Creștinismul nu este, de fapt, creștinism, deoarece majoritatea
oamenilor – și chiar mulți creștini – cunosc doar o versiune
ecleziastică a sa, care are doar puține lucruri în comun cu creștinismul biblic autentic. Și tocmai ceea ce trăiesc și propovăduiesc cele două mari biserici tradiționale ar putea fi o explicație a dezinteresului și a disprețului față de credința creștină, atât de des întâlnite în zilele noastre.
Cine definește cu adevărat creștinismul?
Există aproape unanimitate între teologi și istorici în privința
rolul decisiv, pe care tâmplarul și predicatorul ambulant din Nazaret l-a avut în apariția și dezvoltarea creștinismului. El Și-a făcut apariția pe scena istoriei în anul 27 al erei noastre și a fost executat trei ani mai târziu la Ierusalim. Apoi, ucenicii Săi L-au recunoscut drept Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel mult așteptat de evrei, numindu-L Isus Hristos. Credința în El și-a găsit expresia deplină în scrierile Noului Testament și, de atunci, covârșitoarea majoritate a creștinilor cred în El ca fiind Dumnezeu. Numeroasele biserici din cadrul creștinismului pot fi împărțite în patru grupuri principale: Biserica Romano-Catolică, Bisericile Ortodoxe, Bisericile Protestante și Bisericile Anglicane. Cu circa 2,26 miliarde de adepți, creștinismul este cea mai răspândită religie din lume, înaintea islamului (cca. 1,57 miliarde) și a hinduismului (cca. 900 milioane). Acestea sunt datele statistice indubitabile, însă cine definește ce este cu adevărat creștinismul? În general, cei mai mulți consideră că Biserica – în virtutea presupusei ei misiuni divine, confirmată de autoritate, tradiție, putere și influență – este în măsură să dea cea mai autorizată definiție, dar despre ce Biserică e vorba? În sudul și sud-vestul Europei oamenii se gândesc, în primul rând, la Biserica Catolică, probabil la Papă sau la Congregația Credinței de la Vatican, iar în Europa centrală și de nord poate fi Biserica Evanghelică-Luterană. În Statele Unite situația e un pic mai complicată, fiindcă acolo există o mulțime de biserici egal îndreptățite în a reprezenta autoritatea în materie de credință, deși ele sunt adesea numite în Europa secte; dintre acestea se distinge, ca număr, Biserica Baptistă. Sau poate Facultățile de teologie ale Universităților sunt acelea care stabilesc ce este creștinismul și cine merită ori nu această titulatură? Ele să stabilească, așadar, ce constituie sectarism, superstiție sau extremism? Să fie oare consensul ecumenic cel care postulează o definiție acceptată de majoritate, de dragul păcii, al unității și al corectitudinii politice, și cu care pot fi toți de acord? În acest din urmă caz, am putea afirma fără echivoc că cine se încadrează în tiparul fixat și aderă la crezul comun este creștin. Sau ar trebui ca fiecare să interpreteze creștinismul pentru sine și să-și confecționeze, din diversele sale părți componente, o religie proprie, pe care s-o intituleze apoi creștinism? Atunci am obține, de pildă, un amestec de ritualuri catolice, sentimentalism, clișee hollywoodiene, puțină superstiție și ceva mistică orientală; ar mai avea însă toată această mixtură vreo legătură cu creștinismul? Alegerea nu pare deloc simplă, deoarece backgroundul nostru cultural și social ne face să credem că singura variantă posibilă este să ne supunem uneia dintre autoritățile enumerate mai sus. Totuși, nici una dintre acestea nu e îndreptățită să dețină o poziție obiectivă și normativă. Singura sursă abilitată să definească ceea ce este creștinismul o reprezintă Biblia, întrucât ea constituie, la urma urmei, autoritatea finală, pe care se bazează toate bisericile creștine. Ea conține relatări și detalii biografice cu privire la viața lui Isus Hristos, întemeietorul credinței creștine, și ne descoperă felul de a gândi și a se comporta al primilor creștini. Așadar, dacă vrem să cunoaștem cu adevărat esența creștinismului, trebuie neapărat să analizăm cu atenție această carte. Nu este însă un lucru ușor, pentru că există un mare număr de biserici creștine care au viziuni doctrinare diferite, adesea chiar contradictorii, deși citesc aceeași Biblie. În plus, odată cu trecerea timpului, preoții, pastorii și teologii au devenit tot mai influențați de spiritul vremii și de paradigmele filosofice sau așa-zis științifice la modă, reducând treptat Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu la o simplă culegere omenească de gânduri pioase. De asemenea, trebuie să ținem seama de faptul că evenimentele petrecute în ultimele două mii au schimbat fața creștinismului: transformări culturale, curente filosofice, ritualuri împrumutate din alte religii sau tradiții acceptate în mod dogmatic. De aceea, se impune studierea atentă și precisă a ceea ce reprezintă creștinismul originar și legitim, așa cum ne este el prezentat în Biblie. Altfel spus, trebuie să facem o distincție clară între creștinismul ecleziastic tradițional, transmis până în zilele noastre și cunoscut și sub numele de creștinism cultural, și creștinismul biblic, pe care avem posibilitatea de a-l examina în detaliu. Aceste două forme de credință par să se fi depărtat tot mai mult una de alta de-a lungul secolelor. Cei mai mulți sunt de părere că creștinismul tradițional poate să fie ori acceptat ca atare, ori respins pur și simplu, altă variantă fiind rareori luată în calcul, deoarece puțini mai citesc Biblia și compară cele citite cu afirmațiile, normele și pretențiile bisericii. De cele mai multe ori, Biblia este privită ca o culegere prăfuită de scrieri vechi, fără aproape nici un fel de autoritate sau relevanță pentru viața de zi cu zi. Însă când pornim de la premisa că nu o biserică, ci Biblia este cea care dă definiția creștinismului autentic, atunci nu avem cum să nu facem efortul de a o studia personal.
Revelație, nu filosofie
Creștinismul este o religie revelată, și nu filosofie. Revelație
înseamnă că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, devenind astfel cognoscibil. În calitate de Creator al universului, El a luat contact cu omenirea și i-a transmis – cu precădere prin intermediul profeților – soliile Sale, pe care le găsim în Biblie, supranumită din acest motiv și Sfânta Scriptură sau Cartea adevărului. Conform Scripturii, la început Dumnezeu încă Se descoperea personal, căci după crearea omului, El comunica cu Adam și cu Eva în mod direct. Mai târziu, a vorbit cu Avraam, părintele israeliților și al arabilor, și au avut o relație de prietenie împreună. Apoi, Dumnezeu S-a revelat evreilor prin Moise și, peste câteva sute de ani, le-a vorbit prin intermediul profeților. El a transmis unor oameni special aleși solii sub forma visurilor, a viziunilor sau a unor întâlniri cu îngeri, asigurându-Și poporul că-i va înștiința întotdeauna dinainte de ceea ce intenționează să facă. Din Biblie aflăm că Dumnezeu are gânduri de bine și dorește să ia legătura cu oamenii, în ciuda înstrăinării acestora, ca urmare a neascultării primilor noștri părinți. Într-adevăr, după decizia lui Adam și a Evei, comunicarea directă între Dumnezeu și om este mult mai dificilă; o întâlnire față în față nu mai e posibilă, deoarece omul – afectat profund de căderea în păcat – n-ar putea suporta prezența divină și ar fi distrus pe loc de sfințenia lui Dumnezeu ca de explozia unei bombe atomice. De aceea, El comunică cu rasa umană doar prin intermediari: prin profeți, prin îngeri, prin visuri, prin conștiință și prin cuvântul Său inspirat, în timp ce omul se poate apropia cel mai ușor de Creator cu ajutorul rugăciunii.