Introducere

Astăzi trăim într-o lume care caută răspunsuri la probleme înrădăcinate profund și adesea
nerezolvabile. Zilele noastre se caracterizează prin egoism și materialism, cei mai mulți dintre
noi alocînd toate resursele materiale pentru achiziționarea de bunuri și servicii.
Actualitatea temei studiate: Dreptul procesual civil reprezintă, cu certitudine, cea mai
dinamică şi vie ramură a dreptului, ea asigură realizarea unor garanţii fundamentale stabilite în
Constituţia Republicii Moldova, ordonează titularii de drepturi în intenţia lor de a accede la
justiţie. Actele normative de drept material, recunosc tuturor persoanelor (persoanelor fizice,
persoanelor juridice, străinilor și apatrizilor), drepturi civile. Aceste drepturi sunt valorificate de
titularii lor potrivit legii și sunt respectate de toți ceilalți purtători de drepturi, revenindu-le
obligația de a nu face nimic care ar prejudicia exercitarea normală a drepturilor sale. În cazul în
care acestea drepturi sunt încălcate, apare necesitatea de a se adresa în instanța de judecată
pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime. Așadar, sarcina de a face dreptate și înfăptuire
a justiției îi revine organelor statului special amenajate în acest sens – instanțele de judecată.
Dreptul la acţiune este o prerogativă legală prin intermediul căreia orice titular care consideră
că i s-a încălcat sau contestat un drept poate sesiza în ordinea cerută de lege instanţa de judecată,
înaintând o pretenţie material-juridică către o altă persoană.
Importanța temei studiate: Pentru a-și formula, argumenta și dovedi poziția în proces,
legea oferă părților posibilități egale, suficiente și adecvate de alegere și utilizare a tuturor
modalităților și mijloacelor procedurale pentru susținerea poziției sale asupra circumstanțelor de
fapt și de drept, astfel încît nici una dintre ele să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Și asta
trebuie să o cunoască orice persoană care s-a adresat intr-o instanță de judecată, pentru a îngrădi
orice imixtiune în realizarea drepturilor sale.
Scopul și obiectivele propuse: Au contribuit la efectuarea unui studiu amplu ale
principalelor momente ce țin de actele de dispoziție ale părților în procesul civil. Astfel, pentru
realizarea scopului studiului efectuat, mi-am propus următoarele obiective:

 să efectuez clasificarea actelor de dispoziţie ale părţilor;

 să explic efectele încetării procesului în legătură cu renunţarea la acţiune;
 să identific în ce constă modificarea pretenţiilor din acţiune;
 să argumenteze rolul, importanţa şi efectele tranzacţiei de împăcare;
 să întocmească modele de cereri şi de tranzacţii de împăcare.
Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, în vederea atingerii scopului fixat, precum şi
a verificării ipotezei.

Metodele utilizate. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un complex areal de

metode științifice:

1. Metoda istorică care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul
relevării lor,
2. Metoda logică care reprezintă aplicarea procedeelor, studiul inerent și sintezei, argumentarea
pe cale strict deductivă,
3. Metoda cantitativă care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației
juridice științifice,
4. Metoda transcendentală a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentului
studiu,
5. Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat.

Structura lucrării. Lucrarea dată constă din introducere, capitole, concluzii finale și
bibliografie.
 Capitolul 1. Dispoziții generale cu privire la actele de dispoziție
ale părților în procesul civil

1.1. Noțiunea de act de dispoziție a părților

Având în vedere faptul că Republica Moldova, de mai mult timp, se află într-o perioadă de
tranziţie de la economia planificată a sistemului totalitar la economia de piaţă, situaţia dată a
creat necesitatea adoptării unei noi legislaţii, care să corespundă totalmente exigenţelor de astăzi.
Cu această ocazie, la 12 iunie 2003 au intrat în vigoare noile coduri: civil și de procedură civilă.
La fel, în legătură cu adoptarea noilor coduri, precum și în vederea reglementării corecte a
relaţiilor civile apărute în cadrul unei societăţi democratice și în vederea excluderii unor
eventuale lacune, au fost adoptate mai multe legi și acte normative în acest sens, în vederea
excluderii încălcării dreptului unui cetăţean la „accesul la justiţie”, consfinţit în Constituţia
Republicii Moldova și apărat de Convenţia europeană a drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale, precum și în vederea facilitării dreptului cetăţeanului de a adresa cereri instanței
de judecată.
Activitatea ce se desfășoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de
acte procedurale ale părților, ale instanței ori ale altor persoane care contribuie la înfăptuirea
justiției. Potrivit principiului disponibilității, contradictorialității și egalității în drepturile
procedurale, părțile și participanții la proces dispun de mijloace procesuale prevăzute de lege de
a-și apăra în ședința de judecată drepturile și interesele contestate – figurînd în doctrină sub
denumirea de acte de dispoziție ale părților în procesul civil.
Actele de dispoziție ale părților pot fi definite ca fiind actele de voinţă ale părţilor privind
drepturile materiale supuse judecăţii ori mijloacele procesuale recunoscute pentru promovarea
în condiţii normale a drepturilor lor. Într-o altă concepție, prin acte de dispoziție sunt desemnate
acele manifestări de voință ale parților din proces, cu privire la drepturile subiective (pretențiile
deduse judecății) sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaște sau realiza aceste
drepturi
Conceptul de acte de dispoziţie ale părţilor poate avea mai multe accepţiuni. Astfel, în sens
larg, această noţiune desemnează manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept cu scopul de a
declanşa o anumită procedură în faţa instanţei de judecată sau de a elimina obstacolele care ar
putea împiedica ori determina încetarea încă din start a procesului civil sau cu scopul de a evita
crearea unei situaţii defavorabile uneia din părţi1.

1
A se vedea : Durac Gh. Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale părților în procesul civil. – Iași: Polirom,
1999, p.31.
De exemplu, pentru a se declanşa o anumită procedură în faţa instanţei de judecată care nu face
decât să ia act de convenţia părţilor ce îşi exprimă consimţământul în instanţă, aceasta totodată
verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile şi formele impuse de lege pentru ca respectiva
convenţie să poată fi încheiată în acest cadru, subiecţii de drept îşi pot manifesta intenţia de a
solicita încuviinţarea unei adopţii sau, cazul soţilor, în anumite condiţii, care pot cere desfacerea
căsătoriei prin acordul lor. Tot în baza principiului disponibilităţii procesuale, părţile unui proces
civil pot acţiona, de data aceasta unilateral – fără să fie necesar consimţământul celeilalte părţi,
în scopul stingerii litigiului aflat pe rolul instanţei. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecată
înainte de a se fi intrat în dezbaterea fondului. De asemenea, pîrîtul poate recunoaşte pretenţiile
reclamantului, neexercitând calea de atac prevăzută de lege şi, trecând de bunăvoie la
îndeplinirea prestaţiilor la care a fost obligat prin hotărârea respectivă.

În sens restrâns 2 , prin noţiunea de acte de dispoziţie ale părţilor considerăm că putem
desemna actele de voinţă aparţinând atât reclamantului cât şi pârâtului prin care un proces în care
părţile au interese contrare nu mai ajunge să fie dezbătut sau finalizat de către instanţă, iar
aceasta nu mai dă o hotărâre care să fie rezultatul dezbaterilor şi al deliberării sale, ci ia doar act
de voinţa părţilor (manifestată unilateral sau în consens) pronunţând în consecinţă; sau
soluţionându-se litigiul după regulile de drept comun, partea care nu a avut câştig de cauză trece
la executarea hotărârii fără să o mai atace pe căile prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu o
recunoaştere.
Părţilor le este recunoscut dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele
procesuale acordate de lege. Obiectul procesului civil este, de altfel, dreptul material al
subiecţilor de drept, născut din raportul de drept civil devenit litigios şi dedus judecăţii. Fără
îndoială, drepturile civile conferă titularilor lor libertatea de dispoziţie în exercitarea acestora,
libertate care se menţine şi în situaţia în care un astfel de drept încălcat sau nerecunoscut, a
devenit obiectul unui proces civil; mai mult, ea se va extinde şi asupra mijloacelor procesuale,
acordate părţilor prin lege, pentru apărarea drepturilor lor materiale.

1.2. Clasificarea actelor de dispoziție ale părților

După ce am analizat aspectele generale ale actelor de dispoziție ale părților, acum vom
trece nemijlocit la clasificarea lor. Pentru aceasta vom face o clasificare comparativă a actelor de
dispoziție a părților, reglementate de legislația Republicii Moldova și de legislația Romînă.

2
A se vedea : Durac Gh. Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale părților în procesul civil. – Iași: Polirom,
1999, p.32.
 Legislația națională divizează actele de dispoziție ale părților în procesul civil, în trei mari
categorii: Acte de dispoziție ale reclamantului, Acte de dispoziție ale pîrîtului și Acte de
dispoziție ale ambelor părți. Totodată, art.60 alin.2 din Codul de Procedură civilă al Republicii
Moldova, recunoaşte reclamantului dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, să
mărească sau să micşoreze cuantumul pretenţiilor sau să renunţe la acţiune. Pîrîtul are dreptul să
recunoască acţiunea şi părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie. Deci, putem să conchidem
că, din categoria actelor de dispoziție ale reclamantului fac parte:
 Majorarea sau diminuarea volumului pretențiilor;
 Modificarea temeiului (cauzei) acțiunii;
 Modificarea obiectului acțiunii;
 Renunțarea la acțiune.
La categoria actelor de dispoziție ale pîrîtului se atribuie: Recunoașterea acțiunii, iar la categoria
actelor de dispoziție ale ambelor părți se atribuie: Tranzacția de împăcare.
Legislația romînă, în acest sens sunt considerate – de către toţi autorii3 - acte de dispoziţie
ale părţilor în procesul civil următoarele: desistarea, achiesarea şi tranzacţia judiciară finalizată
printr-o hotărâre de expedient. Desistarea reclamantului se poate prezenta sub doua forme:

 Renunțarea la acțiune (reglementată de art. 246 Codul de procedură civilă al

Romîniei);
 Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății (art. 247 Codul de procedură civilă
al Romîniei)

Achiesarea pîrîtului are, la rândul sau, doua forme (art. 267, 270 şi 275 Codul de procedură
civilă al Romîniei):3

 achiesarea pîrîtului la pretențiile reclamantului;

 achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărîrea pronunțată.

Tranzacția judiciară finalizată printr-o hotărâre de expedient - reprezintă contractul prin care
părțile sting un proces început, prin concesii reciproce, constînd în renunțări reciproce la pretenții
ori în prestații noi săvîrșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la

3
Dintre autorii care tratează problema actelor de dispoziţie ale părţilor amintim: E. Herovanu, op. cit., p.321 – 324;
V. M. Ciobanu, Tratat, vol. al II-lea, p. 235 – 245; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 267 – 279; I. Deleanu, Tratat, vol.
I, p. 102 – 105 şi 123 – 136; Gabriel Boroi, op. cit., p. 235 – 238; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă –
comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 337 – 344 şi 378 – 382; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 497
– 507; I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.
258 – 262; A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 305 – 308.
dreptul litigios. Tranzacția judiciară este reglementată în art. 271-273 Codul de procedură civilă
al Romîniei.
Reieșind din varietatea actelor de dispoziție pe care le întreprind părțile în procesul civil,
atît în Republica Moldova cît și în Romînia, acestea se clasifică în trei mari categorii, iar fiecare
categorie are la rîndul său mai multe forme de exprimare, cu excepția tranzacției de împăcare.

1.3. Rolul judecătorului în constatarea actelor de dispoziție a părților

În legătură cu rolul judecătorului, în cazul în care părţile unui proces civil fac acte de
dispoziţie, trebuie să facem, de asemenea, câteva precizări. În desfăşurarea operaţiunilor
specifice acestei forme de manifestare a disponibilităţii procesuale primul moment îl constituie
exprimarea voinţei părţilor – sau a părţii – de a face un act de dispoziţie, intenţie care se
comunică judecătorului. Această manifestare de voinţă – unilaterală sau bilaterală, după caz –
este constatată de către instanţă care, după ce verifică dacă a fost făcută cu un scop licit şi dacă
sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege ca un astfel de act să poată fi făcut,4 va confirma, va lua
act de voinţa părţilor (a părţii) şi va da o hotărâre în consecinţă. În felul acesta, actului de
dispoziţie i se atribuie un caracter judiciar.
Se poate astfel spune că operaţiunea care ne interesează se desfăşoară în două etape, are
două elemente: primul este elementul convenţional (considerăm că în toate situaţiile, cel puţin
tacit, există un acord între părţi), iar al doilea – verificarea şi confirmarea de către judecător –
este elementul judiciar. Rolul judecătorului în faţa unui act de dispoziţie al părţilor este oarecum
uşurat, diminuat.
El nu va mai judeca respectiva cauză, nu va mai da o soluţie care să fie rezultatul dezbaterilor şi
deliberărilor complexe. Instanţa, aşa cum am mai spus, este obligată să verifice dacă părţile nu
au urmărit prin actul de dispoziţie să eludeze legea sau să prejudicieze interesele unei terţe
persoane. Dacă din acest punct de vedere nu există impedimente, judecătorul va constata şi va
confirma actul de dispoziţie al părţilor dând o hotărâre în consecinţă. Pentru validitatea
operaţiunii juridice, pe lângă cele menţionate, precizăm că judecătorul care constată manifestarea
de voinţă a părţilor trebuie să fie competent să soluţioneze litigiul respectiv şi de asemenea cele
constatate trebuie să fie consemnate în dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea judecătorească, pronunţată ca urmare a intervenirii unui act de dispoziţie al
părţilor, ca orice hotărâre nu trebuie să fie semnată de către părţile litigante, dar trebuie – ca o
condiţie formală de validitate – să fie semnată de membrii completului de judecată şi de grefier.

4
A se vedea, I.C.C.J., Secţ.com., dec.nr. 805/2009, în revista Dreptul nr.12/2009, p.242-243.
 Capitolul 2. Actele de dispoziție ale părților

2.1. Actele de dispoziție ale reclamantului

Conform principiului contradictorialității, la înfăptuirea justiției participă două părți cu
interese contradictorii la soluționarea cauzei în procesul civil. Legislația procesual civilă oferă
părților participante la procesul, drepturi egale de a alege mijloacele și formele procesuale de a
se apăra în cadrul dezbaterilor judiciare.
În corespundere cu prevederile art. 60 din Codul de procedură civilă al RM „reclamantul
este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească ori să reducă cuantumul
pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune”.
Majorarea sau diminuarea volumului pretențiilor – reprezintă actul unilateral al
reclamantului realizat în cadrul dezbaterilor judiciare prin care acesta completează acțiunea
inițială sau exclude anumite pretenții, datorită survenirii unor împrejurări noi pe parcursul
soluționării cauzei5. Această diminuare sau majorare a pretențiilor poate fi făcută printr-o cerere
suplimentară la care se anexează probele ce confirmă existența împrejurărilor care contribuie la
modificarea pretențiilor. Majorarea poate surveni în cazul apariției unor factori sociali sau
economici ce nu depind de reclamant. Ca de exemplu în cazul cînd pîrîtul nu și-a onorat la timp
obligațiile contractuale ce țin de furnizarea carburanților, reclamantul poate cere despăgubiri
suplimentare ce țin de majorarea prețurilor la acești carburanți. atunci cînd se soluționează litigii
cu caracter patrimonial, majorarea pretențiilor atrage după sine și achitarea unei taxe de stat
suplimentare care constituie diferența valorii acțiunii inițiale. Diminuarea volumului pretențiilor
acțiunii poate fi realizată de către reclamant atunci cînd pîrîtul pe parcursul soluționării pricinii
și-a executat o parte din obligațiile sale.
Schimbarea temeiului (cauzei) acţiunii - presupune schimbarea circumstanțelor de fapt sau
de drept prin trecerea de la ipoteza unei norme juridice la ipoteza altei norme juridice. Ea poate
să se producă prin completarea temeiului iniţial al acţiunii cu noile circumstanţe apărute în
timpul judecării cauzei. De exemplu: temeiul acţiunii de reparare a daunei poate fi modificat prin
stabilirea faptului că dauna a fost pricinuită de mijlocul de pericol sporit, ceea ce va duce la
aplicarea unei alte norme de drept sau altă situaţie când pretenţiile sunt îndreptate împotriva mai
multor pîrîţi. Modificarea cauzei acțiunii poate fi realizată din momentul introducerii cererii de
chemare în judecată pînă la momentul încheierii dezbaterilor judiciare în prima instanță. Ea se
realizează prin înaintarea unei cereri scrise, care îmbracă forma unei cereri suplimentare.

5
A se vedea, Pisarenco O. Drept procesual civil. – Chișinău 2011, p. 195
 Schimbarea obiectului acţiunii - cel mai frecvent are loc prin trecerea de la dispoziţia unei
norme de drept la dispoziţia unei alte norme de drept sau prin alegerea unui alt mijloc de apărare
judecătorească a dreptului subiectiv. În ambele cazuri este vorba despre schimbarea pretenţiilor
de drept material faţă de pârât. Nu se admite schimbarea concomitentă a temeiului şi obiectului
acţiunii. De exemplu: pretenţia cumpărătorului faţă de vânzător despre înlocuirea bunului care nu
corespunde calităţii cu un alt bun poate fi schimbată prin cererea de a fi restituiţi banii
echivalenţi costului acestui obiect. În acest caz unele şi aceleaşi împrejurări în una şi aceeaşi
relaţie socială pot duce la aplicarea diferitor norme de drept.

Renunţarea la acţiune - este un act de dispoziție unilateral al reclamantului care are drept
scop încetarea procesului și presupune dezicerea reclamantului de la pretenţiile înaintate faţă de
pârât expuse în cererea de chemare în judecată. În acest fel, reclamantul renunță la acțiunea atît
în sens material, cît și în sens procesual. Motivele renunțării pot fi diverse: nejustificarea
pretențiilor sau imposibilitatea de a le proba, precum și onorarea benevolă a obligațiilor de către
pârât. Renunţarea poate fi: totală sau parţială. În cazul cînd acțiunea civilă este înaintată de
procuror sau organul administrației publice, renunțarea totală a acestora la acțiunea civilă nu-l
decade din drepturi pe titularul dreptului subiectiv de a-și menține acțiunea în continuare la
instanța respectivă. Renunţarea la acţiune poate avea loc în tot cursul judecăţii în faţa primei
instanţe sau a instanţei de apel ori de recurs, fie oral în şedinţă, fapt ce se va indica în
procesul verbal, fie prin cerere scrisă ce se va anexa la dosar, făcându-se menţiunea respectivă
în procesul verbal, conform art.121 Codul de Procedură civilă a RM. Dacă reclamantul renunță
total la acțiune, instanța de judecată pronunță o încheiere prin care se încetează procesul civil ce
îl privează pe reclamant de dreptul de a înainte ulterior o altă acțiune cu același obiect, părți,
temei. În cazul în care acțiunea civilă este înaintată de mai mulți reclamanți, renunțarea la
acțiune nu servește temei de a înceta procesul. În cazul cînd participă mai mulți pîrîți, renunțarea
reclamantului la acțiunea contra unui pîrît, nu constituie temei de încetare a procesului către
ceilalți pîrîți. Dacă în procesul civil pîrîtul a înaintat acțiunea reconvențională, renunțarea la
acțiune a reclamantului în procesul civil nu servește drept temei pentru încetarea procesului,
deoarece odată cu admiterea cererii reconvenționale, instanța de judecată e obligată să examineze
pretențiile pîrîtului contra acțiunii principale6. Reclamantul nu este obligat să explice motivele
renunțării la acțiune, instanța este obligată să-i explice consecințele juridice ale respectivului act
de dispoziție, pentru a verifica dacă acesta îl conștientizează și nu-i este viciată voința. instanța
de judecată poate și să refuze printr-o încheiere motivată admiterea renunțării la acțiune, dacă
aceasta afectează drepturile altor persoane.

6
A se vedea, Pisarenco O. Drept procesual civil. – Chișinău 2011, p. 197
Deci, conform art. 60 Codul de Procedură civilă a RM, reclamantul în cadrul procesului de
judecată poate majora sau diminua volumul pretențiilor, modifica temeiul acțiunii, modifica
obiectul acțiunii și renunța la acțiune.
Însă în legislația romînă7, în baza principiului disponibilităţii, reclamantul poate face în
cursul procesului acte de renunţare, fie la judecată fie la dreptul subiectiv dedus judecăţii,
punând astfel capăt litigiului început, în orice fază s-ar afla. Termenul de desistare desemnează
ideea de abandon voluntar, de renunţare la un avantaj. Pe plan juridic desistarea înseamnă
renunţarea reclamantului – parte într-un proces civil – la o situaţie juridică favorabilă, cel puţin
aparent, pentru moment8. Desistarea se caracterizează în funcţie de diversitatea obiectului vizat.
Astfel se poate renunţa la judecată, la dreptul subiectiv dedus judecăţii sau la unul sau mai multe
acte de procedură.
Fiecare formă de desistare prezintă particularităţi proprii şi produce efecte diferite, ele se
caracterizează şi prin câteva trăsături comune. În primul rând subliniem faptul că desistarea (în
ambele forme care ne interesează) este rezultatul, consecinţa manifestării voluntare de voinţă din
partea reclamantului. Desistarea, în principiu, este un act unilateral, simpla manifestare de voinţă
a reclamantului – fireşte, în condiţiile prevăzute de lege – fiind suficientă să producă efecte. Ca
excepţie, numai în cazul renunţării la judecată, intervenită după începerea dezbaterilor este
necesar şi consimţământul pârâtului. În al doilea rând, precizăm că ambele forme ale desistării,
deşi sunt consecinţa manifestării unilaterale de voinţă (în principiu), exprimă intenţia ambelor
părţi de conciliere. Atât reclamantul cât şi pârâtul doresc încetarea procesului, aceasta
constituind, cel puţin pentru moment, o situaţie convenabilă ambilor.
Efectul desistării, în ambele sale forme, îl constituie închiderea sau stingerea judecăţii. În
cazul renunţării la judecată, închiderea judecăţii, ca efect principal al desistării, permite
reclamantului ca ulterior, în condiţii care să-i asigure sorţi de izbândă, să pornească o nouă
acţiune împotriva aceleiaşi persoane şi pentru valorificarea aceluiaşi drept încălcat sau
nerecunoscut. În schimb, în urma renunţării la drept, stingerea judecăţii, constituind efectul
secundar al desistării, curmă orice posibilitate pentru reclamant de a mai valorifica pe cale de
acţiune în justiţie dreptul la care a renunţat. În fine, tot ca o trăsătură caracteristică, ambele forme
ale renunţării îşi dovedesc utilitatea, mai ales pentru părţile litigante, în cadrul procesului aflat în
desfăşurare. Părţile evită astfel purtarea unui proces costisitor şi anevoios care este posibil să nu
le ofere o situaţie mai avantajoasă iar instanţa de judecată este degrevată de sarcina judecării
unui litigiu în plus.

7
A se vedea: Durac Gh. Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale părților în procesul civil. – Iași: Polirom,
1999, p.37 - 40.
8
A se vedea: I. Deleanu, “ Tratat”, vol. I, p. 171; H. Solus, R. Perrot, op. cit., p.968 (nr. 1154); J. Vincent, S.
Guinchard, op. cit., p. 1020-1021 (nr.1278).
 Desistarea este, în principiu, un act unilateral, simpla manifestare de voinţă a reclamantului
fiind suficientă pentru a produce efecte în sensul dorit, consimţământul pârâtului cerându-se doar
în cazul renunţării la judecată care a intervenit după începerea dezbaterilor. De regulă
reclamantul este cel care renunţă, fie de la judecată, fie de la drept. Însă desistarea, cel puţin
teoretic, poate fi opera oricărei persoane care fiind introdusă în proces şi dobândind calitatea de
parte este autoarea unui act de procedură individual (la care poate renunţa).
Aşadar, reclamantul poate renunţa la cererea sa, la judecată sau la dreptul dedus judecăţii.
Pârâtul la rândul său poate să renunţe la cererea sa reconvenţională şi la pretenţiile formulate prin
intermediul acesteia. Terţa persoană, care în urma cererii sale de intervenţie (principală)
dobândeşte calitatea de parte în proces, poate să renunţe la intervenţia sa. În altă ordine de idei
pluralitatea părţilor în procesul civil nu constituie un obstacol pentru ca desistarea să opereze şi
să producă efecte. În legătură cu capacitatea cerută părţilor pentru valabilitatea actului de
renunţare trebuie să distingem în funcţie de obiectul desistării. Astfel, dacă desistarea priveşte
dreptul care face obiectul acţiunii partea trebuie să aibă capacitatea de a dispune de acel drept. În
schimb dacă desistarea se referă la judecată este suficient ca reclamantul să aibă capacitatea de a
face un act de renunţare fără a se pune în discuţie capacitatea sa de a face acte de dispoziţie cu
privire la dreptul pretins în instanţă. În acest caz se au în vedere condiţiile generale cu privire la
capacitatea de a acţiona în justiţie.
În ipoteza unei reprezentări convenţionale, desistarea poate fi făcută, în numele părţii, de
către mandatar, cu condiţia ca acesta să fie împuternicit în acest sens printr-o procură specială.
Desistarea implică în mod necesar manifestarea de voinţă a celui care renunţă, fie la judecată, fie
la drept, acesta fiind, fireşte, partea care are calitatea de reclamant. Adversarul său, pârâtul, ca
regulă generală nu trebuie să-şi manifeste voinţa în sensul de a accepta, de a fi de acord cu
renunţarea reclamantului, cu excepţia cazului când desistarea la judecată intervine după
începerea dezbaterilor. Pentru ca desistarea să producă efecte este necesar ca voinţa
reclamantului să fie exprimată fără echivoc dar nu are semnificaţie faptul că voinţa a fost
manifestată în mod expres ori implicit. Este esenţial ca voinţa reclamantului de a renunţa să fie
exprimată concret; ea nu poate fi prezumată. Totodată, consimţământul reclamantului de a se
desista nu trebuie să fie atins de nici un viciu (eroare, dol, violenţă), altfel desistarea va fi nulă.
Oferta reclamantului de a renunţa trebuie să fie reală şi să fie exprimată fără nici un fel de
rezerve sau condiţionări care să-i creeze o stare de incertitudine pârâtului.
Cererea de desistare poate fi prezentată printr-un act autentic sau printr-un înscris sub
semnătură privată, să rezulte dintr-o simplă scrisoare de afaceri sau dintr-un act special întocmit
care a fost adresat instanţei în acest sens. Solicitarea de a renunţa poate, de asemenea, să fie
exprimată oral, în şedinţa de judecată, fie de către reclamant, fie de către avocatul acestuia,
fireşte în condiţiile prevăzute de lege pe care le-am menţionat şi asupra cărora vom reveni.
Desistarea poate rezulta (implicit) din orice fel de act care exprimă voinţa părţii de a renunţa la
judecată sau la drept, după caz. Instanţa de judecată are puterea suverană de a interpreta, de a
verifica cererea reclamantului şi de a hotărî dacă să admită ori să respingă solicitarea de
desistare. Însă, având în vedere consecinţele, uneori destul de grave ale desistării, dacă
renunţarea implicită poate fi admisă, renunţarea prezumată nu va fi acceptată niciodată.
Desistarea va produce ca principal efect - în toate cazurile – închiderea ori stingerea
procesului aflat pe rol. Pentru reclamant, autor al desistării, consecinţele vor fi mai grave sau mai
puţin grave după cum a renunţat la drept sau doar la judecată. În ambele situaţii hotărârea sau
încheierea, după caz, pe care o va pronunţa instanţa de judecată nu este susceptibilă de a fi
atacată cu apel. Tot ca un efect al desistării, prin hotărârea pe care o va da instanţa de judecată,
reclamantul, la cererea pârâtului, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară de cazul în
care a intervenit renunţarea la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată.

Deci comparînd cele două țări, ajungem la concluzia ca atît în Republica Moldova, cît și în
Romînia, reclamantul dispune de anumite mijloace de apărare a intereselor sale, însă acestea
mijloace diferă de la o țară la alta. Astfel, în RM actele de dispoziție a reclamantului sunt:
majorarea sau diminuarea volumul pretențiilor, modificarea temeiul acțiunii, modificarea
obiectul acțiunii și renunțarea la acțiune. În Romînia actele de dispoziție ale reclamantului este
Desistarea. Desistarea reclamantului se poate prezenta sub doua forme: renunțarea la acțiune
(reglementata de art. 246 C.proc.civ.) și renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății (art. 247
C.proc.civ.)