Anschluss-ul

Anexarea Austriei de către Germania

Anschluss - cunoscută și sub numele de Anschluss Österreichs - este un cuvânt german

care înseamnă "uniune". Se referă la unificarea politică a Austriei și Germaniei, care a avut loc în
1938. A fost propusă pentru prima dată de Austria în 1919, iar social-democrații austrieci s-au
impus. El a fost interzis atât de Tratatul de la Versailles, cât și de Tratatul de la Saint Germain.1
La începutul anului 1937 se observă o oarecare stagnare a violenței ce caracteriza statele
totalitare. Însă tot în acestă perioadă, conducătorul Germaniei, Adolf Hitler, și-a anunțat
colaboratorii cei mai apropiați că a venit momentul ca Reichul să anexeze comunitățile germane
din Europa Centrală și Orientală, dorind să constituie ,,Germania Mare”.2 Adolf Hitler afirma
deseori că sarcina politicii externe germane este de a garanta bazele alimentării poporului
german. Se punea astfel pe primul plan recucerirea teritoriilor pierdute, dar obiectivul suprem
trebuia să fie întărirea puterii Germaniei pe continent prin cuceriri de noi teritorii, mai precis
instaurarea hegemoniei germane în Europa .Această dorință se putea realiza în două etape, prima
dintre ele fiind Anschluss-ul, încorporarea Austriei și cea de-a două viza regiunea sudetă, parte
componentă a Cehoslovaciei. Și pentru că Franța era dușmaul de moarte al Germaniei, singurele
alianțe puteau fi făcute cu Marea Britanie și Italia, țări ce doreau și ele izolarea Franței pentru a-
și întări propria poziție în bazinul mediteranian. Astfel, Hitler a trecut la pregătirea Planului Otto
ce avea în vedere încorporarea Austriei la Reich. El a acordat o atenție deosebită, pe de o parte,
izolării Austriei pe plan diplomatic ,iar pe de altă parte slăbirii rezistenței poporului austriac, prin
intensificarea activității Partidului nazist din această țară. Pentru a pune în aplicare acest plan,
Hitler avea nevoie, în primul rând, de consimțământul tacit al lui Mussolini, deoarece, potrivit
acordului austro-italo-ungar încheiat la Roma, la 17 martie 1934, Italia avea obligația de a

1
Gheorghe Boldișor, Anișor Vasiliu, Mircea Strugariu, Dicționar de termeni, evenimente istorice și personalități,
Editura Universitas XXI, Iași, 2009, p. 11.
2
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria Europei, vol V, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), traducere de
Monica Timu, Editura Institutului Europen, Iași, 1998, p. 133.

1
garanta statu quo-ul din regiunea dunăreană.3 Hitler a reușit să obțină acordul lui Mussolini cu
prilejul vizitei acestuia în Germania, la 6 noiembrie 1937, fapt ce a însemnat abandonarea
politicii externe de sine stătătoare și aderarea la planul de agresiuni teritoriale preconizat de
Hitler. Odată obținut acordul tacit al lui Mussolini pentru încorporarea Austriei, Hitler s-a
asigurat să obțină și neutralitatea Poloniei și Cehoslovaciei4.
Alipirea Austriei prezenta pentru naziști un avantaj esențial în comparație cu alte
obiective ale politicii lor, deoarece ascundea cel mai bine caracterul imperialist al statului, ascuns
sub motivele unității istorice și culturale. Așadar, insinuările patriotice și sentimentele generate
de chestiunea austriacă erau menite să ofere o largă legitimare populară pentru politica
expansionistă a guvernului de la Berlin.5
Guvernul clericalo-fascist al lui Dollfuss, cancelar al Austriei, avea o simpatie mai mare
pentru Mussolini decât pentru Hitler și de aceea a opus rezistență împotriva inflației naziste.
Văzând acestea, guvernul german a hotărât să sancționeze această atitudine, decretând sabotarea
economică a republicii vecine prin impunerea unei taxe de 1000 de mărci oricărui cetățaen
german ce dorea să treacă în Austria. Bineînțeles, acest lucru dăuna turismului austriac, pe care
se baza, în mare parte, economia Austriei. În data de 25 iulie 1934 cancelarul Dollfuss a fost ucis
într-o lovitură de stat de către naziștii austrieci. Acest lucru a generat un conflict civil care nu a
durat decât o lună, conducerea guvernului fiind preluată de conservatori. După ce noul guvern a
fost stabilit, mulți dintre naziștii austrieci au plecat în Germania, susținând și acolo Anschluss-ul.
La fel au făcut și cei ce au rămas în Austria, însă sub forma unor atacuri teroriste asupra
instituțiilor austriece6.
În luna februarie a anului 1938, efortul naziștilor de subminare a rezistenței poporului
austriac față de anexarea la cel de-al III-lea Reich s-au intensificat. La 13 februarie, cancelarul
Austriei, Kurt von Schuschnigg, invitat la Berchtesgaden, a fost soman de Hitler să numească în
fruntea Ministerului de Interne pe Arthur Seyss-Inquart, un nazist inveterat, pentru a avea
deplină libertate activitățile organizațiilor naziste. Acceptarea acestei cerințe a reprezentat pentru
Austria pierderea independenței și inglobarea sa în statul german.7

3
A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, București, 1983, p. 30.
4
Ibidem, p. 30.
5
Enzo Collotti, Germania nazistă, traducere din limba italiană și cuvânt înainte de Eugen Bantea, Editura Științifică,
București, 1969, p. 168.
6
http://totallyhistory.com/anschluss/
7
A. Simion, op. cit., p. 32.

2
 O ultimă încercare de rezistență a Austriei în fața dictatorului german a fost anunțarea
unui plebiscit de către cancelarul Austriei pentru a dovedi statelor europene că populația
austriacă se opunea Anschluss-ului. Sesizând pericolul acestei manifestări, Hitler a anulat
plebiscitul și a dorit înlăturarea cancelarului Schuschnigg și formarea unui guvern nazist. Astfel,
sub îndrumarea lui Himmler, șeful Gestapou-lui, naziștii austrieci au ocupat principalele poziții
strategice la Viena, iar în provincie au provocat mari dezordini pentru a stârni panică în rândul
populației. În ziua de 11 martie trupele germane au distrus frontiera cu Austria, îndreptându-se
spre Viena. Schuschnigg a încercat cu disperare să găsească sprijin pentru independența Austriei,
după primirea ordinului lui Hitler, dar și-a dat seama că Franța și Marea Britanie nu vor lua
măsuri. Atunci, cancelarul austiac și-a dat demisia, gestul său fiind urmat și de președintele țări,
Wilhelm Miklas8. În dimineața zilei de 12 martie 1938, trupele germane au ajuns la Viena, unde
au fost întâmpinate de mulți germani-austrieci care fluturau steaguri naziste și au înmânat flori.
S-a dovedit că majoritatea populației austriece era de acord cu unirea țării cu Germania9.
La Viena s-a format un nou guvern sub conducerea liderului naziștilor austrieci, Seyss-
Inquart, care a condus țara până a doua zi, 13 martie, când Adolf Hitler, a sosit la Linz, și a
proclamat oficial Ancshluss-ul10. Hitler a declarat că din acel moment Austria va deveni o
provincie din Ostmark, două zile mai târziu acesta susținând un discurs la Viena în care vorbea
despre modul în care trebuie privită această acțiune, susținând că germanii trebuie să fie
considerați eliberatori și nicidecum tirani11.
Forțele lui Hitler din Austria au încercat să suprime orice opoziție față de Anschluss.
După ce Anschluss a fost anunțat pe 13 martie, s-au arestat șaptezeci de mii de persoane.
Heinrich Himmler împreună cu ofițerii săi SS s-au deplasat la Viena pentru a aresta pe cei mai
proeminenți oficiali din Prima Republică. În perioada dintre Anschluss și vot, autoritățile au
arestat mulți comuniști, social-democrați, evrei și alți disidenți politici, lăsându-i în închisoare
sau trimițându-i în lagăre de concentrare12.
După anexare, Austria a transferat toată puterea Germaniei naziste, iar mii de soldați
Wehrmacht s-au mutat în Austria pentru a menține Anschluss. Deși condițiile Tratatului de la

8
A. Simion, op. cit., p. 33.
9
Paul Roland, Ascensiunea și prăbușirea lui Adolf Hitler: Nazismul, o istorie ilustrată, traducere de Lavinia Boja,
Editura Corint, București, 2012, p. 143.
10
Ibidem, p. 144.
11
http://totallyhistory.com/anschluss/
12
A. Simion, op. cit., p. 34.

3
Saint Germain și Tratatul de la Versailles au interzis cu strictețe combinația dintre Germania și
Austria, aliații au făcut puțin pentru a se opune. Nu au avut loc acțiuni militare, iar cele mai
puternice voci care se opunea Anschluss - Italia, Marea Britanie și Franța - nu au făcut nimic să o
oprească.13. La 17 martie 1938 comisarul poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S, M.
Litbinov propunea organizarea unei conferințe internaționale care să adopte măsuri practice de
oprire a agresiunilor Germaniei. Această declarație a fost trimisă Marii Britanii, Franței și
Statelor Unite ale Americii, însă a fost primită cu răceală14.
La Londra, guvernul condus de Neville Chamberlain se angajase pe calea unei politici de
oprire a agresorului hitlerist prin dirijarea expansiunii acestuia spre Europa de est și sud-est. Un
an mai devreme, la 19 noiembre, colaboratorul apropiat al acestuia, lordul Helifax a ținut un
discurs în care declara că Germania trebuie privită ca „un bastion al Occidentului împotriva
bolșevismului”15. La 20 februarie 1938, inistrul afacerilor străine al Marii Britanii, Anthony
Eden, care nu susținea opiniile lui Chamberlain, a demisionat, în locul său fiind numit lordul
Helifax. Acesta din urmă a început să facă pași spre o înțelegere cu Germania, propunând să i se
acorde teritorii în Africa. De aceea, guvernul englez nu a reacționat pozitiv la propunerea
guvernului sovietic de convocare a unei conferințe internaționale care să adopte măsuri pentru a
opri dezvoltarea agresiunii și creșterea pericolului de război.16
Spre deosebire de englezi, francezii erau mult mai îngrijorați de agresiunile săvârșite de
Hitler și înclinau spre adoptarea unor măsuri de securitate colectivă, însă refuzau să se angajeze
în acțiuni antinaziste. Chiar în zilele încorporării Austriei în Reich, Franța se confrunta cu o nouă
criză de guvern, de aceea era în prim plan politica internă și asigurarea unei securități puternice.
Guvernul Statelor Unite ale Americii nici măcar nu a băgat în seamă declarația făcută de
Comisarul poporului pentru afacerile Externe al U.R.S.S., ei nefiind implicați în politica
europeană. Cei care erau afectați direct de această acțiune erau italienii, deoarece posesia Vienei
asigura controlul german asupra întregului bazin al Dunării. Hitler a încercat să îi liniștească,
prezentându-i hotărârea invadării Austriei ca fiind ,,impusă de împrejurări”17.
În România, realizarea anschluss-ului și creșterea pericolului expansiunii naziste a trezit o
profundă îngrijorare. Contopirea Austriei a însemnat un semnal de alarmă și pentru cercurile

13
Enzo Collotti, op. cit., p. 203.
14
Ibidem, p. 204.
15
A. Simion, op. cit., p. 34.
16
Ibidem, p. 36.
17
A. Simion, op. cit., p. 37-38.

4
conducătoare din România, de aceea în zilele respective guvernul român a adoptat măsuri pentru
neutralizarea legionarilor și s-au început imediat lucrări de fortificare a frontierei de vest și de
îmbunătățire a dotărilor armatei prin achiziții de armament.18
Anschluss-ul a fost una dintre primele acțiuni majore pe care Adolf Hitler le-a luat pentru
a crea Marele Reich German. El a încercat să absoarbă toți germanii etnici în alte țări, precum și
teritoriile care fuseseră parte a Imperiului German înainte de Primul Război Mondial. Deși
Austria nu fusese de fapt parte a Imperiului german în secolul al XX-lea, aceasta era încă văzută
ca parte a Germaniei. Un vot a avut loc la 10 aprilie 1938, iar Anschluss a fost raportat de
germani că a fost aprobat de către aproximativ nouăzeci și nouă la sută din alegători. După vot,
regiunea Saar a revenit la controlul german după cincisprezece ani de ocupație. Austria a fost
considerată parte a Germaniei până la încheierea celui de-al doilea război mondial. Austria a fost
considerată parte a Germaniei până la încheierea celui de-al doilea război mondial. După război,
un guvern preliminar stabilit în Austria a declarat invalidul Anschluss pe 27 aprilie 1945. Austria
ocupată de aliații a ajuns să fie recunoscută și tratată ca o națiune separată față de Germania.
Declarația de neutralitate a Austriei și tratatul de stat austriac, ambele formate în 1955, au
restabilit suveranitatea Austriei. Această acțiune a fost rezultatul dezvoltării Războiului Rece,
alături de diverse dispute care implică Uniunea Sovietică și foștii săi aliați19.
După anexarea Austriei, Cehoslovacia a fost de asemenea orientată spre absorbție. Acest
stat multinaţional creat în 1919 după prăbuşirea Imperiului Habsburgic, cuprinde populaţii cehe
la Vest şi slovace la Est. Revendicările germane se întemeiază pe existenţa teritoriului Sudeţilor,
populat de 3 milioane de locuitori, de cultură „germană” şi care, din 1919, în ciuda slavizării
ţării, rămân ataşaţi originii lor etnice şi lingvistice20.
Anexarea Sudeţilor nu este decât un pretext pentru Hitler. Scopul său final rămâne
cucerirea întregii Cehoslovaciei, şi aceasta din mai multe motive. Această ţară constituie pe de o
parte cea mai eficientă dintre alianţele Franţei. Este dotată cu o economie modernă şi cu o
importantă capacitate militară. Bogatele sale regiuni agricole, materiile sale prime abundente,
industria sa prelucrătoare dinamică, pot fi utile autarhiei germane. În martie 1938, Hitler i-a
convins pe germanii sudeţi să pornească o campanie de autodeterminare în regiunea din
Cehoslovacia locuită de ei. Cum acordarea acestui drept i-ar fi lăsat descoperiţi pe cehi într-o

18
A. Simion, op. cit., p. 39.
19
http://totallyhistory.com/anschluss/
20
A. Simion, op. cit., p. 39.

5
zonă critică pentru apărarea naţională, câştigul de cauză al germanilor sudeţi ar fi sporit
vulnerabilitatea Cehoslovaciei în cazul unui atac nazist. Hitler se aştepta ca cehii să refuze, ceea
ce i-ar fi oferit pretextul unei invazii21.
Atracţia exercitată de Germania nazistă duce la constituirea unui Partid German al
sudeţilor, strâns legat de Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (PNSMG) şi al căriu
şef, Konrad Henlein, cere autonomia teritoriilor locuite de aceştia. La realizarea planurilor sale
de distrugere a Cehoslovaciei, Germania hitleristă a folosit partidul sudeto-german. Acţionând
conform instrucţiunilor secrete date de Hitler, Konrad Henlein şi-a manifestat deschis, împreună
cu numeroşii lui conaţionali, aderenţa la nazism. „Autonomia” revendicată de Henlein pentru
minoritatea germană depăşea şi cele mai mari concesii pe care guvernul cehoslovac era dispus să
le facă: acceptarea pretenţiilor sudetogermane ar fi însemnat nimicirea republicii22.
După ce mult timp guvernul ceh a refuzat orice negociere, la sfatul unui mediator englez,
lordul Runciman, sfârşeşte prin a accepta o discuţie cu Henlein, în scopul de a acorda sudeţilor
autonomia pe care o cer. În timp ce guvernul ceh încerca să soluţioneze diferendul cu germanii
sudeţi, Hitler şi-a repliat forţele în vederea atacului. Cehii încheiaseră două tratate de apărare,
care le făgăduiau protecţie. Unul obliga Franţa să intervină în cazul unei agresiuni din exterior.
Celălalt cerea sovieticilor să acorde sprijin defensiv Cehoslovaciei ori de câte ori o făceau şi
francezii.23
Liderii britanici se temeau că aceste acorduri vor dezlănţui un război pe întregul
continent, război pe care nu era deloc pregătită să-l susţină. Primul ministru al Angliei, Neville
Chamberlain este convins că revendicările sudeţilor sunt legitime şi că se poate ajunge la o
înţelegere cu Hitler. Hotărât să salveze pacea cu orice preţ, Chamberlain îşi însuşeşte „soluţia”
germanilor24. La insistenţele Angliei, Franţa reprezentată de Daladier, s-a lăsat convinsă să
nesocotească prevederile tratatului şi să nu acorde ajutor Cehoslovaciei. Fără sprijinul francez,
cehii nu puteau spera nici la cel sovietic. În faţa presiunii franco-engleze, preşedintele
cehoslovac Bénès, trebuie să-şi dea acordul la dezmembrarea propriei ţări. La începutul lui
septembrie 1938, guvernul ceh a recunoscut autonomia locuitorilor de etnie germană din Sudet25.

21
John R. Barber, Istoria Europei Moderne, Traducere Daniela Truţea, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 435.
22
Miloš V. Kratochvil, Istoria (Cehoslovacia), traducere Jiři Felix şi Radu Greceanu, Editura Orbis, Praga, 1968, p.
60.
23
Paul Roland, op. cit., p 145.
24
Pierre Milza, Serge Berstein, op. cit., p. 134.
25
John R. Barber, op. cit., p. 436.

6
 La 29 septembrie 1938, reprenzentanţii Germaniei (Hitler), Marii Britanii (Chamberlain),
Italiei (Mussolini) şi Franţei (Daladier) – Cehoslovacia şi U.R.S.S. nefiid invitate să ia parte, s-au
întâlnit la Műnchen, în Germania, pentru a discuta despre conflictul din regiunea sudetă. Şeful
celui de al III-lea Reich duce aici o bătălie care era câştigată dinainte. În negocierile de la
Műnchen, cei patru lideri au convenit rapid asupra unei soluţii simple. Ei i-au oferit lui Hitler tot
ce-şi dorea. Fűhrerul a acceptat în dar zona Sudeţilor, cu fortificaţiile ei.