In 2012 fiind in trecere dinspre Brasov spre Buzau, ne-am abatut pana la Alunis sa vizitam

biserica si chiliile sapate in stanca, la Alunis. Dupa vizitare am zis sa alocam un weekend
pentru vizitarea acestor asezari rupestre raspandite prin Mtii Buzaului, majoritatea in
perimetrul cuprins intre Alunis, Nucu si Bozioru, in Tara Luanei, cum este definit metaforic
acest tinut din Mtii Buzaului, dupa numele batranului si inteleptului rege care ar fi domnit pe
acele meleaguri, conform legendei.

Ne-am hotarat sa plecam vineri dimineata din Bucuresti, sa ne oprim in Alunis, in drum spre
Siriu, unde rezervasem deja 2 nopti de cazare la Pensiunea Izvorul Bucuriei, despre care am
scris, iar dupa plimbarea respectiva peste dealurile din jurul localitatilor Alunis si Nucu sa ne
intoarcem la masina lasata in Alunis, de unde seara sa plecam mai departe pana la Siriu (cam
30 km din Alunis), a doua zi urmand sa facem o drumetie la Lacul Vulturilor, iar duminica la
intoarcere spre Bucuresti, sa ne abatem pana la Tabara de Sculptura de la Magura si
Manastirea Ciolanu si, bineinteles, completat cu o tura scurta pana La Vulcanii Noroiosi de la
Paclele Mari si Paclele Mici.

Mai vroiam daca era posibil sa dam o fuga si pana la Ulmet pentru a vedea si trovantii. Eram
pusi pe fapte mari, dar teoria, ca teoria, practica ne omoara. :)

Ne-am pus pe studiu pentru a identifica traseele de vizitare a asezarilor rupestre, pentru a gasi
o harta cu ceva marcaje si poteci, dar oricat m-am straduit a gasi informatii ajutatoare, din
care sa-mi fac o imagine a traseului si a timpilor de mers, nu am gasit aproape nimic. Si o
spun ca o persoana care merge destul de mult pe trasee montane, si reusesc sa culeg
informatii de fiecare data, aici a fost imposibil. Parca nu se doreste promovarea turismului in
aceasta zona. Nu harti, nu informatii lamuritoare, se povesteste peste tot de ce putem vedea,
dar cum ajungem la respectivele obiective, pe ce trasee marcate, pe ce poteci si cat timp faci,
nu gasesti pe nicaieri. Asa ca pentru a nu “orbecai”, a pierde efectiv ziua si a nu reusi sa
vizitam prea multe obiective, am ales solutia de a fi insotiti de un ghid local in incercarea
noastra de a vizita aceste asezari rupestre. A fost o alegere fericita, pentru ca pe langa faptul
ca am reusit sa “atingem” majoritatea obiectivelor din zona, ghidul nostru ne-a povestit o
gramada de lucruri interesante despre fiecare loc in parte. A fost o plimbare reusita din
punctul nostru de vedere, chiar daca drumetia propriu-zisa a debutat un pic greoi, noi
stabilind a ne intalni la ora 9,30 in fata Muzeului din Colti, am plecat din Bucuresti dimineata
pe la 6,00 si pe la 8,50 eram deja in Colti, in fata Muzeului Chihlimbarului. Dar aici s-a
schimbat schimbarea. Un alt grup care trebuia sa mearga cu noi in aceasta tura, a creat ceva
incurcaturi, intarziind destul de mult plecarea noastra. Era un grup pe care ghidul nostru il
insotise si cu o zi inainte pe alte trasee si care a doua zi nu prea stia ce vrea sa faca, "mai pe
romaneste", ar fi mers pe jos, impreuna cu noi si cu un alt grup, ar fi mers cu masina o bucata
de drum pe alta parte, ar fi, ar fi…... Asta a creat o intarziere destul de mare, pana s-au
hotarat sa ajunga in Poiana Cozeanca aflata la iesirea din localitatea Nucu, de unde incepe
practic circuitul de vizitare al asezarilor rupestre, alegand varianta pe sosea, cu masina,
plecand din Alunis, prin Colti, inapoi spre Patarlagele si continuand spre Buzau pe DN10
pana in dreptul localitatii Magura, de unde au intrat spre localitatea Bozioru. Din DN10 pana
in Bozioru, vreo 20 km drum este asfaltat este acceptabil (DJ203L), problemele apar la
accesul din Bozioru spre localitatea Nucu, cale de vreo 9km, drumul nemaifiind asfaltat si
nici prea bun, nerecomandat masinilor cu garda prea joasa.

Vremea a tinut cu noi, a fost excelenta pentru plimbare.

Pentru noi traseul a inceput prin a ne deplasa cu masina din Colti pana in Alunis. Daca din
Patarlagele pana la iesirea din Sibiciu de Sus, drumul este chiar bun, asfaltat destul de recent,
mai departe pana in Colti pe o distanta de 7km, trecand si prin satul Valea Sibiciului, drumul
este prost, spre foarte prost, asfaltul disparand practic.

Din Colti, din fata Muzeului Chihlimbarului, am continuat tot cu masina pana in Alunis, cale
de vreo 5km si am beneficiat de un drum bun, asfaltat si un peisaj placut, cu padure. Ultima
portiune de drum din mijlocul satului pana in fata Bisericii din Alunis, vreo 300-400 m, este
mai dificil avand o panta destul de pronuntata, nemaifiind asfalt, doar pietris care duce la
pierderea aderentei, la urcarea cu masina. Dar cu grija, fara a brusca masina, se poate urca.

Aici am lasat masinile, ne-am regrupat si “am atacat” pe jos excursia.

La plecare pe traseu am constat ca suntem vreo 10-12 persoane din vreo 4 grupuri distincte.
A fost o plimbare reconfortanta, placuta, care a inceput de la Biserica rupestra din Alunis.

Biserica din Alunis, unul dintre cele mai vechi lacase de cult din Romania, este functionala si
astazi. A fost sapata in piatra, undeva pe la 1274, de catre ciobanii Vlad si Simion, ale caror
nume le regasim pe un perete in altar. Ei au inceput saparea bisericii in urma unui vis, in care
erau indemnati sa sape pana cand vor gasi Icoana Sfintei Maria.

Aici, intai a fost schit de calugari, pana in 1871, iar in prezent este biserica satului Alunis.

Dupa vizitarea acestei biserici am plecat, de asta data pe jos, pe un drum de tara, un drum de
caruta, care incepea de undeva de mai jos cu vreo 100m de biserica, drum care urcand usor pe
coasta dealului, parasea satul. La un moment dat, dupa ce am iesit din sat, am parasit si noi
acest drum, pe o poteca ce se facea in dreapta, spre satul Nucu. Urcand intai o culme am
coborat apoi in frumoasa Poiana Cozeanca, de la iesirea din satul Nucu (cam 1 ora de mers pe
jos). Aici am facut pauza de o mica gustare, de la pachet, am facut jonctiunea cu grupul care
ne-a intarziat, acesta venind cu masina proprie ocolind pe sosea, prin Bozioru si apoi Nucu.

De aici am plecat spre primul obiectiv, Schitul Fundu Pesterii. Se pare ca schitul a fost
amenajat într-un adapost generat de prabusirea unei stanci langă peretele abrupt al
extremitatii estice a Culmii Spatarului. Din acesa s-a pastrat doar o pesteră naturala, inchisa
acum la intrare cu un grilaj, pentru a o proteja de vandalizare. Prima atestare documentara a
schitului apare pe la 1639, dar dovezile arheologice si inscriptiile de pe peretii interiori o
dateaza cu mult inainte, indicand perioade sucesive de locuire. Se disting pe pereti diferite
inscriptii si desene: sabii scurte, pumnale, vârfuri de lance si sageti, cruci si inscriptii in
alfabet chirilic.

Urmatorul obiectiv vizitat a fost Chilia lui Dionisie Torcatorul. Numele îi vine de la pustnicul
Dionisie care a trait acolo vreme de vreo 30 ani, in secolul al XIV-lea. I s-a spus torcatorul
pentru ca-si castiga existenta prin torsul lanii. Cobora o data pe saptamana si se impartasea la
„Fundatura”.

Aceasta chilie a fost atestata documentar iin anul 1639, fiind locuita dupa moartea lui
Dionisie, de calugari undeva pana la mijlocul sec. al XIX-lea, dupa care a fost parasita.

In aceasta incapere, sapata in stanca la vreo 4m deasupra pamantului, se ajunge urcand 2 scari
de lemn, care pe vremuri se puteau ridiA noaptea sau in caz de pericol.
De aici am continuat spre Bisericuta lui Iosif, unde am ajuns, nu inainte de a ne opri la un
izvor, captat, cu apa sulfuroasa. Mirosul specific, iti cam “muta” nasul. MI-am facut curaj si
am baut, mai ales ca nici apa nu mai aveam foarte multa in rucsac. Surprinzator, fiind si
foarte rece, apa nu a avut niciun gust neplacut. Chiar buna as spune. De acolo, in 10 minute,
am ajuns la Bisericuta lui Iosif. Aici a fost Schitul Ioan Bogoslav, atestat documentar la 1587,
pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. A fost sapat intr-un perete stancos, care are un
aspect, sa-I zic cel putin deosebit. Aproape neted, drept, zici ca a fost turnat, nu ca este de
fapt “fata” naturala a unui versant. O alta curiozitate este prezenta unui batran brad, cu o
circumferinta respectabila, situat chiar in fata intrarii in bisericuta. Interesant este, ca daca te
uiti in jur, nu exista un alt brad, ci numai padure de foioase. Bisericuta a avut si o parte
exterioara construita din lemn, dar care de-a lungul timpului nu a rezistat. Deasupra intrarii in
grota se mai distinge conturul sapat in peretele stancos, al “pestelui” ca simbol paleocrestin,
care te duce cu gandul ca de fapt aceasta asezare ar data de prin secolele al IV-lea sau al V-
lea. Se deosebesc si ferestrele in forma dea arc frant.

De aici am continuat pe o poteca, urcand spre culme, ajungand la Agatonul Vechi sau
Daramatura, cum mai este numit (lesne de inteles de ce se numeste Daramatura), care era
compus din 3 incaperi si la Agatonul Nou sau Bisericuta. A fost sapat intr-un bloc de piatra,
fiind alcatuit initial din 4 incaperi, 2 incaperi fiind si acum partial in picioare: o parte din altar
si o parte din chilie. Sub bisericuta se afla un beci cu rol de ascunzatoare, acum surpat si plin
cu pamant, unde se zice ca a fost descoperita o comoara in trecut. Pe pereti, in altar sunt mai
multe inscrisuri. Unul din inscrisuri face referire si la domnitorul Neagoe Basarab.

Schitul este atestat documentar din 1587.

De la Agaton am continuat pe o poteca care urca pe Culmea Spatarului, am trecut pe langa

Crucea Spatarului, o cruce masiva din piatra, care are si ea povestea ei. Zice-se ca a fost
carata acolo sus, pe culme, cu ajutorul a 12 perechi de bivoli, din porunca spatarului Cristea,
un boier bogat al Tarii Romanesti, care-si gasise scapare de navalirile turcesti prin aceste
locuri. Legenda spune ca boierul si-ar fi ingropat averea, in zona, undeva sub acele stanci.
Noi am continuat plimbarea, fara a mai cobori spre Schitul Fundatura, Ghereta si Bucataria
fiind destul de tarziu, si am mers pana pe Vf. Turtudui, de unde se deschide o frumoasa
priveliste peste Nucu si Bozioru, pana departe. Si acest varf are o istorie, care este legata de
disparitia unor persoane, in acele locuri, luandu-se decizia in jurul anilor 80 ca locul sa fie
dinamitat, fiind considerat periculos din cauza unor portaluri energetice care se deschid. in
varful lui ar fi existat un altar, o platforma, inainte de afi dinamitat. Acolo in zona varfului se
poate distinge pe niste bucati de stanca pravalite, niste inscrisuri, sapate in piatra. Pe ultima
bucata de acces pe acest varf, poteca este realmente blocata de copaci doborati in perioada
urmatoare acelor evenimente, cu intentia se pare, de a ingreuna accesul in zona.

Pe drumul de intoarcere spre Alunis, am mai trecut pe la Piatra cu Semne, care are si ea,
bineinteles, legenda ei si am trecut pe la Piatra Ingaurita si Pestera triunghiulara (o gaura de o
uluitoare forma triunghiulara, care coboara incet in maruntaiele pamantului, avand si aceasta
o legenda legata de fenomenele teleportarii.

In drum am beneficiat de intercalarea unei poieni plina de zmeura coapta, pe care am tratat-o
cu cea mai mare atentie posibila, mancand pe saturate. Pe seara pe la ora 21,00 am ajuns
inapoi de unde ar fi trebuit sa plecam teoretic dimineata, pe la 9,30, dar de fapt ne-am urnit
undeva pe la ora 11,30. Tura a durat practic vreo 8 ore, cu vreo 15km de mers pe jos.,
altitudinea cea mai mare atingand-o pe Vf. Turtudui, undeva in jur de 1000 m altitudine. Cu
pauze destul de lungi si mers la relanti. Dar a fost frumos.

Am ajuns la Siriu, la pensiunea Izvorul Bucuriei, unde aveam rezervarea facuta, in jurul orei
23,00, datorita drumului rupt, plin de gropi, dintre Colti si Sibiciul de Sus (cam 7 km), pe
care a trebuit sa-l parcurgem acum, ca bonus, si in conditii de noapte.

Dar a meritat, din punctul nostru de vedere, aceasta excursie in Tara Luanei