1

Indiferenţă şi plictiseală

Sufletul gol îşi trădează goliciunea prin indiferenţă. Indiferenţa naşte plictiseală. Pentru
tratarea plictiselii omul aleargă după lucruri care-l ajută să-şi omoare timpul personal. Dar nici
timpul nu stă degeaba: curge fără putinţă de a-l opri. Cronos îşi înghite copiii neatenţi,
delăsători. E o luptă, care pe care. Omul învinge numai „Răscumpărând vremea căci zilele sunt
rele” (Efeseni 5.16, BVA) Ce înseamnă a răscumpăra vremea? „Fiţi dar următori a lui
Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi,/şi umblaţi întru iubire aşa cum şi Hristos ne-a iubit pe noi, şi
pentru noi I S-a dat pe Sine lui Dumnezeu prinos şi jertfă întru miros cu bună mireasmă.”
(Efeseni 5,1-2 BVA)

Dar să-l lăsăm pe Paul Evdokimov (1901-1970 -

https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov) să vorbească
despre acestea:

„Biserica şi lumea se găsesc într-o interioritate reciprocă

deschisă spre destinul ultim al tuturor oamenilor, ba mai mult
spre destinul lui Dumnezeu Însuşi în istoria oamenilor.
Numai Întruparea Domnului face reală formula antică: „omul
este măsura tuturor lucrurilor”, atunci când acest om devine în
Hristos împărat, profet şi preot al existenţei, o nouă făptură.
Hristos a intrat în firea umană atât de adânc încât de atunci
înainte dominarea naturii cosmice, emanciparea popoarelor,
dorul după pace, solidaritatea neamului omenesc, sunt ocazii ale deschiderii interiorităţii
omului pentru nemarginita iubire a lui Dumnezeu.

Învăţământul şcolar până de curând prezenta istoria mântuirii după formula lineară
simplistă: creaţie, păcat, răscumpărare. Dar Creaţia şi Întruparea sunt co-implicite şi arată o
singură taină, a lui Dumnezeu, care în Hristos recapitulează întreaga fiinţă umană. În
societăţile europene ateismul care a cuprins masele a devenit un fapt curent, natural am zice,
intim de acum vieţii oamenilor. Nu este o ruptură, cu atât mai puţin o revoltă, ci o alunecare
aproape imperceptibilă, o delăsare, starea amorfă a unei lente disoluţii într-o înspăimântătoare
indiferenţă. Nu mai există nici o agresivitate, pur şi simplu religia nu-l mai interesează pe om.
Posibilitatea unei oarecare fericiri superficiale, puţin durabile, suficientă totuşi pentru
momentul dat, face ca fiinţele să trăiască în absenţa lui Dumnezeu, după cum trăiau înainte în
prezenţa Sa. Cum spune un filozof: „Dumnezeu este inutil”. A deveni ateu astăzi înseamnă mai
puţin să alegi şi încă mai puţin să negi, ci doar să te laşi pur şi simplu să fii ca toată lumea. A
fi religios, indiferent sau ateu este, pentru omul mediocru, o chestiune de temperament, de
echilibru psihic, de opţiune politică câteodată. Aşa că, explicând tainele naturii, omul nu
dovedeşte câtuşi de puţin că nu există Dumnezeu, ci doar încetează să mai simtă că are nevoie
de Dumnezeu.

Indiferenţa este semnul unui suflet gol. Un alt filozof spunea: „Viaţa umană se
balansează între suferinţă şi plictiseală”. Sartre mărturiseşte clar: „eu am ajuns la necredinţă,
nu printr-un conflict cu dogmele, ci prin indiferenţa bunicilor mei”. Psihiatrii ştiu că indiferenţa
 2

duce la această calamitate a timpurilor noastre care este plictiseala. E vremea să se facă o
analiză fenomenologică a plictiselii şi să-i demonstrăm natura metafizică şi demoniacă.
Aproape peste tot omul se plictiseşte şi cască iar după cum spunea în mod profetic Dostoievski,
omenirea nu va pieri prin războaie, ci din plictiseală: „Din căscatul mare cât lumea va ieşi
diavolul”. George Fredmann în „Sfârşitul poporului evreu” lansează un strigăt către toate
religiile: „păstraţi câteva rezerve de nelinişte fecundă, mântuitoare, de unde vor putea ţâşni
explozii profetice, de care are nevoie această lume tehnică, înrobită de noii idoli”.

Da, în faţa idolilor şi a tranchilizantelor terapeutice se

caută acum liniştea mântuitoare, care are gust esenţialmente
biblic, de risc, urmându-L astfel pe Însuşi Dumnezeu. Nu
există nucleu în jurul căruia să se adune o ipocrizie mai mare
ca ideea de Dumnezeu într-un mediu creştin mediocru.
Afirmaţia lui Kierkegaard este poate mai actuală ca oricând:
„Noi nu mai ştim ce este creştinismul”. Sistemul religios
apare ca un instrument de sclavie. Dumnezeu este gândit ca
fiind potrivnic omului: Dumnezeu este adversarul libertăţii
şi demnităţii omului. Încă din primele secole, printr-o
flagrantă deformare a învăţăturii biblice, Dumnezeu a fost
prezentat după chipul unui mare împărat pământesc, de aceea
în Evul Mediu popoarele au fost adesea convertite în bloc:
comunităţile politice sunt trecute la creştinism, de cele mai
multe ori cu japca, sub ameninţarea sabiei. Aproape peste tot Dumnezeu a devenit un
Dumnezeu impus. Consecinţa imediat-istorică a fost apariţia bruscă a necredinţei moderne, ca
revoltă faţă de religia impusă. Ca rezultat, imensa mişcare de cercetare filozofică şi ştiinţifică,
de revendicare a libertăţii şi a dreptăţii care constituie lumea modernă, şi ale cărei rădăcini sunt
fundamental creştine, s-a manifestat în mod fatal, pornind de la Renaştere, în afara Bisericii,
apoi împotriva Bisericii, alunecând astfel, de la negarea unui Dumnezeu impus, la ateism. Ori
dreptatea socială pe care o revendică revoluţia industrială urcă până la imaginea evanghelică a
lui Hristos cel sărac, imaginea atât de puternic subliniată de Părinţii Bisericii şi atât de
nefericit uitată de istorie. Înţelegem violenţa lui Proudhon care sintetizând învăţătura
Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, spunea: „Proprietatea este un
furt”. Iar când a apărut romantismul, acesta s-a ridicat împotriva religiei redusă doar la morală.
Dar elanul sufletesc, iar nu duhovnicesc al romantismului, a devenit neputincios în lipsa unei
trăiri în Duhul Sfânt, nemai rămânând decât strigătul de disperare şi de nebunie al geniilor
singuratice. Sub presiunea masivă a raţionalismului, a psihologismului şi a tehnicilor moderne,
sensul biblic al transformării lumii şi semnificaţia instorică a coborârii Duhului Sfânt la
Cincizecime nu se perpetuează decât prin câţiva asceţi la umbra mănăstirilor, la marginea
societăţilor. Sensul pe care l-au dat Părinţii Bisericii teologiei este acesta: „cale de cunoaştere
experimentală a lui Dumnezeu, în opoziţie cu orice speculaţie cerebrală”. De aceea problema
complexă a libertăţii şi a harului nu aduce, se pare, nici o lumină: dimpotrivă, minunata taină,
negrăită iubire a lui Dumnezeu odată conceptualizată şi pusă în termeni de cauzalitate, duce la
decretul teribil al doctrinei predestinaţiei. Aceasta vrea să spună că în mila Sa Hristos nu şi-a
vărsat sângele decât pentru cei aleşi şi că restul omenirii este obiectul mâniei lui Dumnezeu.
De aceea în ţările din estul Europei, în perioada comunistă, simpla recurgere la Dumnezeu era
declarată imorală, căci ar fi contrazis şi ar fi diminuat demnitatea umană. Universul autonom
al ştiinţei, univers planificat, matematizat, exclude orice intervenţie de dincolo de lume. În
acest spaţiu se înfăptuia de fapt o pervertire a valorilor: necunoaşterea libertăţii în mediul
creştin duce la distrugerea libertăţii în mediul ateu.
 3

Satana profită şi avansează tripla sinteză, adică cele trei soluţii infailibile ale existenţei
umane, infailibile pentru că reprezintă cele trei forme ale distrugerii libertăţii: prima, a
transforma pietrele în pâine înseamnă a fabrica în serie şi când dorim pâine fără sudoare, fără
efort, înseamnă a rezolva problema economică, a suprima lupta ascetică şi creaţia. A doua, a te
arunca de pe sprânceana templului înseamnă a suprima nevoia de rugăciune, înseamnă a-L
substitui pe Dumnezeu cu puterea magică, a-ţi însuşi toate tainele şi a rezolva astfel problema
cunoaşterii. Iar cea de a treia este oferirea împărăţiei lumii, a aduna toate popoarele sub puterea
unei singure săbii, a rezolva puterea politică şi a inaugura pacea acestei lumi. Dacă Hristos
respinge aceste trei ispitiri, aceste triple sclavii ale omului, în
schimb acest proiect demonic oferit oamenilor le
condiţionează istoria. Pentru sensibilitatea atee, creştinismul
oficial apare ca o religie a legii şi a pedepsei. Cum spunea
Freud, Dumnezeu este văzut ca un Tată sadic. O atare
concepţie despre Dumnezeu, vine din regresia iudaizantă, care
uită Treimea şi-L prezintă pe Dumnezeu în chipul
Judecătorului gelos. Astfel că Justiţiarul de temut care
terorizează şi pregăteşte iadul şi pedeapsa încă dinainte de a
crea lumea este Dumnezeul iubirii. Dumnezeu nu mai este
Tatăl, ci este Dumnezeul care a dat cele zece porunci negative:
să nu faci! Concluzia: Dumnezeu este Cel care mă împiedică
să fiu fiinţă omenească. La rândul său Sartre face următorul
bilanţ: „aveam nevoie de un Creator, mi se dădea un mare Patron”. Păcatul trupesc primeşte o
importanţă obsesivă pe care nu o are în Evanghelie. Astfel că asceza rău înţeleasă se
deformează în dualism, în ura ascetică faţă de femeie, faţă de lume, faţă de frumuseţe. Teologia
manualelor denotă un Tată plicticos, molatic, moralist, după chipul omului mediocru. Iar
strălucirea trisolară a celor Trei Persoane face loc bunului dumnezeu anonim. Toate acestea
pentru că aceşti oameni au avut nefericirea de a nu fi întâlnit niciodată privirea unui Sfânt, de
a nu-L fi întâlnit niciodată pe Dumnezeu ca prezenţă vie şi strălucitoare a paternităţii treimice
care se află în centrul oricărei iubiri şi a oricărei frumuseţi. Singura revoluţie care poate să
schimbe faţa lumii nu poate veni decât din Evanghelie, din energiile sfinţitoare ale Duhului
Sfânt, din cauza comună care uneşte pe toţi vii şi morţii într-un singur elan, cel al Învierii.

Dumnezeu a creat pe om ca pe cea de a doua libertate. El îşi asumă acest risc suprem,
apariţia unei alte libertăţi. Dumnezeu care e libertate face loc libertăţii omeneşti, Îşi acoperă
preştiinţa ca să dialogheze realmente cu celălalt, cu partenerul său capabil să-L pună în
încurcătură pe Dumnezeu Însuşi şi să-L oblige să coboare în moarte şi-n iadul creat de om. Nu
e vorba de mântuire prin credinţă, nici prin fapte, ci prin iubire. În prezenţa suferinţei celor
nevinovaţi Dumnezeu are un singur răspuns: renunţarea la atotputernicia Sa ca să sufere cu noi.
Aceasta e slăbiciunea Sa de neînvins, iubirea Sa nebună pentru om. Tatăl justiţiar se dovedeşte
a fi Tatăl suferind. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască. Dumnezeu împotriva lui
Dumnezeu de pe Cruce a trecut de partea omului. Aceasta permite omului să se nască pentru a
doua oară, în divinitate, aşa cum Dumnezeu S-a născut în firea umană. Facem aceasta ca să
corectăm concepţia teroristă despre Dumnezeu. Nu ni se cere un moralism al virtuţilor, nici o
ascultare oarbă, ci un strigăt de încredere şi de iubire din străfundul iadului sufletului nostru.
Biserica ştie să-şi ţină sufletul în iad şi să nu deznădăjduiască niciodată, aceasta pentru că
Dumnezeu nu deznădăjduieşte niciodată. Pentru marii mistici creştini, creştinul e un om
 4

vrednic de milă dar care ştie că există încă Cineva şi mai

vrednic de milă, acel Cerşetor al iubirii care se află la uşa
inimii. De aceea Sfântul Serafim din Sarov saluta pe orice
om cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Cartea lui
Daniel povesteşte istoria celor trei tineri aruncaţi în cuptorul
încins lângă care apare un al patrulea, tainicul, care are
înfăţişarea unui fiu al zeilor. Aceasta este întreaga taină a
Întrupării şi mântuirii, taina prezenţei dumnezeiescului -
Celălalt lângă orice om.

Duhul Sfânt alungă întunericul morţii, teama de

judecată, prăpastia iadului. Lumina fără apus face din
noaptea de Paşte un ospăţ al bucuriei. „Acestea vi le-am
spus, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să
fie deplină.” (Ioan 16, 24-25nBVA) (Paul Evdokimov -
Cunoaşterea lui Dumnezeu)

Lectură atentă şi rumegare cu folos.

Nicuşor Gliga
Bucureşti, 13 martie 2018
Aducerea moaştelor Sf. Ier. Nichifor, Patr. Constantinopolului; Sf. Mc. Hristina din
Persia