.
— Te-am lăsat să dormi. Indienii au plecat.
M-am ridicat în picioare şi m-am uitat spre locul în care se
opriseră. Erau acolo stârvurile de cai, cu hoitarii călare pe ei. Câţiva
vulturi trăgeau cu ochiul spre catârul nostru şi spre noi deopotrivă. I-
am uşuit, zicând:
— Să fiu al naibii! Şi-au strâns calabalâcul de parcă ar fi fost un
circ şi au plecat.
— Mda. Fără pic de poezie. Ne-au avut unde au vrut. Cred că şi-au
dat seama că au pierdut prea mulţi oameni pentru doi soldaţi bizoni.
Sau or fi văzut vreo păsărică, aşa cum zicea colonelul Hatch, care le-
a spus să se care acasă.
— Eu cred că erau prea beţi ca să mai continue, iar spre dimineaţă
s-au trezit cu o mahmureală, aşa că s-au tras la umbră ca să doarmă.
— Aşa zic şi eu, a răspuns Cullen, apoi a adăugat: Tu chiar ai zis
pe bune că-s un soldat pe cinste şi toate alea?
— Ştii bine că da.
— Nu eşti colonel sau altceva, dar apreciez asta. Sigur, acum nu
mă mai simt chiar aşa de soldat pe cinste.
— Am făcut tot ce ne-a stat în putere. Hatch a fost cel care a
încurcat borcanele. N-ar fi trebuit să ne separe de restul trupei.
— Să nu-ţi imaginezi că va fi de aceeaşi părere.
— Deloc.

Am tăiat câteva bucăţi din carnea catârului şi am aprins un foc.

După ce ne-am umplut burţile, am pornit spre fort. Era o căldură
năucitoare şi noi tot mergeam. La căderea nopţii am devenit agitat,
gândindu-mă că apaşii ar putea să se întoarcă. Dar nu şi-au făcut
apariţia şi am dormit cu rândul.
În dimineaţa următoare am pornit la drum. Mă durea spinarea,
curu-mi atârna, iar picioarele le simţeam de parcă mi le tăiase cineva.
Îmi doream să fi luat ceva carne de catâr cu noi, mi-era atât de foame,
că vedeam turte de mălai mergând pe jos. Tocmai când începusem să
văd un bazin plin cu apă şi soldaţi dansând unii cu alţii, am zărit ceva
mai concret.
Satan.
— Vezi un cal mare şi negru?
— Vrei să zici Satan?
— Da.
— Îl văd.
— Vezi şi nişte soldaţi care dansează?
— Nţţţ.
— Şi încă vezi calul?
— Da. Şi pare în putere şi odihnit. Cred că afurisitul a găsit un
ochi de apă şi ceva iarbă.
 Satan mergea la trap şi nu arăta deloc rău. Când ne-a zărit, s-a
oprit. Am încercat să-l fluier, dar aveam gura atât de uscată, că mai
degrabă aş fi reuşit să-l fluier cu gaura curului.
Mi-am lăsat carabina pe, pământ şi m-am îndreptat spre el cu mâna
întinsă, ca şi cum aş fi avut ceva bunătăţi în ea. Nu cred că s-a lăsat
păcălit, dar şi-a plecat capul şi mi-a dat voie să mă apropii. Nu era
înşeuat, pentru că aşa lăsaserăm toţi caii atunci când plecaserăm după
lemne, dar încă mai avea frâul pe el. L-am apucat de hăţuri şi m-am
săltat pe spinarea lui. S-a cabrat şi m-a azvârlit pe jos. Mi se învârtea
capul, stând aşa, la pământ, iar afurisitul venise şi-şi freca nările de
mine.
M-am ridicat şi l-am apucat de hăţuri şi l-am condus spre locul în
care Cullen şedea rezemat de carabina lui.
— Cred că te place, mi-a spus.
Am călărit amândoi pe Satan, până la fort, şi când am ajuns am
fost întâmpinaţi cu ovaţii. Colonelul Hatch a ieşit şi ne-a strâns
mânile, ba chiar ne-a şi îmbrăţişat.
— Azi-dimineaţă am găsit ce-a mai rămas din voi şi nu era un
tablou prea drăguţ. Le-au scos ochii şi fuduliile şi alte chestii. Ne-am
imaginat că voi doi aţi fost capturaţi şi că sunteţi undeva prin prerie,
legaţi de vreun ţăruş şi cu ochii plini de furnici. Am pornit să-i
urmărim şi am dat nas în nas cu ei. Ne-am luptat cu ei, urmărindu-i şi
ne-am îndreptat spre Pecos. Am omorât un indian, dar ceilalţi au
scăpat. Am călărit la câteva minute în faţa voastră.
— Dacă aţi fi venit de-a dreptul, ne-aţi fi văzut, a spus Cullen. Noi
am omorât mai mulţi, nu doar unul.
— Bravo vouă, a zis Hatch. Abia aşteptăm să vă auzim povestea,
după ce mâncaţi sau beţi ceva. Vă dau voie să luaţi şi o duşcă de
whiskey. Sigur, Fostul Negrotei de Casă va trebui să pregătească
ceva de mâncare, noi nu ne-am priceput să facem nimic.
— În ordine, am intervenit eu. Dar camaradul meu nu mai e Fostul
Negrotei de Casă. Este soldatul Cullen.
Hatch s-a holbat la mine:
— Nu mai spune!
— Ba da, domnule, spun, chiar dac-ar fi să înfulec toate chipiile
din armata Statelor Unite.
— La naiba, atunci merită s-o spui.

N-a mai rămas mult de zis. Am povestit cum a fost şi s-a făcut şi o
investigaţie şi să fiu al dracului dacă nu ne-au propus la o medalie. N-
am primit nici-o medalie, până la urmă, pentru că lucrurile se mişcau
încet când trebuia să decoreze vreun negrotei. Sincer să fiu, nici nu
cred că meritam medalia aia, după cum fugiserăm din mijlocul
încăierării ca nişte fetiţe care se ascund de ploaie. În fine, fusesem
atât de viteji cum pot fi nişte oameni care nu vor să se lase omorâţi
prosteşte.
Totuşi, ne propuseseră pentru decoraţie şi asta însemna ceva. Cu
timpul, Cullen a ajuns soldat de frunte. Şi nu pentru că îi ziceam eu
că e un soldat pe cinste. Chiar aşa s-a întâmplat. A ajuns sergent şi ar
fi fost încă unul bun, dacă nu s-ar fi îmbătat şi n-ar fi împuşcat un
porc mort. I-au luat înapoi tresele şi o vreme a stat după gratii. Dar
asta e altă poveste.
Mi-a plăcut la cavalerie foarte mult şi am stat acolo până mi-am
făcut termenul. Se presupunea că urma să semnez un nou contract şi
chiar aşa s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost chinezoiacele alea de
care v-am zis mai înainte. Dar şi asta e altă poveste. Toate pe care vi
le-am zis mi s-au întâmplat la 1870, în preriile din Texasul de Vest.
Mai e de adăugat doar că armata m-a lăsat să-l păstrez pe Satan când
am rămas la vatră şi am ajuns să-l plac. A fost cel mai bun cal de l-
am avut vreodată şi am ajuns cumva prieteni până în 1872, când a
trebuit să-l împuşc şi să hrănesc cu el un câine şi o femeie pe care îi
îndrăgeam mai mult.
 DIRAE

Peter S. Beagle

Traducere din limba engleză:

Marian Truţă

Peter S. Beagle s-a născut la New York, în anul 1939. Deşi nu este un scriitor
prolific după standardele genului, a publicat o serie de romane fantasy bine
primite de cititori. Dintre acestea, cel puţin două, Un loc plăcut şi numai al lor
(Ed. Polirom, 2004) şi Ultima licornă (mai multe ediţii în limba română), au
influenţat mulţi autori şi sunt considerate exemple clasice ale genului. Peter S.
Beagle ar putea fi considerat unul dintre cei mai de succes autori de fantasy
modern, poetic şi expresiv deopotrivă, de la Bradbury încoace. Beagle este lau-
reatul a două premii Mythopoetic Fantasy, precum şi al unui premiu Locus. De
asemenea, a fost nominalizat de câteva ori pentru World Fantasy Award. Dintre
celelalte romane ale lui, menţionăm: The Folk of the Air, The Innkeeper’s Song şi
Tamsin. Prozele scurte i-au apărut în numeroase publicaţii, ca: The Magazine of
Fantasy & Science Fiction, The Atlantic Monthly, Seventeen, dar şi în Ladies’
Home Journal, sau în antologii ca The Rhinoceros Who Quoted Nietzsche and
Other Odd Acquaintances, Giant Bones, The Line Between şi We Never Talk
About My Brother. A câştigat premiul Hugo în 2006 şi premiul Nebula în 2007
pentru povestirea „Two Hearts”. A scris scenarii pentru câteva filme, inclusiv
pentru adaptări de animaţie la Stăpânul inelelor şi Ultima licornă. A semnat
libretul pentru opera The Midnight Angel. A realizat scenariul pentru episodul
„Sarek”, unul dintre cele mai apreciate de fani din serialul Star Trek: Generaţia
următoare. A mai scris şi o populară carte de călătorii, cu accente autobiografice:
I See By My Outfit. Ultimul său volum este culegerea Sleight of Hand, alături de
antologia The Urban Fantasy Anthology, realizată împreună cu Joe R. Lansdale.
S-ar putea ca primele pagini din această povestire să vi se pară neclare sau
confuze. Nu renunţaţi la lectură şi vă promitem că veţi fi răsplătiţi cu o
captivantă analiză a preţului pe care-l are compasiunea - plus că veţi face
cunoştinţă cu unul dintre cei mai ciudaţi şi neverosimili războinici din întreaga
antologie.
 Roşu.
Roşu umed.
Picioarele mele, în ceva roşu.
Uite. Îngenunchează în roşu. Strălucire în mâna sa - cealaltă mână
zvâcneşte, tremură spre ceva din acel roşu. Mişcă.
În roşu, se mişcă.
Nu vrea să se mişte. Se zbate, se ridică din nou plin de strălucire.
Nu mă vede.
Din roşu iese un sunet.
Sunetul mă doare.
Sunetul, nici nu-l doreşte. Un sunet, şi strălucirea se stinge.
Opreşte-l. De ce? Nu ştiu.
Mâna lui, în mâna mea. Ochii larg deschişi. Îşi eliberează mâna,
întoarce strălucirea spre mine. Dă-o deoparte.
Agită strălucirea în dreptul feţei. Ca o floare, se deschide. Dinţi
roşii. Agită din nou strălucirea, în altă parte.
Roşu. Roşu.
Un alt sunet - înalt, care mă doare. De departe, dar se apropie.
Ochi albi pe un chip roşu. Se întoarce, picioarele-i alunecă prin roşu.
Pot să-l prind.
Sunetul e aproape. La picioarele mele, se mişcă în roşu. Mă doare.
Mă doare.
Sunetul e prea aproape.
Pleacă.
Întuneric.
Întuneric.

Eu...
Cine? Care? Ce?..
Eu, cine? Gândesc.
Ce este gândesc?
Tare. Dureros. Tare.
 Un gard. Băieţi. Tare. Mă doare.
Unul dintre băieţi, încovrigat la pământ.
Alţi băieţi.
Picioare. Atât de multe picioare. Doare.
Merg spre ei. Eu.
Un băiat în fiecare mână. Îi arunc. Eu. Mai mulţi băieţi, mai multe
picioare. Strânge-i, loveşte-i unii de alţii. Aruncă-i. Place. Îmi place
aşa. Băieţii au plecat.
Răsuceşte-te, băiete. Haine spintecate, chip vârstat în roşu. E
sânge. Ştiu. Cum ştiu?
Băiatul se ridică. Apoi cade.
Chip ud, nu de sânge. Apă din ochii lui. Ce?
Se ridică iară. Îmi vorbeşte, cuvinte. Se îndepărtează. E aproape să
cadă, dar îşi revine. Îşi şterge chipul, merge.
Chipuri îndreptate spre mine. Eu privesc înapoi, ei se întorc.
Singură, aici.
Aici? Unde?
Uşi. Ferestre. Zgomot. Oameni. Un chip, la una dintre ferestrele
întunecate.
Eu mă mişc, se mişcă. Eu mă apropii să văd - se apropie.
Eu?
Întuneric. Întuneric. Întu...

cel cu cuţitul, imposibil de atins. Se retrage, se apropie, ţâşneşte

din nou înapoi. Aşteptând, aşteptând, la marginea privirii. Bătrâna
ţipă şi tot ţipă. Cel care îmi stă în cârcă, cu antebraţele încrucişate pe
gâtul meu, râde, mormăie. Lovesc cu capul în spate, îi simt nasul cum
îi cedează, în timp ce cade îl lovesc între picioare. Cel cu cuţitul
intervine, îl prind de încheietură şi i-o rup, daaaa. Cel de-al treilea,
cel cu arma, trage înspăimântat, baaang, tomberoane de gunoi cad şi
se rostogolesc. Scapă arma, fuge şi se pierde pe alee.
Mă întorc şi-l văd pe cel pe care l-am lovit, se răsuceşte pe o parte,
spre armă. La vederea mea, se opreşte. Bătrâna, în cele din urmă,
dispare. Cel cu cuţitul se lipeşte de zidul depozitului.
— Mi-ai rupt încheietura asta afurisită, javră!
 Javră, iar şi iar. Alte cuvinte. Iau cuţitul şi arma şi mă îndepărtez,
găsesc un loc să le arunc. Cerul străluceşte spre râu, atrăgător.
Întuneric...

şi mă rostogolesc la pământ, încercând să iau puşca automată din

mânile unui bărbat care plânge. Loveşte, muşcă, dă din picioare,
încearcă să mă lovească cu arma. Lume se buluceşte peste tot -
picioare, pantofi, prea aproape, sacoşe, prea aproape, cineva mă calcă
pe mână. Trupuri la pământ, unele mişcând, cele mai multe
încremenite. Se zbate şi plânge în braţele mele, soţia care l-a părăsit,
serviciul de la care a fost dat afară, copiii care i-au fost luaţi, glasuri
glasuri. Renunţă dintr-odată - ochii peste cap, dispar, inofensivi. Lupt
împotriva unui bărbat furios, fetiţa neputincioasă din braţele sale vrea
arma, dâ-mi arma! Sunt în picioare, lângă omul cu arma, de data asta
protejându-l pe el. Poliţia.
Lumini care se rotesc, roşii, albastre şi albe, ne încercuiesc pe toţi,
poliţiştii îl înşfacă pe bărbat, îl ridică în picioare şi-l duc de acolo
aproape pe sus. Încă plângând, cu capul lăsat pe spate de parcă gâtul
i-ar fi fost rupt. Trupuri zac risipite peste tot. Majoritatea sunt morţi.
Ştiu ce este moartea.
Un poliţist vine la mine şi-mi mulţumeşte că am reuşit să previn să
fie mai multe victime. Îi predau arma şi el scoate un carneţel. Vrea să
ştie versiunea mea - ce s-a petrecut, ce am văzut, ce am făcut. Are un
chip amabil, ochi luminoşi. Încep să-i povestesc.
... apoi, întunericul.
Unde mă duc?
Când întunericul mă ia - imediat după ce sunt smulsă dintr-un
conflict şi azvârlită în altul - unde mă aflu? Fără timp între două
evenimente, fără amintiri, exceptând lupte înceţoşate, fără nume, fără
trebuinţe, fără dorinţe, fără legătură cu nimic altceva decât cu reflexia
mea într-o vitrină sau într-o băltoacă... Unde trăiesc? Cine sunt atunci
când sunt acolo?
Trăiesc?
Nu, nu sunt cineva, nu am cum să fiu. Sunt ceva. O armă care
umblă, o unealtă, o forţă, la dispoziţia cuiva necunoscut mie, pentru
motive pe care nu le înţeleg.
Dar...
Dacă am fost concepută să fiu o armă, fabricată în mod conştient
pentru un singur scop, atunci de ce îmi pun întrebări? Acea sărmană
armă a nebunului cu carabină nu are asemenea preocupări cu privire
la propria identitate sau cu privire la stăpânii săi sau cu privire la
timpul în care stă nefolosită. Nu, sunt ceva mai mult decât o carabină,
Cu siguranţă, sunt ceva care...

se întreabă. Se întreabă chiar şi atunci când iau un bidon cu

benzină de lângă un cuplu tânăr, aplecat, la marginea drumului, peste
o femeie zdrenţăroasă care clipeşte somnoroasă. Bărbatul îşi ţine
bricheta cu benzină deschisă, cu degetul pe rotiţă. Îi lovesc pe
amândoi cu bidonul până când se prăbuşesc la pământ şi rămân
căzuţi. Vărs benzina peste ei şi arunc bricheta la canal. Femeia în
zdrenţe pufneşte, vădit deranjată de mirosul de benzină, se ridică şi se
îndepărtează mormăind. Îmi face un semn discret din cap, atunci
când trece pe lângă mine.
Doar pentru o clipă, înainte ca întunericul să mă ia, stând pe strada
pustie şi uitându-mă după femeia aceea, mă gândesc: o armă care,
pentru moment, nu mai este în mâinile nimănui, nu mai este aţintită
asupra nimănui, o armă care caută să se imagineze. Doar o singură
clipă.

apoi, din nou, întunericul, mă gândesc la întuneric...

iar de data aceasta este zi, o după-amiază târzie. O pot vedea,

undeva în faţa mea, prea departe, pe femeia calmă şi bine îmbrăcată,
care aruncă liniştită al doilea copil în râul care străbate oraşul. Pot
vedea capul primului copil, deja purtat de ape, departe. Al treilea
copil, o fetiţă, se zbate, plânge în braţele ei, în vreme ce femeia o
ridică şi o trece peste balustradă. Alţi oameni se apropie, alergând.
Trec printre ei, sunt dincolo de ei, sunt acolo, lovind-o cu toată forţa,
atât de tare, încât femeia face un salt, izbindu-se de un panou de
semnalizare pe care nu-l pot citi. Fetiţa deja este aer, căzând...
 ... la fel şi eu, plesnind apa la câteva clipe în urma ei. Cu ea mă
descurc uşor - o prind aproape imediat pe micuţa care respiră gâfâit,
pe jumătate înecată, dar nevătămată. O abandonez pe cheiul cel mai
apropiat - sunt nişte scări acolo, cineva o să coboare şi o să aibă grijă
de ea - şi mă îndrept spre ceilalţi doi copii, lepădându-mi pantofii în
vreme ce înot. În vreme ce înot...
Cum de ştiu să înot? Face parte acest lucru din existenţa mea ca
armă? Despic apa fără efort, deplasându-mă mai repede decât aleargă
oamenii de pe mal - cum de-am învăţat să-mi folosesc astfel mâinile
şi picioarele? Curentul apei mă ajută, dar îi şi poartă pe copii în
aceeaşi direcţie. Undeva în faţă văd un chip micuţ cum se întoarce
spre cer, plutind încă, dar nu pentru multă vreme. Înot şi mai repede.
Copilul este un băiat, mai mare decât fetiţa pe care o salvasem
deja. Calc apa şi-l prind, îl urc pe umărul meu, în vreme ce el vomită
ceea ce pare a fi jumătate de râu pe umărul meu. Chiar în vreme ce
varsă, încearcă să arate înainte, spre cel de-al treilea copil, cel pe care
nu-l văd nicăieri. Lumea mă cheamă de pe margine, dar nu este timp,
nu mai este timp. Îl strâng la îndoitura braţului stâng, încercând să
înot doar cu mâna dreaptă, folosindu-mi picioarele şi spatele sincron,
ţinându-mi capul deasupra apei, privind înainte. Nimic. Nici-o urmă.
Băiatul, isteţ, se răsuceşte şi trece în spatele meu, ţinându-mă de
umeri, astfel încât să-mi pot folosi ambele braţe. Din păcate, nu pot
să dau de celălalt copil - nu pot...
... apoi, îl văd. Plutind cu faţa în jos, aparent fără viaţă, învârtindu-
se în curentul apei. O altă fetiţă. În clipa următoare o prind, dar râul
se înverşunează să-şi recapete victimele, să înot cu doi copii spre mal
se dovedeşte a fi un lucru dificil. Dar reuşim. Reuşim.
Mâini şi chipuri care preiau copiii. Băiatul şi fetiţa vor fi în ordine
- dar despre fata mai mare, ultima salvată... nu pot spune nimic.
Poliţia este aici, doi dintre poliţişti îngenunchează lângă trupul inert.
Ceilalţi doi micuţi sunt înfăşuraţi în pături. Şi eu am, acum, o pătură
peste umeri, nici nu am observat când mi-a fost pusă. Lumea se
buluceşte în jur, lăudându-mă, glasurile lor se aud ca de la mare
distanţă. Trebuie să ştiu ce se petrece cu cel de-al treilea copil.
Poliţia a reţinut-o pe mamă, aşezaţi câte unul în stânga şi în
dreapta ei, ei o ţin strâns de braţe, deşi nu opune nici-o împotrivire.
Chipul ei este absolut liniştit, fără nici-o expresie. Se uită la copii fără
a da vreun semn că îi recunoaşte. Băiatul îi întoarce privirea... Nu mă
voi gândi la expresia din privirea lui. Dacă sunt o armă, nu trebuie să
mă gândesc. Mă îndrept către fata care zace nemişcată.
Unul dintre poliţiştii care încearcă s-o resusciteze priveşte în sus -
mă recunoaşte, după cum şi eu îl recunosc. Este cel care îmi adresase
câteva întrebări după ce îi predasem carabina pe care o recuperasem
de la acel nebun... El este cel care m-a văzut dispărând în întuneric.
Mă retrag, lăsând pătura să-mi alunece de pe umeri, gata să sar în râu.
Face un semn spre mine, începe să se ridice...
... întunericul mă cuprinde şi, de data aceasta, sunt recunoscătoare.
Exceptând... exceptând...
Exceptând faptul că nu voi mai şti nimic despre fata aceea, dacă a
supravieţuit sau a murit. Exceptând faptul că nu voi şti niciodată ce s-
a întâmplat mai departe cu mama copiilor.
Înainte nu aş fi avut astfel de gânduri - nu aş fi avut cum să am
astfel de gânduri. Nu aş fi avut nici cuvintele şi nici suportul pe care
cuvintele să se lege în gânduri. Nu aş fi ştiut să mă separ de întuneric
- să rămân eu, chiar şi în întuneric, aşteptând. Este o armă în stare de
aşa ceva? Poate o armă să-şi aducă aminte chipul acelui băieţel şi
felul în care el a încercat să mă ajute să-i salvez sora?
Înseamnă că nu sunt doar o armă, chiar dacă mi-aş dori asta. Cine
sunt?
Dacă sunt cineva, o persoană, trebuie să am un nume. Persoanele
au nume. Care este numele meu?
Care este numele meu?
Unde locuiesc?
Oare sunt nebună? Precum sărmanul acela cu carabina?
Mă trezesc din întuneric. Înseamnă că dorm, nu-i aşa? Aşadar,
unde... Un lucru este sigur: mă trezesc brusc - pe stradă, de fiecare
dată undeva în oraş. Perfect lucidă, instantaneu... îmbrăcată - haine
îngrijite şi obişnuite - de fiecare dată în mijlocul unui bucluc sau în
preajma unuia. De fiecare dată ştiu, voi şti, ceea ce am de făcut
pentru că... pentru că, pur şi simplu, ştiu. Întotdeauna ştiu.
 Aşadar, fără nume... fără casă... fără niciun loc în care să exist,
exceptând locurile către care mă îndrept în grabă. Şi, chiar şi în
mijlocul zilei, întunericul este în preajmă... tăcut, gol, întotdeauna
pierdut, dar în acest loc din întuneric în care pot simţi, există un
acum, iar acest acum este diferit de acel acum ulterior. În cazul ăsta,
ar trebui să fiu în stare să stau liniştită în acest acum ulterior şi să
privesc în urmă, în întuneric...
stând sub lumina pâlpâitoare a străzii, privind două negrese
adolescente, mergând împreună, ţinându-se de mână. Nu par să aibă
mai mult de cincisprezece ani - mai degrabă treisprezece - şi tocmai
se întorc de la un film. Cum de ştiu ce este acela un film? Trebuie să
fi fost un film amuzant, pentru că le aud cum chicotesc, rostesc
replici din el, interpretează scene întregi una în faţa celeilalte. Se
deplasează repede, aproape grăbite, iar în râsul lor se ghiceşte o
tensiune care mă determină să cred că sunt conştiente de faptul că
este periculos să se afle în acea zonă. Le urmăresc şi merg paralel cu
ele, pe partea cealaltă a străzii.
Cinci băieţi albi se materializează în linişte dintre umbre - trei în
faţa fetelor, doi în spate, tăindu-le retragerea. Lucrurile se petrec într-
o linişte deplină: fiecare ştie ce are de făcut şi pentru ce se află acolo.
Fetele privesc disperate în jur şi se retrag încet cu spatele la un zid,
ţinându-se de mână ca doi copii. Ceea ce şi sunt. Unul dintre băieţi se
desface, deja, la centură.
Traversez încet strada pustie şi vorbesc înainte ca altcineva să
spună ceva:
— Nu, asta nu se va întâmpla.
Cuvintele mele sunt ciudate, ştiu, cu toate că nu pot spune ce este
în neregulă cu ele. Băieţii se întorc spre mine, oferindu-le fetelor un
scurt răgaz în care ele ar putea sprinta din loc, pentru siguranţa lor.
Dar sunt prea înspăimântate, niciuna dintre ele n-ar fi în stare să
mişte un deget. Continuu să mă apropii şi spun:
— Cred că toată lumea ar trebui să plece acasă.
Cel mai mare dintre ei începe să zâmbească. El este şeful. Bine.
Spune cu glas tare, să fie auzit de ceilalţi:
— Perfect, eu o iau pe asta. Carnea neagră nu-mi face bine la
dietă.
Ceilalţi izbucnesc în râs, întorcându-se spre cele două adolescente.
Mă îndrept direct spre el, fără nici-o ezitare. Zâmbetul încă i se
vede pe chipul larg şi alb, dar în ochi are o nedumerire pentru că se
presupune că eu nu ar trebui să procedez astfel.
— Ar fi trebuit să mă asculţi, îi spun şi îl lovesc între picioare.
A intuit ce urma să se întâmple şi parează lovitura cu coapsa.
Masiv, rânjind - are dinţi mici, gălbui, ca boabele de porumb -,
sare pe mine şi ne încăierăm, câteva momente în picioare, apoi
cădem amândoi la pământ. Îmi acoperă faţa cu o mână, în acest fel
mă poate înăbuşi cu uşurinţă, dar ştiu foarte bine ce am de făcut, în
loc să aştept deznodământul. Îi prind mâna liberă şi îi frâng degetele.
Răcneşte şi îşi retrage mâna cealaltă de pe faţa mea, strângându-şi
degetele într-un pumn care mi-ar frânge gâtul, dacă m-ar nimeri. Nu
mă nimereşte. Mă răsucesc. Apoi, cu o mână îl lovesc o dată sub
inimă - şi încă o dată, îl lovesc în rinichi, o dată, de două ori - îşi
pierde răsuflarea şi se încovoaie. Îl rostogolesc de pe mine şi sar în
picioare.
Ceilalţi nici nu băgaseră de seamă ce soartă avusese şeful lor. Sunt
ocupaţi în întregime cu cele două fete, care încep să strige, cerându-
mi să le ajut. Prind doi dintre ei de grumaz şi îi lovesc pe amândoi
cap în cap. Lovitura este puternică, cei doi sângerează. Le dau
drumul şi îl prind pe altul de tricou. Îl proiectez într-o maşină parcată
alături, îl lovesc până cade pe caldarâm. După ce mă întorc, ultimul
dintre ei este deja la câteva intersecţii depărtare, aruncând din goană
priviri peste umăr. Este gras şi încet, ar fi uşor de prins, dar mai bine
mă ocup de cele două fete.
— Nu e o zonă bună aici. Haide, vă duc eu acasă.
La început sunt paralizate, aproape că nu le vine să creadă că nu au
fost violate şi bătute, poate chiar ucise. Apoi, nu mai prididesc cu
întrebările. Întrebări adresate pe un ton isteric, cărora nu le pot
răspunde. Cine sunt? Cum mă numesc? De unde vin - locuiesc prin
zonă? Cum de s-a nimerit să fiu acolo, exact când aveau nevoie de
ajutor?
Doar am trecut şi am văzut, le răspund. A fost un noroc.
 — Unde ai învăţat toate chestiile alea de arte marţiale?
N-am învăţat nici-o artă marţială, le spun. Am fost doar enervată -
ceea ce le face să râdă tremurat, risipind astfel tensiunea acumulată.
Vorbesc cu ele cât de încet pot, vocea mea pare neexersată, ciudată.
Oricum, ele vorbesc mai mult decât mine, bucuroase că pur şi simplu
au scăpat cu viaţă.
Le conduc spre casa lor - sunt verişoare şi locuiesc cu bunica, într-
un bloc de apartamente - şi amândouă mă îmbrăţişează la despărţire.
— Am să mă rog pentru tine în fiecare seară, spune una dintre fete
pe un ton serios şi îi mulţumesc.
Amândouă îmi fac semn cu mâna, apoi intră în clădire.
Îmi pare bine că întunericul nu m-a răpit în vreme ce eram cu ele.
Dacă aş fi dispărut sub ochii lor, cu siguranţă că ar fi fost îngrozite.
Pătimiseră destul în acea seară. Şi îmi pare bine că am avut cel puţin
un moment în care să fiu cineva, poate neîndemânatic şi confuz,
înainte de a deveni ceva, ceva invincibil, luată de pe perete şi
îndreptată spre o nouă ţintă.
De data asta, când întunericul mă ia... de data asta memoria îmi
rămâne intactă, limpede şi neînceţoşată. Totul este acolo, în mintea
mea: nici-o amintire sfâşiată sau neclară. Cele două adolescente sunt
prezente. Mi le amintesc, îmi amintesc chiar şi lucrurile pe care şi le-
au povestit despre filmul pe care îl văzuseră, îmi amintesc şi ce îmi
spuseseră despre bunica lor, că lucrează într-o cofetărie. Apoi îmi
amintesc din ce în ce mai mult şi mai multe, totuşi nu pot preciza
deloc momentele când s-au petrecut toate astea. Bătrânul beţiv care
se împiedică şi cade în faţa unui autobuz... cei doi ţânci care, într-o
noapte călduroasă, se joacă pe o scară de incendiu ruginită... Puştii
care conduc încet o maşină pe o stradă largă şi presărată cu gunoaie
şi care trag cu un pistol asupra unui alt copil care abia ieşise dintr-
un magazin de băuturi... femeia privind peste umăr spre un amestec
de umbre şi apoi iuţind pasul...
Şi de fiecare dată - eu. Salvatoarea, izbăvitoarea. Pedeapsa lui
Dumnezeu... ajunsă cumva, din fericire, la momentul potrivit acolo
unde sunt de folos. Dar unde este acolo?
Încep să ştiu. Este un oraş - nu pot să-mi dau seama cât de mare -
cu un râu în care îmi amintesc că am înotat... da, copiii aceia. (Ce s-a
întâmplat cu cel de-al treilea, cu fetiţa aceea?) Am ajuns să recunosc
o stradă sau două. Câteva clădiri care îmi dau un fel de reper atunci
când mă grăbesc într-o misiune sau alta. Un şir de case îngrămădite şi
ruinate îmi este aproape familiar, la fel şi câteva magazine, câteva
intersecţii, câteva pieţe - din când în când, chiar şi un chip...
Atunci, oraşul este locul în care trăiesc.
Nu. Oraşul este locul în care sunt.
Ei trăiesc, eu sunt doar ceva real. E o diferenţă pe care nu o pot
preciza...

în faţa unei uşi de apartament care are pe ea cifre strălucitoare de

alamă - un patru, un doi şi un nouă. Pentru prima, dată aceste cifre nu
mai sunt doar simple forme - izbesc cu călcâiul uşa, chiar sub clanţă,
spărgând lemnul ieftin din jurul zăvorului ca să pot intra în
apartament. Iată-i, o pereche, stând amândoi pe canapea, ochii lui au
pupilele dilatate, pielea de pe braţele ei este acoperită cu cicatrici
adânci. Am mai văzut aşa ceva.
Nu-mi pasă mai puţin de data aceasta. Sunt aici pentru copil.
Un hol, uşa din dreapta. Este închisă, dar pot să aud scâncetele,
chiar dacă bărbatul protestează zgomotos şi femeia - cândva
frumoasă - îi spune să sune la numărul de urgenţă. Nu le dau nici-o
atenţie. Încă nu. Nu este vreme, nu este vreme.
Simt mirosul de urină încă înainte de a deschide uşa. Copilul este
ud, la fel sunt salteaua şi pătura, dar nu acest lucru îmi taie răsuflarea.
Ci firavul plânset pe care îl scoate când îl iau în braţe: un plânset care
ar fi trebuit să fie un urlet, judecând după vânătăi. Plânsetul şi felul în
care îi atârnă braţul stâng - copilul nu mai are nici puterea să strige.
Nici nu-mi pot da seama dacă atingerea mea îl doare. Îl iau în braţe
şi-l privesc în ochi. Văd în ochii lui ceva ce nu am mai văzut
niciodată.
Şi simt că-mi perd minţile.
Undeva, departe, femeia trage de mine, zbierându-mi ceva.
Bărbatul zace pe podea, nemişcat şi cu chipul scăldat în sânge, dar nu
îndeajuns de mult sânge. Pot îndrepta asta. Pornesc spre el, dar ea îmi
taie calea, continuând să zbiere. Ce motiv are să facă atâta gălăgie?
Nu are braţele frânte, trupul ei nu este o uriaşă vânătaie - nu are acele
semne care ar fi mai bine să nu fie arsuri de ţigară. Trăgând de braţul
în care ţin copilul, mă va face să-l scap. Dar nu, s-a oprit. Acum zace
pe jos, liniştită, la fel ca bărbatul. Amândoi în roşu. Roşu umed. E
bine.
Încă se aude un zgomot, atât de mult zgomot. Oameni care urlă -
apartamentul e plin de oameni, oare când au apărut? Poliţişti, o
mulţime de poliţişti - şi unul dintre ei este acela. Mă fixează cu
privirea. În tot vacarmul, îmi adresează o întrebare:
— Ce cauţi aici? Cine eşti?
— Nimeni, îi răspund.
Îi dau copilul. Îl priveşte şi chipul său capătă o paloare teribilă.
Înainte ca să ridice privirea, întunericul...
... dar nu. Acum e altfel. Aproape imediat mă întorc, e o noapte
obişnuită, sunt undeva pe stradă, lângă o casă pe care nu am mai
văzut-o. Lângă bordură, două maşini de poliţie, cu luminile de
avertizare clipind roşiatic. Este o noapte fierbinte, dar eu tremur fără
să mă pot opri. Am ceva pe faţă, îmi trec iritată degetele peste chip.
Plânsesem...
Aici nu am niciun scop: ştiu asta. Merg în josul străzii. Mă plimb
în continuare, poate că mersul mă va ajuta. Niciun apel disperat în
apropiere, niciun strigăt de ajutor, niciun loc în care trebuie să fiu
prezentă. Nimeni de salvat, este doar o evadare. Un răgaz de timp
pentru gânduri... pentru întrebări - i-am omorât pe cei doi? Am
încercat, chiar am vrut să-i ucid.
Sânge închegat la încheieturile ambelor mâini - sângele meu şi al
lor, deopotrivă. Spatele mă doare în locul în care bărbatul m-a lovit
cu o ustensilă de bucătărie, înainte să-l arunc prin uşă. Niciodată nu
am avut timp să bag de seamă sau să simt durerea. Nimic, până în
această seară, nu m-a durut la fel de mult ca privirea din ochii acelui
copil ud de urină, cu braţul lui mic atârnând aşa... Atunci am început
să plâng şi am încercat să ucid, nu doar să protejez. Aşadar, pot să
plâng. Încă un lucru pe care l-am aflat despre mine.
Poate că nu a fost o idee prea bună să învăţ să gândesc. Mintea îmi
este ticsită, saturată cu chipuri, glasuri, momente... bătrânul care
loveşte cu un bidon de vopsea pe cineva care e şi mai în vârstă...
omul acela fără căpătâi, vagabondul cu ochi sălbatici, încercuit de
nişte băieţi care îl batjocoresc, în cele din urmă reuşeşte să-l prindă
pe unul dintre ei, pe cel care tot încerca să-i fure din agoniseala
strânsă într-un cărucior de magazin, îl prinde şi îl doboară, cu mâinile
în beregata băiatului, în vreme ce restul găştii tăbară pe el... femeia
pe jumătate dezbrăcată şi plină de sânge şi bărbatul cu levier care m-a
atacat violent atunci când i-am luat unealta de fier...
Dar chiar şi aşa, chiar şi aşa, simt apropiindu-se un spaţiu efemer
între acei necunoscuţi, între salvări, ca atunci când ceva devine
aproape limpede, precum în momentele dinaintea răsăritului: cerul
care păleşte, primele raze de soare pe ferestre, primele triluri de
păsări pe acoperiş. Câtă vreme sunt în acel spaţiu, simt că există o
sursă a eului meu, o origine din care pornesc. Un loc şi amintiri - şi
un nume - şi chiar propriul meu început, locul căruia îi aparţin...

mă trezesc, dar nu în stradă, ci într-o cameră ciudată, de unde pot

vedea cerul - estompat de lumina dimineţii, incomplet - prin ferestre
înalte şi înguste.
În cameră sunt opt paturi şi în trei dintre ele se află trupuri care
dau forme păturilor. Niciun sunet în afara murmurului lin al unor
aparate. Un spital. Femeia din cel mai apropiat pat zace pe spate, uşor
răsucită pe o parte. Dacă nu ar împiedica-o tubul care îi întră în gât
printr-un orificiu, ar sta complet întoarsă pe partea dreaptă. Respiraţia
îi este scurtă şi neauzită. Şi prea rapidă. Miroase a mucegai. Este o
femeie grasă, dar felul în care zace o face să pară mai mică şi mai
bătrână decât este. Foaia de observaţie de la capătul patului are o
etichetă: JANE DOE. Mă aşez lângă ea, pe un scaun.
Este foarte urâtă. Are braţele groase, masive, cu mâini micuţe şi cu
toate degetele aproape de aceeaşi lungime. Greu se poate deosebi
degetul mare de celelalte. Părul negru îi este drept, dar încâlcit, iar
chipul îi este atât de palid, încât petele şi cicatricile decolorate ies în
evidenţă ca nişte urme de bici. Cândva, ceva i-a spart destul de grav
nasul şi oasele feţei. Dar chipul femeii pare pe deplin paşnic, senin şi
gol.
O cunosc.
Roşul. În roşu, se mişcă. Nu vrea să se mişte. Sunete mă rănesc.
Spun cu voce tare:
— Te cunosc.
Te mişcai în roşu. El te-a lovit. Strălucire. Am dat-o deoparte.
De ce mă aflu aici?
Jane Doe nu-mi răspunde. Nici nu m-am aşteptat. Dar o asistentă
tânără, năvălind o clipă mai târziu în salon, îmi cere să-i spun cine
sunt. Aş putea să-i zic că întrebarea asta mi-o adresez eu mereu. În
schimb, îi spun că sunt o prietenă a lui Jane Doe. Se întinde prompt
după telefonul de pe perete, explicându-mi că Jane Doe este numele
care se dă într-un spital pacienţilor al căror nume nu este cunoscut
nimănui - evident că nici mie. Aş putea să smulg telefonul din mâna
ei şi apoi de pe perete, dar în loc de asta stau şi aştept. Se întoarce cu
spatele pentru câteva clipe, vorbind la telefon, arătând din ce în ce
mai derutată şi enervată. Închide telefonul şi se întoarce spre mine,
aruncându-mi o privire furioasă.
— Cum dracului ai intrat aici? Cei de la pază spun că nimeni cu
semnalmentele tale nu a trecut pe la poartă.
Este înaltă şi zveltă, cu pielea neagră şi cu un cap delicat, cu chip
melancolic. Destul de drăguţă, dar nedumerirea în care se află o face
să arate furioasă.
— Nu era nimeni la poartă, îi zic. Aşa am intrat.
— Cineva o să o păţească pentru asta, bodogăne ea.
Se uită la ceas, notează ceva pe o hârtie.
— Jur că vor cădea nişte capete, mai spune, apoi, calmându-se,
adaugă: Te rog să pleci sau va trebui să chem paza. Nu ai ce căuta
aici.
Mă uit din nou către Jane Doe.
— Ce a păţit?
— Nu cred că te priveşte, scutură ea din cap.
— Spune-mi, îi cer şi mă ridic în picioare.
Se uită la mine lung, preţ de câteva clipe. Mă întreb ce anume
vede.
 — Dacă îţi spun, pleci fără să-mi faci necazuri?
— Da.
— A fost jefuită. Acum zece sau unsprezece luni. A fost atacată pe
stradă şi bătută zdravăn - era să moară. Individul care a atacat-o nu a
fost prins niciodată. Probabil că atunci când a căzut s-a izbit cu capul
de ceva, de un zid. A suferit un traumatism cerebral şi a avut o
hemoragie craniană. De atunci este în stare vegetativă. Ca toţi cei de
aici, mai adaugă ea, făcând un gest cu mâna către celelalte paturi.
— Şi nu ştiţi cine este?
— Nu ştie nimeni. Tu ştii? Îmi ascunzi ceva?
O, da. Da.
— Va rămâne aşa pentru totdeauna?
Asistenta - pe ecusonul alb-albastru scrie FELICIA - se încruntă şi
se îndreaptă încet către uşa salonului.
— Dacă mă gândesc mai atent, poate că ar fi mai bine să rămâi
aici. Mă duc să aduc pe cineva care ar putea să-ţi răspundă la
întrebări.
Se va întoarce cu personalul de securitate.
Mă aşez. Privesc la chipul mare, urât şi orb pe care îl am în cea
mai veche amintire, încercând să înţeleg de ce întunericul m-a adus
aici. Mă uit la monitoarele care clipesc şi mă minunez de cât de multe
lucruri sunt despre care nu am avut niciun gând, iar cuvinte care să le
numească nici atât. Este mai mult decât pot cuprinde şi nu mai
înţeleg nimic atunci când, din nou, pierd contactul cu lumea.

Numele ei! Numele ei este...

o altă stradă, necunoscută şi întunecată. Car în braţe, afară dintr-o

dugheană, o fată oropsită, care se zbate şi plânge. MAS J ASIATIC,
scrie pe vitrina murdară. Fata pare să aibă cam treisprezece sau
paisprezece ani. Nu înţeleg ce-mi spune.
Priveşte dincolo de mine, peste umărul meu. Când mă întorc, văd
un grup de oameni cum se adună în spatele meu. Un cuplu de vârstă
mijlocie, amândoi cu mutre dure, doi bărbaţi mai tineri - îndesaţi şi
voinici - şi un băiat nu cu mult mai în vârstă decât fata pe care o duc
în braţe. Ea ţine în mână o sticlă spartă.
Aşez fata pe picioarele ei, continuând s-o sprijin de umeri. Are un
chip rotund şi drăgălaş, dar ochii îi sunt plini de groază. Arăt spre
trotuar şi spun tare, de câteva ori, până îşi vine în fire:
— Stai aici!
Încuviinţează supusă. Nu-mi pot imagina de câte ori trebie să fi
făcut acelaşi gest derutat de supunere în faţa forţei, încerc s-o bat
uşor pe umăr, dar se retrage. O las în pace şi mă întorc să-mi înfrunt
noii inamici.
Cu toţii îmi zbiară tot felul de ameninţări. Dintre ei, numai băiatul
pare a vorbi engleza. Înaintează spre mine, agitând ameninţător sticla
spartă.
— Dai drumu’ la ea, pleacă? Sora mea.
— E sora ta cum îţi sunt eu soră, îi răspund. E doar un copil şi am
s-o iau de aici.
Vecini şi trecători curioşi se adună deja în jurul nostru, tăcuţi şi
deloc prietenoşi.
— Spune-le celorlalţi că, dacă îmi vor sta în drum, sticla aia o să-ţi
zboare direct în nas, asta pentru început. Apoi am să-i bat pe grăsanii
ăia doi până o să-şi dea duhul. Zi-le că sunt într-o pasă foarte proastă.
Adevărul este că îmi doresc să apară poliţia înainte ca lucrurile să
degenereze. Starea mea este mai degrabă de mânie detaşată, diferită
de furia care pusese stăpânire pe mine atunci când am văzut braţul
rupt al bebeluşului. Categoric, ceva se schimbase de atunci. Chiar
dacă sunt ceea ce sunt - tot ceea ce sunt - în acest moment nu am
niciun chef să mă încaier cu cineva. Vreau să mă retrag undeva,
singură, şi să mă gândesc. Vreau să mă întorc la spital, să stau lângă
Jane Doe, să mă uit la ea şi să mă gândesc.
Dar cei doi zdrahoni se îndreaptă încet, unul spre stânga şi celălalt
spre dreapta mea, încercând să mă flancheze, iar tâmpitul ăla de băiat
continuă să se apropie cu paşi mici şi săltaţi. Fata stă acolo unde am
lăsat-o, cu ochii larg deschişi, cu un deget în gură. În spatele ei se
află o femeie între două vârste, cu un chip împlinit şi ochii blânzi. Îi
fac semn din priviri să aibă grijă de fată în vreme ce mă voi ocupa de
foştii ei angajatori şi ea îmi face, discret, un semn din cap.
 Băiatul, băgând de semă că nu mai sunt atentă, se hotărăşte să mă
atace, fandând înainte cu braţul întins, scoţând un urlet care se izbeşte
de faţadele învecinate. Mă răsucesc şi-l prind pe picior greşit -
jumătatea de sticlă se sparge pe rigolă -, îl trag de tricou şi îl azvârl
spre secătura din stânga mea. Se rostogolesc amândoi, iar eu mă
întorc spre celălalt. Îl lovesc sub nas cu podul palmei drepte, iar cu
pumnul stâng îi aplic o lovitură sub diafragmă. Se agaţă cu putere de
mine în timp ce cade. În cele din urmă, se lasă la pământ.
Din salonul de masaj dau năvală afară câteva femei, toate foarte
tinere, purtând şorturi şi tricouri scurte, sub care se pot vedea
abdomenele plate. Majoritatea doar cască ochii la noi, câteva se
refugiază înapoi, în salon. Două sau trei se strecoară pe o alee pe
jumătate ascunsă. Băiatul sare în picioare şi se apropie din nou,
împungând aerul cu un ciob zimţat de sticlă, tăindu-se singur la
mână. Încerc să nu-l rănesc mai mult decât este nevoie, dar el nu-mi
face misiunea uşoară. Îi zbor ciobul din strânsoarea mâinii, astfel
încât să nu cadă pe el după ce îl lovesc din lateral în picior, apoi mă
îndrept spre cuplul mai în vârstă. Aceştia se retrag rapid - poate din
pricina mea, dar mai probabil din cauza sirenelor şi luminilor poliţiei
care îşi face apariţia pe stradă. Mă retrag şi eu şi răsuflu uşurată.
Fata este tot acolo unde am lăsat-o, alături de femeia care avusese
grijă de ea. Îi mulţumesc femeii din priviri, îi fac semn spre patrula
de poliţie şi încep să mă îndepărtez încet, cu privirile în pământ.
Unul dintre poliţişti, cu trăsături asiatice, îi interoghează pe limba
lor pe proprietarii stabilimentului. Celălalt poliţist, ceva mai tânăr
decât primul, mă vede... trece cu privirea peste mine... apoi mă
priveşte din nou şi începe să se apropie. Îi aud glasul prin zgomotul
străzii.
— Tu! Rămâi pe loc!
Aş putea să le urmez pe fetele care au fugit, pe aleea ascunsă, dar
rămân locului. Se opreşte în faţa mea, cu un deget îndreptat spre
mine. În mod surprinzător, zâmbeşte, dar zâmbetul îi este cumva
tensionat şi forţat şi deloc plăcut
— Întâlnirile vor înceta începând chiar din clipa asta. Cine
dracului eşti?
 — Nu ştiu.
— Mda, fireşte. Pun pariu că nu ai nici cartea de identitate.
E prea agitat ca să aştepte vreun răspuns şi îşi continuă tirada.
— La naiba, prima dată te-am văzut după schimbul de focuri din
mall, dar, nu ştiu cum, ai dispărut din faţa mea. Apoi, când cu femeia
aia nebună care şi-a aruncat copii în râu -, ai plonjat în apă şi ai înotat
după ei ca un supererou din serialele TV...
Îl întrerup şi-l întreb:
— Fata cea mare. Este... o să fie bine?
Expresia chipului i se schimbă. Câteva momente nu spune nimic,
apoi, cu voce joasă, îmi răspunde:
— Am încercat totul. Dacă ai fi rămas prin preajmă, ai fi aflat. Dar
tu nu - încă o dispariţie aidoma unui efect special. Apoi cuplul cu
copilul, drogaţii ăia.
Acum zâmbetul îi este diferit.
— În ordine, ai să vii cu noi la secţie pentru isprava aia. Norocul
tău că nu există o acuzaţie de omor. Ştii că amândoi sunt încă la
spital?
Mă întreb dacă sunt în acelaşi spital cu Jane Doe. Mă întreb unde
este copilul şi sunt gata să-l întreb şi pe el, dar poliţistul continuă să
vorbească:
— Iar acum, asta. Te crezi Batman sau Călăreţul Singuratic, să
faci razie prin saloane de masaj şi să trosneşti nişte violatori rataţi?
Eşti pe cale să ai un proces, doamnă, şi din acest motiv va trebui să
avem o conversaţie. Nu poţi să faci porcării din astea.
Îşi caută cătuşele la centură. Mâinile mi se ridică automat, iar el
face un pas înapoi, punând mâna pe tocul pistolului. Încep să-i explic
de ce nu pot să-l las să mă aresteze...

în clipa următoare este o după-amiază strălucitoare, iar eu mă aflu

pe stradă, peste drum de curtea unei şcoli, la timp ca să văd un băiat
împingând şi trântind în stradă pe un altul mai mic, fugind apoi
râzând. Copilul căzut scânceşte uşor ameţit, din pricina jeanşilor rupţi
sau din cauza genunchiului zgâriat şi nu vede maşina care se apropie.
Ceilalţi copii şi trecătorii o văd, dar sunt prea departe şi ţipetele lor de
avertizare sunt acoperite de scrâşnetul frânelor. Nimeni nu poate
ajunge la copil în timp util.
Fireşte, sunt eu acolo. Asta este ce fac, sunt acolo...
Nu am timp să-l ridic de jos - intru în el dintr-o parte şi ne
rostogolim pe o rigolă, în vreme ce maşina se răsuceşte şi ajunge pe
partea cealaltă a străzii, cu botul spre noi. Băiatul este în braţele
mele, cu ochii larg deschişi şi speriaţi, dar nu mai plânge pentru că
nu-şi poate recăpăta respiraţia. Copiii aleargă spre noi, adulţii ies din
şcoală. Şoferul deja a îngenuncheat lângă noi, la fel de speriat ca
băiatul. Dar totul e în ordine. S-a terminat. Am fost acolo.
Mă doare umărul stâng, cu care m-am lovit de asfalt. Mi-am izbit
capul de ceva, probabil de bordură. La fel ca Jane Doe. Mă ridic cu
precauţie şi, ca de obicei, mă îndepărtez de corul bucuriei şi al
mulţumirilor. Băiatul a început să plângă din toţi rărunchii, ceea ce,
pentru mine, este o uşurare.
Jane Doe nu plânge. Nu a mai plâns de foarte multă vreme.
Mă derutează faptul că mă gândesc, dintr-odată, la ea. Este cumva
alături de mine, ca o intruziune, ca un surplus al întunericului care se
face simţit acum pentru că nu mai am pe cine salva. De ce? Sunt o
fantomă care dispare. Cum aş putea eu să fiu bântuită de altcineva?
Numele ei este...
Ah. Eu –
Îi ştiu numele.
Merg până dau de un pod peste râul lăptos care împarte oraşul în
două. Mă aşez pe parapetul de piatră, aşteptând întunericul. Simt o
oboseală în mine, o oboseală mai înspăimântătoare decât un individ
înarmat cu o sticlă spartă. Sunt suficient de reală ca să rup cuiva
fălcile sau coastele, în apărarea unei copile care se prostituează. Dar
nu sunt destul de reală ca să înţeleg viaţa acelei copile, frica şi
durerea ei. Mă pot lăsa cuprinsă de nebunie şi de mânie, ca orice altă
fiinţă omenească în faţa unui copil bătut, pe jumătate mort, şi pot să-
mi dau toată silinţa să-i ucid pe cei care l-au abuzat - şi să mă simt
cumplit de mulţumită că am procedat astfel - dar acum mă gândesc...
mă gândesc că mânia şi mila teribilă pe care le satisfac nu sunt ale
mele. Totul, toate astea se petrec în salonul de spital, în spatele pleoa-
pelor care acoperă nişte ochi a căror culoare nu o ştiu.
Privesc de sus, de pe pod, urmăresc două barje care plutesc în
linişte chiar pe sub mine. Dacă ar fi să mă arunc pe ele, chiar în
clipa asta, aş muri? Poate un vis să se sinucidă?
Întuneric...

poliţistul mă caută. Nu ne-am mai întâlnit, dar l-am mai văzut de

vreo două ori, de la distanţă, în timpul unor intervenţii, întunericul
meu credincios m-a ferit de el, m-a dus să mă bat cu alţi exploatatori,
cu alţi abuzatori, cu alţi jefuitori, violatori, cu alte găşti de mardeiaşi
sau ucigaşi. Iată-mă: suplă, iute, neînfricată, mereu cu mânile goale,
mereu singură, mereu învingătoare... dar niciodată deţinând controlul,
fără nici cea mai mică posibilitate de a face o alegere. Ea este cea
care conduce. Sunt sigură.
Misiunile mele - misiunile ei - au urmărit cu precădere salvarea
copiilor, dar în ultima vreme aceştia au devenit aproape o
exclusivitate. Din ce în ce mai des mă trezesc în faţa unui alt salon de
masaj - şi sunt nenumărate - sau lângă un camion plin cu imigranţi de
zece ani, înghesuiţi în containere de marfă. Ateliere de îmbrăcăminte
prin subsolurile fabricilor. Bucătării de restaurante. Câmpuri cultivate
cu salată, în afara oraşului. La aeroport am interceptat două fete care
fuseseră livrate, direct din satul lor natal, unui bătrân. Într-un subsol,
i-am rupt unui bărbat un braţ şi un picior, după care le-am eliberat pe
fiica şi nepoata acestuia, gravide amândouă şi ţinute ani întregi încu-
iate în două camere. Am devenit mai versată, categoric mai violentă.
Acum vorbesc foarte rar. Nu am timp de aşa ceva. Avem treabă de
făcut, eu şi cu Jane Doe, şi e din ce în ce mai multă.
Forţa oarbă din întuneric creşte aprigă, furioasă, din ce în ce mai
grăbită. Uneori nici nu apuc să isprăvesc, când mă trezesc smulsă din
nou - apucată de ceafă, precum un pisoiaş - şi azvârlită în mijlocul
unei alte crize sau al unei alte misiuni de salvare. Fac ceea ce fac,
sunt ceea ce sunt, ceea ce Jane Doe mi-a menit să fiu: paznic,
apărător, luptător invincibil de partea celor slabi şi răniţi. Dar totul
pare o urzeală roasă, subţire. Atât de subţire, încât adesea, prin
urzeala unei misiuni, pot s-o văd pe următoarea. Pot să văd zorii
printr-un întuneric din ce în ce mai transparent. O urzeală roasă...

se întâmplă în vreme ce sunt ocupată cu salvarea unui proprietar de

mic magazin, împreună cu soţia lui, din mâinile a trei bărbaţi voinici,
care poartă măşti de schi. Agresorii sunt beţi, toţi trei sunt înarmaţi.
Proprietarul făcuse greşeala să scoată o puşcă de sub tejghea. Cei trei
bărbaţi sunt foarte zgomotoşi şi rapizi. Nimeni nu a fost ucis şi am
reuşit să îi pun la adăpost pe proprietar şi pe soţia lui. Numai că se
aud sirenele poliţiei.
Tâlharii aud şi ei sirenele şi doi dintre ei, care mai erau în stare să
meargă după intervenţia mea, mă împing, pur şi simplu, să-şi facă
drum spre ieşirea magazinului. Abia îi bag în seamă, pentru că încep
să simt o vagă nesiguranţă - o greaţă psihică ce mă năpădeşte, mă
loveşte cu un val de descompunere şi renunţare. Ies afară, mă aplec
lângă un zid, gâfâind şi luptându-mă să-mi recapăt respiraţia,
incapabilă să mă îndrept. Sirenele patrulelor de poliţie se aud tot mai
aproape. Cumva, împleticindu-mă, caut să mă pun în siguranţă şi în
afara vederii, după un camion de gunoi. Mă întind la pământ,
aşteptând ca spasmele să treacă. Nu - mai bine spus, să se mai
uşureze. Pentru că, orice ar fi, nu trece.
Soarele se vede limpede, pe linia orizontului. Pot simţi întunericul
strângându-se orb şi slab lângă mine, dar, de data asta, nu are puterea
să mă ia de acolo. Sunt pe cont propriu. Privesc în jur, căutând o cale
de scăpare, apoi mă urnesc din loc, clătinându-mă.
O maşină claxonează lângă mine, aproape în urechile mele. Simt
cine este înainte să-mi întorc privirea: o maşină alb-albastră de
poliţie. Este singur, îmi aruncă o uitătură şi trage maşina lângă
bordură.
— Urcă, supereroule, mă invită poliţistul. Nu mă face să te
urmăresc.
Sunt prea slăbită, prea obosită ca să fug. Deschid portiera şi mă
aşez lângă el. Sprâncenele i se ridică a mirare.
— De obicei avem rezervate locurile din spate pentru artiştii care
evadează. La naiba!
Nu porneşte motorul, mă iscodeşte cu privirea, curios. Bate uşor cu
degetele în volan.
— Arăţi groaznic.
Nu-i răspund.
— Ai de gând să vomiţi în maşină?
— Nu. Nu ştiu. Nu cred, murmur eu.
— Pentru că toată săptămâna trecută nu am avut în maşină decât
indivizi care au dat la boboci. Aşa că aş aprecia dacă, ştii tu...
Nu-şi termină propoziţia, dar continuă să mă privească cu
îngrijorare.
— Arăţi rău de tot. Ai mâncat scoici stricate sau ceva de genul
ăsta?
Brusc, se hotărăşte.
— Uite, înainte de toate, te duc la spital. Pune-ţi centura.
Trag centura peste mine, dar nu o fixez. Numai că, imediat ce
maşina se urneşte, o mică alarmă începe să sune. Se întinde spre mine
şi fixează centura în catarama de siguranţă. Sunt prea obosită ca să-l
împiedic. Alarma se opreşte.
— Nu arăţi a nebună, îmi spune el. Arăţi ca o fată drăguţă şi
normală. Cum de ai intrat în afacerea asta cu supereroi?
Sunt ameţită şi transpir, ca şi cum aş fi gata să vărs.
— Nu ştiu, îi răspund. Încerc doar să dau o mână de ajutor, atâta
tot.
— Aha! Demn de toată lauda! Vreau să zic, dacă e să scoţi familii
întregi din râu şi toate celelalte, primarul îţi dă nişte medalii pentru
chestiile astea. Dar salvarea copiilor abuzaţi, doborârea trăgătorilor
de prin magazine - asta e slujba noastră. Tu nu faci decât să ne pui
într-o lumină proastă.
Loveşte volanul cu palma, căutând să arate mai sever decât îi este
firea.
— Dar să-i baţi pe tipii răi, asta nu e voie. Nu contează cât de răi
sunt, dacă îi baţi, intri într-un rahat foarte mare. Ei te pot da în
judecată. Şi unul ca mine va trebui să te aresteze... ca să nu mai pun
la socoteală cele şai’şpe milioane de explicaţii pe care le-am dat deja
şefului meu şi şefului şefului meu, de ce nu te-am arestat încă. Pentru
că ai fost la locul faptei, de fiecare dată afurisită.
 Capul mi se învârte în aşa hal, că abia de pot da un înţeles
cuvintelor lui. Ceva grav se întâmplă, fie lui Jane Doe, fie mie, nu pot
să-mi dau seama. E posibil ca spitalul de care vorbeşte să fie spitalul
ei?
Poliţistul vorbeşte din nou, chipul şi vocea îi sunt grave, ba chiar
pare enervat. Glasul i se aude de la mare distanţă:
— Dispariţiile astea ale tale îmi dau de gândit. Pentru că, dacă nu
eşti nebună, atunci, fie chiar eşti un soi de supererou, fie eu sunt
nebun. Numai că, ştii... nu am niciun chef să fiu nebun.
Deşi aproape leşinată, simt o stranie părere de rău pentru el.
Reuşesc să-i răspund:
— Poate că există şi o altă posibilitate...
Chiar dacă este spitalul lui Jane Doe, dacă întunericul nu apare din
nou, nu voi mai ajunge în camera tăcută în care ea zace - cu siguranţă
că nu voi reuşi în cătuşe, aşa cum se prefigurează, şi cu mâna lui
strângându-mi umărul. Ce trebuie să fac?
— O altă posibilitate? spune el ridicând iar din sprâncene. Mă faci
să mă întreb care ar putea să fie.
Nu-i răspund.
Parchează maşina în faţa unei clădiri joase, cenuşii. Pot vedea alte
maşini, venind sau plecând: oameni în cârje, oameni împinşi în
cărucioare - o ambulanţă în faţă, încă una în parcare. Opreşte motorul
şi se întoarce spre mine:
— Uite, nu contează că vreau sau nu să te fac praf cu un dulap plin
cu dosare şi acuzaţii la adresa ta. Trebuie să fac asta. Dar mai întâi aş
prefera să vorbesc cu tine, pentru că posibilitatea aceea... altă
posibilitate este că am prins realitatea complet greşit. Şi nu cred că
sunt pregătit să ştiu asta, înţelegi?
Este spitalul în care se află Jane Doe. Îi simt prezenţa acolo.
Atracţia întunericului încă este sporadică, dar mai puternică. Ştiu că
ea încearcă să mă atingă.
Foarte încet, întind o mână spre clapeta uşii, iar cu cealaltă desfac
centura.
— Nu...
Încep să-i spun „nu m-am gândit niciodată la alternativa ta”... Nu
apuc să termin, după cum nu apuc nici să deschid portiera şi să o iau
la fugă spre spital, aşa cum voiam. Între două cuvinte, întunericul mă
ia cu el, mă apucă de gât şi de călcâie şi dispar...

din nou, în salonul în care se află Jane Doe, stând lângă patul ei.
Iar Felicia mă vede cum apar.
Tăcerea ei face parte din tăcerea camerei. Respiraţia îi este la fel
de abruptă ca respiraţia prin tuburi a pacienţilor. Frica mută din ochii
ei negri mă face să rămân la fel de tăcută. Tot ce pot face pentru ea
este să mă dau la o parte şi să-i las drum liber spre uşă. Îi rostesc
numele, cu o voce dogită, dar singurul răspuns pe care îl primesc este
declicul moale al cheii în broasca de la uşa pe care o încuie în urma
ei. Mi se pare că o aud plângând, dar se poate să mă înşel.
Lângă uşă se află o mică baie, cu o chiuvetă şi o toaletă pentru
vizitatori. Intru şi, pentru prima dată, mă spăl pe faţă - încă sunt
murdară şi am vânătăi de la încăierarea din magazin. Câteva
momente studiez masca pe care Jane Doe a creat-o pentru mine.
Femeia din oglindă are părul negru, la fel ca al ei, dar mai lung -
aproape până la umeri - şi mai bogat. Ochii sunt de un cenuşiu
întunecat. Tenul este neted, măsliniu deschis. Chipul este calm,
inexpresiv, trăsăturile sunt regulate, dar cumva neinteresante: uşor de
ignorat, uşor de trecut cu vederea, uşor de pierdut în mulţime. De ce
nu, câtă vreme se potrivea atât de bine scopului? Indiferent ce instinct
provocat de spaimă m-a croit din carne, făcuse o alegere bună.
Este un chip bun. Un chip folositor. Mă întreb dacă îl voi mai
vedea vreodată.
Mă întorc la patul lui Jane Doe. Starea ciudată de greaţă nu m-a
părăsit - pare a creşte şi a scădea în funcţie de respiraţia ei, care acum
este îngreunată. Se mişcă spasmodic sub pătură, cu ochii închişi, cu
faţa transpirată şi albă. Unele dintre sunetele scoase de aparate sunt
puternice şi regulate, dar altele ţârâie alarmate: indiferent dacă este
conştientă sau nu, aparatele anunţă că Jane Doe suferă. În acelaşi fel
în care am ştiut şi ştiu atâtea lucruri, acum ştiu şi din ce pricină
suferă. Darul eliberat de rănile căpătate - darul de a-mi da viaţă din
nimic, de a simţi pericolul, teama şi cruzimea de la distanţă şi care a
trimis în zbor propriul ei înger incredibil să o ajute - a devenit prea
mare pentru forma care îl conţine.
Mă aşez lângă ea, luându-i mâinile grele şi lipsite de vlagă în
mâinile mele şi întunericul mă atinge.
Sunt prea mulţi.
Îmi simt buzele prea reci pentru a le putea mişca, nici măcar nu
încerc să vorbesc. Tot ce pot să fac este să privesc.
Sunt prea mulţi, iar ea nu poate face îndeajuns.
Imagini vin spre mine şi cad prin mintea mea precum frunzele.
Roşu.
Roşu umed.
Picioarele în roşu.
M-a făcut pentru a o salva, dar am ajuns prea târziu. Aşa că am
salvat pe alţii. Ea împreună cu mine. Am salvat atâţia alţii.
Privesc spre uşă. La fiecare mic sunet pe care îl aud, mă aştept să
pornească hărmălaia - focuri de armă, lătrături de câine. Mă întreb
dacă Felicia se va întoarce cu tânărul poliţist. Mi-aş dori să-i fi
explicat.
În întuneric este fierbinţeală. O simt în cap, o simt pe piele. Este
durere... dar şi ceva dincolo de durere.
Lângă telefonul de serviciu de pe perete se află o tablă cu un
marker. Scrisul este ceva nou pentru mine - nu am mai făcut aşa ceva
niciodată -, aşa că nu merge aşa de repede sau atât de bine pe cât îmi
doresc, dar reuşesc să mă descurc. Cu litere copilăreşti, mari, de tipar,
scriu numele pe care l-am aflat în întuneric şi încă două cuvinte: ÎŢI
MULŢUMIM.
Apoi mă întorc la pat.
Se aud voci pe coridor - Felicia şi o altă femeie, împreună cu doi
sau trei bărbaţi. Încă nu se auzea cheia în broască. Să le fie teamă de
o femeie care apare şi dispare ca prin magie?
Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să am şi eu un nume, dar nu
contează. Mă aplec şi încep să deconectez cablurile de la aparate,
apoi tuburile. Sunt atât de multe. Unele aparate devin tăcute, în
vreme ce altele prind să scoată sunete de avertizare.
Cineva bâjbâie la uşă... sunetul cheii în broască. Este atât de uşor
să-mi închid mâinile peste beregata ei. Îi simt respiraţia printre
degetele mele.
 OBICEIURI CAZONE

Diana Gabaldon

Traducere din limba engleză Marian Truţă

Autoare de bestselleruri internaţionale, Diana Gabaldon este câştigătoarea

premiului Quill Award (pentru science-fiction/fantasy/horror), a premiului RITA
(pentru cartea anului, la categoria „gen nespecificat”) oferit de Romance Writers
of America, şi a premiului Corine International pentru ficţiune - toate pentru
aceeaşi serie. Seria ei cea mai cunoscută este Outlander şi include Ecouri din
trecut (Ed. Litera,2010), Dragonfly in Amber, Voyager, Drums of Autumn,
The Fiery Cross, A Breath of Snow and Ashes şi An Echo în the Bone. Povestirile
cu Lord John fac parte din seria Outlander, enigme istorice al căror erou, lordul
John Grey, este unul dintre personajele secundare importante din romanele
principale. Aventurile lordului John includ Lord John and the Private Matter,
Lord John and the Brotherhood of the Blade şi Lord John and the Hand of
Devils (o antologie de povestiri scurte, incluzând şi Lord John and the Hell-fire
Club, Lord John and the Succubus şi Lord John and the Haunted Soldier). Un
roman grafic, The Exile (bazat pe Outlander, cu desene de Hoang Nguyen), a
fost lansat în septembrie 2010. A scris, de asemenea, The Outlandish
Companion, o referinţă nonficţiune/ghid/addendum care prefaţează primele patru
volume ale seriei (al doilea volum al seriei Companion va fi lansat în 2011), iar
acum lucrează la Written în My Own Heart’s Blood.
În povestirea de faţă, lordul John Grey, aventurosul şi înflăcăratul ei erou,
merge într-o expediţie în Lumea Nouă, unde ia parte la asediul oraşului Quebec
şi se confruntă cu pericole mult mai subtile decât gloanţele, grenadele sau tăişul
săbiei.
 Luând în considerare toate amănuntele, ţiparul electric era
potenţialul vinovat. John Grey putea - şi un timp a şi făcut-o - să o
culpabilizeze la fel de bine chiar şi pe distinsa Caroline Woodford.
Apoi pe chirurg şi, cu siguranţă, pe acel poet blestemat. Totuşi, nu...
doar ţiparul era de vină.
Petrecerea a avut loc în casa Lucindei Joffrey. Sir Richard a lipsit;
un diplomat valoros ca el nu ar fi putut să-şi facă apariţia la un
eveniment atât de frivol. Petrecerile cu ţipari electrici erau principala
atracţie în Londra, dar din cauza lipsei acute a acestor creaturi, o
astfel de manifestare privată era o ocazie rară. Cele mai multe
petreceri de genul acesta aveau loc în teatre, cu norocoşi selecţionaţi
cu grijă pentru întâlnirea cu ţiparii pe scenă, unde urmau să fie
curentaţi şi, spre încântarea audienţei, să se zgâlţâie ca nişte popice.
— Recordul este de patruzeci şi doi dintr-o lovitură! îi spuse
Caroline, cu ochi miraţi şi strălucitori, ridicând privirea de la
creaturile din bazin.
— Serios?
Era unul din cele mai ciudate lucruri pe care le văzuse, dar, cu
toate acestea, nu foarte surprinzător. Aproape un metru lungime, avea
un corp greoi şi pătrăţos, cu un cap turtit care părea proaspăt ieşit din
mâinile lutoase ale unui sculptor neexperimentat, şi ochi mici ca nişte
mărgele din sticlă incoloră. Avea foarte puţine în comun cu ţiparii din
piaţa de peşte, proaspeţi, supli şi, cu siguranţă, nu părea capabil să
doboare patruzeci şi doi de oameni dintr-o lovitură.
Chestia aia nu avea niciun pic de graţie, în afara unei încreţituri
subţiri a aripioarei, care se întindea pe întreaga lungimea a
trunchiului, ondulându-se ca o perdea din voal în bătaia vântului.
Lordul John şi-a exprimat părerea de faţă cu distinsa Caroline şi, ca
urmare, a fost acuzat că ar fi poetic.
— Poetic? se auzi o voce amuzată din spatele lui. Nu există nici-o
limită a talentelor galantului nostru maior?
 Lordul John se întoarse, cu o strâmbătură în sine şi cu un zâmbet
pe chip, înclinându-se în faţa lui Edwin Nicholls.
— Nu cred că ar trebui să încalc zona rezervată ţie, domnule
Nicholls, spuse el politicos. Nicholls scrisese versuri execrabile, cele
mai multe pe tema iubirii, şi era foarte admirat de tinerele femei de o
anumită factură. Distinsa Caroline nu era una dintre ele. Ba chiar
scrisese o parodie la adresa lui, foarte inteligent construită, totuşi,
Grey credea că Nicholls nu auzise de ea. Spera să nu fi auzit.
— Ha, n-ar trebui? Nicholls ridică o sprânceană aurie, iar către
Miss Woodford aruncă o privire scurtă, dar plină de înţeles.
Tonul lui era glumeţ, dar privirea nu, şi Grey se întrebă cât de mult
băuse domnul Nicholls. Avea obrajii traşi şi ochii strălucitori, dar se
putea să fie doar de la căldura din încăpere, care era destul de
ridicată, sau din cauza petrecerii incitante.
— Te gândeşti să-i compui o odă amicului nostru din bazin?
întrebă Grey, ignorând aluzia şi gestul lui Nicholls care se refereau,
ambele, la bazinul în care se afla ţiparul.
Nicholls râse, mult prea zgomotos - da, un pic prea multă băutură -
şi dădu din mână a lehamite.
— Nu, nu, maiorule. Cum aş putea gândi să îmi irosesc energia pe
o creatură atât de grosolană şi derizorie, când există îngeri încântători
care să mă inspire? spuse el privind pasional - Grey nu voia să-l
acuze, dar fără îndoială o privise pasional - pe Miss
Woodford, care zâmbea cu buzele strânse şi îşi lovea dezaprobator
evantaiul.
Unde era oare unchiul lui Caroline? se întrebă Grey. Simon
Woodford împărtăşea pasiunea nepoatei lui pentru ştiinţele naturii şi,
cu siguranţă, ar fi însoţit-o... Oh, iată-l acolo! Simon Woodford era
prins într-o discuţie aprinsă cu domnul Hunter, renumitul chirurg -
ce-o fi apucat-o pe Lucinda să îl invite? Apoi a zărit-o şi pe Lucinda,
privindu-l cu ochii mijiţi pe domnul Hunter pe deasupra evantaiului
şi înţelese că, de fapt, nu ea îl invitase.
John Hunter era un chirurg celebru - şi un anatomist cu o reputaţie
proastă. Bârfele spuneau că nu s-ar fi oprit de la nimic să bage în sac
orice corp pe care îl dorea - fie el uman sau nu. Socializa, dar nu în
cercurile pe care le frecventa familia Joffrey.
Lucinda Joffrey avea cei mai expresivi ochi. Migdalaţi, de
culoarea ambrei şi capabili să trimită mesaje remarcabil de dure de-a
lungul unei încăperi aglomerate, erau singurul ei atu.
Vino aici! îl îndemnaseră ochii ei. Grey zâmbi şi ridică paharul să
o salute, dar fără a se supune. Ochii ei se îngustară şi mai mult,
scăpărând periculos, apoi aruncară o săgeată către chirurgul care se
îndrepta spre bazin, cu faţa îmbujorată de curiozitate şi poftă de
cunoaştere.
Îl săgetă din nou cu privirea pe Grey.
Scapă de el! spuneau, fără cuvinte, ochii ei.
Grey o privi pe Miss Woodford. Domnul Nicholls o prinsese
posesiv de mână şi părea că îi ţine o prelegere, dar ea dădea impresia
că ar fi vrut să-şi retragă mâna. Grey privi înapoi la Lucinda şi ridică
din umeri, cu un gest discret înspre spatele îmbrăcat în catifea de
culoare ocru al domnului Nicholls, exprimându-şi regretul că eticheta
îl împiedică să pună în practică cererea ei.
— Nu doar faţa unui înger, dar şi pielea, spunea Nicholls,
strângând degetele lui Caroline atât de tare, încât o făcuse să
scâncească.
Îi strânse mâna, rânjetul de pe chipul lui lărgindu-se.
— Mă întreb oare cum miros îngerii în zorii zilei.
Grey l-a măsurat gânditor. Încă o remarcă de genul acela şi ar fi
fost obligat să-l invite pe domnul Nicholls afară. Nicholls era înalt şi
bine legat, depăşindu-l în greutate pe Grey cu vreo treisprezece
kilograme şi avea o reputaţie de bătăuş. Cel mai bine ar fi să încerc,
mai întâi, să-i sparg nasul, gândi Grey, schimbându-şi greutatea pe
celălalt picior, apoi să-i vâr capul într-un gard viu. Nu se va mai
întoarce aici dacă o să-l fac să se simtă mizerabil.
— La ce te uiţi? se răsti Nicholls, zărind privirea lui Grey.
Grey nu mai apucă să răspundă, fiind întrerupt de o mare de
aplauze zgomotoase - proprietarul ţiparului tocmai cerea să se facă
linişte. Miss Woodford profită de acest moment pentru a-şi retrage
mâna, cu obrajii în flăcări de ruşine. Grey se mişcă repede în direcţia
ei şi îi aşeză o mână pe braţ, iar pe Nicholls îl fixă cu o privire de
gheaţă.
— Vino cu mine, Miss Woodford, îi spuse. Să găsim un loc bun de
unde să putem privi spectacolul.
— Să priveşti? se auzi o voce lângă el. De ce? Sunt sigur că nu
vrei doar să priveşti, nu-i aşa, domnule? Nu eşti curios să încerci
fenomenul pe propria-ţi piele?
Era chiar Hunter, rânjind spre Grey, cu părul stufos lăsat neîngrijit
pe spate, deşi îmbrăcat decent într-un costum de culoarea prunei.
Chirurgul avea umeri largi şi era musculos, dar destul de scund - abia
de un metru cincizeci şi opt, pe lângă un metru şaptezeci şi unu ai lui
Grey. Era evident că Hunter văzuse schimbul de priviri dintre Grey şi
Lucinda.
— Ăă, cred că... începu Grey, dar Hunter îl apucă de braţ, tră-
gându-l deja spre mulţimea care se adunase în jurul bazinului.
Caroline îl urmă în grabă, aruncându-i lui Nicholls, care stătea
încruntat, o privire îngrijorată.
— Voi fi foarte interesat să aud ce senzaţii te vor încerca, spuse
Hunter de dragul de a face conversaţie. Unii oameni trăiesc o
adevărată euforie, o debusolare de moment... o respiraţie întretăiată,
ori o ameţeală - uneori durere în piept. Sper că nu ai probleme cu
inima, maiorule? Şi nici dumneata, Miss Woodford?
— Eu? Caroline părea surprinsă.
Hunter făcu o plecăciune înspre ea.
— Aş fi foarte interesat să văd şi reacţia dumitale, doamnă, spuse
el respectuos. Atât de puţine femei au curajul să experimenteze o
asemenea aventură.
— Nu vrea, şuieră Grey.
— Ei, bine, poate că vreau, răspuse ea şi se încruntă la el înainte de
a privi lung la bazin şi la forma lungă, de culoare gri din interior.
Ea tremură uşor - dar Grey ştia, cunoscând-o de mult timp, că este
mai mult un fior de nerăbdare decât unul de repulsie.
Domnul Hunter intui, şi el, acelaşi lucru. Rânjetul îi deveni mai
larg şi făcu o nouă plecăciune, întinzând braţul către Miss Woodford.
— Dă-mi voie să îţi aleg un loc, doamnă.
Grey şi Nicholls se mişcară la unison, cu scopul de a-l opri pe
Hunter, dar se ciocniră unul de celălalt, privindu-se chiorâş, în timp
ce domnul Hunter o însoţea pe Caroline pe drumul spre bazin şi, mai
apoi, făcându-i cunoştinţă cu proprietarul ţiparului, o creatură mică şi
întunecată pe nume Horace Suddfield.
Grey îl înghionti pe Nicholls, dându-l la o parte şi plonjă în
mulţime, făcându-şi grosolan loc cu coatele în faţă. Hunter îl văzu şi
faţa i se lumină.
— Mai ai vreo bucată de metal în piept, maiorule?
— Să am ce?
— Metal, repetă Hunter. Arthur Longstreet mi-a descris operaţia
impresionantă prin care ţi-a scos din piept treizeci şi şapte de bucăţi
de metal. Dacă a rămas vreo schijă, trebuie să te previn în legătură cu
ţiparul. Vezi tu, metalul este un bun conductor şi există posibilitatea
să te arzi.
Nicholls îşi făcu loc prin mulţime şi, auzind cele spuse de Hunter,
hohoti.
— Ar fi o scuză bună, maiorule, spuse batjocoritor.
Era, într-adevăr, beat criţă, gândi Grey. Totuşi, se trezi rostind cu
un ton tăios:
— Nu, nu mai am nimic.
— Excelent, îi răspunse politicos Suddfield. Înţeleg că eşti soldat,
domnule? Un gentleman curajos, din câte îmi dau seama, care preferă
să treacă în faţă.
Şi, înainte ca Grey să poată protesta, se trezi lângă bazin, cu
Caroline Woodford prinzându-i palma, iar de cealaltă mână cu
Nicholls, care îl privea cu răutate.
— Suntem cu toţii pe poziţii, doamnelor şi domnilor? strigă
Suddfield. Câţi sunt, Dobbs?
— Patruzeci şi cinci! se auzi răspunsul asistentului din încăperea
de alături, pe unde şerpuia linia formată din participanţi, ţinându-se
de mână şi tremurând de nerăbdare.
Restul petrecăreţilor se dăduseră mai în spate, dar şi ei păreau
foarte interesaţi.
— Ne ţinem de mână cu toţii, da, cu toţii? strigă Suddfield. Ţineţi-
vă foarte strâns de mână unul cu celălalt, vă rog, foarte strâns!
 Se întoarse către Grey, cu faţa-i mică luminată.
— Daţi-i drumul, domnule! Apucaţi-l zdravăn, vă rog - chiar de-
acolo, înainte de coadă!
Neluând în considerare ceea ce raţiunea îi dicta şi nici ce s-ar fi
putut întâmpla cu manşetele sale dantelate, Grey strânse din maxilar
şi băgă repede mâna în apă.
Într-o fracţiune de secundă, când apucă cu mâna chestia aia
subţire, simţi ceva ca o plesnitură, ca atunci când atinsese o butelie de
Leyda şi săriseră scântei. Apoi simţi cum este aruncat în spate,
fiecare muşchi din corp contorsionându-se, şi se trezi pe podea,
zbătându-se ca un peşte pe uscat, icnind şi încercând în van să îşi
regăsească suflul.
Domnul Hunter, chirurgul, se şi ghemuise lângă el, privindu-l cu
foarte mult interes.
— Cum te simţi? întrebă. Ameţit tare?
Grey scutură din cap, cu gura deschizându-se şi închizându-se
precum a unui peştişor dintr-un acvariu şi, cu ceva osteneală, se izbi
în piept.
Astfel invitat, domnul Hunter se aplecă pe dată, deschizându-i
haina lui Grey şi îşi lipi urechea de pieptul cămăşii. Orice auzise - sau
nu - păru să îl îngrijoreze foarte tare, pentru că tresări, îşi prinse
mâinile cu degetele încleştate şi lovi cu atâta putere în pieptul lui
Grey, încât simţi reculul până în şira spinării.
Lovitura a avut un efect salvator, făcându-l pe Grey să icnească,
apoi, din reflex, plămânii i se umplură iar cu aer şi, brusc, îşi aduse
aminte să respire. Şi inima părea să fi fost rechemată la datorie şi
începu să bată normal. Se ridică, ferindu-se de o altă lovitură a
domnului Hunter, clipind des şi privind carnagiul din jurul său.
Podeaua era înţesată de trupuri. Unele încă zvârcolindu-se, altele
zăcând nemişcate, cu membrele răşchirate a renunţare, alţi oameni
deja revenindu-şi, ajutaţi de prieteni să se ridice. Exclamaţii aprinse
se auzeau în aer, iar Suddfield stătea lângă ţiparul său, strălucind de
mândrie şi primind felicitări. Chiar şi ţiparul părea enervat, înota în
cercuri, mişcându-şi nervos trupul greoi.
Grey îl văzu pe Edwin Nicholls stând în patru labe şi apoi
ridicându-se încet în picioare. Se întinse să o apuce pe Caroline
Woodford de braţe, să o ajute să se ridice. Ea reveni în picioare, dar
fără prea multă îndemânare, aşa că îşi pierdu din nou echilibrul şi
căzu peste Nicholls. Se dezechilibră şi el şi căzu pe spate, cu distinsa
Caroline deasupra lui. Fie din cauza şocului, a tensiunii create, a
băuturii, ori pur şi simplu din cauza lipsei de maniere, el profită de
moment - şi de Caroline - şi depuse un sărut zdravăn pe buzele ei
uimite.
Ceea ce a urmat după aceea a fost oarecum confuz. Avea o vagă
impresie că îi spărsese nasul lui Nicholls - avea o serie de leziuni şi
articulaţii umflate pe mâna dreaptă, care îi întăreau presupunerea.
Fusese foarte mult zgomot, totuşi, şi avea un sentiment tulbure că nu
era adunat pe deplin în propriul corp. Părţi din el păreau că alunecă
mereu, trecând dincolo de piele.
Ce mai rămăsese din el zdrăngănea. Auzul său - încă nerestabilit
după o explozie de tun din urmă cu câteva luni - cedase cu totul după
violenţa şocului electric. Putea încă să audă, dar ceea ce auzea nu
avea niciun sens. La urechea lui ajungeau crâmpeie de cuvinte,
estompate de o perdea de bâzâieli şi ţiuieli şi nu putea corela sunetele
cu buzele celor care se mişcau în jur. Nu era deloc sigur că propria-i
voce exprima ceea ce el dorea de fapt să spună.
Era înconjurat de glasuri şi de chipuri - o mare de sunete şi de
mişcări febrile. Oamenii îl atingeau, îl trăgeau, îl împingeau.
Flutură un braţ, încercând să descopere unde se afla şi să atingă pe
cineva, să simtă atingerea cărnii. Şi mai mult zgomot. Ici şi colo câte
un chip pe care îl recunoştea. Lucinda, şocată şi furioasă, Caroline,
înnebunită, cu părul ei roşu, despletit curgându-i pe umeri, cu pudra
ştearsă.
Rezultatul tuturor întâmplărilor era că nu putea fi sigur dacă el îl
provocase la duel pe Nicholls sau invers. Cu siguranţă că Nicholls l-
ar fi putut stârni. Îşi aducea clar aminte de el, cu batista mustind de
sânge la nas şi cu o sclipire ucigaşă în ochii mijiţi. Apoi s-a trezit
afară, doar în cămaşă, stând în părculeţul din faţa casei lui Joffrey, cu
un pistol în mână. Doar n-ar fi ales să se dueleze cu un pistol străin,
nu-i aşa?
 Poate că Nicholls îl insultase, iar el îl provocase pe acesta fără să-
şi dea seama?
Plouase mai devreme şi era frig, iar vântul îi biciuia cămaşa lipită
de trup. Mirosul îi era uimitor de acut. Părea să fie singurul simţ care
funcţiona. Simţea mirosul de fum de la coşuri, umezeala verde a
plantelor, propria transpiraţie, ciudat de metalică. Şi un miros slab,
dar urât - ceva ce îi amintea de noroi şi de peşte stricat. Din reflex, îşi
şterse pe pantaloni mâna cu care atinsese ţiparul.
Cineva îi spunea ceva. Se concentră, cu dificultate, asupra
doctorului Hunter, care stătea în picioare, lângă el şi care îl privea
pătrunzător cu acelaşi interes. Ei bine, da. Este nevoie de un chirurg,
gândi el ca prin ceaţă. E necesar să ai un chirurg la un duel.
— Da, zise el, văzându-l pe Hunter ridicând sprâncenele într-un fel
de întrebare. Apoi, cuprins de o teamă tardivă că tocmai îi oferea
chirurgului corpul său, în cazul în care va fi omorât, se agăţă cu o
mână de haina lui Hunter.
— Să... nu cumva... să mă atingi, spuse. Fără... cuţite. Vampirule,
adăugă, precaut, cuvântul pe care îl căuta.
Hunter aprobă din cap, fără să pară ofensat.
Cerul era întunecat, singura lumină venea de la torţele îndepărtate,
aşezate la intrarea în casă. Nicholls se apropia şi silueta sa părea că se
estompează treptat.
Brusc, cineva îl zmuci pe Grey, întorcându-l cu forţa şi se trezi
spate în spate cu Nicholls. Simţea căldura acestuia parcă frigându-l,
atât de aproape se afla.
Rahat, gândi. Individul ăsta e un ţintaş bun?
Se auzi o voce şi Grey începu să meargă - credea că merge - până
când braţul cuiva îl opri şi se întoase la indicaţia altcuiva care arăta
grăbit în spatele său.
Oh, la dracu, îşi spuse extenuat, văzând braţul lui Nicholls
coborând de deasupra capului şi luând linia de ochire. Nu-mi pasă.
Apoi clipi la lumina focului de armă - zgomotul se estompă în
icnetul scos de mulţimea adunată - şi a încremenit preţ de o clipă,
întrebându-se unde a fost lovit. Totuşi, nu părea să lipsească ceva, iar
cineva din apropiere îl îndemnă să tragă.
 Al dracului poet, îşi spuse. Voi trage în aer şi gata. Vreau să merg
acasă. Îşi ridică braţul, ţinti drept în văzduh, dar mâna pierdu
contactul cu creierul o secundă şi încheietura îi slăbi. Tresări,
corectându-şi mişcarea şi degetul se încordă pe trăgaci. Apăsând
trăgaciul, abia avu timp să smucească ţeava într-o parte.
Spre surprinderea sa, Nicholls ezită un pic, apoi se aşeză pe iarbă.
Stătea sprijinindu-se într-o mână, iar cu cealaltă se ţinea teatral de
umăr, cu capul dat pe spate.
De-acum ploua destul de tare. Grey clipi să scape de picăturile de
apă din gene şi-şi scutură capul. Aerul avea un iz iute, ca metalul
pilit, şi pentru o clipă avu senzaţia că miroase a... purpură.
— Asta nu poate fi de bun augur, rosti cu voce tare şi descoperi că
abilitatea de a vorbi îi revenise.
Se întoarse să-i vorbească lui Hunter, dar chirurgul se învârtea în
jurul lui Nicholls, cercetând gulerul cămăşii poetului. Grey văzu că
era pătat de sânge, iar Nicholls refuza să se întindă, gesticulând rapid
cu mâna liberă. Sângele îi ţâşnea din nas, probabil că de acolo era
problema.
— Să mergem, domnule, se auzi o voce lângă el. Altfel, va fi de
rău pentru Lady Joffrey.
— Ce?
Se uită, mirat, şi-l recunoscu pe Richard Tarleton, care fusese sub
comanda sa în Germania, acum în uniformă de locotenent al
jandarmeriei.
— Oh. Da, va fi de rău.
Duelul era ilegal în Londra. Ar fi ieşit un adevărat scandal, dacă
poliţia îi aresta pe musafirii Lucindei în faţa casei - aşa ceva nu i-ar fi
făcut deloc plăcere soţului ei, Sir Richard.
Mulţimea se evaporase deja, ca şi cum ploaia dizolvase oamenii.
Torţele de lângă intrare se stinseseră. Hunter, împreună cu cineva din
mulţime, îl ajuta pe Nicholls să se ridice. Acesta se clătina prin ploaia
din ce în ce mai deasă. Grey tremura. Numai Dumnezeu ştia unde-i
erau haina şi pelerina.
— Să mergem, deci, spuse el.
 Grey deschise ochii.
— Ai zis ceva, Tom?
Tom Byrd, valetul lui, tuşi cu putere, ca un zgomot scos de
şemineu, la o distanţă de aproximativ treizeci de centimetri de
urechea lui Grey. Văzând că e băgat în seamă, luă imediat poziţia de
drepţi.
— Înălţimea Sa este jos, domnul meu. Cu doamna sa.
Grey miji ochii spre fereastra din spatele lui Tom, unde draperiile
date la o parte lăsau să intre lumina vagă a unei zile ploioase.
— Doamna sa? Cine, ducesa?
Ce să se fi întâmplat? Era deja trecut de ora nouă. Cumnata sa nu
făcea niciodată vizite înainte de amiază şi nu-şi aducea aminte ca ea
să fi mers undeva însoţită de fratele său, pe parcursul zilei.
— Nu, domnul meu. E cu a’ mică.
— Cea mică - aaaa. Nepoata?
Se ridică, se simţea bine, totuşi, ciudat şi luă lucrurile oferite de
Tom.
— Da, domnul meu. Înălţimea Sa a spus că doreşte să-ţi vorbească
despre „evenimentele ce au avut loc noaptea trecută”.
Tom se întoarse spre fereastră şi cercetă bănuitor ce mai rămăsese
din cămaşa şi din pantalonii lui Grey, pătate de iarbă, noroi, sânge şi
praf de puşcă, apoi le aşeză grijuliu pe spătarul scaunului. Îi aruncă
lui Grey o privire plină de reproş, iar acesta, la rândul lui, închise
ochii, încercând să-şi amintească evenimentele prin care trecuse astă-
noapte.
Se simţea oarecum bizar. Nu mahmur, pentru că nu băuse; capul
nu îl durea, nu avea probleme cu stomacul...
— Noaptea trecută, repetă el, nesigur.
Noaptea trecută fusese tulbure, dar îşi amintea ce se întâmplase.
Petrecerea cu ţipar, Lucinda Joffrey, Caroline... de ce naiba l-ar fi
interesat pe Hal... ce, duelul? De ce măcar să-i pese fratelui său de o
aşa tâmpenie - şi chiar dacă i-ar fi păsat, de ce să vină la uşa lui Grey
cu noaptea-n cap, însoţit de fiica sa de numai şase luni?
Ciudată era ora la care venise, nu faptul că era însoţit de fiica sa.
Fratele lui îşi scotea fiica la plimbare destul de des, cu scuza că fetiţa
avea nevoie de aer. Soţia îi imputase că voia să se dea mare ieşind cu
copilul - era într-adevăr frumuşică -, dar Grey credea că motivul era
unul cu mult mai simplu. Crudul, autocratul şi dictatorialul său frate -
colonel care conducea un regiment, teroare atât pentru propriii
subalterni, cât şi pentru duşmani - se îndrăgostise de fiica sa. Peste o
lună, regimentul urma să fie dislocat într-un loc nou. Hal pur şi
simplu nu putea îndura despărţirea de ea.
De aceea, îl găsi pe Ducele de Pardloe stând pe scaun, în camera
de zi, legănând-o pe Lady Dorothea Jacqueline Benedicta Grey în
braţele sale, iar aceasta ronţăia dintr-un biscuite pe care îl ţinea tatăl
ei. Boneta umedă, din mătase, micuţa capă din blană de iepure, mai
multe scrisori, unele deja deschise, toate zăceau pe masă, lângă cotul
ducelui.
Hal îşi ridică privirea spre el.
— Ţi-am comandat micul dejun. Salută-l pe unchiul John, Dottie.
Întoarse cu grijă copilul. Micuţa nu se opri din ronţăit şi scoase un
sunet ca un ciripit.
— Bună, iubito. John se aplecă şi o sărută pe creştetul acoperit de
un puf fin, de culoare blond-închis, uşor umed. Ai ieşit la o
plimbărică prin ploaie alături de tati?
— Ţi-am adus ceva.
Hal ridică scrisoarea deschisă şi, înălţând o sprânceană către
fratele său, i-o întinse.
Grey îi răspunse ridicând şi el din sprâncene şi începu să citească.
— Ce?! spuse el şi-şi ridică privirea de pe hârtie, rămânând cu
gura deschisă.
— Da, aprobă amabil Hal. Asta am spus şi eu când mi-a fost lăsată
la uşă, chiar înainte de a se lumina de ziuă. Se întinse după scrisoarea
sigilată, legănând cu grijă copilul. Poftim, asta este pentru tine. A
venit dis-de-dimineaţă.
Grey scăpă primul plic, ca şi cum l-ar fi ars, îl apucă pe cel de-al
doilea şi îl deschise rupându-l.
— Vai, John, citi el fără nici-o introducere. Iartă-mă, nu l-am
putut opri, cu adevărat nu am putut, îmi pare ATÂT de rău, i-am
spus, dar el nu m-a ascultat, am fugit, dar nu am ştiut unde să mă
duc. Te rog, te rog, fă ceva!
Nu era semnată, dar nu era necesar. Recunoscuse scrisul distinsei
Caroline Woodford, chiar şi aşa, cum scrisese în grabă, aproape o
mâzgăleală. Hârtia era pătată şi încreţită... de lacrimi?
Dădu violent din cap, ca şi cum aşa şi-ar fi putut limpezi gândurile,
apoi ridică de jos prima scrisoare. Erau scrise aceleaşi lucruri ca şi
prima dată când o citise - o cerere formală din partea lui Alfred, Lord
de Enderby, către înălţimea Sa Ducele de Pardloe, pentru a se face
dreptate în ceea ce priveşte prejudiciul adus onoarei surorii sale,
distinsa Caroline Woodford, de către fratele înălţimii sale, Lordul
John Grey.
Grey îşi mută privirea de la o hârtie la alta, de mai multe ori, apoi
îl privi pe fratele său.
— Ce mama dracului?
— Înţeleg că ai avut o seară plină de evenimente, zise Hal gemând
uşor, în vreme ce se apleca să recupereze biscuitul căzut pe covor.
Nu, draga mea, nu-l mai vrei.
Dottie nu fu deloc de acord cu cele spuse, atenţia fiindu-i distrasă
doar atunci când unchiul John o luă în braţe şi îi suflă uşor în ureche.
— Plină de evenimente, repetă Grey. Da, aşa a fost. Dar nu i-am
făcut nimic lui Caroline Woodford, cu excepţia faptului că am ţinut-o
de mână în timp ce am atins ţiparul ăla. Jur. Gleeglgleeglgleegl-
pppppssssshhhhh, adăugă către Dottie, care îi răspunse ţipând şi
chicotind. Ridică apoi privirea şi constată că Hal se uita mirat la el.
— Petrecerea Lucindei Joffrey, adăugă. Cu siguranţă că şi tu cu
Minnie aţi fost invitaţi!
Hal mormăi.
— Oh, da, am fost, dar am avut altceva important de făcut. Minnie
nu a pomenit nimic de ţipar.
Iar chestia asta cu duelul pentru o fată, despre ce-i vorba?
— Ce? Nu-i adevărat - se opri, încercând să gândească. Ei bine,
poate că a fost. Nicholls - îl ştii, e porcul care a scris o odă dedicată
picioarelor lui Minnie. A sărutat-o pe Miss Woodford, iar ea nu
dorea, aşa că i-am dat un pumn. Cine ţi-a zis despre duel?
— Richard Tarleton. El a venit la White, în camera unde jucăm
cărţi şi a spus că te-a văzut în casă.
— Bine, atunci, ştii şi tu la fel de puţin ca mine. Oh, vrei înapoi la
tati, nu-i aşa?
I-o dădu pe Dottie fratelui său şi şterse o pată umedă de salivă de
pe umărul hainei.
— Presupun că la asta dorea să ajungă Enderby.
Hal arătă cu capul scrisoarea de la Earl şi continuă.
— Că ai compromis-o pe biata fată în mod evident şi public,
luptându-te pentru ea într-un duel scandalos. Cred că avea dreptate.
Dottie frământa acum încheieturile degetelor tatălui ei, mormăind
uşor. Hal băgă mâna în buzunar şi scoase un inel de argint, care ajuta
la creşterea dinţilor, pe care i-l oferi în locul degetului său, în acelaşi
timp privindu-l lung pe Grey.
— Nu vrei să te însori cu Caroline Woodford, nu-i aşa? La asta se
rezumă cererea lui Enderby.
— Dumnezeule, nu!
Caroline îi era o bună prietenă - strălucitoare, drăguţă şi care se
deda la adevărate escapade, dar căsătorie? El?
Hal dădu din cap.
— Drăguţă fată, dar într-o lună tu vei sfârşi într-o închisoare, la
Newgate ori Bedlam.
— Sau voi muri, spuse Grey, umblând prudent la bandajul pe care
Tom insistase să i-l înfăşoare la degetele de la mână. Ştii cum se
simte în dimineaţa asta Nicholls?
— A, da. Hal se trase puţin în spate, inspirând adânc. De fapt, e
mort de-a binelea. Am primt o scrisoare nenorocită de la tatăl lui, în
care te acuză de omor. Asta a sosit pe când luam micul dejun. Chiar
ai vrut să-l omori?
Grey se trânti deodată pe scaun şi tot sângele îi fugi din obraji.
— Nu, şopti el. Îşi simţea buzele amorţite şi mâinile moi. Oh,
Iisuse! Nu!
Hal trase rapid cutia cu tutun de prizat din buzunar şi cu o mână
scoase flaconaşul cu săruri pe care îl ţinea înăuntru şi pe care i-l dădu
fratelui său. Grey a fost recunoscător. Nu era gata să leşine, dar
mirosul înţepător de amoniac îi oferi pe tavă o scuză pentru ochii
înlăcrimaţi şi pentru respiraţia întretăiată.
— Iisuse! repetă şi strănută puternic, de mai multe ori la rând. Nu
mi-am propus să îl omor, jur, Hal. Am tras un foc în aer. Ori am
încercat să trag în aer, adăugă el sincer.
Deodată scrisoarea trimisă de Lord Enderby căpăta cu adevărat
sens, la fel şi vizita lui Hal. Ceea ce-a fost o aventură tâmpită, care
trebuia să dispară odată cu roua dimineţii, a devenit - ori va deveni,
pe cât de rapid se vor împrăştia bârfele - nu doar un scandal, ci poate
chiar ceva mai rău. Nu era de negândit ca el să poată fi arestat pentru
crimă. Îşi imagină cum covorul se cască la picioarele sale pe
nesimţite şi îl înghite într-un abis în care viaţa lui ar fi putut să
dispară fără urmă.
Hal dădu afirmativ din cap şi îi întinse propria batistă.
— Ştiu, şopti. Lucrurile... care se întâmplă, uneori. Că nu ai avut
intenţia asta, că ai face orice să dai timpul înapoi.
Grey îşi şterse faţa, privindu-şi fratele. Hal arăta dintr-odată mult
mai bătrân decât era, cu chipul palid de prea multă grijă pentru Grey.
— Te referi la Nathaniel Twelvetrees?
Normal, nu ar fi menţionat chestia asta, dar amândoi erau cu garda
jos.
Hal îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită în altă parte, spunând:
— Nu, nu la Twelvetrees. Nu aveam de ales. Şi-am vrut să-l omor.
Adică... ceea ce a condus la acel duel.
Făcu o grimasă.
— În grabă ne căsătorim, iar în timpul liber ne căim, murmură Hal.
Privi la hârtia de pe masă şi scutură capul. Îşi trecu uşor mâna
peste creştetul lui Dottie.
— Nu te voi lăsa să repeţi greşelile mele, John, adăugă apoi în
şoaptă.
Grey dădu din cap, fără să răspundă nimic. Prima soţie a lui Hal
fusese sedusă de Nathaniel Twelvetrees. Grey nu intenţionase să se
căsătorească vreodată cu cineva, iar acum nici atât. Şi în niciun caz
nu din pricina greşelilor fratelui său.
Hal se încruntă, bătând cu scrisoarea împăturită în masă. Îl
împunse cu privirea pe John şi suspină, apoi aşeză scrisoarea jos, se
căută prin haină şi scoase dintr-un buzunar alte două documente, unul
din ele oficial, judecând după ştampilă.
— Noul tău brevet, zise, întinzându-i plicul. Pentru Krefeld,
adăugă, înălţând o sprânceană, văzând nedumerirea de pe chipul
fratelui său. Ai fost avansat locotenent-colonel. Nu îţi aminteşti?
— Eu... ei bine... nu chiar.
Avea un sentiment vag cum că cineva - probabil Hal - îi spusese
despre asta, puţin după bătălia de la Krefeld, dar atunci el fusese grav
rănit şi în niciun caz nu îi stătea gândul la armată şi nici nu i-a mai
păsat de promovarea care a urmat bătăliei.
— Nu e vreo confuzie la mijloc? Grey luă plicul, deschizându-l
încruntat. Credeam că s-au răzgândit.
— Oh, îţi aminteşti, aşadar, spuse Hal, cu sprâncenele încă ridicate
a mirare. Generalul Wiedman ţi l-a dat după bătălie. Cu toate astea,
confirmarea a fost amânată din cauza anchetei făcute în legătură cu
explozia tunului, apoi... ei... din pricina tărăboiului cu Adams.
Grey era încă sub impactul veştii despre moartea lui Nicholls, dar
faptul că a fost meţionat Adams îi puse din nou creierul în mişcare.
— Adams... Vrei să spui că Twelvetrees a reţinut brevetul?
Colonelul Reginald Twelvetrees din cadrul Artileriei Regale -
fratele lui Nathaniel şi văr cu Bernard Adams, trădătorul care îşi
aştepta procesul întemniţat în Turn, ca urmare a eforturilor depuse de
Grey în toamna trecută.
— Da. Ticălosul, adăugă Hal moale. O să-l mănânc la micul dejun
în zilele care vor veni.
— Sper că nu în contul meu, spuse Grey sec.
— O, nu, îl asigură Hal, legănând-o uşor pe fiica sa ca să o
liniştească. Va fi o plăcere pur personală.
Deşi neliniştit, Grey zâmbi şi puse jos înştiinţarea.
— Bine, spuse, cu ochii la cea de-a patra hârtie, care stătea încă
împăturită pe masă.
Părea a fi un act oficial şi fusese deschis, sigiliul era rupt.
— Asta ce mai e? O cerere în căsătorie, un denunţ de crimă ori o
nouă însărcinare? Sau ce naiba mai e de data asta? O factură de la
croitorul meu?
 — A, asta. Nu aveam de gând să ţi-o arăt, recunoscu Hal,
aplecându-se cu grijă să nu o scape pe Dottie. Dar având în vedere
împrejurările...
Aşteptă, fără să mai dea alte explicaţii, ca Grey să deschidă plicul
şi să-l citească. Era o invitaţie - sau un ordin, depinde de interpretare
- adresată maiorului Lord John Grey, de a se prezenta în faţa curţii
marţiale, în calitate de martor al unui căpitan pe nume Charles
Carruthers. Tocmai în...
— În Canada?
Tonul lui John o făcu pe Dottie să tresară. Femeia se încruntă şi
aproape că începu să plângă.
— Şşt, draga mea. Hal începu să o legene mai repede, mângâind-o
pe spate. Totul e în ordine. Exceptând faptul că unchiul John e un
tâmpit.
Grey ignoră spusele lui Hal, fluturându-i în faţă scrisoarea.
— Pentru ce naiba este chemat Charlie Carruthers la curtea
marţială? Şi de ce mama dracului sunt eu convocat ca martor?
— Pentru că nu a reuşit să înăbuşe o revoltă. De ce eşti chemat? Se
pare că el te-a ales. Unui ofiţer în funcţiune îi este permis să
convoace propriii martori, indiferent de motiv. Nu ştiai?
Grey presupuse că ştia, la modul academic. Dar niciodată nu
fusese prezent în faţa unei curţi marţiale. Nu era o procedură
obişnuită şi nu avea nici cea mai vagă idee despre cum decurg
asemenea lucruri.
Îşi mută privirea către Hal.
— Zici că nu aveai de gând să-mi arăţi asta?
Hal ridică din umeri şi suflă uşor peste creştetul fiicei sale, iar
firişoarele scurte de păr se înclinară ca grâul în adierea vântului.
— Nu avea nici rost. Voiam să îi răspund că sunt superiorul tău şi
că am mare nevoie de tine aici. De ce să fii târât prin sălbăticiile
Canadei? Dar având în vedere talentul tău de a intra în situaţii
incomode... Ce ai simţit? îl întrebă curios.
— Ce-am ce?... A, te referi la ţipar.
Grey era obişnuit cu trecerile bruşte de la un subiect la altul în
conversaţiile cu fratele său şi se adaptă cu uşurinţă.
 — Mda, a fost mai degrabă şocant.
Râse mânzeşte la privirea tulbure a lui Hal, iar Dottie se răsuci în
braţele lui, întinzându-şi braţele grăsuţe către unchiul său.
— Flirtezi, îi spuse acesta, luând-o din braţele lui Hal. Nu, zău, a
fost remarcabil. Ştii cum te simţi când îţi fracturezi un os? Ştii cum
simţi ruptura aia chiar înainte să te doară, care te inundă şi vezi negru
în faţa ochilor, senzaţie similară cu a unei unghii care îţi zgârie
stomacul pe interior? Aşa a fost, doar că mult mai puternică şi a durat
mai mult. Nu mai puteam respira. Pur şi simplu. Iar inima a încetat
să-mi mai bată. Aşa cred. Doctorul Hunter - anatomistul, îl ştii - era
acolo, mi-a tras câţiva pumni în piept ca să-mi poată porni inima din
nou.
Hal îl asculta foarte atent şi-i puse mai multe întrebări la care Grey
răspunse în mod automat, având mintea ocupată cu ultimele noutăţi
oficiale.
Charlie Carruthers. În tinereţe, fuseseră numiţi ofiţeri împreună,
dar în regimente diferite. Au luptat umăr lângă umăr în Scoţia şi, în
prima permisie, au mers împreună la Londra. Avuseseră o relaţie -
aventură e mult spus. Trei sau patru întâlniri scurte - câte
cincisprezece minute, asudând, cu răsuflarea întretăiată, în colţuri
întunecate - minute care puteau fi uşor uitate la lumina zilei - sau
dezbrăcându-se unul pe altul, afumaţi rău de tot şi, apoi, niciunul din
ei pomenind de asta.
Se întâmpla în Vremurile Grele, aşa cum şi le amintea el; anii care
urmaseră morţii lui Hector, când căuta uitarea în orice ar fi putut-o
găsi - şi o găsea, deseori - până când, încet, s-a pus pe picioare.
Probabil că nu s-ar mai fi gândit vreodată la Carruthers, deşi mai
exista un motiv...
Carruthers se născuse cu o malformaţie interesantă - avea o mână
dublă. Când îşi folosea mâna dreaptă, care părea perfect normală,
apărea o alta, pitică, iţindu-se din încheietură şi aşezată în faţa suratei
sale mai mari. Cu siguranţă că doctorul Hunter ar fi dat sume
fabuloase pentru mână, gândi Grey cu o strângere de stomac.
Mâna cea mică avea doar două degete scurte şi un policar gros, pe
care Carruthers îl putea folosi uşor, însă nu fără a mişca simultan şi
celelalte degete. Senzaţia pe care o simţea Grey când Carruthers îi lua
mădularul între degete era aproape la fel de copleşitoare ca cea
generată de ţipar.
— Nicholls nu a fost încă îngropat, nu-i aşa? întrebă deodată, cu
gândul la petrecere şi la doctorul Hunter, făcându-l pe Grey să
întrerupă ceea ce tocmai spunea Hal.
Bărbatul păru surprins.
— Desigur că nu. De ce? îşi îngustă ochii spre Grey. Doar nu vrei
să participi la funerarii?
— Nu, nu, răspunse Grey fără să pregete. Mă gândeam doar la
doctorul Hunter. El, hm, are o anume reputaţie... şi Nicholls a plecat
odată cu el. După duel.
— Ce fel de reputaţie, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă Hal
nerăbdător.
— De jefuitor de trupuri, izbucni Grey.
Se făcu o linişte de mormânt, realitatea izbindu-l pe Hal din plin.
Se albi la faţă.
— Doar nu crezi că... Nu! Cum ar putea?
— A... hm... înlocuieşte trupul cu mai multe pietroaie, chiar înainte
să se fixeze în cuie capacul sicriului - cel puţin aşa am auzit, spuse
Grey, încercând să articuleze cuvintele cât de bine putea, cu pumnul
lui Dottie înfipt în nas.
Hal înghiţi în sec. Grey putea să vadă cum i se zburleşte părul pe
încheietura mâinii.
— Îl voi întreba pe Harry, zise Hal, după o scurtă pauză.
Funerariile nu au fost încă discutate şi dacă...
Amândoi se cutremurară din reflex, imaginându-şi toată scena în
care membrii familiei se agită, insistând să se ridice capacul sicriului,
pentru a descoperi...
— Sau mai bine nu, spuse Grey, încercând să înghită, dar avea
gura prea uscată.
Dottie renunţase la încercările de a-i muta nasul din loc şi începu
să-i mângâie stângace buzele în timp ce vorbea. Senzaţia pe care
Grey o încercă la atingerea ei era...
O îndepărtă uşor pe Dottie şi i-o înapoie lui Hal.
 — Nu am idee cu ce l-aş putea ajuta pe Charles Carruthers, dar e
în ordine, voi merge.
Îşi aruncă privirea pe hârtia trimisă de Lordul Enderby, apoi pe
misiva mototolită de la Caroline.
La urma urmei, presupun că există şi lucruri mai rele decât să fii
scalpat de pieile roşii.
Hal aprobă, calm.
— Ţi-am aranjat drumul pe mare. Vei pleca mâine.
Se ridică în picioare, cu Dottie în braţe.
— Poftim, draga mea. Sărută-l pe unchiul tău de rămas-bun.

O lună mai târziu, Grey se pomeni coborând, alături de Tom Byrd,

de pe Harwood. Cu ajutorul unei bărci mici ajunseră, în sfârşit, la
ţărm. Odată cu el venise şi batalionul de grenadieri din Louisbourg.
Ancorară pe o insulă mare, lângă gura fluviului St. Lawrence.
Nu văzuse niciodată ceva asemănător.
Albia era mai lată decât oricare alta pe care-o văzuse, avea aproape
opt sute de metri, iar apa curgea tumultuoasă şi părea adâncă, cu
reflexii de un albastru închis, aproape negru. Stânci mari şi dealuri,
care se ondulau unul în spatele altuia, de-o parte şi de alta a fluviului,
cu păduri atât de dese, încât cu greu mai zăreai câte o bucată de
stâncă. Era foarte cald şi cerul se arcuia azuriu deasupra creştetului,
mult mai strălucitor şi mult mai larg decât orice petic de cer văzut
vreodată. Un zumzet puternic, ca un ecou, se auzea dinspre vegetaţia
luxuriantă - insectele, făcu el o presupunere, păsările, goana cu care
apele se învolburau, deşi totul părea mai degrabă un cântec al sălbă-
ticiei care îi era cumva dedicat, o singură voce pe care o auzea
curgându-i prin vene. Lângă el, Tom vibra de încântare, cu ochii larg
deschişi, să nu piardă nici măcar o mişcare.
— Dumnezeule mare, ăla este un indian? îi şopti lui Grey,
aplecându-se.
— Nu cred că poate fi altceva, răspunse Grey, după cum arăta
domnul care aştepta pe ţărm, gol-goluţ, cu excepţia unui fel de şorţ
cât palma, o pătură dungată care îi atârna pe unul din umeri, pe piele
cu un strat care părea a fi unsoare şi din cauza căruia membrele îi
străluceau.
— Credeam că sunt mai roşii, spuse Tom, ca şi cum ar fi ghicit
gândul lui Grey.
Pielea indianului era cu mult mai închisă decât a lui Grey, dar mai
degrabă de o culoare brună, plăcută vederii, ceva asemănător
frunzelor uscate de stejar. Indianul părea să îi găsească la fel de
interesanţi pe cei doi, pe cât de interesant le părea lor. Îi privea cu
vădită consideraţie... mai ales pe Grey.
— Părul dumneavoastră e de vină, domnul meu, îi şuieră Tom în
ureche. V-am spus că trebuia să purtaţi o perucă.
— Prostii, Tom.
În acelaşi timp pe Grey îl trecu un fior ciudat pe la ceafă,
contractându-i scalpul. În mod normal, nu purta perucă, era mândru
de părul lui, care era blond şi des, alegea însă varianta de a-l lega şi
de a şi-l pudra la ocaziile speciale. Acum nu era una din acele ocazii.
Având apă proaspătă în dimineaţa aceea, îşi spălase părul la
îndemnul lui Tom, iar acum îl purta liber pe umeri, gândindu-se că se
va usca mai repede.
Barca făcu nisipul să scrâşnească. Indianul îşi dădu pătura la o
parte şi veni să ajute bărbaţii să coboare pe ţărm. Grey se pomeni
chiar lângă el, destul de aproape ca să-i simtă mirosul. Indianul
mirosea altfel decât oricine. Un miros animalic, desigur - se întrebă,
uşor înfiorat, dacă grăsimea cu care era uns bărbatul era de urs dar cu
o aromă de ierburi şi de transpiraţie, un iz care amintea de pilitura
proaspătă de cupru.
Îndreptându-se la marginea bărcii, indianul îi căută privirea lui
Grey şi zâmbi.
— Să fii cu băgare de seamă, englezule, spuse cu un puternic
accent franţuzesc şi, întinzându-se, îşi plimbă degetele, ca din
întâmplare, prin părul liber al lui Grey. Scalpul tău ar arăta bine la
centura unui Huron.
Asta îi făcu pe soldaţii din barcă să râdă, iar indianul, încă
zâmbind, se întoarse spre ei.
— Abenaki, care lucrează pentru francezi, nu sunt deloc
pretenţioşi. Un scalp e un scalp - şi francezii plătesc bine pentru unul,
indiferent de culoare.
Pentru a întări cele spuse, dădu din cap spre grenadieri, care se
opriră din râs.
— Tu vii cu mine, îi zise indianul lui Grey.

Pe insulă era deja instalată o mică tabără. Un detaşament de

infanterie, sub comanda Căpitanului Woodford - al cărui nume îl
îngrijoră un pic pe Grey, dar care se dovedi, slavă Domnului, a nu fi
rudă cu nimeni din familia Lordului Enderby.
— Suntem în perfectă siguranţă pe partea aceasta a insulei, îi spuse
el lui Grey, oferindu-i o carafă cu brandy după cină, lângă cortul său.
Dar indienii jefuiesc cu regularitate partea cealaltă a insulei. Am
pierdut patru oameni săptămâna trecută, trei din ei ucişi, iar unul luat
ostatic.
— Ai iscoade personale, să înţeleg? întrebă Grey, pleznind ţânţarii
care începuseră să mişune în amurg.
Nu-l mai văzuse pe indianul care îi adusese în tabără, în schimb
erau alţii adunaţi în jurul propriilor focuri, doar unul sau doi ghemuiţi
lângă grenadierii din Louisbourg, cu ochi sticloşi şi foarte atenţi în
jur.
— Da, şi cei mai mulţi sunt de încredere, spuse Woodford,
răspunzând întrebărilor nerostite de Grey.
Râse, dar fără umor.
— Cel puţin aşa sperăm, să fie de încredere.
Au cinat şi apoi au jucat cărţi, schimbând noutăţile de-acasă cu
bârfele campaniei curente.
Generalul Wolfe nu pierduse timpul în Montmorency, aşezare
situată mai jos de Quebec, dar nu se alesese decât cu dezamăgirea
unor încercări eşuate, astfel că a abandonat zona, regrupându-şi
corpul principal al trupelor la câţiva kilometri în amonte de citadela
Quebecului. Cocoţată pe stâncile ascuţite care străjuiau apele, părea
de departe o fortăreaţă impenetrabilă, de unde erau supravegheate şi
fluviul, şi câmpiile de la vest de canion, obligând vasele de război
englezeşti să se furişeze pe timpul nopţii - şi nu întotdeauna cu
succes.
 — Wolfe va veni în scurt timp, grenadierii lui sunt pe drum,
prezise Woodford. Şi-a pus mari speranţe în flăcăii ăia, a luptat
alături de ei la Louisbourg. Poftim, colonele, aici vei fi mâncat de
viu. Încearcă asta pentru faţă şi mâini.
Umblă în cufărul de campanie şi scoase o cutie cu o unsoare
puternic mirositoare, pe care i-o întinse lui Grey peste masă.
— Seu de urs şi mentă, explică el. Indienii folosesc chestia asta ori
se acoperă cu noroi.
Grey se servi din belşug; aroma nu era tocmai cea pe care o simţise
mai devreme la indian, dar era foarte asemănătoare. Îl încercă un
ciudat sentiment de disconfort, dar se gândi că măcar va descuraja
insectele să-l mai muşte.
Nu ţinuse secret motivul sosirii sale aici, aşa că îl întrebă deschis
despre Carruthers.
— Ai idee unde este reţinut?
Woodford se încruntă şi-şi turnă mai mult coniac.
— Nu e arestat. E eliberat condiţionat. E cantonat în Gareon, unde
Wolfe are cartierul general.
— Da?!
Grey era uşor surprins - Carruthers nu era acuzat de revoltă, ci,
mai degrabă, de faptul că nu reuşise să o suprime - o acuzaţie rară.
— Cunoşti detaliile acestui caz?
Woodford deschise gura, dar, în loc să vorbească, trase adânc aer
în piept, dădu din cap şi îşi bău coniacul. Din asta Grey înţelese că,
probabil, toată lumea cunoştea tărăşenia, dar şi că era ceva putred în
toată treaba. Oricum, avea timp din belşug. Va auzi povestea direct
din gura lui Carruthers.
Conversaţia deveni generală şi, după un timp, Grey spuse „noapte
bună”. Grenadierii trebăluiseră din greu. Un nou orăşel de corturi de
pânză se întindea la marginea taberei deja existente, iar în aer se
ridicau mirosuri îmbietoare de carne proaspăt friptă şi de ceai.
Cu siguranţă că Tom reuşise să-şi ridice cortul, pe undeva prin
mulţimea celorlalte corturi. Nu se grăbea să-l găsească; se bucura,
după săptămânile de trai aglomerat la bordul navei, de noua senzaţie
oferită de plimbarea pe jos şi de singurătate. Trecu de şirurile de
corturi, plimbându-se la marginea luminii aruncată de focuri şi
simţindu-se invizibil. Nu se îndepărtă prea mult, pentru a rămâne în
siguranţă, sau cel puţin aşa spera. Pădurea era la câţiva metri distanţă,
nu se lăsase încă întunericul deplin şi se mai zăreau primul rând de
copaci şi tufişurile.
O luminiţă ce scânteia i-a atras atenţia şi l-a cuprins încântarea.
Văzu încă una... şi încă una... zece, o duzină... şi aerul se umplu
deodată de licurici, lumini palide, verzui, care clipeau ici şi colo,
strălucind ca nişte lumânări micuţe şi îndepărtate prin frunzişul
întunecat. Mai văzuse licurici o dată sau de două ori până acum, în
Germania, dar niciodată atât de mulţi. Era pur şi simplu magie, pură
ca lumina lunii.
N-ar fi putut spune cât timp i-a privit, hoinărind încet de-a lungul
marginii taberei, dar în cele din urmă oftă şi se întoarse, satisfăcut şi
cuprins de-o oboseală plăcută, fără nici-o obligaţie de a face ceva
anume. Nu avea trupe sub comandă, nu avea rapoarte de scris... chiar
nimic de făcut până nu va ajunge la Gareon şi unde se va întâlni cu
Charlie Carruthers.
Cu un oftat de plăcere, închise clapa cortului şi îşi scoase hainele.
De-abia aţipise, când fu trezit de urlete şi strigăte şi sări în
picioare. Tom, pe care îl furase somnul în sacul de dormit de la
picioarele lui Grey, sări şi el ca o broască, în mâini şi genunchi,
căutând disperat în cufăr pistolul şi cartuşele.
Fără să piardă timpul, Grey smulse pumnalul pe care îl atârnase de
ţăruşul cortului înainte să se întindă în pat şi, dând pânza de la intrare
de-o parte, privi afară. Bărbaţi alergau încolo şi încoace, izbindu-se
de corturi, dând ordine, strigând după ajutor. Cerul era strălucitor,
norii erau înroşiţi.
— Nave în flăcări! urlă cineva. Grey îşi vârî picioarele în pantofi şi
se alătură mulţimii care acum se precipita către apă.
În centrul fluviului întunecat stătea impunătoare Harwood, la
ancoră. Către ea veneau încet una, două şi, mai apoi, trei vase arzând
- plute pline cu deşeuri inflamabile, îmbibate cu ulei şi aprinse. O
bărcuţă cu pânza şi catargul în flăcări lumina noaptea. Şi mai era
ceva - o canoe cu un morman de frunze şi iarbă care ardeau? Prea
departe să se poată vedea clar, dar se apropia.
Privi corabia şi văzu mişcare pe punte - destul de departe să
zărească pe cineva anume, dar lucrurile se precipitau. Nava nu putea
ridica ancora, nu avea timp suficient, însă bărcile erau lansate la apă,
iar marinarii încercau să abată din drum plutele în flăcări, pentru a le
ţine la distanţă de Harwood.
Absorbit de ce vedea, nu auzi strigătele care nu mai conteneau în
partea opusă a taberei. Oamenii tăcuţi de pe mal, care priveau bărcile
în flăcări, începuseră să se agite, realizând în cele din urmă că li se
pregătea altceva.
— Indieni, spuse deodată omul de lângă Grey, cu o voce ascuţită,
parcă despicând aerul. Indieni!
Strigătul deveni unanim şi toţi o luară la goană în direcţia opusă.
— Opreşte-te! Stai! Grey întinse un braţ, prinzând un bărbat de gât
şi culcându-l. Ridică vocea crezând că va reuşi să oprească goana
aceea.
— Tu şi tu! Voi doi, veniţi cu mine!
Omul pe care îl trântise, sări în picioare din nou, cu ochii
strălucind în lumina lunii.
— Poate fi o cursă, continuă Grey. Rămâneţi pe loc. Cu mânile pe
arme.
— Rămâneţi pe loc!
Un domn scund, în cămaşă de noapte, preluă ordinul cu o voce de
stentor, întărindu-şi cuvintele cu o creangă uscată pe care o ţinea în
faţă, oprindu-i cu ea pe cei care doreau să treacă de el.
Un snop de scântei se înălţă în aer, urmat de altul: două noi vase
incendiate se apropiau. Bărcile corăbiei erau deja la apă, simple
puncte în întuneric. Dacă reuşeau să devieze vasele torţă, Harwood
putea fi salvată de la distrugere. Grey se temea că atacul din spatele
lor era doar o diversiune menită de îndepărteze oamenii de ţărm şi,
astfel, corabia să rămână apărată doar de echipajul aflat la bord. În
acest fel francezii ar fi putut trimite o barjă plină de explozibil sau
chiar bărci cu care să abordeze corabia, în nădejdea că manevrele lor
nu ar fi fost observate de ceilalţi, ocupaţi fiind cu respingerea
atacului.
 Primul vas torţă fusese împins către ţărmul opus, unde se
împotmolise pe plajă şi ardea feeric în noapte. Domnul acela scund şi
cu glasul pătrunzător - cu siguranţă că era un sergent, chibzui Grey -
reuşise să adune câţiva soldaţi şi se prezentă în faţa lui Grey, cu un
salut viguros.
— Să trimit oamenii să-şi ia muschetele, domnule?
— Întocmai. Şi repede. Du-te cu ei, sergent - eşti sergent, da?
— Sergent Aloysius Cutter, domnule, raportă omuleţul. Sunt
încântat să cunosc un ofiţer care judecă limpede.
— Mulţumesc, sergent. Şi adună cât de mulţi poţi, te rog. Înarmaţi.
Adu şi un puşcaş sau doi, dacă găseşti.
Sarcinile fiind împărţite, se întoarse încă o dată să privească
fluviul, unde două din bărcile de pe Harwood mânau o barcă
incendiată, încercuind-o şi despicând apa cu vâslele. Auzea limpede
zgomotul produs în efortul pe care îl făceau şi strigătele marinarilor.
— Domnule?
Vocea, venită de undeva de lângă cortul său, aproape îl făcu să-şi
muşte limba. Se întoarse calm, gata să-i reproşeze lui Tom că s-a
aventurat în haosul iscat, dar înainte să-şi adune vorbele tânărul său
valet se ghemui la picioarele lui, ţinând ceva în braţe.
— Ţi-am adus pantalonii, domnule, spuse Tom cu o voce tre-
murătoare. M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de ei, dacă va fi o
luptă.
— Foarte înţelept din partea ta, Tom, îl asigură Grey, străduindu-
se să nu izbucnească în râs.
Sări în nădragi şi îi trase în sus, vârându-şi cămaşa în ei.
— Ai idee ce se petrece în tabără?
Îl auzi pe Tom cum înghite în gol.
— Indienii, domnul meu. Au năvălit zbierând printre corturi şi au
dat foc. Am văzut că au omorât un om... şi l-au scalpat.
Vocea îi era răguşită, de parcă ar fi stat să vomite.
— A fost ceva scârbos.
— Presupun că da...
Era o noapte caldă, dar Grey simţi cum i se ridică părul de pe
braţe. Urletele înfiorătoare se opriseră şi putea auzi zarva din tabără,
acum diferită. Nu mai erau strigăte la întâmplare, se auzeau doar
apelurile ofiţerilor, ale sergenţilor şi ale caporalilor care dădeau
ordine oamenilor, iniţiind adunarea, făcând prezenţa şi socotind
pagubele.
Tom, fie binecuvântat, adusese pistolul lui Grey, sacul cu cartuşe,
praful de puşcă, haina şi ciorapii. Conştient de pădurea întunecată şi
de poteca îngustă şi lungă dintre ţărm şi tabără, Grey nu-l mai trimise
pe Tom înapoi, poruncindu-i, totuşi, să nu îi stea în drum, deoarece
sergentul Cutter - care era un bun soldat şi care îşi pusese pantalonii
la timp - venea însoţit de soldaţii înarmaţi pe care îi găsise.
— Prezent la datorie, domnule, salută Cutter. Cui am onoarea să
mă adresez, domnule?
— Sunt locotenent-colonel Grey. Pune-ţi oamenii să stea cu ochii
pe corabie, te rog. Sergent, cu deosebită atenţie la ambarcaţiunea
întunecată care vine în aval, apoi vino să-mi raportezi tot ce ştii că se
petrece în tabără.
Cutter salută şi dispăru imediat strigând: „Mişcaţi-vă, adunătură de
balegi. Mai vioi, mai vioi!”
Tom scoase un ţipăt gutural, iar Grey se învârti, scoţându-şi
pumnalul din reflex şi văzu o siluetă venind direct spre el.
— Nu mă ucide, englezule, spuse indianul care îi însoţise în ajun
spre tabără.
Glasul îi suna uşor amuzat.
— Le capitaine m-a trimis să te caut.
— De ce? întrebă Grey brusc.
Inima încă îi bătea să-i spargă pieptul. Îi displăcea să fie prins
nepregătit şi, mai mult, ura gândul că omul ar fi putut să-l omoare cu
uşurinţă, mai înainte chiar ca Grey să-i simtă prezenţa.
— Abenaki a dat foc cortului tău, credeau că te vor ademeni în
pădure pe tine şi pe servitorul tău.
Tom dădu drumul la o înjurătură zemoasă şi se pregăti să se arunce
înainte, dar Grey îl opri, punându-i o mână pe braţ.
— Stai, Tom. Nu contează.
— Pe dracu’ nu contează! răspunse Tom cu patimă, enervarea
făcându-l să uite de bunele maniere. Cred că ţi-aş putea găsi nişte
lenjerie, nu că ar fi uşor, dar ce zici de tabloul verişoarei tale
împreună cu ăl mic, trimis Căpitanului Stubbs? Ce zici de pălăria cea
bună, cu dantelă brodată cu aur?
Grey avu un moment de nelinişte - mai tânăra sa verişoară Olivia
trimise o miniatură cu băiatul său nou-născut şi-i dăduse lui sarcina
de a i-o livra soţului ei, căpitanul Malcolm Stubbs, care se afla acum
cu trupele lui Wolfe. Se lovi cu mâna lateral şi simţi în buzunar,
uşurat, forma ovală a portretului micuţ, împachetat şi în siguranţă.
— E în ordine, Tom. Îl am la mine. Cât despre pălărie... ne vom
îngrijora mai târziu, cred. Acum, care este numele tău, domnule? îl
întrebă pe indian.
— Manoke, spuse acesta, încă amuzat.
— În ordine! Vrei să-l duci pe valetul meu înapoi în tabără?
Îl văzuse pe micul şi temerarul sergent Cutter iţindu-se pe potecă.
Trecând peste proteste, îl expedie pe Tom în grija indianului.

Se întâmplase ca toate cele cinci ambarcaţiuni incendiate să fie

direcţionate departe de Harwood. Ceva ce putea fi - sau nu - o navă
cargo, apăruse în amonte, dar, temându-se de trupele adunate în
grabă de Grey, slobozi câteva salve în direcţia lor. Cu toate că
distanţa era mică, nu aveau nici-o posibilitate să nimerească ceva de
pe mal.
Acum Harwood era în siguranţă, iar în tabără se instituise o stare
de veghe, plină de nelinişte. Grey îl văzu pe Woodford în zori, la
scurt timp după ce acesta revenise, şi primi veste că atacul se soldase
cu doi morţi şi cu alţi trei soldaţi capturaţi în pădure. Trei dintre
indienii care atacaseră au fost omorâţi, un altul rănit. Woodford
avusese de gând să îl supună pe acesta din urmă unui interogatoriu
înainte să moară, dar nu crezuse că ar fi putut obţine vreo informaţie
folositoare.
— Indienii niciodată nu vorbesc, îi spuse bărbatul, frecându-şi
ochii înroşiţi de fum.
Avea faţa umflată şi părea foarte istovit.
— Închid ochii şi încep să-şi cânte blestematele lor cântece de
moarte. Orice le-ai face, ei continuă să cânte.
 Grey auzise aşa ceva, ori crezuse că aude, atunci când se târâse în
adăpostul împrumutat. Era aproape ziuă. Un cântec şoptit se auzea,
de parcă nu era decât goana vântului prin copacii înalţi. A ţinut puţin,
apoi s-a oprit brusc şi din nou a început, slab şi sacadat, pe când era
legănat de braţele molcome ale somnului.
Ce spusese omul acela? se întreba el. Avea vreo importanţă faptul
că nimeni dintre cei care auziseră cântecul nu ştiau ce înseamnă?
Poate indianul - Manoke era numele lui - era acolo, poate că el ştia.
Tom găsise pentru Grey un cort mic la capătul unei alei. Pesemne
că dăduse afară nişte subalterni, dar Grey nu a obiectat. Cortul abia
cuprindea sacul de dormit întins pe jos şi o cutie care servea drept
masă, pe care cineva aşezase un suport de lumânare. Dar era un
adăpost. Pe când venea pe potecă spre tabără, începuse să plouă uşor,
dar acum ploua tare, cu zgomot pe pânza de sac a cortului, de unde
venea un iz uşor de mucegai. Dacă acel bocet ar fi continuat, nu s-ar
fi putut auzi din cauza sunetului ploii.
Grey se întoarse pe-o parte, făcând iarba de sub sac să foşnească
sub greutatea lui, şi adormi imediat.

Se trezi brusc, cu un indian în faţă. Se încurcă în aşternuturi,

încercând să se scoale, ceea ce îl făcu pe indian să se amuze şi să se
dea înapoi, nicidecum să-i ia gâtul, aşa cum crezuse Grey. Reuşi să
alunge aburii somnului înainte să-l atace la rându-i pe Manoke.
— Ce? îngăimă el, frecându-şi ochii cu podul palmei. Ce-i asta? Şi
de ce dracu’ stai pe patul meu?
În replică, indianul îl apucă de după ceafă, îl trase aproape şi-l
sărută. Limba omului îl atinse uşor pe buza inferioară, i se insinuă ca
o şopârlă în gură şi dispăru.
La fel şi indianul.
Se lăsă pe spate, clipind. Fusese un vis. Ploaia se înteţise. Respiră
adânc. Putea simţi pe piele mirosul de grăsime de urs şi de mentă - să
fi fost şi un iz metalic? Lumina era mai puternică - trebuia să fie ziuă
de acum. Auzea toboşarul trecând printre corturi pentru a trezi
oamenii, răpăitul tobei amestecându-se cu răpăitul ploii, auzea
strigătele caporalilor şi ale sergenţilor - dar estompate. Se gândi că nu
dormise mai mult de o jumătate de oră.
— Hristoase! murmură el şi se întoarse pe o parte, apoi îşi trase
pătura peste cap, încercând să adoarmă la loc.

Harwood făcea volte domoale în susul râului, căutând urmele

atacatorilor francezi. Fuseseră câteva alarme, plus un alt raid al
indienilor pe când se mai aflau încă în tabără, pe ţărm. Ultimul atac
se sfârşise în avantajul englezilor. Omorâseră patru inamici, iar ei nu
avuseseră decât un bucătar rănit. Fuseseră obligaţi să zăbovească o
vreme, aşteptând o noapte întunecată pentru a se strecura dincolo de
fortăreaţa Quebecului, care se profila ameninţătoare pe stânci. Au
fost observaţi şi unul sau două tunuri traseră în direcţia lor, dar fără
niciun rezultat. În cele din urmă, au ajuns la Gareon, la cartierul
general al generalului Wolfe.
Oraşul era aproape înghiţit de taberele militare care îl înconjurau,
mulţimi de corturi răspândite în lungul râului, peste care trona mica
misiune catolică franceză, a cărei cruce se iţea pe dealul din spatele
oraşului. Locuitorii francezi, cu indiferenţa negustorilor de
pretutindeni, dăduseră din umeri şi-i primiseră cu bucurie pe noii
ocupanţi.
Grey fu informat că generalul Wolfe se afla prins în operaţiuni
militare în interiorul continentului, dar că se va întoarce negreşit în
mai puţin de o lună. Un locotenent-colonel fără ocupaţie şi regiment
propriu era o bătaie de cap în plus. I se oferise un apartament
convenabil, pe care îl refuzase politicos. Neavând sarcini imediate de
îndeplinit, s-a separat de corpul ofiţerilor, străduindu-se să afle unde
ar putea fi găsit capitanul Caruthers.
Nu i-a fost greu să dea de urma lui. Le patron din prima tavernă în
care a intrat l-a îndrumat imediat spre le Capitaine, care se afla cazat
într-o cameră din casa unei văduve pe nume Lambert, aflată lângă
biserica misiunii catolice. Grey se întrebă dacă ar fi obţinut această
informaţie la fel de repede de la oricine deţinea un han în oraş. Grey
ştia că lui Charlie îi plăcea să bea şi era evident, judecând după
atitudinea amabilă a patronului la auzul numelui de Carruthers, că
avea acest obicei în continuare. Nu că Grey l-ar fi putut învinui,
având în vedere circumstanţele.
Văduva - tânără, cu păr castaniu şi destul de drăguţă - păru destul
de suspicioasă la început, dar după ce el întrebă de căpitanul
Carruthers, menţionând că îi este vechi prieten, ea se relaxă.
— Bon, spuse ea, deschizând imediat uşa. Are nevoie de prieteni.
Urcă două etaje, pe nişte scări înguste, spre mansarda lui
Caruthers, simţind că aerul devenea din ce în ce mai încins. Pentru
ora aceea era plăcut, dar după-amiaza probabil că devenea înăbuşitor.
Bătu la uşă şi fu plăcut surprins când recunoscu vocea lui Carruthers
invitându-l înăuntru.
Bărbatul era aşezat la o masă micuţă, îmbrăcat în cămaşă şi
pantaloni, scriind ceva, având lângă un cot o călimară meşterită dintr-
un dovleac şi lângă celălalt o halbă de bere. Preţ de o clipă se uită
fără cuvinte la Grey. Apoi dintr-odată se însufleţi şi se ridică,
răsturnând aproape toate cele de pe masă.
— John!
Înainte ca Grey să-i întindă mâna, se trezi îmbrăţişat - şi răspunse
din tot sufletul la îmbrăţişare, inundându-l un şuvoi de amintiri în
vreme ce adulmecă părul lui Carruthers şi-i simţi obrazul ţepos
zgâriindu-l. Îi simţi, deopotrivă, subţirimea trupului şi oasele cum îl
împung prin haine.
— Nu credeam că ai să vii, repetă Carruthers de câteva ori.
Se dădu un pas înapoi, zâmbind în vreme ce îşi ştergea jenat ochii
cu dosul palmei.
— Păi, trebuie să-i mulţumeşti unui ţipar electric pentru prezenţa
mea, îi răspunse Grey, zâmbind la rându-i.
— Unui ce?
— E o poveste lungă - ţi-o spun altă dată. Acum aş vrea să ştiu ce
dracului ai făcut, Charlie?
Bucuria revederii se estompă de pe chipul slab al lui Carruthers,
fără să se şteargă de tot.
— Ei bine, şi povestea mea e cam lungă... Dă-mi voie s-o trimit pe
Martine să aducă nişte bere.
Îi făcu semn cu mâna spre unicul scaun din încăpere şi ieşi înainte
ca Grey să se poată opune. Se aşeză prudent, ca nu cumva scaunul să
se frângă. Mansarda era mobilată simplu. În afară de scaun şi de
masă, un pat îngust, o oală de noapte şi un spălător străvechi, cu un
lighean din ceramică şi cu un ulcior pentru apă, completau inventarul.
Camera era foarte curată, dar în aer se simţea un miros vag - un iz
dulceag şi greţos, a cărui sursă o identifică imediat: o sticlă cu dop
din spatele spălătorului.
Nici nu ar fi trebuit să adulmece urmele de laudanum. Chipul
sfrijit al lui Carruthers era grăitor. Se întoarse pe scaun şi aruncă o
privire pe foile scrise de pe masă. Păreau notiţe pregătitoare pentru
curtea marţială. Pe prima foaie, aşternuse un raport cu privire la o
expediţie întreprinsă de un detaşament aflat sub comanda sa, pornită
la ordinul maiorului Gerald Siverly.

Ordinele primite prevedeau să mărşăluim până într-un sat

denumit Beaulieu, cam la şaisprezece kilometri est de Montmo-
rency, iar acolo să jefuim şi să incendiem casele şi să luăm ani-
malele domestice. Am executat întocmai. Unii săteni ne-au opus
rezistenţă, înarmaţi cu seceri şi alte unelte. Doi dintre aceştia au
fost împuşcaţi, restul au dat bir cu fugiţii. Ne-am întors cu două
căruţe pline cu făină, brânzeturi şi alte mărunţişuri de prin case,
cu trei vaci şi doi catâri zdraveni.

Înainte ca uşa să se deschidă, Grey se opri din lectură.

Carruthers intră şi se aşeză pe pat, dând din cap spre hârtii.
— M-am gândit că e cel mai bine să aştern totul pe hârtie, în cazul
în care nu voi trăi destul pentru a ajunge în faţa Curţii.
Vorbi serios şi, văzând privirea lui Grey, îi apăru un zâmbet în
colţul gurii.
— Stai liniştit, John. Am ştiut întotdeauna că nu voi trăi prea mult.
Şi asta nu este tot, spuse ridicându-şi mâna dreaptă şi lăsând manşeta
să-i cadă.
Lovi ritmic în piept cu mâna stângă.
— Mai mulţi doctori mi-au spus că am probleme cu inima. Nu ştiu
dacă nu cumva am două inimi... sau, poate, am doar jumătate de
inimă.
 Carruthers îşi arătă dinţii într-un zâmbet şarmant, pe care Grey şi-l
amintea bine.
— Din când în când mă simt slăbit şi e din ce în ce mai rău. Uneori
nici nu o mai simt că bate, ci parcă îmi flutură în piept şi totul începe
să se întunece, iar eu rămân fără suflare. Până acum, inima şi-a
revenit de fiecare dată şi a început să lucreze, dar într-una din zilele
astea se va opri definitiv.
Ochii lui Grey fixau mâna lui Charlie, mâna pitică îndoită în faţa
celei mari, arătând de parcă ţinea în palmă cupa unei flori ciudate. Pe
când privea, ambele mâini se deschiseră uşor, degetele mişcându-se
într-o frumoasă sincronie.
— Bine, spuse Grey cu voce joasă. Povesteşte-mi.
Nereuşita suprimării unei revolte era o acuzaţie rară, dificil de
dovedit şi tocmai de aceea de evitat, mai ales dacă nu existau şi alţi
factori implicaţi. Care, în exemplul de faţă, lipseau cu desăvârşire.
— Îl ştii pe Siverly, nu-i aşa? întrebă Carruthers, luând hârtiile pe
genunchi.
— Deloc. Am înţeles că e un mizerabil, spuse Grey arătând spre
hârtii şi continuă: Totuşi, mizerabil în ce fel?
— Unul corupt.
Carruthers aranjă paginile, atent să îndrepte colţurile, fixându-le cu
privirea.
— Tot ce-ai citit acolo nu s-a petrecut din ordinul lui Siverly. A
fost directiva generalului Wolfe. Nu sunt sigur dacă scopul este să
lipsească fortăreţa de provizii, pentru a-i înfometa în cele din urmă pe
oameni sau urmăreşte să-l forţeze pe Montcalm să trimită trupe care
să apere provincia, trupe pe care Wolfe să le înfrunte - sau pot fi
ambele. Dar în mod deliberat a terorizat aşezările de pe cele două
maluri ale fluviului. Am făcut asta la ordinele generalului.
Faţa i se strâmbă imperceptibil şi, brusc, îl privi pe Grey în ochi.
— Ţi-aminteşti Highlands, John?
— Ştii că da.
Nimeni din cei implicaţi în curăţarea zonelor muntoase din
Cumberland nu ar fi putut uita vreodată. Văzuse multe sate scoţiene
puse în aceeaşi situaţie ca Beaulieu.
 Carruthers trase adânc aer în piept.
— În ordine. Problema era că Siverly şi-a însuşit ceea ce am jefuit
din provincii - sub pretextul că le va vinde şi va împărţi trupei venitul
în mod corect.
— Cum?
Lucrul acesta era contrar obiceiurilor armatei, prin care orice
soldat îşi însuşea prada.
— Ce se crede el? Amiral?
Marina împărţea premii în bani echipajului, conform unei scheme
de calcul, dar marina era marină. Echipajele acţionau mai mult ca
entităţi unice, faţă de cum acţionau companiile din Armată. Existau
instanţe ale amiralităţii care aranjau afacerile în care se vindeau
navele capturate.
Carruthers râse la întrebarea lui Grey.
— Fratele lui e comandor. Poate că de-acolo ştia de mecanismul
ăsta. În orice caz, nu a distribuit niciodată fondurile. Mai rău - a
început să reţină leafa soldaţilor. Îi plăteşte din ce în ce mai târziu,
oprind sume diverse pentru infracţiuni minore, susţinând că nu a fost
trimis cufărul cu bani, când, de fapt, mai mulţi oameni au văzut cu
ochii lor când a fost descărcat din căruţă. Destul de grav, dar soldaţii
au fost în continuare hrăniţi şi îmbrăcaţi cum trebuie. Dar a mers
mult prea departe. Siverly a început să fure din proviziile intendenţei
şi să le vândă personal. Am avut bănuielile mele, dar nici-o dovadă.
Am început să îl urmăresc, iar el şi-a dat seama de asta şi, pentru un
timp, a acţionat precaut. Dar nu a putut rezista când a venit trans-
portul de arme. O încărcătură cu o duzină de puşti noi, net superioare
obişnuitei muschete Brown Bess şi care sunt foarte rare în armată.
Acel transport cred că trebuie să fi fost o eroare a funcţionarilor. Noi
nu aveam niciun puşcaş şi nici nu era necesar să avem. Se pare că
asta l-a făcut pe Siverly să se simtă în siguranţă. Dar nu era. Doi
soldaţi au descărcat cutia şi, intrigaţi de greutatea ei, au deschis-o.
Zvonurile cu privire la noile arme au prins să circule, dar, când
oamenii au primit nişte muschete vechi, în loc de arme noi, aşteptarea
s-a transformat în nemulţumire. Discuţiiile - purtate deja pe un ton
nervos - s-au transformat în scandal.
 Oamenii prinseseră curaj, bând dintr-un butoi cu rom pe care-l
confiscasem dintr-o cârciumă în Levi, continuă Carruthers, oftând.
Au băut toată noaptea - era ianuarie, iar nopţile sunt al dracului de
lungi în ianuarie - şi s-au hotărât să meargă să caute puştile. Pe care
le-au şi găsit sub podeaua casei unde locuia Siverly.
— Şi Siverly unde era?
— Era acolo. Şi părea destul de dărâmat.
Un muşchi se contorsionă pe faţa lui Carruthers.
— A reuşit, totuşi, să fugă pe fereastră şi să facă pe jos tot drumul
până la următoarea garnizoană. Era vorba de vreo treizeci şi doi de
kilometri. Şi-a pierdut două degete de la picioare din cauza
îngheţului, dar a supravieţuit.
— Păcat!
— Da, păcat.
Faţa i se crispă din nou.
— Şi cu cei răsculaţi ce s-a întâmplat?
Carruthers pufni, scuturându-şi capul.
— Cei mai mulţi din ei au dezertat. Doi au fost prinşi şi spânzuraţi
destul de repede. Trei dintre ei au fost găsiţi un pic mai târziu. Sunt
aici, în închisoare.
— Şi tu?
— Şi eu. Eram la comandă, imediat după Siverly. Nu am ştiut de
revoltă. Unul din sublocotenenţi a fugit să mă cheme atunci când
oamenii au început să plece către casa lui Siverly, dar am ajuns prea
târziu.
— Nu că ai fi putut face mare lucru, având în vedere circum-
stanţele, nu-i aşa?
— Nici măcar nu am încercat., spuse Carruthers plat.
— Înţeleg, zise Grey.
— Chiar? Carruthers zâmbi neîncrezător.
— Cu siguranţă. Bănuiesc că Siverly e încă în armată, tot la
comandă, nu?
— Da, sigur.
— Ar putea să fie destul de speriat, încât să te condamne primul,
dar, tu ştii la fel de bine ca şi mine, că în împrejurările date, acuzaţiile
aduse ţie ar putea fi mult diminuate, când se va afla adevărul despre
toată tărăşenia. Ai insistat să compari în faţa curţii marţiale, nu-i aşa?
Deci poţi face public tot ce ştii...
Având în vedere starea sănătăţii lui, Carruthers nu părea prea
deranjat de faptul că risca ani mulţi în închisoare în eventualitatea
unei condamnări.
Zâmbetul i se limpezi.
— Ştiam că am ales omul potrivit, spuse Carruthers.
— Sunt flatat peste poate, zise Grey sec. Totuşi, de ce tocmai pe
mine?
Carruthers dădu hârtiile la o parte şi se lăsă puţin pe spate,
apucându-şi genunchiul cu mâinile.
De ce tu, John?
Zâmbetul îi dispăru; ochii săi gri erau la acelaşi nivel cu ai lui.
— Ştii ce facem. Ne ocupăm cu haosul, cu moartea, cu distrugerea.
Dar tu ştii şi motivul pentru care facem asta.
Serios? Poate ai amabilitatea să-mi zici şi mie. Tot timpul m-am
întrebat.
Ochii lui Charlie sclipiră amuzaţi, dar spuse cu seriozitate.
— Cineva trebuie să păstreze ordinea, John. Soldaţii luptă pentru
raţiuni de toate felurile, multe dintre ele chiar josnice. Totuşi, tu şi cu
fratele tău...
Tăcu brusc, mişcând capul uşor.
Grey îi văzu părul înspicat de fire albe, deşi Carruthers nu era mai
bătrân decât el.
— Lumea este compusă din haos, moarte şi distrugere. Dar
oamenii ca tine nu acceptă aşa ceva. Dacă există vreun pic de ordine
în lume, puţină pace - atunci există datorită ţie, John, şi altora câţiva
ca tine.
Grey simţi că ar fi trebuit să spună ceva, dar, orice ar fi zis, era
inutil. Carruthers se ridică şi veni lângă Grey, punându-şi mâna
stângă pe umărul lui, iar pe cealaltă, uşor, pe faţă.
— Ce spune Biblia? întrebă blând Carruthers. „Fericiţi cei
flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura”, nu-i aşa? Sunt
flămând, John, şopti el. Şi tu eşti însetat. Nu o să mă dezamăgeşti.
Degetele ascunse ale lui Charlie se plimbară pe pielea lui, plăcut,
mângâietor.

Stă în tradiţia Armatei ca o curte marţială să fie prezidată de

un ofiţer senior şi de atâţia alţi ofiţeri cât consideră el că va fi
necesar să slujească acelui consiliu. În general, ofiţerii sunt patru
la număr, însă pot fi şi mai mulţi, dar niciodată mai puţini de trei.
Acuzatul are dreptul să cheme martori în ajutorul său, iar
consiliul îi poate chestiona, cape oricare altă persoană. Apoi, de-
termină circumstanţele, iar, în cazul în care urmează să se
declare vinovăţia acuzatului, sentinţa se aplică imediat.

Acea declaraţie ambiguă era, evident, tot ce exista în termenii

definitorii ai operaţiunii Curţii Marţiale - or, mai bine zis, era tot ce
reuşise Hal să găsească pe perioada scurtă în care fusese plecat. Nu
erau legi oficiale care să guverneze acele Curţi, iar legea locală nu se
aplica în cazul acesta. Pe scurt, armata era chiar legea, îşi spuse Grey.
Aşa stând lucrurile, avea o marjă de mişcare însemnată pentru a
realiza ce dorea Charlie Carruthers - sau nu. O pondere însemnată o
aveau personalităţile şi legăturile profesionale ale ofiţerilor care
alcătuiau Curtea. Era de datoria lui să-i descopere pe aceşti oameni
cât de repede putea.
Între timp, trebuia să se elibereze de o altă sarcină.
— Tom, strigă el, scotocind prin cufăr, ai găsit adresa căpitanului
Stubb?
— Da, domnul meu. Şi, dacă nu vă veţi mai mototoli cămăşile, o
să vă şi spun.
Cu o privire cercetătoare către stăpânul său, Tom îl înghionti abil
într-o parte.
— În orice caz, ce tot căutaţi acolo?
— Miniatura cu portretul verişoarei mele şi al copilului ei.
Grey se dădu din faţa cufărului, permiţându-i lui Tom să se aplece
peste capacul deschis, împăturind calm toate cămăşile deranjate.
Cufărul era destul de ars, dar soldaţii reuşiseră să-l salveze, spre
uşurarea lui Tom, cu tot cu garderoba lui Grey.
 — Iată-l, domnul meu!
Tom extrase pacheţelul din ladă şi i-l întinse delicat lui Grey.
— Transmiteţi toate cele bune căpitanului Stubbs. Cred că va fi
fericit să primească miniatura. Micuţul seamănă foarte bine cu el, nu-
i aşa?
Chiar şi cu ajutorul lui Tom, îi luă ceva timp să găsească adresa
unde era cazat Malcolm Stubbs. Era - impropriu numită adresă - în
cea mai săracă parte a oraşului, undeva unde cărarea noroioasă se
termina abrupt în râu. Grey era surprins de acest detaliu. Stubbs era
tipul de om foarte sociabil şi un ofiţer paşnic. De ce nu era cazat într-
un han ori într-o casă particulară, aproape de trupe?
Când găsi uliţa, se nelinişti puţin. Sentimentul crescu semnificativ
când începu să îşi facă loc din ce în ce mai greu printre barăcile
şubrede şi prin adunătura de copii, fiecare vorbind pe altă limbă,
copii care îşi întrerupseseră joaca, devenind interesaţi de noua
apariţie. Îl urmaseră, şuierând unul către altul presupuneri de
neînţeles, privind tâmp către el, cu gurile deschise când îi întrebase
de Căpitanul Stubbs, dând din braţe întrebător şi arătându-şi uniforma
pentru a ilustra ce dorea să afle.
Reuşi să-şi facă loc spre mal şi, înainte să dea peste cineva dornic
să îi răspundă, îşi murdări ghetele cu noroi lipicios, bălegar şi frunze
căzute din copacii mari, lipite între ele de ploaia care nu se oprea.
Persoana dispusă să-l lămurească era un indian foarte bătrân, care
stătea liniştit pe o stâncă, la marginea apei, înfăşurat într-o pătură
cadrilată, tipic englezească. Pescuia. Bărbatul vorbea într-un amestec
de vreo trei sau patru dialecte, lui Grey fiindu-i cunoscute doar două
din ele, dar reuşiră să se înţeleagă.
— Un, deux, trois, în spate, îi spuse bătrânul, arătând cu degetul în
sus, spre fundătură.
Urmă ceva în aborigenă, din care Grey prinse ceva în legătură cu o
femeie - fără îndoială, stăpâna casei în care era Stubbs cazat. Indianul
încheie cu o referire despre le bon capitaine. Grey se retrase,
mulţumindu-i domnului atât în franceză, cât şi în engleză şi se
îndreptă către a treia casă de pe cărare, cu un şir de copii după el,
nespălaţi şi curioşi.
 Nu răspunse nimeni la bătaia sa în uşă, dar ocoli casa şi ajunse în
spatele ei, urmat de copii, unde găsi o cocioabă mică, din al cărei coş
ieşea fum.
Ziua era frumoasă, cu un cer de culoarea safirelor, aerul era saturat
cu miresmele toamnei târzii. Uşa colibei era întredeschisă pentru a
lăsa să intre aerul tare, proaspăt, dar el nu o împinse. În loc de asta,
îşi scoase pumnalul din teacă şi bătu cu mânerul, special pentru a le
provoca spectatorilor exclamaţii de admiraţie la vederea cuţitului. Îşi
înfrână dorinţa de a se întoarce către ei şi de a-i pune pe fugă.
Nu auzi paşi înăuntru, dar uşa se deschise brusc şi se iţi o tânără
indiancă. La vederea lui Grey, ea tresări de vizibilă încântare.
Bărbatul clipi şi tresări la rândul lui, dar, în mai puţin de o
secundă, bucuria de pe chipul femeii se stinse. Tânăra îşi încleştă o
mână pe uşă, cu cealaltă începând să se lovească în piept.
— Batinse! şuieră ea, de-a dreptul îngrozită. Qu’est-ce qui
s’passe? strigă în franceză.
— Rien, îi răspunse speriat, la rându-i. Ne t’inquietepas, madame.
Est-ce que capitaine Stubbs habite ici? Nu vă faceţi griji, madame.
Aici locuieşte căpitanul Stubbs?
Ochii ei, deja măriţi, se mişcau neliniştiţi. El o apucă de mână,
temându-se că va leşina.
Cel mai mare dintre copiii care îl urmaseră pe Grey se năpusti şi se
împinse în uşă, puse un braţ în jurul taliei femeii şi aproape o târî în
casă.
Luând asta ca pe o invitaţie, restul copiilor se îngrămădiră în
spatele lui, zumzăind bucuroşi, în vreme ce acesta, icnind, întinse
femeia pe pat şi o lăsă acolo, fără să-şi ia ochii de la ea. O fetiţă,
având pe ea mai multe perechi de pantaloni, legaţi cu sfoară în jurul
taliei plăpânde, se ghemui lângă el şi îi spuse ceva tinerei indience.
Neprimind niciun răspuns, fetiţa se comportă ca şi cum ar fi obţinut
unul, se întoarse şi ţâşni pe uşă afară.
Grey ezită. Nu ştia sigur ce să facă. Femeia respira, palidă, şi îi
zărea genele mişcându-se.
— Voulez-vous unpeu de l’eau? Doriţi un pic de apă? întrebă el,
căutând cu privirea o sursă de apă.
 Ochi o găleată de lângă vatră, dar atenţia îi fu distrasă de un obiect
sprijinit de ea. O scândură care ţinea loc de leagăn, cu un copil
înfăşat, aşezat pe ea, care clipea des, curios, privind în direcţia lui.
Ştia deja despre ce era vorba, desigur. Îngenunche lângă prunc şi
mişcă degetul arătător înspre el. Ochii copilului erau mari şi negri, ca
ai mamei lui, iar pielea, mai deschisă la culoare decât a ei. Părul,
totuşi, nu-i era drept, des şi negru. Era de culoarea scorţişoarei şi
învăluia craniul copilului ca un nimb ondulat, asemănător cu buclele
pe care Malcolm Stubbs le ţinea prinse strâns şi ascunse sub perucă.
— Ce-i cu le capitaine? îl iscodi o voce sigură din spatele său.
Grey se întoarse pe călcâie şi se pomeni cu o femeie voinică
privindu-l de sus. Se ridică şi făcu o plecăciune în faţa ei.
— Mai nimic, madam, o linişti. Îl căutam pe Căpitanul Stubbs, ca
să-i transmit un mesaj.
— Oh!
Femeia - franţuzoaică, sigur mama sau mătuşa celei tinere - lăsă
privirea în jos, îmbujorată, părând cumva că se dezumflă şi revine la
o formă mai puţin ameninţătoare.
— Ei, bine, atunci. D’un urgence, mesajul?
Îl ţintui cu privirea. Era evident că ofiţerii englezi nu prea
obişnuiau să-l viziteze pe Stubbs acasă. Probabil că Stubbs era,
oficial, încartiruit în cu totul altă parte, de unde îşi vedea de treburile
militare. Nu era de mirare că femeile acelea se temeau că Stubbs
murise sau era rănit. Nu încă, adăugă rânjind în sinea sa.
— Nu, spuse el, simţind greutatea miniaturii în buzunar. Este
important, dar nu urgent.
Plecă. Niciun copil nu îl urmă.

De obicei, nu era dificil să se descopere pe unde hoinărea un

anumit soldat, dar Malcolm Stubbs părea să fi dispărut în neant. Pe
parcursul săptămânii următoare, Grey a străbătut cartierele, taberele
militare, oraşul întreg, dar nici urmă de neruşinatul lui văr prin
alianţă. Mai ciudat era că nimeni nu părea să ducă lipsa căpitanului.
Oamenii lui Stubbs ridicau din umeri, iar ofţerul lui superior plecase
în amonte, evident, să inspecteze în ce stare se aflau trupele dislocate
în diferite locuri. Frustrat, Grey se întoarse la el acasă să-şi pună
ordine în gânduri.
Două posibilităţi logice se conturaseră - de fapt, trei. Una, aceea că
Stubbs auzise de sosirea lui Grey, presupusese că el va descoperi
exact ce descoperise şi că, prin urmare, se panicase şi se hotărâse să
dezerteze. A doua, l-a prostit cineva în vreo tavernă şi a fost ucis pe
vreo uliţă dosnică, iar acum se descompunea încet sub o pătură de
frunze. Sau a treia variantă: a fost trimis undeva, să facă ceva, în
mare taină.
Prima variantă era cea mai îndoielnică. Stubbs nu se panica uşor şi,
dacă ar fi auzit că Grey a sosit, ar fi venit primul să-l caute,
preventiv, ca să nu-l lase să vină în sat şi să găsească ce a găsit. Aşa
că a renunţat la această variantă.
La fel de repede renunţă şi la a doua. Dacă Stubbs ar fi fost ucis,
deliberat ori într-un accident, alarma s-ar fi instituit. Armata ştia în
general unde-i sunt soldaţii şi, dacă aceştia nu se aflau acolo unde
trebuia, erau luate imediat măsuri. Acelaşi lucru pentru dezertori.
Bun. Dacă Stubbs plecase şi nu îl căuta nimeni, era de la sine
înţeles că armata îl trimisese undeva. De vreme ce nimeni nu părea să
ştie unde se afla, misiunea lui era, pesemne, secretă. Şi, având în
vedere poziţia şi obsesia actuală a lui Wolfe, asta însemna, cu
siguranţă, că Malcolm Stubbs plecase în aval, căutând un mod de a
afla cum să atace Quebecul. Grey suspină, satisfăcut de deducţiile
sale. Care mai aveau o semnificaţie, anume că Stubbs - dacă nu ar fi
fost ucis de francezi, scalpat de indieni sau mâncat de un urs - ar fi
venit, în cele din urmă, înapoi. Nu era nimic altceva de făcut decât să
aştepte.
Se sprijini de un copac, urmărind două canoe ieşite la pescuit,
aproape de mal. Cerul era întunecat şi simţea aerul blând pe piele, o
senzaţie plăcută faţă de căldura verii. Norii erau buni pentru pescuit;
ştia de la călăuza tatălui său. Se întreba de ce - peştii erau ameţiţi de
soarele puternic şi căutau locuri întunecoase în adâncuri, dar se
ridicau la suprafaţă atunci când lumina scădea în intensitate.
Brusc îşi aminti de ţipar, despre care Suddfield îi spusese că trăia
în apele mizerabile de pe malul Amazonului. Creatura aceea avea
ochii extrem de mici, iar proprietarul credea că ţiparul îşi folosea
calităţile electrice tocmai pentru a discerne şi a-şi electrocuta prada.
Nu ar putea spune ce l-a făcut să ridice privirea tocmai în acel
moment, dar văzu o canoe care ajunsese la ţărm, în apele joase, la
aproape un metru de el. Vâslaşul - un indian - îi zâmbi larg.
— Englezule! îl strigă. Vrei să pescuieşti cu mine?
Un mic impuls electric îl străbătu şi se ridică imediat. Ochii lui
Manoke îl fixau, iar Grey rememoră atingerea buzelor şi a limbii,
precum şi mirosul proaspăt de pilitură de cupru. Inima îi bătea
nebuneşte - să plece cu un indian pe care abia îl cunoscuse? Putea fi o
capcană. Putea sfârşi scalpat sau chiar mai rău. Dar nu numai ţiparii
care puteau intui ceva cu ajutorul celui de-al şaselea simţ, gândi el.
— Da! răspunse. Ne întâlnim la debarcader!

Două săptămâni mai târziu, sări pe mal din barca lui Manoke,
subţire, ars de soare, vesel şi în posesia podoabei sale capilare. Tom
Byrd ar trebui să fie tare neliniştit, reflectă el. Îi trimisese vorbă unde
se va duce şi ce va face, dar nu putuse anticipa ziua când va reveni.
Fără îndoială că săracul Tom s-o fi gândit că a fost capturat şi târât în
sclavie, ori scalpat, iar părul său, vândut francezilor.
De fapt, ei navigaseră încet în josul râului, oprindu-se să prindă
peşte atunci când aveau chef, acostând pe dune de nisip, ori pe mici
insule, frigându-şi prada şi cinând în mirosul paşnic de fum, sub
frunze de stejar sau anin. Vedeau ici-colo câte o ambarcaţiune
plutind. Nu erau numai canoe, ci şi multe pacheboturi franţuzeşti,
militare, apoi au văzut şi două vase englezeşti de război, trase lin în
amonte, cu marinarii aplecaţi în afară, curioşi, iar strigătele lor prea
îndepărtate rămâneau neînţelese şi sunau precum irocheza.
În amurgul cald din prima zi, Manoke îşi curăţase mâinile după ce
terminase de mâncat, se ridică şi, ca din întâmplare, îşi lăsă aşa-zişii
pantaloni să cadă. Apoi aşteptă, rânjind, în timp ce Grey se lupta să-şi
scoată cămaşa şi pantalonii.
Inotaseră în fluviu să se învioreze, chiar înainte de a mânca.
Indianul era curat, nu mai avea pielea unsă. Şi totuşi, simţea
combinaţia de arome nebuneşti, izul greu de vânat. Grey se întrebase
dacă era mirosul tipic al rasei sau era din pricina dietei indianului?
— Ce gust am? întrebă el, ros de curiozitate.
Manoke, absorbit de ceea ce făcea, spusese ceva ce ar fi putut să
însemne penis, dar ar fi putut la fel de bine să fie o expresie de uşor
dezgust, aşa că Grey se gândise să nu mai aştepte un răspuns. Apoi,
dacă avea un gust asemănător cu cel de oaie, ori de biscuit, ori poate
de budincă Yorkshire, ar fi recunoscut indianul asemenea arome?
Având acest aspect în vedere, chiar dorea să ştie cu adevărat ce gust
avea? Hotărî că nu şi se bucurară împreună de restul serii, fără
beneficiul conversaţiei.
Se scărpină pe spate acolo unde pantalonii îl jenau, deranjat de
înţepăturile ţânţarilor şi de pielea care se cojea de la atâta soare.
Încercă stilul indianului de a se îmbrăca, văzând că este mult mai
confortabil, dar îşi înroşi prea tare fundul în soarele după-amiezii şi
se întoarse la pantalonii lui, sătul de remarcile hazlii referitoare la
albeaţa părţii sale dorsale.
Amintindu-şi cu plăcere crâmpeie din ultimele două săptămâni,
ajunse la jumătatea drumului către oraş, când observă că erau mai
mulţi soldaţi decât până acum. Bătaia tobelor se auzea pretutindeni
pe străzile murdare, în pantă, chemând bărbaţii din cazărmi. Ritmul
unei zile în armată se făcea deja simţit. Paşii lui se mişcau natural în
ritmul în care băteau tobele, se îndreptă şi simţi spiritul armatei
aproape, smulgându-l, scuturându-l din beatitudinea arămie în care se
cufundase.
Privi fără voie spre deal şi văzu câteva steaguri fluturând deasupra
hanului care servea drept cartier general. Wolfe se întorsese.
Grey se întoarse acasă, îl asigură - din nou - pe Tom că este bine,
acceptă să i se descurce părul, să fie pieptănat, parfumat şi legat
strâns în coadă, şi îmbrăcat în uniforma curăţată, care i se freca de
pielea bronzată, se prezentă la general, aşa cum protocolul o cerea. Îl
ştia pe James Wolfe din vedere. Generalul era de-o vârstă cu el,
luptase la Culloden, fusese ofiţer junior sub Cumberland în timpul
campaniei din Scoţia dar tot nu îl cunoscuse personal. Totuşi, auzise
lucruri grozave despre el.
— Grey, nu-i aşa? Eşti fratele lui Pardloe?
 Wolfe îşi ridică nasul lung înspre Grey, ca şi cum l-ar fi adul-
mecat, aşa cum un câine îi miroase altuia dosul.
Grey speră că nu i se va pretinde reciproca şi făcu politicos o
plecăciune.
— Complimente din partea fratelui meu, domnule.
De fapt, cuvintele fratelui său erau departe de a fi catalogate drept
complimente.
„O jigodie melodramatică”, îi zisese Hal, chiar înainte de a pleca.
Îi place să se dea mare, judecă prost, iar la strategie e îngrozitor.
Totuşi, trebuie să admit, este foarte norocos. Vezi să nu te atragă în
vreo acţiune prostească.
Wolfe dădu din cap destul de politicos.
— Şi eşti aici ca martor pentru căpitanul Carruthers?
— Da, domnule. A fost fixată o dată pentru Curtea Marţială?
— Nu ştiu. A fost?
Wolfe îşi întrebă adjutantul, o creatură înaltă, fusiformă, cu ochi
răutăcioşi.
— Nu, domnule. Acum, că înălţimea Sa este aici, putem începe. Îi
voi spune generalului de brigadă Lethbridge-Stewart. El va prezida
dezbaterile.
Wolfe ridică mâna.
— Nu, stai un pic. Generalul de brigadă va avea alte lucruri la care
să se gândească. Până după...
Adjutantul îşi notă.
Da, domnule.
Wolfe îl privea în ochi pe Grey, ca şi cum un băieţel ardea de
nerăbdare să divulge un secret.
— Îi înţelegi pe scoţieni, colonele?
Grey clipi, surprins.
— În măsura în care acest lucru este posibil, domnule, răspunse
politicos şi Wolfe izbucni în hohote de râs.
— Bun băiat!
Generalul întoarse capul într-o parte, fixându-l şi cântărindu-l în
continuare pe Grey. Am în jur de-o sută de creaturi din astea. Mă
întrebam la ce ar putea fi bune. Cred că am găsit un răspuns: la o
mică aventură.
Adjutantul zâmbi răutăcios, apoi deveni serios.
— Într-adevăr, domnule? răspunse Grey precaut.
— Sunt oarecum periculoşi, continuă Wolfe nepăsător. Dar aşa
sunt ei... nu au cum să facă rele prea mari. Te-ar interesa să ni te
alături?
„Nu i te alătura în vreo stupizenie.” Bine, Hal, gândi el. O sugestie
la cum să refuzi o astfel de propunere de la un omul aflat la
comandă?
— Aş fi încântat, domnule, spuse, simţind un scurt fior pe şira
spinării. Când?
— În două săptămâni, când va fi lună nouă.
Wolfe dădea din coadă ca un câine, plin de entuziasm.
— Îmi este permis să aflu natura acestei... hm... expediţii?
Wolfe schimbă o privire plină de subînţeles cu adjutantul său, apoi
îşi întoarse ochii strălucitori spre Grey.
— Vom merge să cucerim Quebecul, colonele.
Aşa că Wolfe credea că-şi găsise un punct de sprijin. Sau, mai
degrabă, omul lui de încredere, Malcolm Stubbs, îl găsise pentru el.
Grey se întoarse acasă, puse miniatura cu Olivia şi micul Cromwell
în buzunar şi plecă în căutarea lui Stubbs.
Nu-şi bătea capul cu ceea urma să-i spună lui Malcolm. Era pe
undeva bine că nu îl găsise pe Stubbs imediat după ce aflase de
amanta indiancă şi de copilul ei. Ar fi putu să-l lase lat pe Stubbs,
fără să se deranjeze să explice de ce. Dar timpul trecuse şi acum se
mai liniştise. Se detaşase de idee.
Or, aşa credea, până când intrase într-o tavernă prosperă -
Malcolm avea gusturi elevate în materie de vinuri - şi îl găsi pe vărul
său prin alianţă la o masă, relaxat şi vesel, înconjurat de prieteni.
Stubbs, i se potrivea numele, avea un metru şaizeci atât în înălţime,
cât şi în lăţime, era un tip cu părul lins, cu tendinţa de a se înroşi la
faţă când se simţea bine sau când bea prea mult.
Acum, părea să experimenteze ambele senzaţii, râzând cu poftă la
ce îi spusese unul din camarazi, înălţând paharul gol spre femeia de
la tejghea. Se întoarse, îl zări pe Grey apropiindu-se şi se ridică drept
ca un far.
Petrecuse mult timp în aer liber, îşi spuse Grey, deoarece Stubbs
era la fel de ars de soare ca el.
— Grey! Eşti o adevărată privelişte! Ce mama dracului te aduce în
sălbăticie?
Apoi văzu expresia de pe chipul lui şi jovialitatea îi dispăru într-o
secundă. Se încruntă şi sprâncenele groase aproape că deveniră una.
Nu apucă să se încrunte mai tare. Grey se întinse peste masă,
măturând paharele cu braţul şi îl prinse pe Stubbs de cămaşă.
— Tu vii cu mine, porc nenorocit, sau îţi jur că te omor chiar aici!
îi şopti, lipindu-şi faţa de a lui.
Pe urmă, îi dădu drumul şi aşteptă, cu sângele bubuindu-i în
tâmple.
Speriat, Stubbs îşi frecă pieptul tremurând. Grey îi putea citi teama
în ochii albaştri, miraţi. Încet, Stubbs se ridică, făcându-le semn
camarazilor săi să nu intervină.
— Nu vă deranjaţi, băieţi, spuse, străduindu-se să rămână calm. Zi,
vere, e vreo urgenţă de familie sau ce?
Grey îi văzu pe doi dintre bărbaţi schimbând priviri cu subînţeles,
apoi privind atenţi la ei. De bună seamă că ştiau.
Fără nici-o expresie pe chip, îi făcu semn lui Stubbs să îl urmeze,
apoi ieşiră pe uşă cu o pretinsă demnitate.
Odată ajunşi afară, Grey îl apucă pe Stubbs de braţ şi-l trase pe o
alee îngustă. Apoi îl împinse cu putere, iar bărbatul se dezechilibră şi
se lipi de un perete. Grey îngenunche şi-şi înfipse un genunchi în
coapsa lui Stubbs, care icni răguşit de durere.
Colonelul băgă mâna în buzunar, tremurând de furie şi scoase
portretul miniatural pe care i-l arătă o secundă, pentru ca mai apoi să-
l înfigă în obrazul lui Stubbs. Omul gemu, îi smulse miniatura din
mână, Grey îl lăsă să o privească şi se ridică nesigur, eliberându-l.
— Cum îndrăzneşti? spuse el, cu voce firavă, plină de ură. Cum
îndrăzneşti să-ţi dezonorezi soţia şi fiul?
Malcolm respira greu. Cu o mână se ţinea de coapsa îndurerată,
dar, încet, îşi redobândea calmul.
— Nu e nimic, zise el. Nu are nici-o legătură cu Olivia.
 Înghiţi, îşi şterse gura cu mâna şi privi atent portretul de la soţia sa.
— Ăsta e micuţul, nu-i aşa? E un flăcău arătos. Seamănă cu mine,
nu?
Grey îl lovi brutal în stomac.
— Da, aşa cum seamănă şi celălalt, şuieră el printre dinţi. Cum ai
putut face aşa ceva?
Malcolm deschise gura, dar nu reuşi să scoată un cuvânt. Se lupta
să respire ca un peşte aruncat pe uscat. Grey îl privea fără milă. L-ar
fi tranşat şi l-ar fi pârlit pe cărbuni înainte ca el să-şi dea seama de ce
i se întâmplă. Se aplecă şi luă tabloul micuţ din mâna flască a lui
Malcolm, îndesându-l înapoi în buzunar.
După un timp, Stubbs îşi recăpătă suflul şi, din vineţie, culoarea
din obraji îi reveni la normal. Saliva i se adunase la colţurile gurii, îşi
linse buzele, scuipă, apoi se rezemă pe spate, gâfâind şi privindu-l pe
Grey.
— Ai să mă loveşti din nou?
— Nu chiar acum.
— Bine.
Întinse mâna, Grey îl apucă de ea, mormăind, în timp ce îl ajută pe
Stubbs să se pună pe picioare. Bărbatul se sprijini de perete,
inspirând adânc şi înfruntându-i privirea.
— Eşti cumva Dumnezeu, Grey? Cine eşti tu, să mă judeci pe
mine?
Grey aproape că se încordă ca să-l lovească din nou, dar renunţă.
— Cine sunt eu? îl îngână el. La dracu’! Sunt vărul Oliviei, asta
sunt! Cea mai apropiată rudă de pe continent! Şi tu, e nevoie să-ţi
amintesc - se pare că este! - tu eşti dobitocul ei de soţ. Să te judec?
Ce vrei să spui, afemeiat împuţit?
Malcolm tuşi şi scuipă din nou.
— Da. Bine. Spuneam că nu are de-a face cu Olivia şi nu are de-a
face nimic nici cu tine. Vorbea cu un calm aparent, dar Grey îi putea
vedea pulsul bătând nebuneşte la gât şi privirea nervoasă.
— Nu este nimic ieşit din comun. Este doar un afurisit de obicei,
pentru numele lui Dumnezeu. Toată lumea...
Grey îi trase un genunchi între picioare.
 — Mai încearcă, îl sfătui pe Stubbs, care căzu pe jos şi se chirci în
poziţie fetală, gemând. Nu te grăbi, am destul timp.
Simţindu-se privit, Grey se întoarse şi văzu mai mulţi soldaţi la
capătul aleii, nehotărâţi. Avea încă uniforma pe el şi - cu toate că nu
era bine că o afişa în astfel de momente - îi dezvăluia gradul, iar la
privirea lui iritată, aceştia se împrăştiară care încotro.
— Ar trebui să te omor acum şi aici, ştii? îi zise el lui Stubbs după
câteva momente.
Totuşi, furia iniţială începu să i se domolească, în timp ce-l privea
pe Stubbs icnind şi încercând să se ridice în picioare. Îi spuse obosit:
— Mai bine pentru Olivia să aibă un soţ mort - indiferent ce laşi pe
lumea asta - decât un ticălos în viaţă, care o înşală, mai ales cu fata în
casă...
Stubbs mormăi ceva neinteligibil, iar Grey se aplecă, îl apucă de
păr şi îl trase în sus.
— Ce ai zis?
— Nu a fost... chiar aşa.
Gemând şi adunându-se puţin, Malcolm se aşeză prudent în poziţia
şezut, cu genunchii la piept. Ameţit, îşi sprijini capul pe picioare,
înainte de a fi capabil să continue.
— Nu ştii, nu-i aşa? spuse el mai încet, fără să-şi ridice capul. Nu
ai văzut lucrurile pe care eu le-am văzut. Nu ai făcut lucrurile pe
care... eu am fost nevoit să le fac.
— Adică?
— Să ucizi... Nu... în bătălie. Nu a fost un lucru onorabil. Ţărani.
Femei...
Stubbs se opri, înghiţind în gol, apoi reluă:
— Luni întregi. Jefuind satele, incendiind gospodării, oraşe întregi.
Oftă, umerii largi parcă micşorându-i-se.
— Pe soldaţi nu-i deranjează. Jumătate din ei sunt brute, ca să mă
exprim cu blândeţe.
Respiră adânc.
— Dar... să omori un om în faţa casei lui şi să-i violezi femeia
chiar lângă trupul neînsufleţit. Înghiţi din nou.
— Nu numai Montcalm plăteşte pentru scalpuri, adăugă el şoptit.
 Grey simţi fără să vrea durerea din vocea lui, iar suferinţa, de data
asta, nu avea o cauză fizică.
— Toţi soldaţii au văzut astfel de lucruri, Malcolm, zise Grey
aproape amabil, după o scurtă tăcere. Eşti ofiţer. Este sarcina ta să îi
supraveghezi. Şi ştii al naibii de bine că sunt situaţii când nu mai poţi
face faţă.
— Ştiu, recunoscu Malcolm şi începu să plângă. Nu am putut.
Grey aştepta în timp ce el suspina, simţindu-se din ce în ce mai
prosteşte şi nelalocul lui. Umerii laţi ai lui Stubbs se ridicau şi
coborau printre suspine.
După un moment, bărbatul adăugă pe o voce uşor tremurândă.
— Toţi găsesc o cale, nu-i aşa? Dar nu există prea multe po-
sibilităţi. Băutura, jocul de cărţi ori femeile. Îşi ridică puţin capul şi
se strâmbă până găsi o poziţie mai confortabilă. Dar tu nu eşti prea
interesat de femei, nu? adăugă el, ridicându-şi privirea.
Grey simţi o lovitură în stomac, dar înţelese imediat că Malcolm
făcuse o pură constatare, nicidecum o acuzaţie.
— Nu, spuse şi inspiră adânc. Mai mult de băutură.
Malcolm dădu din cap afirmativ, ştergându-şi nasul cu mâneca.
— Pe mine băutura nu mă ajută. Adorm, dar nu uit. Visez doar...
diverse lucruri. Iar curvele - nu am vrut să mă aleg cu un sifilis pe
care... ştii tu, Olivia, silabisea el, cu privirea în jos. Nu sunt bun la
cărţi, adăugă, dregându-şi vocea. Dar să dorm în braţele unei femei...
atunci pot să dorm.
Grey se aplecă spre zid, simţindu-se la fel de mizerabil ca
Malcolm Stubbs. Frunze lucioase pluteau prin aer, rotindu-se pe
lângă ei, apoi aşezându-se în noroi.
— Bine, spuse el în cele din urmă. Ce ai de gând să faci?
— Nu ştiu, îi răspunse Stubbs, pe un ton de resemnare. Mă voi
gândi la ceva, presupun.
Grey se aplecă şi îi întinse mâna. Stubbs se ridică cu grijă, dând
din cap, apoi porni spre capătul aleii, îndoindu-se de spate şi ţinându-
se de burtă ca şi cum intestinele i s-ar fi putut împrăştia pe jos. La
mijlocul drumului, se opri şi privi înapoi peste umăr.
Avea o privire neliniştită şi părea pe jumătate stânjenit.
 — Pot să păstrez miniatura? Sunt încă ai mei, Olivia şi... fiul meu.
Grey oftă din adâncul sufletului. Se simţea de parcă avea o sută de
ani.
— Da, sunt ai tăi, spuse, şi scoţând portretul din buzunar, îl îndesă,
atent, în haina lui Stubbs. Nu îi uita, da?

Două zile mai târziu, un convoi de corăbii cu trupe sosi pe mare,

sub comanda Amiralului Holmes. Oraşul se umplu cu bărbaţi
înfometaţi, dornici să mănânce carne nesărată, pâine proaspăt coaptă,
dornici de băutură şi de femei. Un mesager sosi la reşedinţa lui Grey,
aducându-i un pachet din partea fratelui său, însoţit de complimentele
Amiralului.
Era mic, dar împachetat cu grijă, înfăşurat în hârtie cerată şi legat
cu sfoară, iar nodul era sigilat cu însemnul fratelui său. Nu era
obiceiul lui Hal, care de regulă comunica la distanţă prin misive
scurte, folosind mult mai puţine cuvinte decât minimul necesar
pentru a putea expedia mesajul. Rareori erau semnate, cu atât mai
puţin sigilate.
Şi Tom Byrd fusese de părere că pachetul era oarecum prevestitor
de rele. Îl aşezase separat, departe de restul corespondenţei, cu o
sticlă mare de coniac deasupra, de parcă se temuse că pachetul o va
lua la fugă. Fie asta, fie Tom bănuise că Grey va avea nevoie de
coniac pentru a citi o scrisoare mai mare de o singură pagină.
— Foarte bine gândit, Tom, murmură el, zâmbindu şi întinzându-
se după briceag.
De fapt, scrisoarea se întindea pe mai puţin de-o pagină, lipsea
salutul, nu avea semnătură şi era în întregime stilul lui Hal.

Minnie doreşte să ştie de eşti înfometat, deşi nu-mi dau seama

ce ar putea să facă dacă aşa ar sta lucrurile. Băieţii doresc să
afle dacă ai scalpat pe cineva - sunt convinşi că niciun indian nu
va reuşi să îţi ia ţie scalpul. Iar eu le împărtăşesc punctul de ve-
dere. Ar fi bine să aduci acasă trei topoare de-ale indienilor. Ţi-
am trimis prespapierul, bijutierul a fost foarte impresionat de
calitatea pietrei. Cealaltă scrisoare este o copie a mărturiei lui
 Adams. L-au spânzurat ieri.

Pachetul mai conţinea o pungă mică, din piele de antilopă, şi un

document care părea oficial; scrisoarea cuprindea mai multe pagini,
era un pergament de bună calitate, împăturit şi sigilat - de data asta,
cu sigiliul lui George al II-lea. Grey lăsă pachetul pe masă şi-şi aduse
una dintre cupele cositorite, pe care le avea în cufărul său militar.
Turnă coniac până la buză, minunându-se încă o dată de
perspicacitatea valetului său.
Întărit astfel, se aşeză pe scaun şi ridică de pe masă săculeţul din
piele de căprioară, din care extrase un prespapier greu, din aur, în
formă de semilună aşezată între valurile oceanului. Avea feţele
frumos finisate şi pe una din ele era montat un safir foarte mare, care
strălucea precum luceafărul de noapte. Grey se întrebă de unde o fi
luat James Fraser o asemenea piatră.
Îl învârtea pe toate părţile, admirând măiestria celui care îl
realizase, apoi îl puse la loc, pe masă. Sorbi un pic de coniac, privind
documentul oficial ca şi cum ar fi putut să explodeze în orice
moment. Avea toate motivele să creadă că aşa se va întâmpla.
Cântări plicul în palmă şi simţi briza care intra pe fereastră
ridicându-l uşor, ca pe o velă care se umflă în bătaia vântului.
Aşteptarea nu l-a ajutat. Iar Hal ştia ce face, oricum; i-ar fi spus în
cele din urmă lui Grey, chiar dacă acesta dorea să afle sau nu. Oftând,
puse coniacul deoparte şi rupse sigiliul.

Eu, Bernard Donald Adams, fac această mărturisire de

bunăvoie...

Chiar aşa? se întrebă el. Nu cunoştea scrisul lui Adams, nu ar fi

putut spune dacă documentul fusese scris de el sau îi fusese dictat.
Nu, stai! Se uită pe plic şi cercetă semnătura. Acelaşi scris. În regulă,
fusese scris de el.
Se uită lung la litere. Păreau aşternute pe hârtie de o persoană
sigură pe ea. Nu erau ale cuiva care fusese torturat. Poate că ăsta era
adevărul.
 — Tâmpitule, îşi spuse în barbă. Citeşte blestematul ăla de
document şi termină odată cu el!
Bău restul de coniac dintr-o înghiţitură, îndreptă paginile de
marginea pietrei şi citi, în sfârşit, povestea morţii tatălui său.

De ceva vreme, ducele bănuise existenţa unei organizaţii iacobine

şi identificase trei oameni despre care presupunea că erau implicaţi.
Totuşi, nu făcuse nimic pentru a-i deconspira, până când nu se
emisese un mandat de arestare pe numele lui, sub acuzaţia de trădare.
Aflând că mandatul fusese deja emis, a trimis de îndată după Adams,
chemându-l la reşedinţa de la ţară a ducelui de la Earlingden.
Adams nu-şi dădea seama cât de multe ştia ducele despre
participarea sa, dar nu îndrăzni să stea deoparte, ca nu cumva acesta,
sub arest, să-l denunţe. Aşa că s-a înarmat cu un pistol şi a călătorit
toată noaptea către Earlingden, ajungând acolo înainte de a se lumina
de ziuă.
A venit la uşile serei şi a fost primit de duce. După care au avut loc
„nişte discuţii”.

Am aflat, în acea zi în care s-a emis un mandat de arestare sub

acuzaţia de trădare, ce înseamnă să-l slujeşti pe Ducele de
Pardloe. A fost neplăcut, pentru că el ne chestionase, pe mine şi pe
câţiva colegi de-ai mei, într-un mod care-i demonstra suspiciunea
în legătură cu existenţa unei mişcări secrete, ce avea drept scop
aducerea la tron a lui Stuart.
Nu am susţinut arestarea ducelui, neştiind cât de multe lucruri îi
erau cunoscute sau ce bănuieli avea şi mă temeam, că, dacă era
pus într-o situaţie periculoasă, ar fi fost capabil să ne învinuiască
pe mine ori pe colegii mei, aceştia fiind Joseph Arbuthnot, Lordul
Creemore şi Sir Edwin Bellman. Totuşi, Sir Edwin era la curent cu
subiectul, afirmând că o eventuală arestare nu ar avea niciun
efect. Orice alte acuzaţii făcute ulterior de Pardloe ar fi putut
trece drept simple încercări de a se salva pe sine, fără niciun temei
în fapt - în vreme ce arestarea lui ar fi provocat tocmai
presupunerea că există o vinovăţie şi ar fi abătut atenţia de la noi.
 Ducele, auzind de emiterea mandatului, a trimis în acea noapte
după mine şi m-a somat să compar în faţa lui, la reşedinţa sa. Nu
am cutezat să-i nesocotesc citaţia, neştiind sigur ce dovezi ar putea
ascunde şi, prin urmare, am călătorit noaptea către locuinţa lui,
ajungând acolo chiar înainte de a se lumina.

Adams l-a întânit pe duce în seră. Conversaţia, indiferent sub ce

formă s-ar fi desfăşurat, a avut consecinţe drastice.

Am adus cu mine un pistol, pe care l-am încărcat în faţa casei.

L-am luat doar ca să mă protejez, pentru că nu ştiam cum se va
comporta ducele.

Periculos, evident. Gerard Grey, Duce de Pardloe, venise şi el

înarmat la întâlnire. Conform spuselor lui Adams, ducele a scos
pistolul din haină - nefiind clar dacă dorea să atace sau doar să
ameninţe -, după care şi Adams, panicându-se, a scos la rându-i
pistolul. Au tras amândoi. Adams a crezut că ducele intenţionat
descărcase arma aiurea, pentru că era imposibil să rateze de la o
distanţă aşa de mică.
Glonţul tras de Adams, în schimb, îşi nimerise ţinta. Văzând
sângele ţâşnind din pieptul ducelui, Adams s-a speriat şi a fugit.
Privind în urmă, l-a văzut cum stătea, lovit mortal, dar încă în
picioare, apucându-se cu mâinile de-o ramură din piersicul din
apropiere. Pe urmă, ducele şi-a folosit ultimele puteri ca să arunce
pistolul descărcat înspre Adams şi s-a prăbuşit.
John Grey stătea nemişcat, frecând uşor pergamentul între degete.
Nu vedea imaginile limpezi din relatarea indiferentă a lui Adams. El
vedea doar sângele. De un roşu închis, frumos ca o bijuterie, ca
atunci când soarele trimite brusc pe sticla acoperişului o rază... Apoi,
părul tatălui său, ciufulit ca după o hăituire. Şi piersicul, prăbuşit pe
aceleaşi dale. Totul distrus, ruinat...
Grey aşeză hârtiile pe masă; vântul le învolbură şi, din reflex, se
întinse după noul prespapier să le fixeze.
Cum îi zisese Carruthers? Cel care menţine ordinea. Tu şi cu
fratele tău, spusese el. Dacă pe lume mai există pace şi ordine,
acestea sunt datorită oamenilor ca tine.
Tot ce se poate. Se întrebă dacă şi Charlie ştia cât preţuiesc pacea
şi ordinea, însă îşi aminti faţa lui istovită, de pe care pierise orice
urmă de tinereţe şi frumuseţe. Nimic nu mai rămăsese de el, doar
piele şi oase şi încăpăţânarea care îl îndârjea încă să respire.
Da, ştia.

S-au îmbarcat după ce s-a înnoptat. Convoiul includea nava

amiralului Holmes, Lowestoff, trei nave de război Squirrel, Sea Horse
şi Hunter, câteva veliere armate, alte nave având la bord artileria
grea, praf de puşcă şi muniţie şi câteva vase care transportau trupele,
o mie opt sute de oameni cu totul.
Sutherland fusese lăsată în urmă, ancorată în afara zonei de tragere
dinspre fortăreaţă, pentru a urmări mişcările inamicului. Râul era
înţesat cu baterii de tunuri plutitoare şi de mici ambarcaţiuni
franceze.
Grey era alături de Wolfe şi de scoţieni la bordul lui Sea Horse şi
întreaga călătorie o petrecuse afară, prea surescitat să rămână sub
punte.
Avertismentul fratelui său îi tot revenea în minte - nu i te alătura
în nimic stupid -, dar era prea târziu să mai poată face ceva. Pentru a
scăpa de obsesie, l-a provocat pe unul din ofiţeri la un concurs de
fluierat - fiecare concurent trebuia să cânte The Roast Beef of Old
England, primul care izbucnea în râs urmând să piardă. Grey
pierduse, dar reuşise să uite de fratele său.
Chiar după miezul nopţii, vasele mari şi-au atrâns în linişte
pânzele, au aruncat ancora şi s-au aşezat ca pescăruşii adormiţi pe
apele întunecate. L’Anse au Foulon, locul de debarcare pe care
Malcolm Stubbs şi cercetaşii săi îl recomandaseră generalului Wolfe,
se afla unsprezece kilometri în aval, la piciorul unor stânci abrupte,
din roci argiloase, care duceau înspre Heights of Abraham.
— Crezi că sunt numite după Abraham din Biblie? a întrebat Grey
curios.
A fost informat că, de fapt, în vârful stâncii se afla gospodăria unui
fost pilot, Abraham Martin.
În final, a crezut şi el această explicaţie prozaică. Era posibil să fi
existat o dramă care alimentase istoria zonei respective, fără să aibă
legătură cu profeţi antici, conversaţii cu Dumnezeu ori cu vreo
socoteală a numărului de bărbaţi care trăiau în fortăreaţa din Quebec.
Încercând să păstreze liniştea, scoţienii, împreună cu ofiţerii lor, şi
Wolfe, împreună cu trupele selectate - Grey se afla printre ei -, au
coborât în mici bateaux care urmau să-i transporte în linişte la
punctul de întâlnire de pe mal.
Sunetele vâslelor erau estompate de tumultul fluviului, iar în bărci
abia se auzeau crâmpeie de cuvinte. Wolfe stătea la prora
ambarcaţiunii din frunte, cu faţa spre trupele sale, privind din când în
când peste umăr, către ţărm. Începu să vorbească pe neaşteptate. Nu
ridicase vocea, dar noaptea era atât de liniştită, încât cei din barcă îl
auzeau cu greu. Spre mirarea lui Grey, el recita „Elegia scrisă într-un
cimitir de ţară”.
Nenorocit melodramatic, gândi Grey, dar nu putea să nege că
versurile erau impresionante, într-un mod bizar. Wolfe nu recita
deloc ostentativ. Se comporta de parcă ar fi vorbit pur şi simplu cu
sine, iar pe Grey ultimul vers îl făcu să se-nfioare.

„Blazon trufaş, putere-naurită

Şi tot ce-i mândru şi-n averi strâluce,
La fel aşteaptă ora hărăzită:
Poteca slavei doar la groapă duce”1

Poteca slavei doar la groapă duce, încheie Wolfe, cu voce atât de

firavă, încât îl auziră doar trei sau patru bărbaţi din preajma lui. Grey
era suficient de aproape să-l audă cum îşi drege glasul şi să-i vadă
umerii înălţându-se.
— Domnilor, spuse Wolfe, cu vocea mai ridicată, mai bine aş fi

1
„Elegie scrisă într-un cimitir de la ţară” de Thomas Gray, în traducerea lui
Teodor Boşca, în Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi
Spania, antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de
Teodor Boşca, Cluj, Ed. Tribuna, 2007 (n. tr.).
scris aceste versuri decât să cuceresc Quebecul.
Printre bărbaţi se iscară o uşoară agitaţie şi câteva râsete înfundate.
Şi eu aş fi preferat la fel, îşi zise Grey. Poetul care scrisese ver-
surile stătea, probabil, lângă focul său confortabil din Cambridge,
mâncând prăjituri de casă cu unt, nici într-un caz pregătindu-se să se
prăvălească de pe stânci ori să fie împuşcat în cur.
Nu ştia dacă scena aceea fusese doar un teatru caracteristic lui
Wolfe. Poate da - poate nu, gândi el. Dimineaţă îl întâlnise lângă
latrine pe colonelul Walsing şi acesta pomenise de faptul că în
noaptea dinainte Wolfe îi dăruise un pandantiv, cu instrucţiuni de a-l
livra lui Miss Landringham, cu care bărbatul era logodit.
Dar nu era nimic extraordinar în a da anumite lucruri de preţ unui
prieten, spre păstrare, mai ales înaintea unei bătălii care nu se anunţa
prea uşoară. Dacă erai omorât sau rănit grav, trupul tău putea fi jefuit
înainte ca tovarăşii loviţi mai uşor să fie capabili să te salveze. Nu
oricine avea un servitor de încredere căruia să-i lase obiecte de genul
ăsta. El însuşi purtase în lupte, pentru prieteni, cutiuţe cu tutun de
prizat, ceasuri de buzunar sau inele - avea reputaţia de om norocos. În
acea seară, însă, nimeni nu-l rugase să poarte ceva.
Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul din instinct, con-
ştientizând schimbarea stării de spirit, iar Simon Fraser se legănă
lângă el în direcţie opusă, ciocnindu-l.
— Pardon, murmură Fraser.
Noaptea trecută, Wolfe îi pusese pe toţi să recite poezie în limba
franceză, pe când se aflau în jurul mesei, la cină, şi căzuseră cu toţii
de acord că Fraser are accentul cel mai bun, el luptându-se cu
francezii în Olanda, cu câţiva ani în urmă. Dacă le-ar ieşi în cale vreo
santinelă, era treaba lui să poarte un eventual dialog.
Fără îndoială, presupuse Grey, Fraser gândea în franceză tot
timpul, încercând să-şi umple mintea cu vorbe din această limbă, să
nu care cumva, speriat, să strecoare vreun cuvânt în engleză.
— De rien, nu-i nimic, îi răspunse Grey, iar Fraser râse înfundat.
Fusese mohorât afară. Acum cerul era brăzdat cu resturile
disparate ale norilor de ploaie care se retrăgeau. Era bine. Suprafaţa
apei părea discontinuă, cu petice de lumină slabă, caroiată de stânci şi
de crengi rupte. Cu toate astea, o santinelă dibace putea lesne să
observe şirul de ambarcaţiuni.
Frigul îi amorţea faţa, dar palmele îi erau transpirate. Pipăi din nou
pumnalul de la brâu; era conştient că îl atinsese la fiecare câteva
minute, ca şi cum ar fi avut nevoie să verifice dacă mai este acolo,
dar nu se putea abţine. Îşi încordă privirea, căutând ceva, orice -
strălucirea unui foc, mişcarea unei roci care nu era de fapt rocă... nu
zărea nimic.
Cât e de departe? se întrebă el. Patru kilometri, cinci? Nu vedea
coasta încă, nu ştia cât mai aveau de mers până la Gareon.
Apa care curgea cu viteză şi mişcarea uşoară a vasului îl făcuseră
să aţipească în ciuda tensiunii şi scutură puternic din cap, căscând de-
i trosniră fălcile.
— Quel est c’est bateau? Ce vas e acela?
Strigătul care se auzise de pe ţărm părea calm, mai puţin strident
decât ţipătul unei păsări de noapte. Dar în secunda următoare, Simon
Fraser îi apucă mâna atât de tare, încât aproape că îi fărâmă oasele,
trase aer în piept şi urlă din rărunchi:
— Celui de la Reine! Este al reginei!
Grey îşi încleştă dinţii să nu lase să-i scape vreo înjurătură. Dacă
santinela cerea o parolă, era posibil să rămână schilodit pe viaţă, îşi
spuse. Însă imediat santinela strigă:
— Passezl Treci!
Şi maxilarul lui Fraser se relaxă. Simon sufla precum nişte foale, îl
înghionti iarăşi pe Grey şi îşi ceru din nou, şoptit, iertare.
— De futu-i rien, mormăi, frecându-şi mâna şi flexându-şi
degetele.
Se apropiau. Bărbaţii se foiau nervos, în aşteptare, mai abitir decât
Grey, verificându-şi armele, aranjându-şi uniformele, tuşind,
scuipând peste bord, pregătindu-se. Totuşi, mai era un sfert de ceas în
care puteau ceda nervos, până să înceapă să se legene spre mal - şi
tocmai se auzi o altă santinelă strigând din beznă.
Inima lui Grey se făcuse cât un purice şi aproape că se sufocă de la
junghiul de durere din vechile răni.
— Qui etes-vous? Que sont ces bateaux? întrebă în franceză o
voce suspicioasă. Cine sunteţi? Ce vase sunt astea?
De data asta, era pregătit şi îl prinse el de mână pe Fraser. Simon
se aplecă spre ţărm şi strigă răguşit:
— Des bateaux deprovisions! Tasiez-vous - les anglais sont pro-
ches! Vase cu provizii! Linişte - englezii sunt aproape!
Grey simţi o poftă nebună să râdă în hohote, dar nu o făcu. De
fapt, Sutherland era aproape, în aval, aşteptând în tăcere să folosească
tunurile, iar broaştele cu siguranţă ştiau. În orice caz, garda strigă, dar
mai încet, Passez! Treceţi! Şi coloana de ambarcaţiuni alunecă încet,
trecând de ultimul cot.
Fundul bărcii scrâşni peste nisip şi jumătate din oameni săriră
peste bord în acelaşi timp, trăgând-o mai departe pe mal. Wolfe,
nerăbdător, sări peste copastie şi aproape căzu, orice urmă de tristeţe
dispărându-i cu desăvârşire. Acostaseră pe o mică limbă de nisip, în
vecinătatea coastei, pe când celelalte bărci atingeau acum ţărmul, o
mulţime de siluete negre forfotind ca furnicile.
Douăzeci şi patru de scoţieni urmau să înceapă primii urcuşul şi să
descopere o cărare - şi, pe cât posibil s-o şi cureţe, coasta fiind
apărată nu numai de panta abruptă, dar şi de barajul din copacii
culcaţi cu vârful spre apă, cuiburi de buşteni ascuţiţi. Silueta mare a
lui Simon dispăru în întuneric, accentul său perfect franţuzesc
devenind pe dată unul şuierător, galic pe când le şoptea oamenilor să
ocupe poziţiile. Grey aproape că îi simţea lipsa.
Nu era sigur dacă Wolfe îi alesese pe scoţieni pentru abilitatea lor
de a se căţăra ori pentru că prefera să pună în pericol vieţile lor, nu pe
cele ale soldaţilor lui. Tardiv, gândi el. Ca majoritatea ofiţerilor
englezi, Wolfe îi privea pe scoţieni cu neîncredere şi dispreţ. Cel
puţin, la fel ca acei ofiţeri care nu luptaseră niciodată cu ei - ori
împotriva lor.
Din locul în care se afla, la piciorul stâncii, nu-i putea zări, dar îi
putea auzi; picioarele încâlcindu-se în ramurile de pe jos, ici şi colo
câte un hârâit, ori un ropot provocat de pietrişul în cădere, icnete de
efort. Ceea ce recunoştea sigur erau invocările galice ale lui
Dumnezeu, ale mamei Sale şi ale unui alai de sfinţi. Un bărbat de
lângă el scoase un şirag de mătănii de sub cămaşă, sărută crucea
aşezată între mărgele, apoi o aşeză la loc. Apucând un copăcel firav
care ieşise printre stânci, sări în sus, făcând kiltul să se îndepărteze de
trup, şi, înainte de a fi înghiţit de întuneric, mai apucă doar să vadă
lama cuţitului de la brâu legănându-se. Grey atinse iar mânerul
pumnalului, talismanul său protector.
A fost o aşteptare lungă într-un întuneric deplin. Într-o oarecare
măsură, îi invidia pe scoţieni, care nu aveau cum să se plictisească -
zgomotele acelea care păreau făcute cu unghiile în piatră, icnetele
înăbuşite atunci când piciorul aluneca pe o stâncă, un tovarăş apucat
de-o mână sau de braţ, gestul sugerând urcuşul aproape imposibil.
Brusc, se auziră de sus un huruit şi o trosnitură, iar cei de pe mal se
împrăştiară speriaţi chiar în clipa în care mai multe trunchiuri ascuţite
au început să alunece din bezna din faţă, dislocate din bariera de
copaci. Unul din ei se înfipse tremurând în nisip, nu mai departe de
un metru şi jumătate de Grey. Fără un cuvânt, oamenii de pe mal se
retraseră pe fâşia de nisip pe care acostaseră.
Zgomotele şi gâfâielile se diminuară, apoi încetară brusc. Wolfe,
care stătea pe un bolovan, se ridică şi privi în sus.
— Au reuşit, şopti, iar pumnii lui se strânseră trădând emoţia pe
care o împărtăşea şi Grey. Dumnezeule, au reuşit!
Oamenii de la baza coastei amuţiră; o santinelă era de pază în
vârful stâncii. Linişte, abia se auzeau zgomotele permanente generate
de copaci şi de apa fluviului. Apoi răsună o împuşcătură.
Doar una. Bărbaţii de jos se mişcară. Îşi aşezaseră mâinile pe
arme, pregătiţi. Nu se ştia însă pentru ce.
Se auziseră zgomote sus? Nu putea spune cu certitudine şi, din
pură nervozitate, se întoarse şi urină pe o stâncă. Tocmai se încheia la
pantaloni, când auzi deasupra lui vocea lui Simon Fraser.
— La naiba, ce Dumnezeu! spuse el. Veniţi, flăcăi! Noaptea nu-i
destul de lungă!
Următoarele câteva ore trecură ca prin ceaţă, dar au fost cele mai
intense încercări prin care Grey a trecut de când traversase ţinuturile
Scoţiei alături de regimentul fratelui său, ca să aducă tunuri pentru
generalul Cope. Nu, de fapt, era mult mai rău, îşi spuse, în timp ce
stătea în beznă, cu un picior prins între un copac şi o rocă, plutind la
peste nouă metri de hău sub el; frânghia îi ardea palmele, susţinând o
greutate de peste nouăzeci de kilograme.
Scoţienii surprinseseră garda, îi împuşcaseră în călcâi căpitanul -
care o luase la fugă - şi îi făcuseră pe toţi prizonieri. Asta a fost
partea cea mai uşoară. Următorul pas, pentru restul oamenilor rămaşi
pe mal, era să escaladeze stânca. Acum, că poteca - dacă exista aşa
ceva - fusese deschisă, nu numai restul trupelor trebuia să urce, dar şi
şaptesprezece tunuri, douăsprezece obuziere, trei mortiere şi toate
celelalte componente utile, cum ar fi obuze, praf de puşcă, scânduri şi
afeturi, necesare pentru o artilerie eficientă. Cel puţin, reflectă Grey,
până când terminau, cărarea verticală de pe stâncă va fi, probabil,
călcată în picioare şi va arăta ca o cărăruie făcută de o cireadă de
vaci.
Pe când cerul se lumina, Grey ridică, pentru un moment, privirea
din locul său de pe partea de sus a stâncii, unde se putea vedea
ultimul transport al artileriei, tras peste marginea peretelui de coastă.
Văzu bărcile coborând din nou pe râu, ca un stol de rândunele,
pregătindu-se să traverseze fluviul pentru a transporta cei o mie două
sute de soldaţi pe care Wolfe îi pusese să mărşăluiască pe malul opus,
către Levi. Acolo soldaţii urmau să se ascundă în păduri până când
scoţienii îşi vor fi făcut treaba.
Un cap se iţi peste marginea stâncii, înjurând. Corpul său, cu
pieptul la vedere, se împiedică şi căzu lat la picioarele lui Grey.
— Sergent Cutter! spuse Grey, rânjind în timp ce se apleca să-l
ajute pe acesta să se ridice. Vino alături de noi la petrecere, nu vrei?
— Dumnezeule mare! replică sergentul, scuturând nervos noroiul
de pe haină. Mai bine am învinge, e tot ce pot să spun.
Şi fără să mai aştepte răspuns, se întoarse şi privi spre baza stâncii.
Veniţi încoace, canalii nenorocite! Aţi mâncat ceva astăzi? Chiar nu
vreţi să luptaţi! Urcaţi, fie-v-ar ochii ai dracului!
Rezultatul clar al acestui efort monstruos a fost acela că, odată ce
zorile au început să-şi împrăştie strălucirea aurie peste Câmpiile lui
Abraham, santinelelor franceze de pe zidurile citadelei Quebecului
nu le-a venit să-şi creadă ochilor când i-au văzut aliniaţi şi gata de
luptă pe cei peste patru mii de soldaţi britanici.
 Prin lunetă, Grey zărea gărzile. Distanţa era prea mare ca să le
poată surprinde expresia de pe chip, dar atitudinea trăda agitaţie şi
consternare. Bărbatul zâmbi larg când văzu că un ofiţer francez se
apucase cu mâinile de cap, apoi începuse să-şi mişte braţele ca şi
când ar fi jumulit o găină, trimiţându-şi subordonaţii să alerge în
toate direcţiile.
Wolfe stătea pe o movilă mică şi adulmeca aerul dimineţii cu nasul
lui lung. Grey gândi că, pesemne, se considera nobil şi impunător
pozând astfel; dar pe el îl făcea să se gândească la un teckel care ia
urma unui viezure. Atitudinea lui trăda acelaşi neastâmpăr.
Wolfe nu era singurul. După înflăcărarea din timpul nopţii şi cu
toate că aveau mâinile jupuite, picioarele obosite, genunchii şi
gleznele sucite, nu mâncaseră şi nu dormiseră, soldaţii păreau
îmbătaţi de o exaltare veselă. Grey îşi spuse că erau cu toţii ameţiţi de
oboseală.
Sunetul tobelor veni vag spre el, adus de adierea vântului: francezii
băteau în grabă din sfert în sfert de ceas. În câteva minute văzu mai
mulţi călăreţi ieşind din fortăreaţă şi zâmbi amar. Ei urmau să adune
toţi soldaţii pe care Montcalm îi avea risipiţi prin împrejurimi. Simţi
cum i se strânge stomacul la gândul ăsta.
Nici urmă de îndoială. Era septembrie şi iarna se apropia. Oraşul şi
fortăreaţa nu se puteau aproviziona în anotimpul rece, în
eventualitatea unui asediu îndelungat, din cauza politicilor lui Wolfe.
Invadatorii incendiau şi distrugeau tot ce le-ar fi putut fi util ulterior
ca hrană şi adăpost. Francezii erau acolo, englezii au venit după ei -
pur şi simplu, ambele tabere vor face foamea, francezii însă pe o
perioadă mai mare decât englezii. Montcalm va lupta, nu avea de
ales.
Mulţi dintre bărbaţi aduseseră cu ei canistre cu apă, iar câţiva chiar
puţină mâncare. Li se permitea să se relaxeze suficient cât să
mănânce, să-şi odihnească muşchii - deşi niciunul nu-şi luase ochii
de la mulţimea de francezi din faţa fortăreţei. Folosind luneta în
continuare, Grey vedea crescând numărul oamenilor, erau, fără
discuţie, trupe antrenate. Montcalm îşi chemase armatele de rezervă
de la ţară - fermieri, pescari, cioplitori în lemn, după cum arătau, şi,
de asemenea, pe indieni. Grey le privea feţele pictate şi părul uns,
înnodat în creştetul capului, dar faptul că îl cunoscuse pe Manoke
făcea să le piară aspectul terifiant - şi oricum nu îi va înfrunta în
câmp deschis, cu tunurile. Indienii se vor furişa din pădure.
Lui Montcalm îi trebui surprinzător de puţin timp să-şi pregătească
trupele, aşa improvizate cum erau. Soarele era la jumătate pe cer
când liniile soldaţilor francezi începură să avanseze.
— Opriţi dracului focul, ticăloşilor! Trageţi înainte de ordin şi am
să vă folosesc ţestele în loc de proiectile pentru tunuri! auzi Grey
vocea inconfundabilă a sergentului Aloysius Cutter, aflat la ceva
distanţă în spatele lui, dar distingându-se clar. Urmară alte ordine
asemănătoare, mai puţin pitoreşti, printre liniile britanicilor şi, dacă
fiecare ofiţer de pe câmpul de luptă stătea cu un ochi lipit de francezi,
cu celălalt îl fixau pe generalul Wolfe, stând pe movila sa, înflăcărat
şi nerăbdător.
Grey îşi simţi sângele clocotind şi începu să-şi mişte când un
picior, când pe celălalt, încercând să-şi domolească un cârcel. Linia
franceză care înainta se opri, îngenunche şi lansă o salvă. O alta fu
trasă de pe linia celor în picioare, din spatele lor. Departe, prea
departe pentru a avea vreun efect. Un duduit puternic se auzi dinspre
trupele englezilor - ceva visceral şi înfometat.
Mâna lui Grey strânse pumnalul atât de tare, încât striurile
mânerului îi rămaseră imprimate pe degete. Cealaltă mână era
încleştată pe sabie. Nu avea autoritate aici, dar dorinţa lui de a-şi
înălţa sabia, de a fi privit de oamenii săi, de a-i stăpâni, de a le atrage
atenţia, erau copleşitoare. Îşi scutură umerii ca să se relaxeze şi privi
către Wolfe.
O altă salvă, destul de aproape de data aceasta. Câţiva soldaţi
britanici din linia întâi căzură, doborâţi de focul muschetelor.
— Aşteptaţi, aşteptaţi!
Ordinul zgudui rândurile întocmai ca focul tras de arme. Mirosul
de pucioasă aprinsă era greu, mult mai înţepător decât cel al prafului
de puşcă; artileria aştepta şi ea ordinul de foc.
Tunurile francezilor traseră şi proiectilele săriră ucigătoare pe tot
câmpul de luptă, dar păreau nişte biluţe inofensive, în ciuda
dezastrului produs. Câţi francezi sunt? se întrebă Grey. Poate de două
ori mai mulţi, dar nu conta. Nu mai conta...
Transpiraţia îi curgea pe faţă şi folosi mâneca să-şi şteargă ochii.
— Aşteptaţi!
Mai aproape, mai aproape! Mulţi indieni erau călare, îi vedea într-
un grup, în stânga.
Aceia pe care putea să-i vadă...
— Aşteptaţi!
Braţul lui Wolfe se ridică încet, cu sabia în mână, iar armata
inspiră adânc, la unison. Dragii lui grenadieri erau lângă el, ca un
bloc compact, înfăşuraţi în fum de sulf din tuburile de aprindere de la
brâu.
— Veniţi, poponarilor, mormăi omul de lângă Grey. Veniţi, veniţi!
Fumul se vălătucea pe câmp, nori albi şi joşi, dar uscaţi. Patruzeci
de paşi. Distanţă de tragere perfectă.
— Nu trageţi, nu trageţi, nu trageţi...
Cineva murmura un descântec, luptându-se cu panica.
Printre şirurile britanice, soarele lucea în săbiile ridicate pentru
luptă, ofiţerii repetau comanda lui Wolfe.
— Aşteptaţi... aşteptaţi...
Săbiile coborâră ca una.
— Foc!
Şi pământul se cutremură.
Un strigăt îi ţâşni din gât, parte din cauza zgomotului produs de
armată, parte din pricina celui de lângă el, care îl stârnea, legănându-
şi sabia cu toată setea, căutând carne proaspătă.
Salva fusese devastatoare. Pământul era presărat cu trupuri. A sărit
peste un francez căzut, care nu apucase să-şi scoată sabia decât pe
jumătate, îi înfipse lama în adâncitura dintre gât şi umăr, o eliberă
imediat şi plecă mai departe.
Artileria britanică trăgea cât de repede puteau servanţii reîncărca
tunurile. Fiecare bubuit îi făcea carnea să tremure. Scrâşni din dinţi,
agitând lateral vârful baionetei, cu ochii înlăcrimaţi de la fum. Se
pomeni singur.
Cu pieptul scos în afară, se roti, dezorientat. Era atât de mult fum
în jurul lui, încât, pentru un moment, nu-şi dădu seama unde se află.
Nici nu mai avea importanţă.
O umbră uriaşă se ivi huruind, iar el, din insinct, se feri şi căzu pe
spate, în timp ce picioarele calului, care apăruse brusc, loviră aerul.
Grey auzi ecoul urletului scos de indian, zborul toporului făcând
aerul să-i vâjâie la ureche. Tocmai îi ratase capul.
— Rahat! mormăi şi sări în picioare.
Grenadierii munceau din greu în apropiere. Auzea ordinele date de
ofiţeri, urmate de loviturile şi pocnetele asurzitoare ale exploziilor,
care înfloreau încet, dar sigur, semănând moarte printre soldaţi.
O grenadă lovi pământul la nici măcar un metru distanţă, iar Grey
simţi o durere acută în coapsă; un fragment de metal alunecă prin aer,
îi tăie pantalonii şi apoi carnea, făcând sângele să ţâşnească.
— Hristoase! spuse el, conştientizând în cele din urmă că se afla în
vecinătatea unei companii de grenadieri, iar ăsta nu era tocmai locul
ideal. Scutură din cap, îşi reveni şi se îndepărtă de ei.
Auzi un sunet familiar, care îl făcu să dea înapoi o secundă -
strigătele sălbatice ale scoţienilor, pline de furie, violente, dar în
acelaşi timp fericite. Scoţienii erau ocupaţi să mânuie paloşele - Grey
îi văzu pe doi dintre ei apărând din fum, cu gambele goale iţindu-se
din kilturi, alergând după un grup de francezi care fugeau mâncând
pământul şi simţi că nu-şi mai putea stăpâni hohotele de râs care
parcă-i spărgeau pieptul.
Nu-l văzu pe bărbat din cauza fumului. Piciorul i se agăţă de ceva
dur şi căzu cât era de lung. Omul ţipă şi Grey se precipită spre el.
— Scuze. Iisuse! Eşti Malcolm...
Era în genunchi şi se apleca până la pământ ca să evite fumul.
Stubbs icnea, strângându-şi haina cu disperare.
— Iisuse! Piciorul drept al lui Malcolm dispăruse de la genunchi în
jos, carnea era tocată şi osul alb crăpat, ciopârţit, plin de pete purpurii
de sânge. Restul piciorului - pe jos, mai încolo, încălţat încă şi cu
ciorapul zdrenţuit.
Grey întoarse capul şi vărsă.
Voma îi irită nasul, se înecă şi scuipă, se îndreptă spre Stubbs şi se
luptă să-i scoată centura, să-l elibereze.
 — Nu... bolborosi Stubbs, apucându-l pe Grey de mână, în timp ce
acesta îi lega coapsa cu centura. Faţa îi era mai albă decât osul care-i
ieşea prin carne. Nu. Mai bine... E mai bine dacă mor.
— Ai să mori pe dracu’! răspunse scurt Grey.
Mâinile îi tremurau şi îi alunecau, murdare de sânge. De trei ori
încercă să prindă cureaua în cataramă, reuşi într-un final, apoi strânse
foarte tare, gest care îl făcu pe Stubbs să urle.
— Gata, îi şopti la ureche o voce necunoscută. Să-l luăm...
— Rahat!
Privi în sus, tresărind, şi văzu un ofiţer britanic înalt, care tocmai
sărea, parând patul muschetei care se îndrepta spre creierii lui Grey.
Fără să gândească, îşi smulse pumnalul din teacă şi-l înfipse în
piciorul francezului. Omul ţipă de durere, iar ofiţerul îl împinse la o
parte, dându-i un şut în faţă, apoi îi zdrobi gâtul cu talpa cizmei.
— Te-ajut, spuse el calm, aplecându-se pentru a-l apuca pe
Malcolm de braţ, ca să-l poată ridica. Ia-l de partea cealaltă! Să-l
ducem în spate.
Împreună, îl luară pe Stubbs de-acolo, fiecare de câte un braţ,
ignorându-l total pe francezul care horcăia şi trăgea să moară.

Malcolm a mai trăit cât să ajungă în spatele liniilor, unde medicii

militari erau pregătiţi să intervină. Dar până când Grey şi celălalt
ofiţer să apuce să-l aşeze pe pat, pentru operaţie, Stubbs şi-a dat
duhul.
Grey se întoarse pe câmp şi-i văzu pe francezii demoralizaţi
împrăştiindu-se înspre fortăreaţă. Soldaţii britanici se revărsau
realmente peste câmp, tropotind, urlând de fericire, trecând de limita
tunurilor franceze.
Întreaga bătălie durase mai puţin de un sfert de ceas.
Se pomeni stând singur, pe pământ, absent, pierduse deja noţiunea
timpului. Cu toate astea, îşi spuse că nu era posibil să fi trecut prea
mult. Observă un ofiţer stând lângă el şi i se păru o figură familiară.
Cine era...Oh, da. Adjutantul lui Wolfe. Nu reţinuse numele
bărbatului.
Se ridică încet în picioare, ţeapăn ca o budincă veche de nouă zile.
Adjutantul stătea acolo privind în gol. Îşi întoarse privirea în direcţia
fortăreţei şi a francezilor care fugeau într-acolo, dar Grey putea jura
că mintea îi era aiurea. Colonelul privi peste umăr, către movila unde
Wolfe stătuse mai devreme, dar generalul nu se vedea nicăieri.
— Generalul Wolfe? întrebă.
— Generalul... bâigui adjutantul înghiţind un nod. A fost lovit.
Bineînţeles că a fost lovit, cretinule, gândi Grey nemilos.
Stând acolo ca o ţintă nenorocită, la ce se putea aştepta? Apoi,
văzând lacrimile care-i licăreau în ochii, înţelese.
— E mort? întrebă stupid, iar adjutantul - de ce naiba nu-l
întrebase niciodată cum îl cheamă - dădu aprobator din cap,
frecându-şi mâneca plină de funingine de faţa plină şi ea de
funingine.
— A fost lovit... mai întâi la încheietură. Apoi în piept. A căzut, s-
a târât, după care a căzut din nou. L-am întors eu cu faţa în sus... i-am
spus că am învins, francezii fugeau ca apucaţii.
— A înţeles?
Adjutantul dădu din nou din cap şi oftă din toţi rărunchii.
— A spus că... - bărbatul se opri, începu să tuşească, apoi
continuă, mai sigur pe el. A zis că tocmai pentru că ştie că am învins
moare împăcat.
— Aşa a zis? murmură Grey cu privirea goală. Văzuse oameni
murind, de multe ori, dar nu-şi închipuise ca James Wolfe să fie
capabil să scoată mai mult decât un grohăit, înainte să dea ortu’ popii.
Îşi imaginase că vorba lui de rămas-bun ar fi fost rahat! ori
Dumnezeule!, în funcţie de preferinţele religioase, de care Grey
oricum nu avea habar.
— Bine, spuse fără niciun sens şi porni către fortăreaţă.
Bărbaţii, înşiruiţi precum furnicile, se îndreptau către cetate şi,
chiar în mijlocul unei astfel de coloane, zări culorile lui Montcalm,
fluturând în bătaia vântului. Iar sub drapel, care se vedea mic de la
distanţa aia, un om călare, în uniformă de general, fără pălărie,
cocoşat, legănându-se în şa, cu ofiţerii buluc de-o parte şi de alta,
îngrijoraţi să nu cadă.
Britanicii se reorganizau, deşi era evident că nu va mai avea loc
vreo luptă. Nu astăzi. Grey îl observă pe ofiţerul înalt, care-i salvase
viaţa şi-l ajutase să-l care pe Malcolm Stubbs la loc sigur,
şchiopătând către trupele lui.
— Maiorul de colo, spuse el, înghiontindu-l pe adjutant şi făcându-
i semn cu bărbia spre ofiţer. Îi ştii numele?
Adjutantul clipi des, apoi îşi îndreptă umerii.
— Da, sigur. Este maiorul Siverly.
— O, da. El e, nu-i aşa?

Amiralul Holmes, al treilea la comandă după Wolfe, acceptă

predarea Quebecului trei zile mai târziu, Wolfe şi secundul său,
brigadierul general Monckton, pierind amândoi în luptă. Montcalm
era şi el mort. Se stinsese în dimineaţa care a urmat bătăliei. Francezii
nu puteau evita capitularea. Iarna era aproape, iar oamenii din
fortăreaţă şi din oraş ar fi murit înfometaţi, cu mult înaintea
asediatorilor.
Două săptămâni după bătălie, John Grey se întoarse la Gareon,
unde află că o epidemie de variolă măturase satul ca un vânt de
toamnă. Femeia cu care Malcolm Stubbs avusese un fiu era moartă.
Mama ei se oferise să-i vândă lui băiatul. Grey o rugă politicos să
aştepte.
Charlie Carruthers pierise şi el, variola fusese mai puternică...
Grey îi incineră trupul, lucru care li s-a părut suspect şi indienilor, şi
localnicilor. Explicaţia?! Nu şi-ar fi dorit ca mâna lui Carruthers să
fie furată... Apoi luă o canoe şi, pe o insulă părăsită de pe St.
Lawrence, împrăştie în vânt cenuşa prietenului său.
Se întoarse din expediţie şi găsi o scrisoare trimisă de Hal, din
partea chirurgului John Hunter. Verifică nivelul coniacului din carafă
şi, oftând, deschise plicul.

Dragul meu lord John,

Am auzit recent nişte discuţii legate de moartea nefericită a
domnului Nicholls, primăvara trecută, inclusiv comentarii care
indicau anumite bănuieli cum că tu ai fi fost vinovat de moartea
sa. În caz că ai dat crezare acestor suspiciuni, mă gândeam că ar
 trebui să ştii că nu este vina dumitale.

Grey se lăsă moale pe scaun, cu ochii lipiţi pe foaia de hârtie.

Este adevărat că glonţul tău l-a lovit pe domnul Nicholls, dar

accidentul acesta a contribuit prea puţin - dacă nu deloc - la
deces. Te-am văzut ţintind în aer - le-am repetat de atâtea ori
despre asta celor prezenţi în momentul respectiv, mulţi din ei, însă,
nu au părut să reţină detaliul. Cartuşul a plecat într-un unghi uşor
şi l-a nimerit pe domnul Nicholls de sus. În acel punct, nu mai
avea prea multă putere şi proiectilul, devenind neglijabil, abia a
penetrat pielea de lângă claviculă. Acolo a ricoşat în os, rănile
fiind minore. Adevăratul motiv al morţii sale a fost un anevrism
aortic, o slăbiciune în peretele uneia dintre arterele care pleacă
din inimă. Asemenea atacuri sunt deseori congenitale. Stresul
şocului electric şi emoţia duelului care a urmat au cauzat
anevrismul. Astfel de cazuri nu se pot trata şi, din păcate, sunt
invariabil fatale. Nu l-ar fi putut salva nimic.
La dispoziţia ta, John Hunter, chirurg.

Grey era conştient de modul cu totul extraordinar în care se

desfăşuraseră lucrurile. Eliberat - da, era un sentiment de profundă
uşurare - ca atunci când te trezeşti dintr-un coşmar. Mai exista un
sentiment de nedreptate, pe care i-l stârneau începuturile revoltei.
Pentru numele lui Dumnezeu, fusese cât pe ce să se însoare! Ar fi
putut să fie ucis sau mutilat dintr-o încurcătură... Dar nu asta îl
deranja cel mai tare. Era soldat, la urma urmei astfel de lucruri se
întâmplă.
Mâna îi tremura uşor când aşeză hârtia pe masă. După sentimentul
de eliberare, gratitudinea şi indignarea făceau loc altei senzaţii:
oroarea!
Mâ gândeam că ar putea să te liniştească... parcă şi vedea faţa lui
Hunter când îi spunea asta; cu simpatie, inteligent şi vesel. Era o
remarcă directă, dar plină de ironie conştientă.
Da, era încântat să ştie că nu el a cauzat moartea lui Edwin
Nicholls. Dar sensul acelei veşti... părul de pe braţe i se ridică uşor şi
tremură involuntar, imaginându-şi...
— Oh, Doamne! spuse.
Fusese o singură dată la Hunter acasă - la un cerc de poezie, ţinut
sub auspiciile doamnei Hunter, ale cărei saloane erau celebre.
Doctorul Hunter nu participa la aşa ceva, dar câteodată cobora din
colţul său pentru a saluta oaspeţii. Cu acea ocazie făcuse la fel şi
începuse o discuţie cu Grey şi cu alţi doi domni cu minţi savante, ba
chiar îi invitase sus să le arate cele mai interesante obiecte ale
colecţiei sale: cocoşul cu un transplant de dinte uman, care creştea în
creastă, copilul cu două capete, un fetus cu piciorul dezvoltat din
stomac.
Hunter nu făcuse nici-o referire la borcanele cu care erau tapetaţi
pereţii, borcane pline cu ochi, degete, bucăţi de ficat... Nici la cele
două sau trei schelete umane întregi, care atârnau din tavan, articulate
şi fixate cu un şurub prins în craniu. Grey nu se întrebase, la vremea
aceea, de unde - ori cum - achiziţionase Hunter toate astea.
Lui Nicholls îi lipsea un canin, iar dintele din faţă, de lângă spaţiul
rămas liber, era ciobit rău. Oare, dacă-l va mai vizita vreodată pe
Hunter, se va întâlni cu un craniu căruia îi lipsea un dinte?
Luă repede carafa cu coniac, o destupă şi bău direct din ea, până
când imaginea începu să se estompeze.
Măsuţa era plină cu hârtii. Printre ele, sub prespapierul cu safir, era
pachetul îngrijit pe care văduva Lambert, cu faţa roşie de atâta plâns,
i-l dăduse. Puse o mână pe el, simţind parcă atingerea dublă a lui
Charlie, pe care şi-o reamintea tandră pe obraz, dulce în inimă.
Nu mă vei dezamagi.
— Nu, spuse el încet. Nu, Charlie, nu te voi dezamăgi.

Cu ajutorul lui Manoke, pe post de traducător, Grey cumpără

copilul, după o negociere îndelungată, pe două guinee de aur, o
pătură viu colorată, cinci sute de grame de zahăr şi un butoiaş cu
rom. Chipul bunicii era inundat de lacrimi, dar nu erau lacrimi de
durere, îşi zise el, ci de sfârşeală şi dezamăgire. Cum fiica ei murise
în epidemia de variolă, viaţa avea să-i fie mai grea. Englezii, îi spuse
prin intermediul lui Manoke, erau bastarzi ieftini; francezii erau mult
mai generoşi. El rezistase imboldului de a-i mai da o guinee.
Era deja toamnă târzie, iar frunzele căzuseră toate. În vreme ce se
apropia de misiunea franceză, vedea ramurile desfrunzite ale
copacilor cum se profilau negre, ca fierul forjat, pe cerul de un
albastru pal. Misiunea era alcătuită din câteva clădiri joase, care
înconjurau mica biserică. Câţiva copii se jucau pe aleile dintre clădiri.
Unii dintre ei se opriră, privindu-l, dar cei mai mulţi îl ignorară -
soldaţii britanici nu mai reprezentau o noutate.
Părintele LeCarre luă cu grijă copilul înfăşurat în scutece, apoi se
întoarse şi privi chipul micuţului. Băieţelul era treaz. Bătea cu
mânuţele în gol, iar preotul îndreptă un deget spre el, în joacă.
— Înţeleg... spuse, văzând clar semnele amestecului de sânge, iar
Grey ştiu că preotul îşi imagina că este fiul lui.
Începu să-i explice, dar, de fapt, ce rost mai avea?
— Îl botezăm în rit catolic, bineînţeles, spuse părintele LeCarre,
privindu-l de sus.
Era un bărbat tânăr, mai degrabă dolofan, brunet şi proaspăt
bărbierit, cu o faţă blândă. Nu te deranjează?
— Nu.
Grey scoase o pungă.
— Poftim - pentru întreţinere. Voi trimite încă cinci lire sterline,
dacă mă vei informa anual despre starea lui. Iată - ai aici adresa la
care vei scrie.
Îi veni, brusc, o idee - nu că n-ar fi avut încredere în bunul părinte,
îşi spuse - doar că...
— Trimite-mi o buclă din părul lui, îl rugă Grey. În fiecare an.
Voia să plece, când preotul îl chemă înapoi, zâmbind.
— Domnule, care este numele pruncului?
— Ăă...
Încremeni.
Mama lui precis îl striga în vreun fel, dar Malcolm Stubbs nu se
gândise să-i spună cum îl cheamă. Cum să-l numească pe cel mic?
Malcolm, ca pe tatăl său care îl abandonase? Mai bine nu.
Charles, poate, în memoria lui Carruthers...
 — Numele lui este John, spuse brusc şi îşi drese glasul. John
Cinnamon.
— Mais oui, zise preotul, dând din cap. Bon voyage, monsieur - et
voyez avec le Bon Dieu. Bine. Drum bun - mergi cu bunul
Dumnezeu.
— Mulţumesc, răspunse politicos şi, fără să privească înapoi, se
îndepărtă, apoi coborî spre malul fluviului, unde Manoke îl aştepta
să-şi ia rămas-bun.
 LA ŞAPTE ANI DE CASĂ

Naomi Novik

Traducere din limba engleză:

Marian Truţă

Născută la New York, unde şi locuieşte, împreună cu soţul său -

editor de cărţi de suspans - şi cu cele şase calculatoare, Naomi Novik
a crescut cu basme poloneze, cu Baba Yaga şi Tolkien. După ce şi-a
luat diploma în informatică la Universitatea Columbia, a contribuit la
dezvoltarea jocului Neverwinter Nights: Shadows of Undrentide, apoi
s-a hotărât să-şi încerce mâna scriind romane. Ceea ce a fost o deci-
zie bună! Seria Temeraire - alcătuită din Dragonul Maiestăţii Sale
(Ed. Nemira, 2010), Tronul de jad (Ed. Nemira, 2011), Black Powder
War, Victory of Eagles şi Tongues of Serpents - descrie o versiune
contrafactuală a războaielor napoleoniene, războaie în care dragonii
sunt folosiţi ca arme vii. Succesul acestor romane a fost remarcabil,
iar cărţile autoarei au ajuns extrem de populare. Cel mai recent roman
din serie se va intitula Crucible of Gold.
În povestirea de faţă, autoarea ne duce într-o vizită pe o planetă
îndepărtată, plină de mistere biologice complicate şi ascunse. Poves-
tirea se constituie într-o expresivă, dar dificilă demonstraţie a faptului
că nu-i înţelept să te pui cu un inamic înainte să te asiguri că el nu
mai poate riposta.
 Prolog

Şapte zile le-am petrecut pe o plută, după ce am fugit din Melida.

Pentru restul universului, cel neaccelerat, au trecut şapte ani. Am
sperat să mi se piardă urma, să devin o notă prăfuită de subsol. În loc
de asta, s-a întâmplat să am parte de surle şi trâmbiţe, de medalii, dar
şi de acuze, de ovaţii şi de răutate deopotrivă. Am trecut, uluită, prin
toată zarva neruşinată, purtată de colo-colo de gânduri care se băteau
cap în cap, în vreme ce ultima mea şansă de a mă împotrivi
tumultului s-a risipit.
Acum, tot ce-mi doresc este să corectez inexactităţile grave despre
faptele petrecute, inexactităţi care s-au răspândit peste tot. Sigur, atât
cât îmi va permite memoria mea imperfectă. Îmi doresc să-i prezint
propria mea versiune unui public restrâns, dar rafinat, care preferă să
formeze opinii, în loc să se lase modelat de acestea.
Mă angajez să nu vă obosesc cu înşiruiri de date, de evenimente şi
de citate. Nici eu nu mi le amintesc prea bine. Dar trebuie să vă
avertizez că nici nu voi ceda impulsului îndoielnic şi jalnic de a
cosmetiza evenimentele din război sau de a-mi justifica păcatele mele
sau pe ale altora. Dacă aş face aşa ceva, ar fi o minciună, iar s-o
minţi, pe Melida, o vină mult mai mare decât crima.
Nu-mi voi mai vedea niciodată surorile pe care le-am iubit. O
vorbă de aici spune că, dacă cineva porneşte în lunga călătorie de la
miezul nopţii, face un salt înainte în timp, dar mie mi se pare că,
dimpotrivă, ceilalţi călătoresc în timp. Nu mai pot să le aud glasurile
când sunt trează. Sper ca spusele mele să le facă să tacă şi când va fi
noapte.

Ruth Patrona
Reivaldt, Ianuarie 32, 4765
 Prima ajustare

Am debarcat în portul Landfall în a cincea lună din anul 4753. Un

astfel de port există pe fiecare planetă pe care Confederaţia a pus
piciorul, dar încă nu şi-a înfipt steagul: aglomerat, murdar şi lipsit de
farmec. Aşezarea se afla pe continentul esperiganilor, pentru că
melidanii nu acceptau construcţia unui spaţioport pe propriul
teritoriu.
Superiorul meu, ambasadorul Kostas, era un bărbat cu ţinută şi cu
o mare autoritate, avea doi metri înălţime şi o constituţie solidă. Când
îţi strângea mâna îi simţeai forţa, era foarte inteligent şi nu avea
răbdare cu proştii. Încă de la prima noastră întâlnire a devenit evident
că eram foarte aproape de această categorie. De la bun început îi
displăcuse numirea mea în post. Îi cunoştea foarte bine pe esperigani,
se mişca la fel de bine în societatea lor precum se mişca într-a
noastră, iar pe vreo doi sau trei funcţionari de rang înalt de-ai lor i-ar
fi numit prieteni apropiaţi, dacă asemenea lucru nu ar fi dovedit o
crasă lipsă de profesionalism. Îşi cunoştea foarte bine îndatoririle şi,
dintr-un punct de vedere abstract, recunoştea valoarea potenţială a
melidanilor, dar aceştia îi stârneau indignarea şi ar fi fost bucuros să
constate că aveam aceeaşi concepţie. Eu eram gata să trag linie peste
numele lor şi să-i consider o cauză pierdută.
Primele momente din discuţia noastră au fost suficiente ca să-i
spulbere această speranţă. Vreau să confirm că nu a lăsat în niciun
chip ca dezamăgirea să-i îngreuneze îndeplinirea îndatoririlor şi că a
încercat cu îndârjire să se opună intenţiei mele - considerată de el
sinucigaşă - de a porni neîntârziat spre continentul melidanilor.
În cele din urmă a ales să nu se mai împotrivească. Îmi pare rău
dacă, după cum se pare, a regretat mai apoi. Am profitat din plin de
importanţa sosirii mele acolo. De când mă îmbarcasem, trecuseră
cinci ani pe Terce, lumea mea de baştină, iar sacrificarea a cinci ani
din viaţă pentru un drum în necunoscut îmi dădea un ascendent
moral. Observasem adesea acelaşi lucru la nou-veniţii pe Terce:
rareori le erau refuzate primele dorinţe, chiar şi cele mai prosteşti, aşa
cum se întâmpla în cele mai multe cazuri. Eram destul de sigură că
propriile mele pretenţii erau cât se poate de raţionale.
— Îţi vom găsi un ghid, mi-a spus, cedând într-un final şi, astfel,
întregul mecanism al Confederaţiei a fost pus să-mi satisfacă
dorinţele.
Ceea ce mi-a dat un sentiment îmbătător.
Badea a sosit la ambasadă aproape două ore mai târziu. Purta în
jurul umerilor o mantie netedă, cenuşie, care îi ajungea până la
pământ, iar pe cap avea un şal. Diferenţele erau minore: o brumă de
pistrui pe obraji şi pe nas, o tentă verzuie a buzelor şi a unghiilor.
Avea aripile pliate şi ascunse sub mantie şi din pricina asta semăna
cu un excursionist care poartă un rucsac în spate. Mirosea un pic
precum aluatul pentru turte de pe Terce, un miros distinct, dar deloc
neplăcut. Ar fi putut să treacă printr-un spaţioport fără să stârnească
interesul.
Au adus-o în talmeş-balmeşul noului meu birou în care de-abia
aveam loc să-mi înşir lucrurile. Purtam un costum negru şi larg, cel
mai bun pe care îl aveam, croit de mână pentru că pe Terce nu se pot
cumpăra pantaloni de damă de-a gata. Din fericire, aveam în picioare
o pereche de pantofi confortabili fiindcă, acolo, pantofii eleganţi sunt
improprii mersului. Îmi amintesc detaliile astea pentru că am purtat
aceleaşi haine, fără posibilitatea de a mă schimba, timp de o
săptămână.
— Eşti gata să mergem? m-a întrebat ea, imediat ce mi-a fost
prezentată.
În mod clar, nu eram gata, dar întrebarea ei nu venea dintr-o
neînţelegere: pur şi simplu nu voia să mă ia cu ea. I se păruse stupidă
dorinţa mea de a porni spre continentul melidanilor şi se temea că
siguranţa mea îi va da bătaie de cap. Nu avea de unde să ştie dacă
ambasadorul ar fi fost supărat, în cazul în care eu nu m-aş mai fi
întors, dar oricum, date fiind îndatoririle sale, e clar că ar fi reacţionat
neplăcut în cazul dispariţiei mele. Atunci când melidanilor li se cere
o favoare pe care nu vor s-o facă, ei acceptă adesea, dar într-un mod
evident stingheritor. Un alt melidan ar fi recunoscut că acest accept
forţat este de fapt un refuz şi ar fi renunţat la cererea sa. Badea nu se
aştepta la o asemenea subtilitate din partea mea, se aştepta ca eu să
spun că nu pot pleca imediat. Ar fi interpretat asta ca pe o renunţare
din partea mea şi, prin urmare, ar fi plecat fără să se mai întoarcă.
Oricum, fusesem informată suficient, ca să recunosc obiceiul.
— Este incomod pentru mine, dar sunt pregătită să plecăm
imediat.
S-a întors îndată şi a ieşit din birou, cu mine pe urmele ei. E de la
sine înţeles că o favoare acceptată, în ciuda constrângerilor impuse,
devine obligatorie pentru cel care şi-a asumat-o. Dar, într-un astfel de
caz, condiţiile impuse de ofertant trebuie suportate, chiar dacă sunt
nefireşti.
Nu am riscat deloc s-o opresc, nici măcar pentru a spune cuiva că
plec. Am trecut pe lângă secretariatul ambasadei şi pe lângă paznicii
care abia ne-au învrednicit cu o privire fugară. Kostas nu avea să afle
că plecasem până când absenţa mea nu avea să fie remarcată şi până
când înregistrările de securitate nu vor fi analizate.

A doua ajustare

Nu eram tocmai nefericită în vreme ce traversam oraşul alături de

Badea. Micul disconfort pe care îl resimţeam era nimic, pe lângă
imensa satisfacţie pe care o aveam pentru că trecusem de prima
încercare: depăşisem toate piedicile ridicate de Kostas şi de Badea şi
urma ca, în curând, să mă aflu în mijlocul unui popor pe care deja îmi
imaginam că-l cunosc. Deşi eram o străină printre ei, toată viaţa mi-o
petrecusem în acelaşi mod, străină printre străini, fără să-mi fie
teamă.
Badea se deplasa repede, cu paşi mari, mai mari decât eram eu
obişnuită să merg. Eram mai înaltă decât ea, dar trebuia să mă
străduiesc serios ca să ţin pasul. Esperiganii o priveau, în vreme ce
trecea printre ei, apoi se uitau la mine şi simţeam apăsarea ostilă a
privirilor lor.
— Am putea lua un taxi, i-am sugerat. Plătesc eu.
— Nu, a spus ea cu o expresie de dezgust la adresa taxiurilor, aşa
că am continuat să mergem pe jos.
După Melida, în timpul călătoriei pe marea cea neagră, fusese
publicată teza mea de doctorat despre mişcarea canaanită. Se făcuse
în ciuda voinţei mele, dar în virtutea unei clauze care permitea acest
lucru. Nu m-am atins niciodată de drepturile de autor care continuă să
crească şi să se acumuleze. Nu-mi place să împovărez cu aceşti bani
niciuna din cauzele pe care le admir suficient de mult încât să le
sprijin, aşa că toate fondurile vor ajunge la familia mea, după ce eu
nu voi mai fi. Nepoţii mei se vor bucura de bani, nu vor mai avea
greutăţi financiare şi ăsta era cel mai bun lucru la care se puteau
aştepta din partea mea.
O mulţime de lucruri din carte sunt greşite şi, mai mult, ideile
principale sunt greşite. În special comentariile şi analizele intercalate
de mine printre puţinele lucruri clare şi limpezi pe care am fost în
stare să le adun în cei şase ani de muncă plină de entuziasm pentru
susţinerea licenţei. Atâta doar este adevărat: mişcarea canaanită este
un curent desprins din filosofia conservaţionistă. Acolo unde
tradiţionaliştii mişcării căutau să îngrădească accesul omenirii în
lumile moarte şi crearea de enclave închise pe alte lumi, canaaniţii,
desprinşi din trunchiul principal al filosofiei conservaţioniste, doreau,
în schimb, să se modifice pe ei înşişi şi în acelaşi timp să modifice şi
lumile respective, astfel încât aceste două lucruri să se întâlnească
într-un punct comun, undeva, la jumătatea drumului. Oameni modi-
ficaţi, în lumi modificate.
Filosofia avea avantajul că era pragmatică, dacă ţinem cont că
ingineria genetică şi modificarea corpului omenesc erau mai ieftine
decât terraformarea. Dar cum suntem o specie violentă şi sclifosită,
nimic nu invită mai mult la pogrom decât vecinul care este diferit de
noi şi prea aproape. Prin urmare, melidanii rămăseseră, până în zilele
noastre, ultima societate canaanită care supravieţuise.
Au venit pe Melida acum opt sute de ani şi s-au stabilit pe cel mai
mare continent dintre cele două pe care le avea planeta. Două sute de
ani mai târziu au sosit esperiganii, fugind din calea molimei de pe
New Victoire. Aceştia s-au stabilit pe continetul celălalt. În primii
cinci sute de ani, contactele dintre cele două societăţi au fost
sporadice. Noi, cei din Confederaţie, suntem obişnuiţi să operăm cu
noţiuni de planete şi sisteme solare şi ne imaginăm că doar o călătorie
spaţială este lungă. Totuşi, un continent ostil e suficient de mare
pentru a da de furcă unui grup mic de oameni. Amândouă societăţile
s-au dezvoltat, fiecare în legea lui. La vremea când am sosit eu acolo,
jumătate de planetă se vedea din spaţiu strălucind în noapte, în vreme
ce jumătatea cealaltă părea neatinsă.
În lucrarea mea de doctorat am descris conflictul care a urmat ca
fiind unul natural, ceea ce este corect, dacă acceptăm că măcelul şi
jaful sunt naturale la specia noastră. Esperiganii au epuizat resursele
de pe continentul lor. La o distanţă care putea fi acoperită de un zbor
scurt, se aflau întinderile neatinse ale celuilalt continent şi care nu
avea nici-o zecime din populaţia lor. Melidanii recurgeau la controlul
naşterilor, foloseau doar strictul necesar şi nu construiau nimic ce nu
putea fi înghiţit în mai puţin de un an de sălbăticie, în cazul în care
abandonau aşezarea. Mulţi filosofi şi politicieni esperigani îşi
trâmbiţau admiraţia lor pentru societatea melidană, dar acest lucru era
mai degrabă un fel de aperitiv spiritual plăcut, ca atunci când cineva
admiră un sfânt sau un martir fără a-şi dori să fie unul dintre ei.
Invazia a demarat într-un mod neoficial, cu aventurieri şi
întreprinzători, cu disperare, cu sărăcie, cu violenţă. Au început să
debarce pe ţărmurile teritoriului melidan, să studieze, să culeagă
mostre, să-şi implanteze propriile rădăcini. Curând, au întemeiat un
sat. Apoi altul. Melidanii le-au spus să plece, ceea ce a funcţionat la
fel ca întotdeauna, după cum ştim din analele colonialismului.
Melidanii i-au atacat. Cei mai mulţi colonişti au fost ucişi, iar cei care
au supravieţuit au reuşit să traverseze oceanul. Ajunşi pe continentul
lor, au relatat în termeni dramatici istorii despre crimele şi cruzimile
la care au fost martori.
În raportul preliminar trimis ministrului de stat, mi-am exprimat
convingerea că detaliile acelea erau mult exagerate şi că majoritatea
atacurilor fuseseră provocate. Desigur, mă înşelam. Dar la acea
vreme nu ştiam.
Badea m-a dus în cartierul de jos din Landfall, denumit astfel
pentru că înfrunta, pe malul oceanului, curenţii descendenţi de la
spaţioport. Pete irizate de petrol şi deşeuri mate smălţuiau valurile.
Casele arătau jalnic şi erau înghesuite unele în altele, despărţite din
loc în loc de magazine de băuturi şi de baruri. Câteva docuri se
întindeau în ocean, suficient de mult ca să depăşească zona poluată
de la ţărm. La capătul unui doc plutea o barcă micuţă, mai mică decât
o luntre pescărească: o cocă din coaja întunecată a unui copac, un
catarg subţire pe care flutura sub vânt o pânză gri-verzuie.
Ne-am îndreptat spre barcă, iar cei care ne priveau - erau câţiva
bărbaţi care trândăveau pe doc, pescuind sau meşterind năvoadele -
şi-au dat seama că intenţionam să merg cu ea.
Esperiganii învăţaseră deja lecţia pe care ne plăcea s-o predăm de
câte ori aveam ocazia: Confederaţia este un inamic redutabil, dar şi
un prieten bun, iar atâta vreme cât nimeni nu este obligat să ni se
alăture cu forţa, nimeni nu ni se opune făţiş. Le construisem deja
spaţioportul, o poartă deschisă spre alte lumi colonizate, iar ei voiau
mai mult. Aveam încredere că mă va proteja şi nu luam în seamă
faptul că, pe cât de multe ar fi vrut de la mâna noastră întinsă, tot atât
de mult ar fi dorit ca darurile noastre să nu ajungă la inamicii lor.
Patru bărbaţi se ridicară în picioare şi se aşezară de-a curmezişul.
— Coniţă, nu vrei să mergi cu aia, spuse unul dintre ei mimând
respectul.
Badea rămăsese tăcută. S-a dat un pic deoparte, să vadă ce aveam
de gând să le răspund.
— Sunt într-o misiune din partea guvernului meu, am răspuns, iar
vorbele mele au avut efectul unei năframe roşii fluturate în faţa unui
taur.
Am înaintat spre ei. Nu era o tentativă de blufare: pe Terce, chiar
dacă aş fi fost dezgolită indecent, bărbaţii s-ar da imediat la o parte
din calea mea ca să evite orice posibilitate de a mă insulta printr-o
atingere fizică. Fusese un act pe cât de automat, pe atât de invizibil:
exact ce fuseserăm învăţaţi să aşteptăm de la noi înşine. Dar lucrul
acesta s-a dovedit a fi infinit mai uşor în teorie decât în practică. Nu
m-am gândit că se vor da la o parte. Ştiam că o vor face.
Această certitudine poate că se propagase până la ei, bărbaţii s-au
mişcat un pic, destul cât să-mi satisfacă subconştientul şi să-mi dea
impresia că se pliază pe aşteptările mele. De aceea am fost atât de
surprinsă şi copleşită de oroare atunci când unul dintre ei m-a apucat
de mână, încercând să mă oprească.
Am ţipat din toate puterile şi l-am pocnit. Nu-i mai ţin minte
chipul, dar încă văd limpede imaginea celui din spatele lui, expresia
lui de consternare la fel de puternică precum a mea. Cei patru au
tresărit la auzul strigătului şi m-au tras în mijlocul lor, vociferând şi
bulucindu-se în jurul meu.
Am reacţionat şi mai violent. Mă consideram, plină de încredere,
un cetăţean al tuturor lumilor şi nu doar al uneia, bine pregătită
pentru orice situaţie şi neafectată de atitudinea patriarhală a celor din
lumea în care avusesem norocul să mă nasc. Dar în acele momente i-
aş fi omorât pe toţi cu mare plăcere. Dorinţă greu de îndeplinit. Eram
mai înaltă decât ei, iar forţa gravitaţională de pe Terce era ceva mai
mare decât cea de pe Melida, aşa că eram mai puternică decât se
aşteptaseră. Doar că ei erau muncitori şi marinari, bine clădiţi şi duri
ca piatra. Avantajul masei musculare masculine era evident în cazul
unei lupte corp la corp.
Au încercat să mă imobilizeze, ceea ce m-a panicat şi mai tare. În
astfel de momente mintea ţi se răsuceşte în interior. Îmi reamintesc
cu claritate doar că transpiram abundent şi că ţesătura bluzei mi se
freca neplăcut de gât în vreme ce mă luptam.
Mai târziu, Badea mi-a spus că, iniţial, intenţionase să mă lase în
mâinile lor. Astfel, ar fi putut să plece, cu satisfacţia că pescarii
esperigani fuseseră cei care provocaseră un incident cu Confederaţia,
şi nu ea. Cu siguranţă că nu simpatia ei pentru mine a determinat-o să
acţioneze. Suferinţa mea extremă le era străină, atât ei, cât şi
pescarilor. Dar, în vreme ce ei mă credeau nebună, ea crezuse că-i
acceptasem condiţiile neobişnuite, pentru că vreau cu adevărat să
merg cu ea, chiar dacă nu înţelegea de ce şi nu vedea niciun rost în
asta.
Nu pot să vă spun cu precizie cum s-au desfăşurat momentele
ulterioare. Îmi amintesc vălul verde al aripilor ei deasupra capului şi
cum lumina soarelui trecea prin ele ca printr-o pânză de în. Îmi
amintesc sângele care îmi împroşca faţa după ce ea a retezat mâinile
celor care mă atingeau. Folosise o lamă pe care, mai apoi, am văzut-o
utilizată în diverse scopuri, cum ar fi culesul fructelor de pe plantele
cu coaja sau cu frunzele otrăvitoare. Avea forma unei seceri legate de
o coardă groasă şi elastică, pe care un mânuitor dibaci o putea face
rigidă sau o putea strânge.
M-am ridicat în picioare, gâfâind, iar ea a revenit pe pământ.
Bărbaţii căzuseră în genunchi, urlând de durere. Alţi oameni se
îndreptau spre noi, alergând. Badea a împins cu piciorul mâinile
retezate în apă şi mi-a spus calmă:
— Trebuie să plecăm.
Între timp, barca se apropiase de noi, chemată de un semnal al ei
care îmi scăpase. Am sărit în barcă după ea. Luntrea s-a avântat
înainte ca o pasăre, lăsând în urmă mulţimea agitată şi sângele.
Nu am discutat nimic în timpul ciudatei călătorii. Vela nu era
destinată să capteze vântul, aşa cum crezusem. S-a deschis larg şi s-a
întins deasupra capetelor noastre ca o tendă, apoi s-a orientat spre
soare. O mulţime de filamente, prinse de coca ambarcaţiunii, se
agitau atât la suprafaţa apei, cât şi sub apă. Badea se întinsese pe
fundul bărcii, sub puntea joasă. M-am alăturat ei, în spaţiul îngust.
Nu era inconfortabil sau rigid şi avea moliciunea aparte şi instabilă a
unei saltele cu apă.
Traversarea oceanului a durat doar o zi. Nu ştiu ce anume genera
viteza cu care ne deplasam. Barca nu avea un pescaj mare şi nu
stârnea stropi de apă. O dată i-am cerut lui Badea apă de băut. Şi-a
pus mâna pe fundul bărcii şi a apăsat. În locul respectiv s-a strâns o
mică băltoacă, cu apă care avea gust de castravete de seră.
Aşa am ajuns la Melida.

A treia ajustare

Cu o vagă stânjeneală, Badea m-a lăsat baltă, printre ai ei, în

centrul satului. Prin saltul pe care l-a făcut în coroana copacilor din
jur, acolo unde eu nu o puteam urma, îmi sugera limpede că, în ceea
ce o priveşte, relaţia ei cu mine luase sfârşit, aşadar, orice aş fi făcut
mai departe nu mai puteam conta pe sprijinul ei.
Îmi era deja foame şi aproape că mi se făcuse rău de oboseală.
Aceia care nu au zburat între lumi diferite îşi imaginează aceste
călătorii ca fiind încântătoare. Pentru funcţionarii mărunţi, însă, ele
nu sunt deloc mai plăcute decât cele făcute cu orice alt mijloc de
transport, ci doar mai lungi. Îmi petrecusem ultima săptămână
prizonieră în cabina mea îngustă, cu un pat pliant, care, odată ridicat,
abia de-mi permitea să fac patru paşi înainte şi înapoi sau să-mi aşez
o măsuţă pentru scris. Toaleta, cât un dulap de mare, era comună şi se
afla la capătul unui coridor. Nu mă oprisem să mă odihnesc în
Landfall, portul nefiind destinaţia mea. Cumva, ajunsesem la capătul
drumului, iar ultimele rezerve de adrenalină mi se epuizaseră.
Mai fuseseră şi alţii, înaintea mea, prin satele melidane şi le
descriseseră pentru publicul interesat - majoritatea esperigani,
antropologi, studenţi la biologie sau o categorie de turişti aventurieri
şi proşti în egală măsură. Descrierile nativilor sunt, în general,
poetice, oscilând între relatări despre viţele sau ramurile arborilor din
care sunt făcute adăposturile lor suspendate, particularizate în funcţie
de latitudinea satului şi nelipsitele planuri de construcţie a colibelor,
aşezate ca spiţele unei roţi faţă de piaţa din centrul satului.
Dacă aş fi fost mai puţin obosită, poate că şi eu, de asemenea, aş fi
privit lucrurile astea cu un aer mai analitic şi acum mi-aş fi delectat
cititorii cu un raport similar. Pentru mine, satul oferea doar confuzia
stârnită de un loc cu totul străin şi nu am văzut ceva care să-mi pară
făcut de mâna omului. Noţiunea de sat conferea acelei aşezări o falsă
atmosferă de tihnă provincială. Melidanii, cel puţin cei cu aripi, se
mişcau liberi între o puzderie de mici aşezări şi toată agitaţia amintea
de activitatea febrilă a unui oraş. Rămăsesem singură, iar străinii
aceia treceau în siguranţă pe deasupra mea, încrederea din mişcările
lor spunându-mi: „Nu-mi pasă deloc de tine sau de ce-ţi rezervă
soarta, persoana ta nu mă preocupă deloc. Cum te-ai putea aştepta să
fie altminteri?”. În cele din urmă, m-am întins la marginea acelei
pieţe şi am adormit.
În dimineaţa următoare, am cunoscut-o pe Kitia. M-a trezit
împungându-mă cu un băţ, ca să vadă ce fac... Fusese desemnată
pentru această sarcină dintr-un grup de colegi de şcoală, printr-o
interacţiune complicată între sorţii şi personalităţile lor. Aceştia
chicotiră, de la câţiva paşi distanţă, în momentul în care am deschis
ochii şi m-am ridicat.
— De ce dormi în piaţă? m-a întrebat Kitia, însoţită de chicotelile
colegilor.
— Unde ar trebui să dorm? am întrebat-o la rândul meu.
— Într-o casă! mi-a răspuns.
Când le-am explicat, nu fără o oarecare măiestrie, că nu am nici-o
casă acolo, mi-au sugerat necruţători că, în cazul ăsta, ar trebui să mă
întorc în locul în care aveam o casă. Am făcut o impresie puternică
atunci când, privind analitic spre cerul de deasupra, i-am întrebat la
ce latitudine suntem şi când mi-am aţintit degetul către un punct de
pe cer, spunându-le:
— Casa mea este la o distanţă de cinci ani într-acolo.
De la dispreţ au trecut la o stare de confuzie şi, în cele din urmă, la
încântare. Veneam din stele! Nimeni dintre prietenii lor nu cunoscuse
pe cineva de atât de departe. O fată din grup, care avusese până
atunci un ascendent şi un motiv de mândrie că vizitase continentul
esperiganilor - având o păpuşă esperigană drept mărturie - a fost
detronată instantaneu din poziţia ei. Kitia m-a apucat posesivă de
mână şi m-a informat că, în condiţiile în care casa mea era prea
departe, mă va conduce la alta.
Copiii tuturor societăţilor umane reprezintă o resursă excelentă
pentru diplomaţi sau antropologi, câtă vreme contactul cu ei se poate
face fără a ofensa pe nimeni. Aceştia degustă din plin experienţa
puţin familiară de a răspunde la întrebările adevărate, mai ales la cele
vădit prosteşti, care le oferă un aer de superioritate faţă de adultul
care îi întreabă. În plus, sunt uşor de impresionat cu lucrurile
neobişnuite. Kitia era o comoară. M-a condus, în fruntea unei
procesiuni nerăbdătoare, către o locuinţă goală de pe o uliţă
accesibilă. Fusese abandonată de curând şi deja era revendicată:
pereţii şi podeaua mişunau de insecte mici, cu carapace lucioase, de
un albastru întunecat şi care clefăiau harnice, scoţând un zumzet
continuu.
Abia m-am abţinut să fac un pas înapoi. Fără să ezite, Kitia a păşit
peste viermuiala de pe podea, strivind gângăniile sub tălpi, şi s-a
îndreptat spre un mic cep, aflat pe peretele depărtat. L-a rotit şi din el
a curs un lichid vâscos şi limpede, care avea darul de a goni insectele.
— Uite, aşa, mi-a spus ea, arătându-mi cum să-mi fac palmele
căuş sub cep şi cum să împrăştii lichidul peste pereţi şi pe podea.
Gângăniile s-au retras, iar suprafeţele maronii ale pereţilor au început
să astupe golurile şi să capete o culoare verde pal.
Kitia m-a şi hrănit, în cursul săptămânii următoare, corijându-mi
manierele şi gramatica şi, în cele din urmă, mi-a adus şi o pelerină şi
o pereche de jambiere, făcute de ea la şcoală, după cum mi-a spus cu
mândrie. I-am mulţumit sincer pentru gest şi am întrebat-o unde aş fi
putut să-mi spăl celelalte haine. M-a privit încurcată, dar când s-a
uitat mai atent la hainele mele şi le-a pipăit, mi-a spus:
— Sunt moarte! Crezusem că sunt doar urâte.
Darul ei nu era confecţionat dintr-o ţesătură, ci dintr-o împletitură
groasă şi rezistentă din filamente cu un aspect pufos, precum aripile
de molie. Imediat ce am pus-o pe mine mi-a strâns lacomă pielea.
Am crezut iniţial că sunt alergică pentru că am simţit o mâncărime.
Dar era de la bacteriile care trăiau în ţesătură şi care se hrăneau cu
transpiraţia mea şi cu celulele moarte produse de piele. Mi-a luat
câteva zile să-mi stăpânesc instinctele şi să mă obişnuiesc să am
încredere că ţesătura vie era capabilă să se descurce şi cu alte lucruri
eliminate voluntar de trupul meu. (înainte de asta mersesem în pădure
pentru necesităţile fiziologice, pentru că n-am reuşit să descopăr ceva
care să semene a toaletă şi fiindcă am văzut cât de nedumeriţi s-au
uitat la mine când am încercasem să abordez acest subiect, pe care l-
am abandonat pe urmă, de teamă să nu încalc vreun tabu.)
Haina vie era lucrată manual de un copil de nici treisprezece ani.
Nu a fost în stare să-mi explice inteligibil cum o realizase. Imaginaţi-
vă că trebuie să-i explicaţi cum se face o căutare de referinţe
bibliografice unei persoane care nu numai că nu a văzut vreodată o
bibliotecă, dar nici măcar nu înţelege ce este electricitatea şi care,
deşi ştie, probabil, că există texte scrise, nu a citit niciodată ceva. M-a
dus o dată în casa ei, după orele de şcoală, şi mi-a arătat bancul de
lucru, o copaie mare din lemn, plină cu un muşchi cenuşiu şi cu un şir
dublu de mici recipiente care conţineau diferite lichide şi prafuri de
culori diverse. Singurele ei unelte erau un set de seringi, câteva
pipete, câteva lopăţele şi perii.
M-am întors acasă şi, în raportul pe care nu aveam nici-o şansă să-l
trimit cuiva mai devreme de o lună, am scris: Aceşti oameni sunt
nepreţuiţi. Trebuie să îi avem.

A patra ajustare

În primele săptămâni nu am venit în contact cu niciun adult. Îi

vedeam ocazional trecând prin preajmă. Casele din jur erau ocupate,
dar vecinii mei nu mi-au vorbit niciodată, nici măcar nu mi-au
aruncat o privire. Niciunul nu a obiectat la faptul că mă stabilisem
acolo, dar nu era o acceptare tacită a prezenţei mele ci, mai degrabă,
refuzul de a lua act de existenţa mea. Am vorbit doar cu Kitia şi cu
ceilalţi copii şi am căutat să dau dovadă de răbdare. Speram ca şansa
de a mă face remarcată prin ceva folositor să apară, cumva, de la
sine.
În cele din urmă, lipsa mea de preocupări a dus la dărâmarea
zidurilor. Într-o dimineaţă, devreme, o agitaţie s-a stârnit în preajmă.
Kitia tocmai îmi prezenta planurile aripilor ei, întrucât ajunsese la
vârsta la care putea începe să le proiecteze. Urma ca în anul următor
să crească un parazit, iar în prezent exersa cu o versiune miniaturală
de aripi, care crescuseră pe bancul ei de lucru şi care se mişcau
involuntar. În vremea aceasta eu căutam să-mi înăbuş repulsia.
Auzind zgomotul, Kitia şi-a ridicat privirea. Şi-a aruncat modelul
de aripi pe fereastră şi un stol de păsări s-a năpustit asupra lui, apoi s-
a îndreptat spre uşă. Am urmat-o în piaţă: copii se adunaseră pe
laturi, privind tăcuţi. Pe pământ zăceau cinci femei, toate pline de
sânge, iar una era deja moartă. Două dintre ele păreau să fie rănite
mortal. Toate erau înaripate.
Câţiva oameni se agitau deja pe lângă femeile rănite, oblojind
rănile cu bucăţi dintr-o substanţă buretoasă, de culoare alb-maronie.
Mi-ar fi plăcut să le fiu de ajutor, mai puţin dintr-un instinct natural,
cât dintr-o judecată rece: orice criză poate doborî barierele sociale.
Îmi pare rău să spun că nu mi-am impus o nobilă autocenzură, dar
aveam convingerea că sumarele mele cunoştinţe de medicină nu
aveau nici-o aplicabilitate în situaţia respectivă. M-am retras ca să nu
încurc locul şi pentru că nu puteam să folosesc acea întâmplare în
avantajul meu. M-am ciocnit de Badea, care stătea pe margine,
privind.
Era singură, niciun adult în preajmă, iar pe mâini avea sânge.
— Eşti rănită? am întrebat-o.
Mi-a răspuns scurt:
— Nu.
Am îndrăznit să-mi exprim preocuparea pentru soarta femeilor şi
am întrebat-o dacă fuseseră rănite în luptă.
— Am auzit zvonuri cum că esperiganii s-au infiltrat în teritoriul
vostru, i-am spus.
Era prima ocazie care mi se oferise să mă agăţ de ceva, atâta
vreme cât copiii doar dădeau din umeri atunci când îi întrebam dacă
fuseseră lupte.
A dat la rându-i din umeri, de fapt dintr-un singur umăr, iar aripa
s-a ridicat şi s-a lăsat în jos.
— Şi-au pus capcanele în pădure, pentru noi. Chiar şi în locuri în
care nu aveau cum să ajungă.
Esperiganii aveau câteva tipuri de mine terestre, printre care şi un
model inteligent de mină mobilă, care putea fi programată în varii
moduri: pentru ţinte determinate de o amprentă genetică sau pentru o
ţintă definită de forma trupului - umanoid şi înaripat, spre exemplu.
Sau putea fi lăsată liberă să-şi caute singură ţinta şi să provoace cât
mai multe pagube. Astfel de mine aveau încărcătura pe o parte, în
vreme ce partea cealaltă conţinea circuitele electronice.
— Schijele au venit dintr-o singură direcţie? am întrebat-o pe
Badea, arătându-i cu mâna cum se răspândesc.
M-a privit atentă şi a încuviinţat din cap.
I-am explicat cum funcţionează o astfel de mină şi cum este
construită.
— Asemenea mine pot fi detectate de anumite dispozitive, i-am zis
intenţionând să dezvolt subiectul, dar n-am apucat să termin
înşiruirea materialelor necesare, că ea a plecat fără să spună niciun
cuvânt.
 Nu eram dezamăgită de reacţia ei. Intuisem corect că dorea să
pună imediat în practică ceea ce îi explicasem. Răbdarea mi-a fost
răsplătită două zile mai târziu. Dimineaţa a venit la mine acasă şi mi-
a spus:
— Am descoperit o astfel de mină. Ne poţi arăta cum se de-
zamorsează?
— Nu sunt sigură, i-am răspus cu sinceritate. Cea mai sigură
soluţie este să fie declanşată deliberat, de la distanţă.
— Plasticul folosit la construcţia ei otrăveşte pământul.
— Poţi să mă duci la locul respectiv? am rugat-o.
S-a gândit serios la cererea mea. Mi-am dat seama că fie avea în
vedere pericolul pe care-l implica acţiunea, fie era ceva tabu.
— Da, a acceptat ea în cele din urmă.
M-a condus la ea acasă, undeva în vecinătatea centrului satului.
Sus pe acoperiş se găseau nişte trepte pe care am urcat mai departe, la
casa vecină. Şi tot aşa până când am ajuns la o nacelă mare, ţesută
dintr-un soi de viţă, care atârna de un cârlig. Ne-am urcat în ea şi
Badea a desprins nacela de copac.
Mişcarea nu era lină. Senzaţia cea mai asemănătoare prin care aş
putea descrie felul în care ne deplasam era aceea dată de un leagăn
pentru copii, cu suişuri şi coborâşuri rapide şi însoţită de un miros
puternic de ananas putrezit, care provenea de la frunzele strivite ale
arborilor prin care ne mişcăm. Cam după cinci minute mi s-a făcut
teribil de rău. Spre alinarea mândriei mele, dacă nu şi a stomacului,
lui Badea i s-a făcut la fel de rău, exprimat eficient peste bord înainte
de sosire...
Două femei ne aşteptau acolo, amândouă înaripate: Renata şi
Paudi.
— A dispărut cam la trei sute de metri spre Ighlan, ne-a spus
Renata - către un al sat melidan, după cum mi s-a explicat.
— Dacă ajunge suficient de aproape să ia urmele unei zone
populate, nu se va declanşa până când nu va ajunge în interiorul
aşezării, printre cât mai mulţi oameni, le-am spus. Şi, dacă este un
model mai scump, poate avea şi un mod de camuflare.
M-au dus cu grijă prin bolta vegetală până am atins solul şi s-au
aşezat înaintea şi înapoia mea, în vreme ce mergeam. Îşi ţineau
aripile deschise suficient de larg ca să atingă lianele care atârnau în
ambele părţi. Din vreme în vreme făceau câte un salt în înalt, pentru
recunoaştere. De câteva ori m-au îndrumat prin atingeri prietenoase
în altă direcţie, cu toate că ochii mei neantrenaţi nu făceau nici-o
diferenţiere în ceea ce priveşte direcţiile în care ne deplasam. Un şir
îngust de furnici mari - cititorul mă va ierta că le numesc aşa, dar
creaturile aproape că nu se deosebeau de eficientele noastre furnici -
mergeau alături de noi pe solul pădurii. Nu am înţeles semnificaţia
acelor gâze până când n-am ajuns în vecinătatea minei, s-o văd
acoperită cu furnici care nu îi împiedicau mişcarea, ci doar îi dădeau
roată, cuprinse de un imens interes.
— Le-am ajustat ca să adulmece plasticul, mi-a spus Badea. Le
putem face să mănânce mina, dar ne temem că în felul ăsta ar putea
s-o declanşeze.
În vreme ce scriu toate acestea, cuvântul ajustare îmi zgârie din
nou cugetul şi-mi oferă senzaţia vagă şi neplăcută a unui termen care,
nepermiţând o traducere corectă, a fost înlocuit necorespunzător.
Oricum, nu pot să îmbunătăţesc calitatea muncii traducătorilor
oficiali ai Confederaţiei. Pentru a cuprinde pe de-a-ntregul adevăratul
sens al termenului ar fi necesare trei capitole seci şi uscate, care s-ar
aranja mai bine într-o carte pe tema ingineriei biologice şi pe care
sunt prea puţin calificată să le scriu. Trag nădejde că am reuşit să
redau cu succes sensul comun al acţiunii. Propriii noştri savanţi ar
putea reproduce această acţiune de sculptură genetică în câteva din
laboratoarele bine dotate ale Confederaţiei - în condiţiile în care ar
avea la dispoziţie câţiva ani şi fonduri generoase. Melidanii o
făcuseră în doar două zile.
Nu am căzut, în acele momente, în admiraţie pentru ceea ce
reuşiseră. Mina ignora indiscretele furnici şi-şi vedea de drum într-un
ritm susţinut, rotindu-şi ocazional capul dotat cu un ochi sticlos, fără
expresie, pe deasupra picioroangelor de păianjen. Aveam la
dispoziţie o jumătate de zi ca să deviem mina de la drumul ei spre
satul Ighlan.
Renata a continuat să urmărească mina, în vreme ce eu am schiţat
în praf, pentru Badea şi Paudi, structura ei internă. Un proiectant de
mine cât de cât isteţ ar fi făcut dispozitivul să se autodeclanşeze la
orice interferenţă exterioară, exceptând codul de dezamorsare.
Aşadar, variantele pe care le aveam la îndemână nu erau deloc
satisfăcătoare.
— Cea mai bună şansă ar fi transmiţătorul, le-am spus. Dacă este
incapabil să mai recepţioneze codul de dezamorsare, ar putea exista
ceva ca o piedică de siguranţă, care ar dezactiva mina pentru a
împiedica o avarie ulterioară.
Paudi purta pe spate o geantă, care, desfăcută, s-a dovedit a fi un
model mai elegant şi mai compact al bancului de lucru al Kitiei. S-a
aşezat cu picioarele încrucişate pe sol şi cu bancul în poală. A lucrat
în acea poziţie cam două ore, întinzându-se, din când în când, să
culeagă de pe jos o mână de furnici pe care le arunca în matricea
verde a bancului. Cele mai multe se răsuceau şi mureau, cele care
supravieţuiau erau strânse cu grijă într-un recipient. Şi tot aşa.
În acest timp fie am stat lângă ea, fie mă dezmorţeam alături de
Badea, care se plimba în jurul nostru grijulie. Azvârlea cu lama în
formă de seceră, o recupera şi o arunca din nou. O dată a doborât un
maimuţoi, o făptură mică, asemănătoare cu un lemur. Spun lemur
pentru că e cel mai apropiat lucru cu care îl pot compara, altminteri,
nu avea deloc farmecul acelei făpturi terestre. Fiinţa doborâtă îmi
stârnea un sentiment de dezgust şi asta înainte ca Badea să-mi arate
ventuzele care îi ţineau loc de gură, pline de dinţi ca nişte cârlige, cu
ajutorul cărora se lipea de victimele sale.
Badea devenise mai vorbăreaţă, a început să mă descoasă despre
planeta mea natală. I-am povestit despre Terce, despre izolarea
femeilor de acolo, lucru care i s-a părut extrem de amuzant.
Melidanii menţineau un raport de cinci femei la un bărbat, pentru a
păstra un bazin genetic sănătos, minimizând în acelaşi timp consumul
de resurse.
— Bărbaţii nu pot folosi aripile, aşa că este mai greu pentru ei să
călătorească, a adăugat ea, împrăştiind cu o propoziţie misterul care îi
nedumerise pe vizitatorii din trecut: relativa raritate a bărbaţilor
melidani.
 Avea doi copii despre care a vorbit cu mândrie şi care locuiau
împreună cu tatăl lor şi cu fraţii vitregi într-un sat aflat la o jumătate
de zi depărtare şi se gândea să mai facă unul. Se pregătise ca pădurar,
dar şi acesta este un alt termen nepotrivit tradus şi care, la vremea
aceea, începuse să aibă, sub presiunea raidurilor esperiganilor, o
dimensiune militară.
— Eu sunt gata, ne-a anunţat Paudi.
Am pornit s-o ajungem din urmă pe Renata şi să găsim un cuib de
furnici cât mai apropiat de mină. Arăta ca un muşuroi din bumbac,
înalt de câţiva centimetri. Paudi a introdus în cuib furnicile
modificate şi, după câteva momente de confuzie, acestea au pătruns
înăuntru. Fluxul de furnici care ieşeau din cuib s-a diminuat. În
câteva clipe, un şir de furnici s-a desprins din fluxul principal de
lucrătoare şi a pornit în direcţia minei. Acestea s-au alăturat celor
care mişunau pe corpul minei, dar nu s-au limitat doar la o cerceta, ci
au început imediat să încerce să se strecoare sub carcasa
dispozitivului. Ne-am retras la o distanţă sigură. Mina a continuat să
se deplaseze, fără să-şi slăbească ritmul, încă zece minute. Apoi, pe
măsură ce tot mai multe furnici au continuat să-i pătrundă în carcasă,
a început să dea semne de ezitare. Un picior a rămas nehotărât în aer.
A mai făcut câţiva paşi împleticiţi după care, brusc, toate picioarele i
s-au retras, iar mina a rămas pe sol ca o protuberanţă rotundă şi
netedă.

A cincea ajustare

Îmi arătaseră cum să folosesc sistemele lor de comunicaţie şi îmi

creaseră o interfaţă pentru micul meu calculator de mână, astfel încât
să-mi pot trimite rapoartele. Kostas începuse să se înfurie, desigur,
fiind obligat să apere modul în care plecasem de pe continentul
esperigan, dar fără a cunoaşte circumstanţele în care se petrecuse
plecarea mea. Am trimis raportul cu o oră înainte să mă contacteze şi,
după ce am discutat, a aflat suficient de multe detalii pentru a fi
oarecum de acord măcar cu concluziile mele, dacă nu şi cu metodele
folosite.
 Fireşte, eram încântată. Eliberată, în sfârşit, de academie şi de
grădinile păzite de ziduri de pe Terce, înarmată cu o falsă încredere
în cercetările mele şi în pregătirea mea, realizasem, până atunci, tot
ceea ce cuprindea proiectul. Mă spălasem uşor de sângele
esperiganilor. Deşi răspundeam supusă mustrărilor lui Kostas, în
sinea mea simţeam doar nerăbdarea de a continua. Nici el nu a
zăbovit prea mult pe tema asta: eram pe val şi avea noutăţi
importante.
Cu două zile înainte, esperiganii trimiseseră o mică armată sub
titulatura, ceva mai plăcută auzului, de „forţă expediţionară
defensivă”. Scopul misiunii era de a stabili o aşezare permanentă pe
ţărmurile Melidei şi să înceapă un proces standard de terraformare,
undeva la nouă sute de mile distanţă de locul în care mă aflam.
Formele de viaţă autohtone urmau să fie imediat eradicate pe o rază
de o sută de mile: mai întâi, prin defrişări masive şi prin reţele
electrificate, apoi, prin iradierea solului şi a aerului şi, în cele din
urmă, prin însămânţarea de plante terestre şi prin răspândirea
microoganismelor terestre. Aşa cum o mie de lumi fuseseră
modificate. Deşi esperiganii îşi supuseseră pe deplin continentul lor
cu mai bine de cinci secole în urmă, nu uitaseră calea prin care se
puteau realiza aceste lucruri.
M-a întrebat, plin de îndoială, dacă mă gândisem să ofer un ajutor
imediat rezistenţei. Anihilarea câtorva mine risipite prin junglă i se
părea o sarcină prea mică. Confruntarea cu o forţă militară organizată
şi numeroasă avea un alt ordin de mărime.
— Cred că putem face ceva, i-am răspuns, păstrând o pojghiţă de
prudenţă.
Imediat ce am închis comunicarea, am luat lista cu echipamentul şi
m-am dus la Badea.
Era ocupată cu organizarea strângerii minelor dezactivate, pe care
furnicile le lăsaseră împrăştiate prin păduri. Un soi de „pasăre a
paradisului” fusese ajustată să se hrănească din furnicile modificate şi
să care minele lucioase în cuiburile din copaci, acolo unde un
observator le putea lesne vedea de jos. În acest fel, ea, împreună cu
alţi colectori, găsise până atunci aproape o mie de mine. Acestea
alcătuiau acum o piramidă care părea formată din căpăţânile unor
mici creaturi ciclopice.
Esperiganii au avut nevoie de o săptămână să traverseze oceanul,
săptămână pe care mi-am petrecut-o printre melidani, încercând să
pun la punct un răspuns la invazie. Colaborarea mea cu melidanii a
fost o încântare. Munca, plăcută şi uşoară, se desfăşura în
laboratoarele lor largi, pline de plante, acoperite doar de velele care
transformau lumina soarelui în energie, iar acolo veneau cei mai buni
dintre ei, de la mari distanţe, pentru a lua parte la efortul nostru.
Sateliţii-spion ai Confederaţiei fuseseră instalaţi pe orbite în jurul
planetei cam la un an după primul contact: ştiam, probabil, mai multe
despre forţa lor efectivă decât despre conducătorii melidani. Eram
foarte solicitată şi consultată nu numai pentru informaţiile pe care le
aveam, dar şi pentru părerea mea.
În efervescenţa muncii noastre, nu am ascuns nimic. Nu era un
gest deliberat, dar nici inocent. Ajunsesem să încurajez un război şi
dacă, în calculul politic care venise odată cu această soluţie, vieţile
soldaţilor erau singurele variabile, încă mai exista un echilibru pe
care mă aşteptam să-l păstrez. Nu era de datoria mea să le ofer
melidanilor o victorie facilă, după cum nu era nici datoria lui Kostas
să ofere acelaşi lucru esperiganilor.
Un război scurt şi victorios, deschiderea unor noi frontiere
ispititoare pentru spiritele neliniştite ar fi stârnit imediat un
naţionalism inoportun, cel mai rău obstacol pentru Confederaţie şi
care ar fi făcut ca tentaţiile cu care i-am fi ispitit şi pe unii, şi pe alţii
să adere la societatea galactică, să pară mai puţin convingătoare. Pe
de altă parte, un război civil cu şanse egale de ambele părţi s-a
dovedit adesea de mare folos. Cu cât mai îndelungat şi mai dureros,
cu atât mai bine. Fusesem trimisă la melidani în speranţa că,
oferindu-le consiliere şi un ajutor material discret, fără a lua o poziţie
oficială, aceştia puteau fi un oponent potrivit pentru esperigani pentru
a ajunge în situaţia unui război civil îndelungat.
Au fost unele critici din partea funcţionarilor care m-au selectat
pentru misiune, dar trebuie spus, în apărarea lor, că, de fapt, scopul
meu nu era acela de a le oferi ajutor militar. Nimeni, nici chiar eu, nu
şi-ar fi imaginat că aş fi putut să-mi dovedesc utilitatea într-un astfel
de rol. Fusesem menită să fiu doar un prim cercetaş. Sarcina mea era
să culeg suficiente informaţii culturale pentru a deschide o poartă
pentru un grup de experţi militari de pe Voca Libre şi care ar fi
trebuit să ajungă pe Melida abia peste doi ani. Ambiţia şi ocazia ivite
m-au încurajat, şi nu o mână oficială.

Cred că experţii au ajuns undeva în timpul celei de-a treia ofensive

esperigane. Nu pot să indic cu precizie data - încetasem să mai ţin
socoteala zilelor şi nici nu i-am întâlnit vreodată. Sper că mă vor ierta
pentru că le-am furat războiul. Am plătit pentru lăcomia mea.

Esperiganii foloseau, la majoritatea echipamentelor lor, un tip de

oţel carbonic din care se construiau tot felul de componente: buloane,
piuliţe hexagonale şi şuruburi cu cap, în cruce, precum şi în ţesăturile
utilizate la armuri. Acel material era ţinta eforturilor noastre. Era un
câmp nou pentru melidani, care foloseau metalele precum carnea:
sporadic şi cu un acut simţ al justeţii în a evita să o facă. Metalele
erau fie utilizate în cantităţi minime ca elemente de marcaj, fie
apăreau doar ca produse reziduale ale unor complicate procese
biologice la care recurgeau uneori.
Oricum, au dezvoltat o serie de tulpini de bacterii care aveau darul
de a elimina reziduurile, iar viteza cu care au reuşit să manipuleze
acele organisme a fost impresionantă. Un număr de furnici - acestea
erau, după cum am aflat, un vector purtător convenabil şi de rutină -
au fost ajustate să aibă un deficit de fier în organism şi să poarte în
pântece colonii de bacterii, transformându-le astfel în motoare ale
distrugerii teribil de eficiente.
Asmuţite de probă asupra câtorva mine, acestea au devorat
carapacele metalice, lăsând în urmă doar un praf de carbon, strâns cu
grijă mai apoi şi folosit ca fertilizator, precum şi încărcăturile
explozive cuibărite printre circuitele de cupru şi de siliciu.
Esperiganii au debarcat, au decupat imediat în junglă o zonă în
formă de semilună şi au curăţat-o de orice vegetaţie care ar fi putut
servi ca platformă pentru contraatacuri. Au ridicat un gard electrificat
în jurul perimetrului, înzestrat cu mitraliere şi patrulat. Toate aceste
lucruri le-am observat împreună cu Badea, de pe o mică terasă
cocoţată într-un copac înecat de viţă. Purtam pelerine verzi-cenuşii,
iar chipurile ne erau mânjite cu seva stoarsă din frunze.
Nu aveam nici-o justificare temeinică pentru faptul că mă băgasem
într-un astfel de rol, ci doar o scuză firavă atunci când, după ce ne-am
furişat acolo, i-am atras atenţia asupra celei mai importante secţiuni a
taberei. Nu pot să precizez de ce mi-am dorit să particip la o
asemenea expediţie periculoasă. Nu sunt de fel o fire curajoasă.
Câţiva dintre nemiloşii mei biografi m-au acuzat că sunt însetată de
sânge şi au indicat acest aspect ca fiind o continuare a dezastrului
primei mele plecări. Nu pot respinge cu dovezi acuzaţiile. Doar atrag
atenţia că am ales acea parte a expediţiei în care speram că nu vom
avea parte de violenţe.
Dar este adevărat că mă învăţasem deja să dau în clocot la orbirea
mitocănească şi violentă a esperiganilor, care doreau să năruie toate
acele minuni din jurul meu doar ca să propage o copie fadă a
Pământului şi să sugă până la epuizare cadavrul propriei lumi. Îmi
erau inamici şi prin acţiuni şi prin temperament şi mi-am permis
comoditatea de a-i urî. În acel moment, ura mea făcea ca lucrurile să
fie mai uşoare.
Vântul bătea dinspre est şi câţiva melidani au atacat tabăra pe
latura răsăriteană. Minele furnizaseră o cantitate suficient de mare de
exploziv, cu care să se străpungă gardul esperiganilor. Explozia a
zgâlţâit chiar şi copacii pe care se afla platforma noastră. Vântul a
purtat spre noi fumul şi praful, ascunzând terenul din faţa noastră şi
topind siluetele soldaţilor din tabără în forme vagi, fantomatice.
Lupta se ducea corp la corp, iar pocnetele armelor se auzeau rar prin
haosul creat de fum.
Badea ţinea în mână o coardă subţire, care avea atârnat de un capăt
o păstaie mare şi grea. Dintr-un bidon a turnat pe păstaie o măsură de
apă, după care a aruncat-o peste gard, în spatele corturilor de
depozitare. Păstaia s-a izbit de sol şi a plesnit imediat, ca un fruct
copt, şi din ea a ţâşnit un ghem de rădăcini care s-au întins pe
pământ, ancorând coarda pe care Badea o legase la capătul celălalt de
o creangă solidă.
Ne-am lăsat să alunecăm pe coardă, cu mâinile goale. Nu am avut
parte de acea frecare la care m-aş fi aşteptat. Mâinile îmi erau la fel
de reci când am ajuns la sol. Ne-am ascuns în spaţiul îngust dintre
corturi. Trăiam acel sentiment ciudat de dilatare a timpului pe care,
uneori, îl creează momentele de criză.
Mulţi soldaţi prudenţi se aflau la intrările corturilor, cel mai
probabil la corturile care adăposteau fie muniţia, fie personalul
important. Disciplina lor nu avusese de suferit, chiar dacă majoritatea
forţelor erau angajate în luptă cu melidanii, pe latura opusă a taberei.
Dar noi nu aveam nevoie să pătrundem în corturi. Santinelele erau
mai degrabă nişte marcaje folositoare pentru a stabili care corturi sunt
mai importante. I-am arătat un grup de patru corturi, păzite pe ambele
laturi de câte doi soldaţi, aproape de capătul cel mai depărtat al
taberei.
Ieşisem de sub adăpostul fumului şi Badea se uita în stânga şi în
dreapta, în vreme ce intram pe o alee sau alta. Pământul avea tenta
aceea gălbuie a solului melidan - esperiganii încă nu-l iradiaseră -,
dar era sfărâmicios şi uscat, cu delicatul muşchi nativ strivit şi
destrămat de bocanci şi de echipamentele esperiganilor. Vântul ne
ridica mici fuioare de praf în jurul gleznelor.
— Pământul ăsta va avea nevoie de ani pentru a-şi reveni complet,
mi-a şoptit cu amărăciune şi a îngenuncheat lângă un cort gol, nu
departe de ţinta noastră.
Mi-a dat un mic obiect din ceramică, asemănător cu podoabele de
păr pe care le purtau, uneori, femeile de pe Terce, care nu se
tunseseră niciodată: un pieptene cu trei dinţi mari şi ascuţiţi. Am
găurit cu putere solul, săpând adânc pentru a afâna locul rănit, în
vreme ce Badea turna în urma mea un amestec de apă şi de extracte
organice, peste care împrăştia seminţe.
Poate părea o operaţiune prea complicată pentru a fi desfăşurată
într-o tabără inamică, în mijlocul unei lupte, dar exersasem suficient
această manevră şi, chiar dacă am fi fost zărite de cineva, ar fi fost
greu să se ghicească o ameninţare din partea celor două mogâldeţe
gri-verzui, care scurmau în ţărână.
 De două ori, dincolo de capătul aleii, au trecut câţiva soldaţi
cărând nişte răniţi. Nu ne-au observat.
Seminţele pe care Badea le plantase, deşi mici, pocneau nu-
maidecât şi începeau să scoată rădăcini fine ca pânza de păianjen.
Semănau cu nişte larve care se zvârcolesc. Liniştită, Badea le atingea
în părţi cu mâinile, ajutându-le să crească. În cele din urmă mi-a făcut
semn să mă opresc şi a scos furnicile modificate: erau multe, însoţite
de o duzină de regine dolofane, de mărimea unei viespi. Odată
deşertate pe pământul pregătit, au început imediat să-şi croiască drum
pe sub sol, nerăbdătoare să-şi distrugă ţintele şi să se înmulţească.
Badea le-a privit o vreme, ghemuită, chiar şi după ce aproape toate
dispăruseră sub suprafaţa solului. Satisfăcută, s-a îndreptat spunându-
mi:
— Acum...
Tânărul soldat aş spune că mai degrabă căuta un loc unde să se
uşureze decât să cerceteze zona. A apărut de după colţ, desfăcându-şi
centura. Nu a strigat când ne-a văzut, surprins fiind, dar a apucat-o pe
Badea de umăr. Era proaspăt bărbierit, iar pe plăcuţa de la rever avea
trecut un nume: RIDANG. I-am înfipt mica unealtă într-unui dintre
ochi. Eram mai înaltă decât el, aşa că lovitura a venit de sus în jos. A
căzut în genunchi, ţinându-se de faţă.
Nu a murit imediat. Puţini se sting într-o clipă, totuşi ne place să
ne alinăm cu amăgirea că o rană sau alta trebuie să reteze instantaneu
conştienţa, viaţa şi durerea. În cazul acela, soldatul a mai fost
conştient câteva momente care mi s-au părut interminabile: cu
celălalt ochi m-a fixat, în vreme ce mânile i se încleştau pe mica
unealtă. Când simţurile i-au dispărut şi după ce a căzut pe spate, a
mai avut un spasm în membre şi dâre de sânge i-au ţâşnit pe nas şi pe
gură înainte ca trupul să-i încremenească, neînsufleţit şi fără viaţă.
L-am urmărit cum moare cu o stranie parodie de seninătate, cu
toate sentimentele amputate. Apoi m-am dat de-o parte şi am vărsat.
În spatele meu, Badea i-a despicat pântecele şi l-a întors cu faţa în
jos, astfel încât sângele să i se scurgă în ţărână.
— Măcar atât să facă bine pământului, mi-a spus ea. Haide!
M-a atins uşor pe umăr şi am tresărit sub atingerea ei, ca la auzul
unei explozii.
Badea şi ai ei nu erau indiferenţi în faţa morţii sau obişnuiţi să
ucidă. Dar trebuia plătit un preţ pentru a supravieţui într-o lume în
care ostilităţile nu numai că nu se ostoiseră, ci chiar înfloriseră.
Speranţa de viaţă la melidani era cam cu zece ani mai mică decât la
cetăţenii Confederaţiei, cu toate acestea erau mai sănătoşi şi mai bine
adaptaţi genetic şi fizic. În filosofia lor, viaţa unui om nu era inerent
superioară oricărei alte forme de existenţă. Accidentele şi prădătorii
secereau destule vieţi, iar traiul printre cruzimile zilnice ale naturii
amorţea sentimentele. Badea nu se bucura de acea distanţare
liniştitoare care ne permite nouă să ne credem la adăpost de orice pe
toată durata vieţii şi de aceea nu avea nici-o durere atunci când se
confrunta cu lucruri contrarii. M-am uitat la victima mea şi mi-am
văzut propriul chip. La fel şi Badea, numai că ea fusese toată viaţa
pregătită pentru aşa ceva şi de aceea umerii nu i-au fost îngreunaţi de
vreo povară.

Au trecut cinci zile până când echipamentul esperiganilor a început

să intre în starea de dezagregare. În ziua următoare s-au oprit din
lucru şi, tulburaţi, s-au retras în tabără. Nu m-am dus cu detaşamentul
melidan care i-a exterminat până la ultimul.
Contrar multor acuzaţii, nu l-am minţit pe Kostas în raportul meu
şi nu m-am prefăcut surprinsă. I-am mărturisit limpede că mă
aşteptasem la rezultat şi am spus sincer că nu doream să fac afirmaţii
fără acoperire. Nu am încercat să-mi înşel superiorii şi nici să ascund
informaţii. La început, nu eram destul de melidană ca să-mi doresc să
procedez astfel, iar mai târziu am fost prea melidană ca să simt
altceva decât repulsie pentru o asemenea atitudine.
Am discutat împreună următorii paşi din acest dans de tigri. I-am
descris cât de bine am putut tehnologia melidanilor şi, după
consultări cu diferiţi experţi ai Confederaţiei, am căzut de acord ca el,
în timpul întâlnirii săptămânale de prânz, să-i pomenească discret
ministrului Apărării esperigan despre o anumită tehnologie a
Confederaţiei: textilele ceramice, care puteau fi comandate, la costuri
mari, şi aduse cam peste doi ani de pe Bel Rios. Sau, urma să-i
sugereze, dacă esperiganii acceptau să cesioneze unele teritorii
Confederaţiei, un concern privat ar putea să finanţeze construcţia
unei fabrici locale, care să producă, în decurs de şase luni şi mult mai
ieftin, astfel de materiale.
Esperiganii au muşcat momeala şi au văzut în această aparentă
fisură a neutralităţii doar lăcomie personală: crezându-l pe Kostas un
investitor privat în acest concern, au făcut cu ochiul venalităţii lui.
Plini de nerăbdare, s-au băgat singuri cu gâtul în laţul exploatării de
către Confederaţie. Între timp au continuat cu ocazionale incursiuni
pe continentul melidan, sondând coastele, dar distrugerea pe care au
făcut-o le-a înşelat aşteptările. Oricare aşezare melidană era prin
apropiere le livra imediat la locul debarcării un cadou format din
furnici harnice, aşa că toate încercările următoare nu au avut deloc un
succes mai mare decât prima tentativă.
În aceste luni de destinderi scurte şi nedorite, am călătorit pe întreg
continentul. Jurnalele mele de călătorie sunt disponibile, fiind
proprietatea guvernului, dar sunt în mod ruşinos scrise cam
împrăştiat, fapt pentru care le cer scuze colegilor mei. Aş fi fost mai
grijulie cu munca mea, dacă aş fi ştiut că urma să fiu ultimul
cronicar, şi nu primul de acest fel. În acele momente, ameţită de
succes, am avut mai mult o atitudine de turistă decât una de
cercetătoare şi am trimis doar imaginile şi notele pe care mi-a făcut
plăcere să le înregistrez, cu scuza că aveam o posibilitate limitată de
a trimite rapoartele.
Trebuie să spun, ca o măruntă consolare, că fotografiile şi
descrierile sunt nepotrivite pentru a transmite experienţa de a sta în
mijlocul, în inima unei lumi străine, dar care nu este ostilă. Când am
mers, ţinându-mă de mână cu Badea, pe marginea unui canion uriaş
şi am privit în vale, dincolo de marginile cenuşii, tivite cu purpură şi
ocru, la lujerele unei păduri de elacca, mlădiindu-se blând sub adierea
vântului, imagine care se poate vedea într-o înregistrare celebră de-a
mea şi care provoacă ameţeală aproape tuturor celor care o privesc.
Ei bine, atunci am simţit pentru prima dată fiorul real al
sentimentului, deloc familiar, generat de o frumuseţe stranie. Am râs,
încântată şi uimită, în vreme ce Badea mă privea surâzând.
 Trei zile mai târziu ne-am întors în satul ei şi, cum am ajuns în
apropiere, am fost martore la bombardamentul esperiganilor.
Avioane de luptă cu rază mare de acţiune, ca nişte lame înguste,
argintii, treceau razant, lansau bombele, iar fumul se ridica, întunecat
şi uleios, spre cer. Nacela noastră nu putea fi accelerată, tot ce am
putut face a fost să ne ţinem strâns de marginile ei şi să aşteptăm, în
timp ce ea ne purta înainte. Avioanele şi fumul dispăruseră până să
ajungem. Ruinele nu.
Mai târziu, pe nedrept, am fost furioasă pe Kostas. Nu mai era
omul de încredere al esperiganilor, aşa că nu a reuşit să mă prevină,
dar în acel moment nu ştiam şi consideram că e de datoria lui să aibă
habar de ce aveau de gând. L-am acuzat că mi-a ascuns lucrurile
astea în mod deliberat. Mi-a spus pe un ton acuzator că ştiam ce
riscuri mi-am asumat atunci când am plecat pe continent şi că nu era
în regulă să fie făcut responsabil de siguranţa mea, atâta vreme cât
mă băgasem în vâltoarea luptelor. Răspunsul lui m-a redus la tăcere,
pentru că mi-am dat seama cât de aproape fusesem să mă dau de gol.
Desigur, ar fi dorit ca eu să nu-i avertizez pe melidani. Încă nu-i
trecuse prin minte că eu aş fi vrut să-i previn. Se presupunea că nu ar
fi trebuit să fac aşa ceva.
În acel atac au pierit patruzeci şi trei de oameni. Kitia trăgea să
moară când am ajuns la marginea patului ei. Nu avea dureri, privirea
ei, înceţoşată şi rece, deja se stingea. Familia ei ne lăsase singure.
— Ştiam că ai să te întorci, aşa că i-am rugat să mă lase să stau un
pic mai mult, mi-a zis. Voiam să-mi iau rămas-bun.
A făcut o pauză şi a adăugat, nesigură:
— Şi mi-a fost un pic frică. Să nu le spui.
I-am promis că nu voi spune. A oftat şi a continuat:
— N-ar trebui să mai aştept. Vrei să-i chemi?
Am ridicat mâna şi un asistent s-a apropiat de noi.
— Eşti pregătită? a întrebat-o el.
— Da, a răspuns ea şovăielnică. N-o să doară?
— Nu, deloc, i-a răspuns scoţând dintr-o punguţă, cu o mână
acoperită de o mănuşă, o ostie verzuie, membranoasă şi cu mireasmă
de zmeură. Kitia a deschis gura şi asistentul i-a lăsat-o pe limbă. S-a
dizolvat aproape imediat. Fata a mai clipit puţin şi a adormit. Câteva
minute mai târziu, i-am simţit mâna cum se răceşte.
Am stat alături de familia ei când, în dimineaţa următoare, am
aşezat-o pentru odihnă pe un loc defrişat. Asistentul a împroşcat-o, de
la distanţă, cu ceva care mirosea a trandafiri ce încep să putrezească
şi s-a dat înapoi. Părinţii ei plângeau zgomotos. Am rămas nemişcată,
cu ochii uscaţi, fără lacrimi, precum o cuviincioasă matroană de pe
Terce, afişând pe chip încrederea în înălţarea celor morţi. Mai întâi
au venit păsările şi lemurii să-i smulgă ochii şi buzele, apoi insectele
care, zumzăind din fălcile lor pofticioase, au sfâşiat-o în bucăţi.
Festinul avea să le fie scurt. Pădurea însăşi o devora pe dedesubt,
într-o maree verde, care creştea pe trupul fetei.
Când a fost acoperită în întregime, cei prezenţi s-au alăturat
priveghiului din piaţa satului. Mi-au aruncat priviri nesigure şi
confuze, în vreme ce ei plecau şi eu rămâneam pe loc, cu obrajii
uscaţi.
Kitia încă nu ne părăsise: în faţa mea zăbovea impresia unei fetiţe,
un schelet învelit într-un covor de făpturi vii. Nu am plecat, deşi,
undeva în spatele meu, creştea rumoarea iscată de cei care povesteau
amintiri despre fiinţele dispărute.
Înainte de ivirea zorilor, covorul verde a alunecat brusc, în lumina
apoasă am întrezărit pentru o clipă o cavitate plină de insecte. Atunci
am plâns.
 A şasea ajustare

Nu voi nega, în cele din urmă, faptul că am luat aripile doar din
obligaţie, dar resping acuzaţia conform căreia le-am luat ca să trădez.
Nu aveam de ales. Bărbaţii şi copiii, la fel ca cei mai vârstnici sau cei
bolnavi, toţi cei fără aripi, fugeau de atacurile necontenite ale
Esperiganilor. Se retrăgeau adânc, în inima continentului, dincolo de
zona pe care ei o puteau acoperi, în adăposturi ascunse adânc în
peşteri şi desişuri, unde nu le puteau da de urmă nici măcar sateliţii
mei de recunoaştere. Dacă legătura mea cu Kostas ar fi fost
întreruptă, iar eu nu aş mai fi putut furniza nici informaţii, nici ajutor
direct, aş fi putut, la rândul meu, să mă strecor înapoi, la ambasadă, şi
să evit neplăcerea de a fi refugiat. Nu exista alternativă satisfăcătoare.
M-au aşezat pe altar ca pe o ofrandă, cel puţin aşa m-am simţit, cu
toate că îmi dăduseră o băutură care să-mi calmeze trupul, spasmele
involuntare ale membrelor şi ale pielii. Badea stătea la capul meu şi
îmi ţinea părul greu şi lung într-o parte, în timp ce alţii îmi epilau
spatele şi-l ştergeau cu alcool. Apoi m-au aşezat jos şi mi-au despicat
pielea în două tăieturi paralele cu şira spinării. După care, Paudi, cu
blândeţe, mi-a ataşat aripile.
N-am avut, în timpul rămas, îndemânarea de a-mi creşte singură
aripile. Ca să pot rămâne cu ei, Badea şi cu Paudi m-au ajutat să-mi
ataşez unele. Dar chiar şi cu puţinul ajutor pe care l-am dat, tot am
văzut mai mulţi paraziţi decât mi-aş fi dorit. În ciuda faptului că
ţineam ochii închişi şi aveam faţa întoarsă în jos ştiam, spre groaza
mea, că senzaţia bizară, abia încercată, ca o atingere cu o perie din
pene, era dată de introducerea filamentelor subţiri ca firul pânzei de
păianjen, fiecare lung de peste cincisprezece picioare şi care acum se
strecurau în mediul primitor al cărnii mele expuse şi începeau să se
întreţeasă în mine.
Durerea venea şi slăbea în timp ce firişoarele acelea îşi croiau
drum prin muşchi şi prin oase, găsind, pe rând, fiecare ganglion
nervos. După prima jumătate de ceas, Badea mi-a spus cu blândeţe că
va ajunge imediat în coloană, apoi mi-a dat din nou să beau. Drogul
mi-a imobilizat corpul, dar nu mi-a putut amorţi chinul. Nu pot
descrie întocmai ce am simţit. Dacă ai suferit vreodată de intoxicaţie
alimentară, în ciuda tuturor măsurilor de protecţie luate de
Confederaţie, îţi poţi imagina felul sau gradul suferinţei, o experienţă
care implică întregul trup, fiecare muşchi şi articulaţie. Îţi dă peste
cap nu numai fizicul, dar şi psihicul: totul dispare, mai puţin durerea
şi întrebarea dacă ce este mai rău a trecut, iar singurul răspuns este nu
şi nu, iar şi iar.
La un moment dat însă, durerea a început să scadă cu adevărat.
Filamentele au ajuns în creier şi ce mă speriase mai devreme acum
devenise o binecuvântată uşurare. Zăceam nemişcată, cu ochii
închişi, recunoscătoare, senzaţii noi se răspândeau din spatele meu în
tot corpul, iar membrele nou-împrumutate deveneau treptat ale mele,
începând să se zbată uşor la adierea curenţilor de aer şi la atingerea
palmelor prietenilor mei. În cele din urmă am adormit.
 A şaptea ajustare

Nu e nevoie să repovestesc detaliile despre război, care au fost

deja dezvăluite. Kostas a păstrat înregistrări excelente, de departe
mult mai reuşite decât ale mele, iar studenţii au memorat suficiente
date şi coordonate geografice, reducând moartea şi ruina la înşiruiri
de numere.
În loc de asta, vă voi spune că terenurile otrăvite şi pârjolite ale
taberelor esperigane se întindeau în protuberanţe maronii şi galbene,
ca nişte tentacule, spre pământurile sănătoase din jur. Vasele lor cu
provizii, ancorate în larg, au umplut apa cu pete de ulei şi cu gunoaie,
în timp ce soldaţii făceau tir pe bancurile uriaşe de caracatiţe tinere,
care înotau încet şi ale căror burţi albe şi umflate pluteau la suprafaţă,
pentru ca mai apoi să fie plimbate haotic de-a lungul coastei, atât de
multe, încât sfidau chiar şi apetitul rechinilor.
Vă voi spune că atunci când am împodobit carenele cu alge şi cu
mici crustacee spiralate, munca noastră a fost camuflată de boboci
imenşi de crini de mare, care au înconjurat navele. Florile acopereau
culoarea roşie a metalului, pentru a ascunde rugina înfiorătoare până
în prima iarnă, când urmau să lovească furtunile şi caracatiţele
mature ieşeau la suprafaţă să-şi caute hrană. Vă voi spune cum
priveam de pe ţărm la vasele care se sfărâmau şi eşuau, iar dinţii
krakenilor luceau opalin, precum limbile de foc ale exploziilor. Dacă
am plâns, am făcut-o doar pentru oceanul pângărit.
Cu toate astea, mai multe nave soseau, şi mai multe avioane
aterizau. Veniseră şi mantalele ceramice şi mai mulţi soldaţi cu arme
şi bombe protejate şi cu pulverizatoare de otrăvuri, ca să se apere de
lemurii modificaţi şi de păsările hibrid, asemănătoare vrăbiilor. Ochii
lor ageri fuseseră modificaţi chimic ca să vadă în culorile uniformelor
esperiganilor propriii inamici.
Noi plantaserăm specii de plante acide şi mult mai agresive în
lungul liniilor lor de aprovizionare, astfel încât comunicaţiile erau
mai degrabă pline de speranţă decât sigure, iar noaptea le organizam
ambuscade. Pătrunseseră în pădure cu topoare, cu ferăstraie puternice
şi cu bande numeroase de mineri; toate au funcţionat până la un
punct, apoi s-au făcut praf, împotmolindu-se în viţele bătrâne şi la fel
de dure ca metalul.
Contrar afirmaţiilor formulate în absentia la procesul meu şi
contrazise de înregistrările comunicaţiilor, am vorbit cu Kostas în
mod constant. Cred că l-am năucit; i-am dat toate informaţiile de care
avea nevoie pentru a le transmite esperiganilor, astfel încât ei să
poată înfrunta următorul atac melidan, dar nu mi-am putut ascunde
sentimentele sau complicaţiile ivite din devotamentul meu pentru
melidani, revoltându-mă cu amărăciune şi cu mânie la auzul
atacurilor esperigane.
L-am indus în eroare cu bună ştiinţă: credea, presupun, că îmi vărs
nervii pe el din vreo frustrare personală, iar prin acea refulare îmi
clarific nişte dubii. Dar mi-am pierdut arta de a minţi.
Există o creştere generală a percepţiei care vine odată cu adăugarea
aripilor, activitatea nervoasă tinde către un nivel superior al
conştiinţei. Toate frământările şi tresăririle neînsemnate stârnite de o
minciună, îi trădează imediat pe melidani şi doar formele mai
complexe ale minciunii pot trece neobservate - acolo unde vorbitorul
se înşală în primul rând pe sine sau în cazul înşelăciunii obişnuite a
sociopatului care nu simte niciun regret atunci când minte. Asta a fost
cauza repulsiei melidanilor în ceea ce priveşte actul în sine, iar eu mi
l-am însuşit.
Dacă ar fi ştiut, Kostas m-ar fi înlăturat pe dată: un diplomat nu
mai este de niciun folos dacă nu poate minţi la nevoie, cu atât mai
mult un agent. Dar eu nu am împărtăşit informaţia şi, bineînţeles, nu
am realizat la început cât de mult absorbisem această limitare. Nu mi-
am dat seama, până când Badea a venit la mine, la trei ani de la
declanşarea războiului. Stăteam singură, pe întuneric, lângă consola
de comunicaţii, imaginea remanentă a feţei lui Kostas pălind pe
suprafaţa ei.
S-a aşezat jos, lângă mine, şi mi-a spus:
— Esperiganii ne răspund prea repede. Tehnologia lor avansează
cu salturi mari şi de fiecare dată când îi respingem, ei se întorc în mai
puţin de o lună, aproape pe aceleaşi poziţii.
Credeam, la început, că acesta e momentul: că ea dorise, de fapt,
să mă întrebe despre apartenenţa la Confederaţie. Nu am simţit nici-o
satisfacţie, doar o vagă resemnare. Războiul se va sfârşi, esperiganii
vor intra şi ei în Confederaţie şi, în câteva generaţii, amândouă rasele
vor fi îngropate de birocraţie, de standarde şi de imigrare.
În loc de asta, Badea m-a privit şi mi-a spus:
— Ai tăi îi ajută şi pe ei?
Negaţia trebuia să-mi vină fără să mă gândesc, să-mi sară pur şi
simplu de pe limbă, cu toată convingerea pe care datoria o poate da,
şi apoi să urmeze invitaţia de a adera la Confederaţie. În loc de asta,
nu am zis nimic, gâtul mi s-a blocat involuntar. Stăteam liniştite în
întuneric. Într-un târziu, a rostit:
— Îmi vei spune de ce?
În acel moment am simţit că nu pot face mai mult rău decât
făcusem deja, ci, prin sinceritate, puteam reuşi un lucru bun. I-am
prezentat toate motivele şi mi-am exprimat tot entuziasmul de a-i
primi în uniunea noastră, ca pe egalii noştri. Am mers atât de departe,
încât i-am expus banalităţile cu care ne convingem pentru a scuza
imperialismul nostru lent şi plăcut: unificarea este necesară şi, astfel,
vom progresa cu toţii, în pace.
Doar a dat din cap şi m-a privit în continuare. După un moment, a
spus:
— Oamenii tăi nu se vor opri niciodată. Orice am născoci noi, ei îi
vor ajuta pe esperigani la o contramăsură, iar dacă esperiganii vor
concepe nişte arme în faţa cărora noi nu ne vom putea apăra, ai tăi ne
vor ajuta şi ne vom bate unul cu celălalt până la epuizare, iar în final
ne vom prăbuşi cu toţii.
— Da, am spus, pentru că era purul adevăr.
Nu mi s-a mai dat voie să comunic cu Kostas până ce nu aveau să
fie pregătiţi. Treizeci şi şase din cei mai mari proiectanţi şi savanţi
melidani au murit în încercare. Am aflat despre ei puţin câte puţin,
din informaţii disparate. Au lucrat în locuri izolate şi puse în
carantină, fiecare activitate a lor fiind înregistrată, chiar şi virusurile
sau bacteriile pe care le creşteau şi care, în cele din urmă, i-au ucis.
Era cu aproape trei luni înainte ca Badea să vină din nou la mine.
Nu mai vorbisem din noaptea în care ea aflase despre duplicitatea
mea şi a Confederaţiei. Nu puteam să-i cer iertare, nu mă putea ierta.
Nu venise pentru împăcare, ci doar să trimită prin mine un mesaj
esperiganilor şi Confederaţiei.
La început nu am înţeles. Dar când am aflat despre ce era vorba,
ştiam suficient, cât să fiu sigură că nici nu minţea, nici nu greşea şi că
ameninţarea era cât se poate de reală. Dar Kostas nu a crezut nimic,
iar esperiganii cu atat mai puţin. Încercările mele disperate de a-i
convinge au avut un efect contrar. Intervalul mare de timp de la
ultimul meu comunicat îl făcuse pe Kostas suspicios: credea că m-am
convertit, sau, în cel mai bun caz, că sunt o unealtă manipulată.
— Dacă ei ar fi avut această capacitate, ar fi folosit-o deja, mi-a
răspuns, şi dacă nu l-am putut convinge pe el, esperiganii nu m-ar fi
crezut niciodată.
Am rugat-o pe Badea să facă o demonstraţie. Exista o insulă mare,
care separa coasta sudică de continentul esperigan, complet populat şi
industrializat, cu două oraşe-port importante. Aproape şaizeci de mile
o separau de continent. Le-am propus melidanilor să înceapă acolo,
unde atacul putea fi controlat.
— Nu, s-a împotrivit Badea. Ca să dezvolte savanţii voştri o
contramăsură? Nu. Am terminat cu schimburile.
Se ştie ce s-a întâmplat în continuare. O mie de bărci au părăsit
ţărmurile melidane în zorii zilei următoare şi, până la apusul celei de
a treia zile, oraşele esperigane se prăbuşeau. Refugiaţii au părăsit
zgârie-norii care scârţâiau, arcuindu-se încet sub propria lor greutate.
Copacii au murit, la fel recoltele, cirezile, întreaga viaţă şi vegetaţie
care fusese importată de pe Pământ, iar străinii au fost siliţi să intre
despuiaţi în lumea nouă. Între timp, în adăposturile aglomerate,
virusurile săreau cu uşurinţă de la o victimă la alta, rescriindu-le
liniile genetice. Acolo unde schimbările au prins rădăcini, au
supravieţuit. Alţii au fost doborâţi de aceleaşi molime fatale care au
terminat viaţa pe Pământul originar. Lichenii melidani s-au strecurat
repede într-o pătură verde, care a cuprins cadavrele şi cohorte de
gândaci li s-au alăturat.
Nu vă pot da nici-o relatare la prima mână a ceea ce s-a petrecut în
zilele acelea. Şi eu am zăcut, febrilă şi bolnavă, în timp ce
transformarea îşi urma cursul în corpul meu, deşi am fost vegheată şi
îngrijită mai bine decât alţii de suratele mele. Când am fost suficient
de puternică pentru a mă ridica, valurile morţii încetaseră. Aripile îmi
atârnau lipsite de vlagă deasupra umerilor pe când cutreieram străzile
goale din Landfall. Pietrele pavajului erau găurite şi sparte de
plantele agăţătoare atât de înfometate, arătând ca nişte oase crăpate
de cineva avid de măduvă. Muşchiul acoperise moartea care umpluse
străzile distruse.
Clădirea ruinată a ambasadei avea un colţ aproape prăbuşit, cu
geamurile sparte, cu ochiurile rămase goale şi întunecate. Un cort
mare, din pânză de bumbac, fusese ridicat în curte, spre a servi ca
spital şi cartier general. Un tânăr subsecretar de stat era diplomatul cu
cel mai mare grad care mai rămăsese.
Kostas a murit mai devreme, mi-a spus el. Alţii îşi dădeau duhul,
în trupurile lor purtându-se adevărate războaie, care le contorsionau
şi deformau oribil.
Mai puţin de unu la treizeci era rata de supravieţuire. Imaginaţi-vă
într-un accident al unui tren suspendat, apoi imaginaţi-vă că, brusc,
sunteţi singuri, cu excepţia unui alt pasager aflat la capătul opus al
vagonului, un străin care priveşte fix spre voi. Badea numea asta
populaţie sustenabilă.
Melidanii curăţaseră spaţioportul de vegetaţie, dar mai rămăsese
puţină, pârjolită, pe pista de aterizare, care era construită de
Confederaţie, toată din aliaj de carbon şi titan.
— Acei care doresc să plece, să o facă acum, le-a spus Badea. Pe
restul îi vom ajuta noi.
Majoritatea supravieţuitorilor au ales să rămână. Îşi priveau feţele
în oglindă, pătate cu verde, temându-se mai puţin de melidani decât
de primirea lor într-o altă lume.
Am plecat cu prima navă care a cutezat să coboare şi să ia din
refugiaţi, fără să mă intereseze destinaţia sau durata călătoriei. Nu
doream decât să plec. Aripile mi-au fost îndepărtate cu uşurinţă. O
amputare rapidă şi dureroasă a filamentului şi a ţesăturii care ieşeau
din carne, restul rămânând să fie absorbit încet de corp. Senzaţia de
amorţeală a trecut, în cele din urmă. Cele două cicatrici de pe spate,
linii paralele, le voi păstra până la sfârşitul zilelor.

Epilog

Am mai vorbit o data cu Badea, înainte de plecare. A venit să mă

întrebe de ce plecam, către ce capăt de linie credeam că mă îndrept.
Ar fi uimită, cred, să mă vadă în căsuţa mea de pe Reinvaldt, la
câteva sute de kilometri de cel mai apropiat oraş, deşi cred că i-ar
plăcea micuţii licheni asemănători unor flori care trăiesc pe pietrele
gardului grădinii mele, una dintre rămăşiţele faunei native, care a
supravieţuit terraformării din afara rezervaţiei facultăţii.
Am plecat pentru că nu mai puteam rămâne. Cu fiecare pas pe
Melida, simţeam oase lipsite de viaţă trosnindu-mi sub tălpi.
Melidanii nu au ucis cu uşurinţă un individ sau un ecosistem şi nici
mai eficace decât am fi făcut-o noi. Dacă esperiganii n-ar fi fost
decimaţi de molima trimisă de melidani, urma să-i distrugem noi în
scurtă vreme şi am fi distrus şi melidanii totodată. Dar noi,
confederaţii, lăsăm mai uşor la spate crimele pe care le-am făcut, prin
urmare nu suntem pregătiţi să le înfruntăm consecinţele. Pe când
treceam pe lângă melidani, pe străzile devenite cimitire şi năpădite de
muşchi verde, aripile îmi şopteau blând că nu erau nefericiţi şi că nu
se simţeau mizerabil. Exista durere şi exista regret, dar nu dezgust de
sine şi nici remuşcări, precum simţeam eu. Eram singura care avea
acest sentiment.
Când am debarcat aici, de pe micul meu vas, venisem pregătită să-
mi primesc pedeapsa, chiar tânjind după ea, o hotărâre care ar fi putut
fi un capăt de drum. Vina mea hoinărea prin sălile de tribunal precum
un copil nedorit, dar când m-am arătat dispusă să accept orice avea
cineva de împărţit cu mine, să mărturisesc orice delict şi să nu prezint
nici-o apărare, s-a întors din drum, s-a depărtat şi apoi a dispărut.
A trecut destul timp şi acum pot fi recunoscătoare politicienilor
care mi-au cruţat viaţa şi mi-au dat aşa-zisa libertate. Dar atunci eram
atât de amorţită, încât nu mai simţeam nimic, nici măcar bucurie că
raportul meu a contribuit întrucâtva la renunţarea la orice fel de
represalii asupra Melidei. Represalii programate iniţial ca şi cum ei ar
fi fost de vină că noi am prevăzut dorinţa lor de a se omorî între ei,
dar nu şi faptul că vor reuşi să o facă cu atâta eficacitate.
Dar timpul nu vindecă toate rănile. Deseori sunt întrebată de
vizitatori dacă m-aş mai întoarce vreodată pe Melida. Nu m-aş
întoarce. Am terminat cu intrigile politice şi cu preocupările majore
legate de aşezările umane din univers. Sunt mulţumită să stau în
grădiniţa mea şi să privesc furnicile la muncă.

Ruth Patrona