CAPITOLUL 3

S EMNALE ÎN LANŢUL DE MĂSURARE

Orice mărime fizică dependentă de timp şi care este purtătoare de informaţie se numeşte semnal.

3.1. SEMNALE ÎN DOMENIILE

TIMP, FRECVENŢĂ, AMPLITUDINE

O reprezentare intuitivă a problemelor legate de evoluţia semnalelor deterministe în domeniile timp sau
frecvenţă este dată în Fig.3.1, unde semnalele periodice sinusoidale 1 şi 2 sunt reprezentate în spaţiul tridimensional
(timp, amplitudine, frecvenţă). În funcţie de direcţia pe care se face observarea acestor semnale se obţin cazurile:
 planul (A,t) - corespunde studiului evoluţiei semnalelor în domeniul timp, unde rezultanta observabilă este
de forma ilustrată în Fig.3.2;
 planul (A,f) - corespunde studiului evoluţiei semnalelor în domeniul frecvenţă, ilustrat în Fig.3.4.
1
 Necesitatea studiului semnalelor, atât în domeniul timp cât şi în domeniul frecvenţă, este evidentă, studiul
în domeniul timp nu aduce informaţii asupra compoziţiei spectrale a semnalelor, iar studiul în domeniul frecvenţă nu
oferă informaţii asupra formei semnalului.

Fig.3.1. Evoluţia semnalelor în domeniile timp şi frecvenţă.

Fig.3.2. Studiul semnalelor în domeniul timp.

2
 Fig.3.3. Studiul semnalelor în domeniul frecvenţă.

3.2. SEMNALE ÎN DOMENIUL TIMP

Această caracterizare presupune următoarele definiţii ale proprietăţilor semnalelor în raport cu timpul:
 nestaţionare - cu proprietăţi medii dependente de timp;
 staţionare - cu proprietăţi medii invariabile în timp, măsurarea unei astfel de proprietăţi nedepinzând de
momentul ales pentru măsurare;
 tranzitorii - cu o anumită lege de evoluţie în timp (ex: semnalul treaptă, descărcarea unui condensator
etc.);
 deterministe - cu valoarea instantanee predictibilă în fiecare moment (ex: semnalul sinusoidal);
 aleatoare - cu proprietăţi statistice cunoscute (ex: valoare medie , varianţa etc.);
 periodice - frecvenţele ce compun aceste semnale sunt toate multiplii ai unei frecvenţe fundamentale;
 cvasiperiodice - semnale la care raportul a cel puţin două frecvenţe componente este un număr iraţional
(ex: compunerea a două seturi independente de armonici)

3
 Pentru orice valoare fixă a frecvenţei f, un semnal variabil x(t) este periodic dacă satisface
relaţia:
x (t )  x (t  kT ) ; k   , (3.1)
unde T =1/f reprezintă perioada fundamentală a semnalului. Semnalele reale au durate
finite şi de aceea relaţia (3.1) este satisfăcută într-un interval de timp finit. Perioadei T îi
corespund frecvenţa f = 1/T şi pulsaţia ω = 2π/T.
Oscilaţia armonică este descrisă din punct de vedere matematic de următorul semnal
sinusoidal continuu în timp:
x t   X cos t    (3.2)
fiind un semnal este complet caracterizat de trei parametri:
 amplitudinea X a sinusoidei;
 pulsaţia ω - exprimată în radiani pe secundă (rad/s);
 faza iniţială  exprimată în radiani.
În funcţie de frecvenţa f=ω/2, relaţia (3.2) se poate scrie:
x  t   X cos 2ft    (3.3)
Aceste funcţii de periodicitate sunt valabile şi pentru clasa semnalelor exponenţiale
complexe:
x  t   Xe j  t   (3.4)
Se verifică cu identitatea lui Euler:
e  j  cos   j sin  (3.5)
Prin definiţie, frecvenţa este o cantitate fizică pozitivă. Acest lucru este evident datorită
faptului că frecvenţa se interpretează în cazul unui semnal periodic ca un număr de cicli în
4
unitatea de timp. Totuşi, în unele cazuri, din necesităţi matematice, este necesar să se introducă
frecvenţe negative. Pentru a vedea acest lucru reamintim că un semnal sinusoidal poate fi
exprimat astfel:
X j  t   X  j  t  
x t   X cos t     e  e (3.6)
2 2
Cu alte cuvinte, un semnal sinusoidal poate fi obţinut adunând două exponenţiale complexe
conjugate, numite uneori fazori. Pe măsura trecerii timpului, fazorii se rotesc în direcţii opuse cu
viteza unghiulară ω. Valoarea pozitivă corespunde mişcării fazorului în sensul invers al acelor
ceasornicului, iar frecvenţa negativă corespunde mişcării fazorului în sensul acelor ceasornicului.
Rezultă că la semnalele analogice plaja de variaţie a frecvenţei este de la - la +.
Semnalele pot fi studiate în domeniul timp făcând apel la intervalele de periodicitate. Interesează diferite
mărimi ca: perioada, valoarea medie, valoarea medie pătratică (RMS), valoarea de vârf etc.
În prelucrarea semnalelor, procesul de mediere conduce la diferite moduri utile de tratare a semnalelor. Pentru
un semnal periodic, valoarea medie se defineşte ca fiind:
T 2
1
x t    x t dt (3.7)
T T 2

În cazul semnalelor neperiodice definiţia devine:

T 2
1
x  t   lim  x  t dt (3.8)
T  T
T 2

De notat că, spre deosebire de semnalele repetabile identic, semnalele aleatoare (de exemplu, zgomotul alb)
au valoarea medie tinzând la zero. Medierea devine astfel o soluţie de separare a semnalului util înecat în zgomot.
Dacă se consideră în ecuaţia (3.8) schimbarea de variabilă x(t )  x 2  t  , rezultă o mărime cu semnificaţie în
studiul semnalelor electrice şi anume valoarea efectivă (RMS – Root Mean Square) a semnalului, dată de expresia:
5
 T 2
1
x RMS   x  t  dt
2
(3.9)
T T 2

Relaţiile (3.8) şi (3.9) de mediere sunt subclase ale unui proces mai general de corelare.
Considerând că semnalul x(t) este o tensiune electrică aplicată unui rezistor R , puterea instantanee se
defineşte ca fiind:
3.5. CLASIFICAREA INSTRUMENTAŢIEI
DUPĂ PARAMETRII SEMNALULUI MĂSURAT

Considerând semnalul reprezentat în spaţiul timp, frecvenţă, amplitudine, conform

Fig.3.1; instrumentele de măsurare se pot clasifica în funcţie de domeniile de interes acoperite
(Fig.3.4)
Astfel, se poate face următoarea clasificare a instrumentelor de măsurare:
 măsurarea amplitudinii - multimetrele şi instrumentele pentru măsurarea parametrilor electrici cum ar fi RLC-
metrele;
 măsurarea timpului - cronometrele, periodmetrele şi măsurătorile de durată a impulsurilor;
 măsurarea frecvenţelor - frecvenţmetrele;
 măsurări în planul timp-amplitudine - digitizoarelor de forme de undă şi osciloscoapele, eventual cele cu
memorie digitală;
 măsurări în planul frecvenţă-amplitudine - analizoarele spectrale;
 măsurări în planul timp-frecvenţă - numărătoarele universale cu funcţii atât de cronometre, periodmetre şi
frecvenţmetre, cât şi de contorizare a evenimentelor.

6
1. DISCRETIZAREA SEMNALULUI DE MĂSURARE

1.1. Lanţul conversiei analog-digitale

 un filtru de eliminare a frecvenţelor străine conform teoremei eşantionării (antialiasing) - care asigură
limitarea de bandă a semnalului de intrare, deci atenuează şi eventualele zgomote de frecvenţă înaltă;
 un circuit de eşantionare şi memorare - care are rolul de a observa periodic semnalul de intrare şi de a
menţine constant nivelul observat la intrarea cuantificatorului;
 un cuantificator - care în funcţie de numărul de praguri de decizie pe care le are alege valoarea digitală cea
mai apropiată de nivelul analogic al semnalului eşantionat şi memorat;
 un codor - care adaptează forma binară furnizată de cuantificator la un format compatibil cu cel al blocului
de tratare digitală a semnalului;
 un etaj de tratare digitală a semnalului (DSP) - al cărui rol este de a filtra erorile introduse de cuantificator,
sau de a stabili un debit de informaţii corespunzător tratamentelor ce urmează.
Cum se poate observa este nevoie de două cuantificări succesive în procesul de
discretizare a semnalului analogic:
 ocuantificarea în timp - eşantionarea care teoretic nu perturbă semnalul;
7
  cuantificarea nivelului semnalului - operaţia care aduce cu sine o eroare de principiu.

1.2. Eşantionarea şi memorarea

1.2.1. Eşantionarea
Eşantionarea semnalului va(t) analogic, adică cu variaţie continuă în timp, se traduce prin
cunoaşterea semnalului numai la momentele de timp KTe (KZ), unde Te reprezintă perioada de
eşantionare (pentru cazul eşantionării uniforme).
Acest fenomen se traduce matematic prin multiplicarea lui va(t) cu o fereastră de
observare periodică de perioadă Te astfel:

ve (nTe )  v a (t )     t  nT 
n  
e (1.1)
unde: (t) este funcţia Dirac, iar ve(t) reprezintă suita de eşantioane.
Teorema eşantionării a lui Shannon arată că un semnal având o lărgime de bandă finită B,
poate fi complet descris de suita de eşantioane luate la intervale mai mici sau egale cu 1/2B.

Ve  f   Va  f   Fe   f  nFe  (1.2)
n  
fie:

Ve  f   Fe V  f a  nFe  (1.3)
n  

unde: Va(f) şi Ve(f) sunt transformatele Fourier ale lui va(t) şi ve(nTe).
8
 Semnalul eşantionat din figura 1.2 are un spectru periodic cu un pas în frecvenţă de Fe,
semnalul iniţial repetându-se la multiplii lui Fe .

Fig.1.2. Spectrul semnalului eşantionat.

Va(f) poate fi reconstituit cu ajutorul unui filtru trece jos dacă se respectă condiţia Fe>2B,
altfel pot apare "întoarceri" (replieri) ale spectrului de frecvenţă, frecvenţe superioare din spectru
regăsindu-se la frecvenţă joasă. Acest fenomen se întâlneşte în literatura anglo-saxonă sub
denumirea de "aliasing", iar efectul său poate fi eliminat de către filtrul antialiasing de la intrare.
O "întoarcere" de spectru poate avea loc şi dacă peste semnalul de intrare se suprapune
un zgomot de înaltă frecvenţă, filtrul trece bandă de la intrarea lanţului de conversie analog-
digitală având rolul de a împiedica acest fenomen.

Spectrul în banda de bază nu este afectat de urmărire, numai spectrele imagine centrate
pe frecvenţe multipli de Fe sunt afectate de sinusul cardinal.
Memorare se traduce prin convoluţia semnalului eşantionat cu un impuls dreptunghiular
de durată Te-t şi amplitudine 1 astfel:
9
 Fig.1.5. Schema de realizare a unui circuit de eşantionare-memorare.

1.3. Cuantificarea
Convertoarele analog-digitale sunt caracterizate prin specificaţii statice şi dinamice.
Alegerea unui tip de specificaţii depinde de natura semnalului de intrare astfel incât
convertoarele utilizate sunt:
 CAD lente, utilizate în aparatele de măsură (multimetre) şi sunt în general caracterizate prin parametri
statici;

10
  CAD rapide, se găsesc în aplicaţii legate de telecomunicaţii (audio,video,etc); ele fiind caracterizate în

special de parametri dinamici.

1.3.1. Analiza statică

Funcţia de transfer a unui CAD de n biţi stabileşte corespondenţa între plaja de variaţie a
tensiunii de intrare şi un cod numeric în modul următor:
V
v (V )  X   2n (1.14)
U ref
În funcţie de tipul convertorului plaja de intrare poate fi unipolară sau bipolară (dinamica
semnalului de intrare centrată pe zero). Figura 1.7 prezintă un cuantificator pe 3 biţi în
complement faţă de 2 (bitul de semn este inclus). X variază între -2n şi 2n-1, deci se scrie în
formatul complement faţă de 2 sub forma:
n 1
X  (  a0 2   a j 2  j )  2 n
0
(1.15)
i 1
unde: (a0,a1,....an-1) sunt biţi de codare în ordinea ponderii (a0 este bitul de semn).

Convertor plaje de intrare q

unipolar 0£ v £Vref Vref/2n-1
bipolar -Vref£ v £Vref Vref/2n-1
11
 Pasul de cuantificare, notat q pe figură desemnează tensiunea analogică asociată bitului
cu ponderea cea mai mică (LSB = Least Significant Bit); amplitudinea sa depinde de numărul de
biţi n ai cuantificatorului şi de tensiunea de referinţă Vref:
Se defineşte ca dinamică de codificare raportul între amplitudinea plajei de intrare şi
pasul de quantificare.

12
 Calitatea unui CAD se apreciază în mod general cu ajutorul erorii de cuantificare definită

din punct de vedere analogic de ecuaţia e = x.q-v.

a) b)
Fig.1.7. a) Operator de cuantificare,
b) Eroarea de cuantificare în virgulă fixă.

13
 Rezoluţia reprezintă valoarea relativă a determinării bitului cu ponderea cea mai mică,
deci q=Vref/2n.

Incertitudinea unui cuantificator este definită, pentru un cod numeric dat, prin diferenţa
dintre tensiunea teoretică şi tensiunea care a fost efectiv aplicată pentru a obţine acel cod.
Pentru măsurările unde toate tensiunile cuprinse între două praguri sunt asociate aceluiaşi cod numeric,
tensiunea teoretică care furnizează acel cod este aleasă ca tensiune medie pe intervalul respectiv.
Această definiţie face ca imprecizia să fie mereu egală sau mai mare ca eroarea de
principiu a convertorului de q/2, iar incertitudinea mereu mai mare decât rezoluţia.

Erori care afectează un CAD:

 decalajul de zero - corespunde valorii medii a erorii de cuantificare. Aşa cum se prezintă
în figura 1.8, el se traduce printr-o glisare a funcţiei de transfer a cuantificatorului de-a
lungul abscisei, ceea ce face ca zeroul să nu corespundă celui numeric;
 eroarea de câştig - corespunde diferenţei faţă de 1 a pantei medii a funcţiei de transfer a
codificatorului: dacă panta este K<1 apare o compresie a dinamicii de intrare, iar dacă
panta este K>1 CAD va intra prematur în saturaţie;

14
 Fig.1.8. Erorile de decalaj de zero şi de câştig.
 neliniaritatea integrală - este definită în absenţa decalajului de zero şi a erorii de câştig
ca fiind deriva maximă între funcţia de transfer a cuantificatorului şi dreapta care uneşte
extremităţile funcţiei de transfer;
 neliniaritatea diferenţială - corespunde diferenţei maxime între plaja tensiunii de intrare
asociată fiecărui cod de ieşire şi pasul de cuantificare teoretică q, aşa cum se poate
observa în figura1.9. Dacă se găseşte o plajă a tensiunii de intrare unde această eroare
depăşeşte q/2, codul numeric asociat nu va apare niciodată (cod lipsă).
Aceste erori datorate imperfecţiunilor elementelor constructive ale convertoarelor sunt în
funcţie de tensiunea de intrare ele fiind modelate cu o formă polinomială de tipul:
C0+(1+C1)i(n)+C2i(n)2+C3i(n)3+C4i(n)4+... (1.17)
15
unde: C0 - corespunde decalajului de zero; C1- corespunde erorii de câştig.
Pentru aplicaţii sensibile la aceste erori (instrumentaţie, măsurări etc.) este posibil ca ele
să fie compensate fie prin ajustări analogice ale tensiunii de intrare şi de referinţă, fie prin
tratarea codului generat.
Termenii de ordin superior (C2,C3,...), corespunzători erorilor de neliniaritate, sunt critici
pentru toate aplicaţiile şi greu de compensat. Liniaritatea cuantificatorului implică în cea mai
mare măsură liniaritatea generală.

Fig.1.9. Neliniaritatea integrală

şi diferenţială.
Alte fenomene, care perturbă funcţionarea cuantificatorului în raport cu tehnologia utilizată, sunt:

16
  histerezisul - care, pentru o tensiune de intrare dată, modifică codul generat în funcţie de sensul de evoluţie
al semnalului;
 sensibilitatea la tensiunea de alimentare;
 timpul de conversie.
Pentru semnalele continue atât erorile de principiu cât şi cele datorate realizării reduc
precizia de măsurare.
Pentru semnalele variabile în timp este mai dificil dacă nu imposibil de a stabili analitic
legile de variaţie temporală a erorilor legate de cuantificare, este deci nevoie de un model
statistic pentru determinarea lor.

1.3.2. Analiza dinamică

Având în vedere aspectul aleator al semnalului de eroare, ipoteza de lucru adoptată în
mod clasic constă în modelarea sa cu un zgomot alb de probabilitate uniformă sumat cu
semnalul. Această ipoteză pare a fi cu atât mai corectă cu cât:
 numărul de biţi de cuantificare este mai ridicat;
 semnalul de intrare variază repede şi cu dinamică mare.
Ipoteza zgomotului alb aditiv presupune că suita eşantioanelor de eroare, definită la
fiecare moment al conversiei este total decorelată de suita eşantioanelor semnalului de convertit.
Aşa cum se arată în figura 1.10, plaja de variaţie a erorii depinde de poziţia relativă a pragurilor de
cuantificare în raport cu tensiunile teoretice asociate fiecărui cod:
 pentru trunchiere, tensiunile de prag sunt aceleaşi cu tensiunile teoretice de cod: eroarea
variază între 0 şi q;
17
  pentru rotunjire, tensiunile de prag sunt echidistante faţă de cele de cod: eroarea variază
între -q/2 şi q/2.

Fig.1.10. Trunchierea şi rotujirea informaţiei de ieşire.

Densităţile de probabilitate uniformă p(e) se deduc în cele două cazuri aşa cum este
prezentat în figura 1.11.

18
 Fig.1.11. Densitatea de probabilitate.
Dacă valorile medii diferă (q/2 pentru trunchere şi 0 pentru rotunjire), variaţia medie
patratică se2 este aceeaşi în cele două cazuri:
q
1 q2 q2
 trunchiere: s   e 2 de 
2
e  (1.18)
q0 4 12
 q/ 2
1 q2
q  q / 2
 rotunjire: s 2e  e 2
de  (1.19)
12
Puterea Pe a acestui proces aleator eşantionat cu Fe este egală cu variaţia medie pătratică.
Ipoteza zgomotului alb implică o densitate spectrală de putere d £ Pe(f) constantă pe tot spectrul
de frecvenţă [-Fe/2;+Fe/2].
În măsurări unde:
 Fe / 2
q2
Pe   ds pe  f   d f  (1.20)
 Fe / 2
12
această densitate spectrală de putere (dsp) va fi:
q2
dspe  f   (1.21)
12  Fe
Cu acest model, spectrul X(f) al semnalului cuantificat x(nTe) este suma spectrelor Ve(f)
ale semnalului eşantionat, relevat în figura 1.3, cu un nivel de zgomot de putere definită de
dspe(f), aşa cum este prezentat în fiura 1.12.
19
 Fig.1.12. Densitatea spectrală de putere a semnalului cuantificat.
Este interesant de notat că puterea erorii de cuantificare nu depinde de frecvenţa de
eşantionare, ci numai de numărul de biţi prin q (q=2Vref/2n), deci puterea de zgomot în banda [-
B,+B] a semnalului util poate fi diminuată fie prin creşterea numărului de biţi a cuantificatorului,
fie prin creşterea frecvenţei de eşantionare.
Acesta este principiul de supraeşantionare, deci interesul este de a stabili raportul semnal-
zgomot sau SNR (Signal to Noise Ratio) la un nivel cât mai bun. Acest raport determină
proprietăţile spectrale ale semnalului convertit în numeric. În domeniul timp, acest raport poate fi
interpretat ca puterea erorii raportată la ampltudinea semnalului. Expresia sa matematică este:

20
  Fe / 2

 x( f )
2
d f
Putere _ semnal  Fe / 2
SNR   (1.22)
Putere _ zgomot  Fe / 2
 dspe ( f )  d f
 Fe / 2

în cazul în care X(f) este de bandă limitată.

Revenind la cazul unei tensiuni de intrare sinusoidale de amplitudine x (nivelul maxim de
intrare al CAD este egal cu Vref şi îl vom nota cu Xmax); puterea sa Px va fi:
x2
Px  (1.23)
2
Înlocuind q cu expresia sa în funcţie de Vref, puterea de zgomot devine:
Vref2
Pe  (1.24)
3 2 2 n
Expresia SNR se deduce:
2
3 2n  x 
SNR   2   (1.25)
2  xmax 

sau exprimată în dB:

21
  x 
SNR dB  1,76  6,02n  20 log  (1.26)
 x max 

Fig.1.13. Raportul semnal-zgomot pentru codarea în virgulă fixă.

22