Sistematizarea circumstanţelor care exclud ori nu admit realizarea răspunderii

penale

Boris GLAVAN,
conferenţiar universitar, doctor în drept
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM
Cuvinte-cheie: circumstanţe, infracţiune, răspundere penală, temei.
Summary
The current criminal law of the Republic of Moldova provides for a lot of circumstances excluding
criminal liability are unreasonable and inefficient or carrying it out but the lack of a clear ordering of them
creates difficulties for the proper determination of their legal nature and the precise application of the legal
provisions. In this article the author tries to systematize the circumstances concerned according to their
specific signs.

Actuala lege penală a Republicii Moldova prevede o mulţime de circumstanţe care exclud
răspunderea penală ori fac iraţională şi ineficientă realizarea acesteia însă lipsa unei sistematizări clare a
acestora creează dificultăţi privind determinarea corectă a naturii lor juridice şi aplicarea exactă a
prevederilor legale. Prin prezentul articol autorul încearcă să sistematizeze circumstanţele în cauză în funcţie
de semnele lor specifice.

Perfecţionarea legislaţiei penale naţionale constituie o sarcină importantă pentru

consolidarea statului de drept şi funcţionarea corectă a justiţiei – obiectiv primordial pentru ţara
noastră în aspiraţiile sale de integrare europeană. Revizuirea acesteia impune soluţionarea mai
profundă a problemelor referitoare la delimitarea circumstanţelor care exclud răspunderea penală
de cele care fac iraţională şi ineficientă realizarea acesteia, dat fiind faptul că aplicarea incorectă
a respectivelor prevederi juridice conduce inevitabil la diminuarea considerabilă a potenţialului
lor antiinfracţional.
Natura juridică a circumstanţelor, existenţa cărora fie că fac imposibilă apariţia
răspunderii penale, fie inoportună realizarea acesteia, este corelată indisolubil cu ştiinţa despre
infracţiune, dat fiind faptul că unele circumstanţe împiedică calificarea faptei ca infracţiune, în
rezultatul prezenţei cărora persoana nu poate fi supusă răspunderii penale, iar prezenţa altor
circumstanţe permit liberarea persoanei care a comis o infracţiune de la răspundere sau pedeapsa
penală.
Circumstanţele care exclud aprecierea faptei ca infracţiune exclud, prin consecinţă şi
răspunderea penală, iar persoana care nu a comis nici o infracţiune nu poate fi supusă răspunderii
penale şi respectiv nu are pentru ce să fie liberată de răspundere sau pedeapsă penală.
Determinarea faptelor ce constituie infracţiuni şi stabilirea pedepselor ce se aplică
infractorilor este prerogativa exclisivă a legii penale (art.1 al CP). Pentru realizarea acestui
deziderat legiuitorul la alcătuirea normelor penale pe de o parte determină circumstanţele în
prezenţa cărora o anumită faptă este interzisă, iar pe de altă parte, stabileşte circumstanţele în
prezenţa cărora respectiva faptă este permisă.
Legea penală prevede o listă întreagă de circumstanţe prin intermediul cărora este trasată
linia de demarcaţie dintre faptele ce constituie infracţiuni şi faptele ce nu însuşesc această
calitate. Astfel, prin dispoziţia alin.2 al art.14 CP, spre exemplu, este stabilit gradul prejudiciabil

1
pe care trebuie să-l posede o infracţiune indicându-se gradul prejudiciabil nespecific acesteia. Tot
astfel, prin dispoziţia art.21 CP al RM legiuitorul, indicând calităţile subiectului infracţiunii, a
stabilit că doar fapta prejudiciabilă a persoanei ce întruneşte aceste calităţi este apreciată ca
infracţiune, iar dacă acţiunea a fost comisă de o persoană iresponsabilă sau care nu a atins vârsta
de la care survine răspunderea penală, aceasta nu poate fi considerată infracţiune.
Faptele neinfracţionale sunt desemnate şi cu ajutorul „Cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei” (Capitolul III CP al RM), în legea penală menţionându-se că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitima apărare, extrema
necesitate etc. Astfel, spre exemplu, acţiunile prejudiciabile legitime provocate atacantului se
deosebesc de cele nelegitime anume prin prezenţa sau lipsa stării de legitima apărare. Dacă
atacantului i s-a adus un prejudiciu grav sănătăţii după dispariţia stării de apărare atunci astfel de
acţiuni urmează să fie calificate drept infracţiune.
Legea penală conţine şi alte circumstanţe prin intermediul cărora sunt delimitate faptele
infracţionale de cele neinfracţionale (retroactivitatea legii prin care se înlătură caracterul
infracţional al faptei (art.10 CP), imunitatea diplomatică (art.11 alin.4 CP), cazul fortuit (art.20
CP) etc.), fiecare posedând un alt caracter spre deosebire de restul, comun însă pentru toate fiind
faptul că prezenţa lor în momentul săvârşirii faptei fac inadmisibilă recunoaşterea ei drept
infracţiune.
În literatura de specialitate exisă viziunea potrivit căreia caracterul penal al unei fapte se
exclude doar prin circumstanţele ce ar corespunde celor prevăzute în Cap.III al CP al RM:
legitima apărare (art.36 CP), reţinerea infractorului (art.37 CP), starea de extremă necesitate
(art.38 CP), constrângerea fizică sau psihică (art.39 CP), riscul întemeiat (art.40 CP), executarea
ordinului sau dispoziţiei superiorului (art.40/1 CP), celelalte circumstanţe fiind investigate prin
prisma excluderii unui semn al componenţei de infracţiune, respectiv fiind atribuite la instituţia
liberării de răspundere penală.
Cercetătorul Ovezov N.A., spre exemplu, investigând circumstanţele în prezenţa cărora
fapta nu cumulează semnele infracţiunii, a scos în afara obiectului de studiu un şir de
circumstanţe (minoritatea, iresponsabilitatea, constrângerea fizică, forţa majoră, renunţarea de
bună voie la săvârşirea infracţiunii) care, în viziunea lui, nu exclud nici unul din semnele
esenţiale ale infracţiunii, dar care fac inadmisibilă cumularea tuturor semnelor componenţei de
infracţiune, atribuindu-le în cele din urmă la instituţia liberării de răspundere penală [7, p.20].
Fără a intra în foarte multe detalii menţionăm că această viziune este corectă doar în
condiţiile în care admitem că infracţiunea este caracterizată doar prin două semne esenţiale
(caracterul prejudiciabil şi ilegalitatea faptei) şi că ilegalitatea penală se referă doar la
elementele obiective ale faptei fără a le implica şi pe cele subiective. Ovezov N.A. susţine că
persoana iresponsabilă sau care nu a atins vârsta răspunderii penale este liberată de răspundere
penală, nu pentru că fapta nu ar cumula trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ci pentru că
2
legiuitorul, reieşind din considerente subiective, umane, a prevăzut în aceste situaţii lipsa
componenţei de infracţiune, stabilind astfel că „persoana nu poate fi supusă răspunderii penale”
[7, p.18].
Nu împărtăşim această viziune deoarece persoana iresponsabilă sau care nu a atins vârsta
nu este supusă răspunderii penale nu neapărat din cauza afecţiunilor umane, ci mai degrabă
pentru că aceste persoane sunt lipsite de capacitatea de a înţelege caracterul social al acţiunilor
sale, pe de o parte, şi care ar fi scopul răspunderii penale la care ar urma să fie supuse, pe de altă
parte. Potrivit acestei viziuni, ilegale devin nu doar faptele social periculoase umane, dar şi
fenomenele devastatoare ale naturii, reflexele animalelor deoarece după semnele obiective
acestea coincid. Pare totuşi lipsit de raţiune să interzici prin lege distrugerea averii proprietarului
de către un cutremur, inundaţii, animale etc. Care ar fi scopul acestor prevederi şi cine ar trebui
să le respecte? Probabil această logică s-a păstrat în teoria penală încă din perioada feudală în
care predomina incriminarea obiectivă, conform căreia se pedepsea orice faptă prin care s-a
produs o vătămare a intereselor apărate de lege indiferent dacă, sub aspect subiectiv, nu-i
aparţinea autorului.
Potrivit art.23 CP persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în
stare de iresponsabilitate nu este pasibilă de răspundere penală. Aceste prevederi nicidecum nu
pot fi interpretate în sensul liberării de răspundere penală a unei astfel de persoane, deoarece de
răspundere penală poate fi liberată doar persoana care, pentru cele comise, poate fi supusă
răspunderii penale dar nu cea care nu poate fi supusă acestei răspunderi. Persoana care nu poate
fi supusă răspunderii penale nu are pentru ce să fie liberată [2, p.149]. Respectiv nici persoana
iresponsabilă nu poate fi liberată de răspundere penală deoarece ea nu poate fi supusă unei astfel
de răspunderi. Am putea spune că menirea de bază a răspunderii penale este de a influenţa, în
vederea reeducării, persoana capabilă să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptei comise
astfel încât, în viitor, aceasta să se abţină de la săvârşirea unor astfel de fapte, ori tocmai acesta
este şi motivul pentru care legiuitorul a stabilit că persoana iresponsabilă, neavând capacitatea de
a înţelege semnificaţia socială şi caracterul de fapt ale actelor sale şi a le dirija conştient, nu este
pasibilă de răspundere penală.
Nu este pasibilă de răspundere penală nici persoana minoră care nu a atins vârsta
respectivă de la care survine răspunderea penală, motivul fiind acelaşi ca şi în cazul
iresponsabilităţii - lipsa însuşirilor necesare pentru a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau
inacţiunilor sale şi a le dirija conştient.
În termeni filozofici pasibilitatea de răspundere penală este privită prin prisma existenţei
libertăţii de voinţă şi acţiune, adică persoana a decis liber asupra săvârşirii faptei şi a avut
libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe[6, p.328]. Problema de
bază care există este următoarea: în ce măsură o persoană poate fi liberă în alegerea
comportamentului său? Răspunsul este orientat în trei direcţii.
3
 Potrivit uneia din ele omul este dirijat strict de factorii externi, determinându-l să
procedeze într-un anumit mod. O astfel de viziune fatalistă asupra comportamentului persoanei
nu lasă loc pentru libertatea de voinţă şi acţiune respectiv nu poate fi vorba despre pasibilitatea
de răspundere, ci numai despre incriminarea obiectivă, adică tragerea la răspundere penală în
lipsa vinovăţiei (cel mai important exponent al acestei teorii fiind marele filozof Spinoza).
Într-o altă viziune diametral opusă acesteia comportamentul uman niciodată nu este
determinat de vreo cauză anume şi omul, oriunde şi oricând, este liber să procedeze şi
procedează după bunul său plac (după Kant). Proclamarea libertăţii de voinţă şi acţiune ca fiind
absolută şi indeterminată nu corespunde realităţii şi nu oferă o buna justificare ştiinţifică a
cauzalităţii comportamentului uman.
A treia orientare, pe care se fundamentează teoria răspunderii penale, reprezintă o
îmbinare de elemente ale viziunii deterministe şi celei indeterministe. Corespunzător acesteia, pe
de o parte, omul nu poate fi independent faţă de condiţiile ce-l înconjoară, adică de fenomenele
naturale şi sociale, iar pe de altă parte acestea din urmă nu-i exclud posibilitatea de a-şi alege
comportamentul într-o anumită situaţie concretă de viaţă şi respectiv nu exclud răspunderea
persoanei pentru faptele sale (Marx). Având voinţă şi conştiinţă, omul învaţă circumstanţele
lumii înconjurătoare şi le foloseşte în activitatea sa, aceasta şi fiind libertatea de voinţă şi acţiune,
ce presupune nu altceva decât posibilitatea de a decide în cunoştinţă de cauză, corespunzător de
a purta răspundere pentru ele.
Astfel dacă persoana nu a dispus de libertatea de a-şi alege comportamentul, şi a acţionat,
spre exemplu, fără conştiinţă datorată iresponsabilităţii sau minorităţii, atunci nu se poate spune
că există răspundere, responsabilitatea însăşi reprezentând premisa necesară a vinovăţiei.
Vinovăţia presupune o combinaţie diferită a conştiinţei şi voinţei persoanei responsabile.
Prin vinovăţie intenţionată se înţelege că persoana conştientizează importanţă socială şi de fapt a
comportamentului său, adică înţelege că ea cauzează un prejudiciu, sustrage averea străină, etc.
Fără îndoială, în cazul în care persoana nu este conştientă de latura obiectivă a comportamentului
său, atunci ea nu înţelege nici importanţa socială a acestuia. În acest caz nici nu poate fi vorba
despre vinovăţie.
Iresponsabilitatea sau lipsa vinovăţiei face ca răspunderea penală şi pedeapsa să fie
iraţionale, intervenţia acestora în astfel de condiţii nu pot urmări oarecare scopuri, cu excepţia
răzbunării iraţionale. Pedeapsa, în astfel de situaţii, nu poate îndeplini sarcina de prevenţie
generală şi specială.
Comportamentul raţional uman este posibil numai în cazul în care persoana se orientează
corect în realitatea înconjurătoare, înţelege circumstanţele externe, prevede rezultatul final al
comportamentului său, într-un cuvânt, atunci când aceasta acţionează liber. Orice comportament
care exclude complet astfel de libertate (de forţă majoră, etc.) nu numai că elimină problema
răspunderii penale, dar şi pe cea a responsabilităţii. Omul obişnuit, cu un anumit nivel de
4
cunoştinţe despre lume, este capabil să se orienteze astfel încât, prin comportamentul său
cotidian, să fie realizate obiectivele propuse iniţial.
După cum se vede, acţiunile persoanei iresponsabile corespund doar aparent
comportamentului uman şi coincid perfect după semnalmentele obiective (metoda, mijloacele,
etc.), însă lipsa raţiunii le deosebeşte de adevăratele fapte omeneşti. Mai mult, anume
posibilitatea de a produce un prejudiciu material sau de altă natură în lipsa unei guvernări
conştiente apropie comportamentul distructiv al persoanei iresponsabile de acţiunile devastatoare
ale forţelor naturii şi de cel al animalelor. Prin urmare, după natura lor acestea se atribuie la
categoria mijloacelor de intervenţie fizice şi nu sociale. Desigur, daunele obiective produse de
cutremur, inundaţii sau incendii cauzează societăţii acelaşi prejudiciu ca şi infracţiunea, însă
consecinţele acestora sub aspect social, moral etc. sunt foarte diferite şi cel mai important este că
şi mijloacele de prevenire şi combatere ale acestora sunt altele.
Aceasta nu înseamnă că acţiunile persoanei iresponsabile nu sunt periculoase pentru alte
persoane. Deci pentru astfel de persoane sunt binevenite măsurile de constrângere cu caracter
medical aplicate prin izolare de societate, care, în mare măsură, depind de natura şi severitatea
bolii.
Aşadar iresponsabilitatea şi minoritatea presupun tulburarea conştiinţei şi/sau a voinţei,
care privează persoana de posibilitatea de a conştientiza realitatea obiectivă – adică de a-şi da
seama de caracterul faptelor sale şi de a le controla conştient. Absenţa conştiinţei ca element al
vinovăţiei exclude vinovăţia, iar fără acest semn nu există infracţiune şi nici răspunderea penală
şi respectiv în lipsa răspunderii nu poate fi vorba despre liberarea de răspundere penală.
O altă circumstanţă prevăzută de legea penală este renunţarea de bună voie la săvârşirea
infracţiunii, care potrivit unei viziuni este o modalitate de liberare de răspundere penală, iar
potrivit alteia - o circumstanţă care exclude infracţiunea.
Legislaţia penală a ţării noastre, un timp îndelungat, a calificat renunţarea de bună voie ca
fiind o circumstanţă care exclude infracţiunea, iar în prezent o atribuie modalităţilor de liberare
de răspundere penală (art.53 CP al RM).
Potrivit Legii penale a Republicii Moldova din 1961, renunţarea de bună voie la
săvârşirea infracţiunii era considerată drept o cauză de nepedepsire a pregătirii şi tentativei de
infracţiune. Prin voinţa legiuitorului, acţiunile de pregătire şi tentativă îndreptate nemijlocit spre
săvârşirea infracţiunii erau incriminate doar în cazul în care „infracţiunea nu fusese dusă până la
capăt din cauze independente de voinţa făptuitorului” (art.15 CP al RM din 1961). Dacă acţiunile
de pregătire şi tentativă îndreptate spre săvârşirea infracţiunii erau sistate din cauze dependente
de voinţa făptuitorului, astfel de acţiuni nu făceau parte din conţinutul juridic al pregătirii şi
tentativei de infracţiune şi respectiv nu erau pedepsibile penal, fiind vorba despre renunţarea de
bună voie la săvârşirea infracţiunii.

5
 Potrivit actualelor prevederi ale Legii penale, avem situaţia în care renunţarea de bună
voie la săvârşirea infracţiunii, pe de o parte, este calificată drept circumstanţă de nepedepsire, iar
pe de altă parte, este considerată drept modalitate de liberare de răspundere penală. Potrivit
Legii, lucrurile ar putea fi interpretate în felul următor: dacă actele de pregătire sau tentativă de
infracţiune sunt întrerupte din motive subiective, se va considera că există renunţarea de bună
voie la săvârşirea infracţiunii şi potrivit art.56 CP al RM, constituie temei de liberare de
răspundere penală.
Nu considerăm că ar fi corect ca persoana care nu poate fi supusă răspunderii penale să
fie liberată de această răspundere. Acceptarea acestui mod de interpretare poate crea o adevărată
confuzie între temeiurile de reabilitare şi cele de nereabilitare şi s-ar cuveni ca toate cazurile ce
se conţin în Capitolul III al CP (Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei) să servească
temei pentru liberarea de răspundere penală. Este, însă de remarcat faptul că în articolele ce se
referă la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se menţionează: „Nu constituie
infracţiune fapta, ...”. Dacă nu constituie infracţiune atunci nici răspunderea penală nu poate să
survină şi respectiv persoana care a acţionat astfel nu are pentru ce să fie liberată de răspundere
penală.
În acest context remarcăm faptul că practica judiciară la capitolul incriminării acţiunilor
de pregătire şi tentativă foarte corect reţine şi punctează circumstanţa – „fapta nu şi-a produs
efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului”. Lipsa acestei circumstanţe echivalează
cu imposibilitatea incriminării acţiunilor de pregătire sau tentativă efectiv realizate iar în această
situaţie nu poate fi vorba despre liberarea de răspundere penală.
Examinând problema în cauză, unii experţi atrag atenţia foarte întemeiat asupra unor
expresii din legea penală care sunt defectuoase şi pot alimenta conceptul precum că renunţarea
de bună voie ar avea efect după şi nu înaintea săvârşirii infracţiunii, fiind în consecinţă raportată
la instituţia liberării de răspundere penală [5].
Expresia „persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea,
benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia” folosită în art.56 CP creează
impresia că infracţiunea există şi până la renunţarea benevolă şi definitivă a acţiunilor, atâta doar
că ea nu va fi supusă răspunderii penale. În continuare, în alin.3 al art.56 CP – „persoana care a
renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii până la capăt este supusă răspunderii penale numai
în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată”. Acestea fiind spuse apare
întrebarea: de ce „o altă” infracţiune şi, pe deasupra, şi consumată dacă persoana încă nu a comis
nici o faptă ce ar putea fi numită infracţiune. De remarcat este şi faptul că, în conţinutul art.56
CP, nu se prevede ca persoana care a renunţat de bună voie la săvârşirea infracţiunii să fie
liberată de răspundere penală, acest fapt reieşind doar din denumirea acestui articol şi din
prevederile art.53 CP, unde, renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii, este enumerată ca
fiind o cauză de liberare de răspundere penală.
6
 Comparativ cu legislaţia penală a Republicii Moldova, cea a Federaţiei Ruse consideră
renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o cauză de nepedepsire (art.31 CP al FR).
În proiectul de Cod Penal al Federaţiei Ruse aflat în prelucrare până la adoptarea Codului
penal în 1996 s-au făcut propuneri privind includerea renunţării de bună voie la săvârşirea
infracţiunii în instituţia liberării de răspundere penală. Propunerea însă a fost respinsă din
aceleaşi motive că renunţarea de bună voie este o circumstanţă care exclude posibilitatea de a
trage persoana la răspundere penală, ci nu de a o libera de răspundere penală [4, p.148].
De asemenea şi legislaţia penală a României tratează renunţarea de bună voie (desistarea
şi împiedicarea producerii rezultatului) drept cauză de nepedepsire.
Din cele expuse ajungem la concluzia că acţiunile de pregătire şi tentativă de infracţiune
sistate din propria dorinţă a făptuitorului nu sunt incriminate, renunţarea de bună voie în acest
caz constituind temei de excludere a răspunderii penale şi nu de liberare de răspundere penală.
La această concluzie a ajuns şi Curtea Supremă de Justiţie, considerând renunţarea de
bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o circumstanţă care exclude răspunderea penală. Astfel,
Plenul CSJ, referindu-se la unele categorii de infracţiuni, a stabilit:
 „Refuzul benevol de a săvârşi infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca
circumstanţă care exclude răspunderea penală pentru aceste infracţiuni. În acest caz
persoana poartă răspundere pentru acţiunile săvârşite real şi cu condiţia că ele conţin
elementele constitutive ale altei infracţiuni”.
 „Făptuitorul nu va răspunde pentru tentativă de omor în caz de renunţare de bună voie la
săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă dacă prin activitatea
anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporală gravă sau de orice alt grad
pentru care este prevăzută răspunderea penală” [3].
 Deşi Plenul CSJ s-a pronunţat doar în privinţa infracţiunilor de viol şi omor, considerăm,
totuşi, că şi în cazul altor categorii de infracţiuni, renunţarea de bună voie va servi drept
circumstanţă care exclude răspunderea penală.
Referindune la natura juridică a instituţiei liberării de răspundere penală atestăm
caracterul facultativ al acesteia ce ne permite să o deosebim de instituţia înlăturării răspunderii
penale căreia îi este caracteristic caracterul imperativ (Capitolul XI CP al RM), încetarea
urmăririi penale în temeiul amnistiei sau împăcării fiind o obligaţie şi nu un drept al organelor
abilitate. De menţionat este faptul că, după efectele juridice, instituţia înlăturării răspunderii
penale nu se deosebeşte de cea a liberării de răspundere penală, circumstanţele ambelor instituţii
sunt nereabilitatoare.
În plan ştiinţific se consideră că nu ar fi vorba despre două instituţii ci despre două
subinstituţii sau două grupe ale aceleiaşi instituţii, una având caracter facultativ, iar cealaltă
imperativ. Separarea în capitole distincte a circumstanţelor facultative de cele imperative a fost
făcută în corespundere cu criteriile de structurare a oricărei ramuri de drept, dealtfel, foarte bine
7
cunoscute în teoria generală a dreptului, fiind vorba despre obiectul reglementării juridice şi
metoda de reglementare.
Un alt indiciu al instituţiei liberării de răspundere penală ţine de aspectul procesual penal,
acesteia fiindu-i caracteristică faza procesuală de până la pronunţarea de către instanţa de
judecată a sentinţei de condamnare, perioadă în care persoana care a comis o infracţiune poate fi
liberată de răspundere penală. Din acest punct de vedere liberarea de răspundere penală se
deosebeşte de instituţia liberării de pedeapsă, dat fiind faptul că de pedeapsă poate fi liberată
doar persoana căreia, printr-o hotărâre a instanţei de judecată, i-a fost pronunţată o pedeapsă
prevăzută de legea penală (art.89 CP), adică după ce acesteia i-a fost pronunţată sentinţa de
condamnare.
Aceste două instituţii se mai deosebesc şi după competenţa organului căreia îi aparţine
dreptul de a libera persoana. Astfel dreptul de a libera de răspundere penală îi aparţine
procurorului şi instanţei de judecată iar dreptul de a libera de pedeapsă îl are doar instanţa de
judecată.
Concluzionând cele relatate menţionăm
1. Săvârşirea infracţiunii este unicul generator al răspunderii penale şi reprezintă linia de
demarcaţie dintre circumstanţele care exclud răspunderea penală de cele care nu admit ori fac
iraţională realizarea acesteia.
2. Însemnătatea delimitării circumstanţelor care exclud răspunderea penală de cele care nu
admit sau fac iraţională realizarea acesteia constă în faptul că primele nu permit tragerea la
răspundere penală a făptaşului. La stabilirea unor astfel de circumstanţe urmărirea penală nu
poate fi intentată, iar dacă este demarată nu poate fi efectuată şi urmează să înceteze (art.275
CPP al RM). Cel mai esenţial, însă, este faptul că încetarea urmăririi penale în baza acestor
circumstanţe oferă dreptul persoanei la repararea prejudiciului în conformitate cu art.524 CPP al
RM, ceea ce nu este caracteristic pentru circumstanţele care nu admit ori fac iraţională realizarea
răspunderii penale, fiind vorba despre liberarea de răspundere penală şi liberarea de pedeapsă.
3. Caracterul facultativ este semnul caracteristic instituţiei liberării de răspundere penală ce
permite delimitarea acesteia de instituţia înlăturării răspunderii penale căreia îi este specific
caracterul imperativ.
4. Liberarea de răspundere penală se deosebeşte de liberarea de pedeapsă prin specificul
etapelor procesual penale, instituţiei liberării de răspundere penală fiindu-i caracteristică
perioada de până la pronunţarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei iar instituţiei
liberării de pedeapsă – cea de după pronunţarea sentinţei de condamnare. Totodată aceste două
instituţii se mai deosebesc şi prin competenţa organului căreia îi aparţine dreptul de a libera
persoana. Astfel dreptul de a libera de răspundere penală îi aparţine procurorului şi instanţei de
judecată, iar dreptul de liberare de pedeapsă îl are doar instanţa de judecată.

8
 5. Sistematizarea circumstanţelor care exclud ori nu admit realizarea răspunderii penale este
reprezentat în Fig. 1:

Circumstanţe care exclud ori nu admit realizarea răspunderii penale

Temeiuri ce fac inadmisibilă apariţia răspunderii penale Temeiuri ce fac inadmisibilă realizarea răspunderii penale
(Circumstanţe care exclud infracţiunea)

Imunitatea diplomatică Temeiuri ce produc efecte până la Temeiuri ce produc efecte după pronunţarea
(art.11 al.(4) CP) pronunţarea sentinţei de condamnare sentinţei de condamnare

Lipsa de importanţă a Temeiuri discreţionare Temeiuri discreţionare

faptei Art.14 alin.(2) CP (Liberarea de răsp. pen. în (Liberarea de pedeapsă)
cazul:)

Cazul fortuit minorilor Condamnarea cu

(Art.20 CP) (art.54 CP) suspendarea executării
pedepsei (Art.90 CP)

Minoritatea tragerii la răspundere Liberarea condiţionată

contravenţională de pedeapsă înainte de
(art.21 CP termen (Art.91 CP)
(art.55 CP)

Înlocuirea părţii
neexecutate din
Iresponsabilitatea căinţei active pedeapsă cu o
(art.23 CP) (art.57 CP) pedeapsă mai blîndă

Legitima apărare Liberarea de pedeapsă

schimbării situaţiei a minorilor
(Art.36 CP) (art.58 CP) (93 CP)

Reţinerea infractorului liberării condiţionate

Liberarea de pedeapsă
(Art.37 CP) datorită schimbării
(art.59 CP)
situaţiei

Extrema necesitate
prescripţiei de tragere Liberarea de la
(Art.38 CP) la răspundere penală executarea pedepsei a
(art.60 al.(6) CP) persoanelor grav
bolnave

Constrîngerea fizică Temeiuri imperative

sau psihică (art.39 CP) (Înlăturarea răspunderii Amînarea executării
penale) pedepsei pentru femei
gravide şi femei care
au copii în vîrstă de
Riscul întemeiat pînă la 8 ani
(Art.40 CP) Prescripţia tragerii
la răspundere
penală Temeiuri imperative
Executarea ordinului sau (Art.60 al.1 CP) (înlăturarea răspunderii
dispoziţiei superiorului penale)
(art.40/1 CP)

Amnistia
Renunţarea de bună voie Graţierea
(Art.107 CP)
la săvârşirea infracţiun (Art.108 CP)
(art.56 CP

Împăcarea Prescripţia
(Art.109 CP) executării sentinţei
Circumstanţe prevăzute în de condamnare
Partea specială a CP
(Art.320 alin.(2);
Art.362 alin.(4);
Art.364 alin.(6);

Figura 1. Sistemul circumstanţelor care exclud ori nu admit realizarea răspunderii

penale

9
Bibliografie
1. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al R.
Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002
2. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu sub redacţia dr. Alexei Barbăneagră.
Chişinău: ARC, 2003, 836 p.
3. Hotărârea Plenului CSJ cu privire la practica judiciară în cauze despre infracţiuni sexuale,
p.14, nr. 38 din 20.12.1999. Culegere, 2002, pag.319/ HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 cu
modificările introduse prin HP CSJ nr.25 din 29.10.2001. Culegere, 2002, pag. 316-325
4. Курс уголовного права. Общая часть. Том 2. Общая часть. Учение о наказании. Под
ред. Н.Ф. Кузнецовой, И.М. Тяжковой. М., ИКД Зерцало-М, 2002, 592с.
5. Жуков Т. Г. УГОЛОВНО-ПРАВОВАЯ ПРИРОДА ДОБРОВОЛЬНОГО ОТКАЗА ОТ
ПРЕСТУПЛЕНИЯ Сборник научных трудов юридического факультета СевКавГТУ,
2005. (http://www.ncstu.ru) (vizitat 15.03.2008)
6. Capcelea V. Filozofia dreptului: Manual pentru instituţiile de învăţământ superior.
Chişinău: ARC, 2004, 570p.
7. Овезов Н.А. К вопросу об обстоятельствах, устраняющих общественную опасность
и противоправность деяния в советском уголовном праве. Ашхабад, ЫЛЫМ, 1972,
103с.

10