Eminescu

A fost considerat ultimul mare poet romantic european, recunoscut drept geniu
al poeziei româneşti.
• Luceafărul este un poem cu influenţe din filosofia lui Schopenhauer, alegorie pe
tema romantică a locului şi rostului geniului în lume: natura sa superioară
trebuie să plătească un preţ prin izolare între semeni şi nefericire individuală.
• Meditaţie asupra condiţiei umane duale, poemul este inspirat din basmul
românesc Fata în grădina de aur.
• Eminescu pleacă de la filosofia lui Schopenhauer cu privire la geniu şi omul
comun. El arată că în cazul omului de geniu, predomină raţiunea pură, aspiraţia
spre cunoaştere, puterea de sacrificiu pentru atingerea scopului, singurătatea, iar la
omul comun, predomină instinctualitatea, subiectivitatea, voinţa oarbă de a trăi,
dorinţa de a fi fericit, sociabilitatea. S-a inspirat din filosofia lui Kant cu privire la
spaţiu şi timp.
• Poetul a recurs la miturile geto-dacice şi la mitologia greacă, indiană şi creştină.
Hyperion aparţine mitologiei eline.
• O altă interpretare a Luceafărului consideră că toate personajele poemului sunt
“măşti lirice” ale poetului însuşi, potrivit criticului Tudor Vianu.
• Eminescu înţelege drama omului ca fiinţă duală, sfâşiată de contradicţii între: faptă
şi conştiinţă, pasiune şi renunţare, soartă şi nemurire, viaţă şi moarte. Aceste
meditaţii în forme lirice, conferă poemului un carácter gnomic. Tema timpului
filosofic rămâne o constantă a liricii eminesciene.
• Poemul este construit antitetic, din patru tablouri structurate pe distincţia: terestru
– cosmic şi uman – fantastic.

1
• Tabloul întâi reflectă o poveste fantastică de iubire între două fiinţe, aparţinând
unor lumi diferite, cea telurica şi cea cosmică. Comunicarea între îndrăgostiţi este
indirectă şi se realizează prin intermediul visului indus subconştientului fetei de
împărat.
• Ipostazele luceafărul, care i se arată când în chip de înger, când în chip de demon
sunt chemările morţii. O invită să-i fie constelaţie (“pe-a mele ceruri să răsai”),
marea revelaţie a primatului morţii.
• Erosul este cale de cunoaştere a lumii. Somnul este vizionar, iar visul se
transformă în fantezie şi stare de trezvie.
• Tabloul al doilea dezvoltă liric un alt moment de dragoste, sub forma unei idile
între Cătălin şi Cătălina, actorii unei iubiri posibile. Fata are o existenţă dublă: una
diurnă şi altă onirică; înţelege şi ce este moartea, şi ce este viaţa.
• Tabloul al treilea descrie călătoria intergalactică a luceafărului şi dialogul cu tatăl
ceresc. Demiurgul şi Hyperion îşi expun argumentele distincte despre nemurire,
cunoaştere şi sensul vieţii omeneşti.
• Tabloul al patrulea relevă fericirea cuplului omenesc datorită iubirii împlinite sub
semnul caracteristic al “norocului” şi retragerea Luceafărului în lumea căreia îi
aparţine.
• Poemul este de substanţă lirică cu o schemă epică, prinse într-un tipar
dramatic, care accentuează lirismul. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de
caracterul dramatic al poemului.
• Elementele clasice sunt: echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi caracterul
gnomic.
• În concluzie, eul eminescian este o unitate bidimensională; pământul (masculinul
şi femininul) şi cerul (cele două trepte: Demiurgul şi Hyperion ca efect al
Demiurgului: raportul tată-fiu din mitologie). Viziunea romantică este dată de tema,
de relaţia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea planurilor terestru cu planul

2
cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă,
pastel), de metamorfozele lui Hyperion.