You are on page 1of 105

COMITETUL DE CULTURA $1 EDUCATIE SOCIALISTA AL JUDETULUI VILCEA

ARTA POPULARA DIN VILCEA


DE

Dr. GEORGETA STOICA Dr. ION VLADUTIU


ELENA SECO§AN Dr. PAUL PETRESCU

CENTRUL JUDETEAN DE 1NDRUMARE A CREATIEI POPULARE §1 A MI§CARII ART1STICE DE MASA


V I L C E A - 1972
Au colaborat:
DORINA ANTONIE-BARDASU
ELENA BADESCU
EUGENIA BANESCU
NICOLAE CIUREA-GENUNENI
GHEORGHE DEACONU
ION LAZAR
VARTOLOMEI TODECI
membri ai Asociatiei folclori?tilor vilceni

Redactori responsabili: GHEORGHE DEACONU


$i ION §T. LAZAR
Prezentarea grafica §i tehnoredactarea :
GHEORGHE ALBU
Coperta $i supracoperta: DOMNICA BERINDEI
Harfile : MARIA TUCULESCU Si
DOMNICA BERINDEI Fotografii:
GABRIELA COCORA,
CONSTANTIN CRETU MIRCEA
PAUNESCU
CuvTnt Tnainte

Comorile de aria populara ale Vilcii, ca si traditiile sale folclorice, nu sint cu filmic mai prejos
decit frumusetile peisagistice si bogatiile naturale ale acestui' tinut, constituind impreund zestrea de
inceput a vilcenilor — integrata patrimoniului national si conferind judetului o personalitate distincta.
tntr-adevdr, de oriunde ai intra in Vilcea, te intimpina un cadru etnografic specific, innoindu-se
organic in ambianta infloritoare a epocii socialiste. Sa urmdrim firul uneia din niultele ape, care poartd
in valuri ecoul atitor doine si balade din bdtrini si sa ne oprim intr-unul din sate, cu vatra asezatd pe
albia riului sau rdsfirata pe colinele subcarpatice care urcd si coboard, cu casele, in ritmica unduire
a plaiului.
Strabatem drumul printre gospodariile fdrdnesti, mdrginite de garduri ce inchipuie hore umane
ori ,,hore" cu pomi (ne gindim la ,,hora braduluiu de la nuntd!) si poposim la o poartd inaltd, cu
frumoase crestdturi geometrice si flor ale. Intrind, ceea ce ne atrage spre casa asezatd, de obicei, in ca-
pdtul curtii, ridicata pe soclu de piaird, e, in primul rind, foisorul traditional, cu o structurd arhitec-
turald proprie si remarcabila sculpturd arlisticd a stilpilor; aici isi etaleazd gospodina, in zilele de
de sdrbdtoare, hdrnicia si talentul: renumitele ,,scoarteu, mai ales cele horezene, care, prin decora-
tia lor vegetald, dau o mdiastrd replied livezii cu flori. In foisor ne intimpina gazdele, in haine sdr-
bdtoresti — costume tipic vilcene: femeia cu He cu altitd si riuri, incinsd cu opreg sau zdvelci, ori cu
opreg si zdvelcd, si ivind un chip zimbitor din 'marmura de borangic, lucratd cu o rard finete;
bdrbatul, in costum alb, discret colorat cu riuri mdrunti si broderie ,,in sebac", purtind peste umeri
cojocul sau pieptarul bogat inflorat. Gazdele ne poftesc, bineinteles, in ,,hodaia bund", unde ni se ofera
o imagine elocventd a valorii artei populare vilcene : mobilier cu o multitudine de forme si mare varie-
late de motive ornamentale, scoarte si stergare, care imbracd, intr-o armonioasd policromie, camera,
si — podoaba casei, asezatd discret — taierele de Hurezu, care-si [strdlucesc rafinamentul artistic.
Intr-un colt, cu un teanc de plocate pe ea, lada de zestre — strdveche opera de arid, sugerind asteptarea
tinerei fete, care deapdnd in foisor firul dorului . . .
Izvorul artei populare vilcene, atit de variate si, totusi, cu un relief original, se afld in indelungata
tradifie a mestesugurilor artistice populare ; de-a lungul atitor veacuri vitrege, folclorul si mestesugurile
populare au fast adevdrata ,,carteu a celor multi, care isi exprimau in arid gindurile, sentimentele si
nazuintele. Evolutia istoricd a atras diversificarea si specializarea mestesugurilor, perfectionarea con-
tinud a tehnicii de confectionare si ornamentare, proces in care s-a conturat stilul specific vilcean.
Dar acest proces n-ar fi atins o strdlucitd eflorescentd si arta mesterilor populari n-ar fi atins
culmile sale de azi, dacd, in dontextul revolutiei noastre socialiste, nu s-arfi creat conditii tot mai fertile
pentru manifestarea plenara a capacitdfii creatoare a poporului. In grija partidului si statului nostru
fata de destinul culturii si artei populare intrd nu numai valorificarea tezaurului existent, dar, cu atit
mai mult, stimularea creatiei contemporane, care sd oapteze rezonanfa vietii noi. Anonimii mesteri
de odinioard au devenit personalitdfi artistice: olarii din Horezu si Vlddesti expun si demonstreszd la
marile tirguri nationale si internafionale, recoltind inalte distinctii, ceea ce asigurd ceramicii vilcene un
loc prestigios pe piata mondiald; fluierarii din Vaideeni, Horezu si Bdbeni primesc comenzi din toatd
tara si din strdindtate, devenind chiar obiect de studiu pentru specialisti ; costumele de Bdrbdtesti,
deopotrivd cu cintecele si dansurile vilcene, sint admirate pe scenele festivalurilor de folclor.
Prestigiul de care se bucurd creatia populara din Vilcea in patrie si peste hotarele ei se datoreazd
atit valorii intrinseci a artei populare, dar mai ales pastrarii specificului si valorificdrii autenticului;
asa se explicd si de ce obiectele nou confecfionate, imbinind utilul cu frumosul in contextul existentei,
moderne, dobindesc o tot mai largd apreciere valoricd, sporind patrimoniul spiritual al patriei noastre
socialiste.
Pe aceasta linie se inscriu eforturile organelor si organizatiilor de partid, a consiliilor populare
de a supraveghea si indruma, prin organismele si institutiile sale specializate, perpetuarea mestesugurilor
artistice populare, transmiterea lor catre tindra generatie, revitalizarea si dezvoltarea procesului de
creafie populara. Copiii si tinerii de azi au indatorirea patrioticd de a prelua de la creatorii popular
taina mestesugului secular, de a-l ridica pe noi culmi, intr-o contiuud efervescentd creatoare.
Cartea de fata — rod al unei pasionante cercetdri stiintifice, realizate cu concursul unor reputati
specialisti etnografi — isi propune, dincolo de dezideratele proprii unei monografii, un obiectiv funda-
mental : sd stimuleze capacitatea creatoare a tuturor celor inzestrati cu talent si pasiune pentru arta
populara — izvorul primordial al artei nationale. Din filele acestui volum se desprinde o convingere
optimistd, mobilizatoare : creatorii atitor nestemate ale artei populare fac parte din aceeasi mare familie
cu temerarii constructori ai cetdtilor de lumind de pe Valea Lotrului si a Oltului. Toti sint constructorii
mdretului edificiu al patriei, fdurarii societdtii socialiste multilateral dezvoltate. Prin arhitectura si
ornamentatia sa, tara asimileazd organic traditia si o innoieste, altoindu-i luminozitatea si optimismul
epocii socialiste, ea fiind totodatd cadrul optim pentru inflorirea personalitdtii umane.

PETRE DANICA,
Prim sccretar al Comitetului judetcan Vilcea al P.C.R.,
presC'dintc'le Consiliului popular judetcan
Cadrul etnografic al zonei.
Caracteristici generale ale artei
populare vTlcene. Problematica actuala
a cercetarii §i valorificarii artei populare

Vilcea se incadreaza prin situatia sa geografica. si printr-o seama de elemente de cultura


materials, si spirituals in tinutul mai larg al Olteniei. Prin configuratia asezarilor, prin dezvol-
tarea mestesugurilor si cu deosebire prin creatia artistiea populara, Vilcea prezinta caracteris-
tici ale unei zone etnografice distincte, cu o arta populara ce are, la fel ca si in restul tarii,
stravechi si viguroase traditii, ce au capatat de-a lungul vremii atit trasaturi comune intregii
arte populare romanesti, cit si trasaturi originale, forme inedite de expresie care-i definesc carac-
terele proprii, specif ice.

A$EZARILE
Una din trasaturile caracteristice ale judetului Vilcea consta in faptul ca asezarile omenesti
s-au dezvoltat extrem de bine in conditiile de relief. In zona de contact cu muntele, asezarile s-au
dezvoltat indeosebi in depresiunile ce se insira de la est la vest in partea de miazanoapte a jude-
tului (Lovistea, Jiblea-Berislavesti, Muiereasca, Dobriceni-Zmeurat, Horezu), iar spre sud cu
precadere pe cursul vailor ce au directia nord-sud (Govora, Otasau, Bistrita, Luncavatul, Cerni-
soara, Cerna, Tariia, Oltetu s.a.). Aceasta concentrare a populatiei in depresiunile subcarpatice
si pe cursul riurilor este specifica pentru configuratia etnografica a zonei.
In depresiuni localitatile se afla mai la adapost de intemperii si beneficiaza de climatul mai
blind de aici; in unele depresiuni, cum este cea a Hurezului, climatul cvasimediteranean inga-
duie chiar cresterea castanului dulce. Este, deci, firesc ca in aceasta zona subcarpatica, si popu-
la^ia sa fie mai densa. Concentrari de sate intilnim de asemenea in apropierea Ocnelor Mari;
dar aceasta ca un rezultat al ponderii avute de exploatarea sarii inca din epoca daco-romana.
Cel care strabate in zilele noastre meleagurile vilcene constata un fapt putin intilnit
ca fenomen de masa in celelalte zone subcarpatice ale Olteniei si Munteniei si anume ca aici s-au
mentinut pina nu de mult, iar, in parte, si astazi, aspecte ale structurii traditionale a ase-
zarilor omenesti, aspecte ale modului de organizare interna a satelor. Situatia are pe de o parte
o explicatie istorica, —■ asezarea satelor, in depresiuni si locuri mai ferite, mentinind o anume izo-
lare, desi inca din antichitate Valea Oltului a avut un rol considerabil in viata economico-cultu-
rala a populatiei de pe teritoriul de azi al judetului Vilcea ; pe de alta, o motivatie naturala
— configuratia reliefului local, indeajuns de accidentat si inegal pentru a nu facilita comunicarea
intre depresiuni si vai.
Si astazi se poate observa, mai ales in partea dinspre sud a depresiunilor, ca in lungul
soselelor ce urmeaza cursul riurilor in directia nord-sud, sint insirate cu precadere case noi, in
timp ce majoritatea gospodariilor se afla sub dealurile impadurite, adesea departe de sosea, urmind
aceeasi dispunere nord-sud.
Situatia de relativa izolare a asezarilor existente pina in trecutul apropiat (relativa, intrucit
procesul apropierii de drum a inceput inca din sec. al XlX-lea, odata cu patrunderea relatii-
lor capitaliste la sate si s-a accentuat ulterior) a favorizat mentinerea tipului de asezare cu case
risipite, caracteristic zonelor traditionale de deal si munte. In Vilcea intilnim astazi t i p u 1
de s a t r a s f i r a t , in Slatioara, Cernisoara, Otesani, Cires, Tomsani etc. t i p u l de s a t
c u c a s e d e-a l u n g u l s o s e l e i — Mateesti, Gradiste, Zatreni, Maldarasti s.a. Ultimele
sint ca tip de asezare de provenienta mai recenta si au, in unele cazuri, in partile lor iaterale, gos-
podarii dispuse intocmai ca in tipul de sate rasfirate.
Din punct de vedere al asezarii satelor dupa formele de relief, in Vilcea intilnim urmatoarele
categorii : s a t e de v a l e , ceau gospodariile situate pe terase joase in apropierea cursului
apei (de ex. Mateesti, Bogdanesti, Frincesti s.a.), s a t e de c o a s t a ceau gospodarii rasfi-
rate pe dealuri (de ex. Greci, Obirsia etc.) ; s a t e de c r e a s t a cu gospodariile la drumul
ce urmeaza creasta dealului (satul Olari e tipic, iar satul Ursani e partial la fel).
In conditiile aratate apare ca rezultat firesc situarea, in cadrul gospodariei traditionale,
a locuintei inspre mijlocul curtii si nu la drum — stare de fapt intilnita si in alte zone din
tara unde au existat conditii asemanatoare de relativa izolare a asezarilor traditionale in trecut.
Imprejurarile mentionate, de relativa izolare care au caracterizat satul si gospodaria tradi-
tionala a zonei cercetate, au avut consecinte nemijlocite asupra culturii si civilizatiei populatiei
locale, actionind in directia pastrarii caracterelor autentice de straveche traditie, pe de o parte,
si pe de alta, in directia gasirii de noi forme si expresii in arhitectura, in ustensilele si uneltele cas-
nice si gospodaresti, in diversitatea de produse mestesugaresti si obiecte de arta populara, care
sa satisfaca nu numai utilitarul, ci si gustul pentru frumos al localnicilor. Prin aceasta prisma
aspectele specifice ale asezarii si gospodariei traditionale vilcene capata semnificatii si valori
etnografice deosebite.
Paminturile de azi ale Vilcei constituie o regiune de straveche locuire si activitate umana,
cele mai vechi urme coducindu-ne pina in epoca pietrei, in neolitic, descoperite in Tara Lovistei.
Pentru epoeile urmatoare dovezile arheologiee sint mai bogate atestind numeroase urme de ase-
zari dacice, urme ale vietuirii daco-romane si romane indeosebi de-a lungul Vaii Oltului si ai unor
afluenti ai acestuia. In perimetrul mai multor localitati din judet cum sint Ciineni, Govora, Sim-
botin-Daiesti, Ionesti, Dragasani s.a., au fost descoperite castre si asezari romane. Urmele vechi
de locuire scoase la iveala de arheologi in partea nord-estica dintre Bistrita si Olt, vorbesc in mod
graitor despre o intensa valorificare a resurselor naturale inca in acea vreme, cit si despre exis-
tenta unor drumuri comerciale pe care se efectuau schimburile. Importante descoperiri din acea
epoca si din cele urmatoare apartin si Muzeului judetean.
Continuitatea in viata si activitate umana pe aceste paminturi face ca intre formatiile poli-
tice, enezate si voievodate din seeolul al Xlll-lea sa se gaseasea si cele din cuprinsul teritoriului
actual al judetului Vilcea. Intr-un document datat inca din 1233 este mentionata Tara Lovistei
cu denumirea ce s-a mentinut pina azi. In diploma ioanitilor din 1247 sint pomenite cinci for-
matiuni, precizindu-se ca cnezatul lui Farcas se intindea pina la Olt. Istoricii nostri situeaza acest
enezat pe teritoriul judetului Vilcea; numele insusi al judetului ainintestc antroponimieul Vilc-
Farcas-Lupu. La sfirsitul veaeului al XTV-lea gasim si prinia atestarc documentary a Rimni-pului
: intr-un hrisov din anul 138!) Mircea eel Batrin precizeaza ca Rimnicul este oras domnesc, L'iind
deei u mil d i n c e 1 e in a i v c c h i o r a s e do ni n e s t i din Tara Romaneasca Pe aceste
locuri unde se aflau centrele formatiunilor politice romanesti de atunci asezarile aveau o populatie
densa precum si paminturile necesare practicarii agriculturii si cresterii animalelor.
Asezarile omenesti erau in judetul Vilcea in veacurile al XVIII-lea si al XlX-lea in mare parte
sate libere. Ele erau situate in depresiunile amintite si pe vaile riurilor. Diferentierile sociale s-au
rasfrint nemijlocit si in cultura populara cu deosebire in organizarea gospodariilor, in arhi-tectura si
interiorul locuintei, in port. Cercetarile etnografice au consemnat diferentieri intre gospodariile si
locuintele de tarani saraci si tarani bogati, fara a mai vorbi de deosebirile dintre constructiile
boieresti si taranesti. Ele au consemnat diferentieri intre gospodaria si locuinta din satele de
clacasi. Ca urmare a conflictelor sociale, precum si a starii de nesiguranta pro-vocata de jafurile
straine din acea vreme au aparut si in Vilcea culele — constructs a caror caracteristica o constituie
elementele de fortificare in vederea apararii. Asemenea elemente se regasesc si la o seama de vechi
case de tarani mosneni din Vilcea, dupa cum ele se gasesc si in zona invecinata a Gorjului. Toate
aeestea au dat o nota specifica arhitecturii populare tra-ditionale din aceasta parte a tarii, s-au
reflectat in arta populara locala.
Astazi, asistam la o pronuntata deschidere a satului vilcean : de-a lungul soselelor ce ur-meaza
cursurile riurilor se insira cu precadere case noi. Apropierea gospodariilor traditionale de drum
constituie astazi un proces in plina desfasurare, care are loc ca urmare a noilor conditii de viata
in socialism, cind interesele de a comunica permanent cu alte asezari, de a-si perfec-tiona bunurile
materiale si spirituale, de a-si insusi cuteririle moderne ale culturii si civilizatiei sint incomparabil
mai puternice fata de trecut. Paralel cu apropierea gospodariilor de sosea se produce si asezarea
caselor noi mai aproape de drum, chiar daca se mai pastreaza partial normele structurii vechii
gospodarii vilcene.
In cadrul etapei actuale de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate, una din
sarcinile majore ale acesteia fiind apropierea satului de oras, procesul de innoire a asezarii si gos-
podariei vilcene se intensified permanent, prin sistematizarea si urbanizarea treptata a locali-tatilor
rurale, corelata firesc cu un complex de transformari corespunzatoare pe plan economic, social si
cultural.
In perioada actualului cincinal se preconizeaza sa devina centre urbane inca un numar de 8
comune situate pe arterele de circulate ale unor riuri importante : Voineasa (pe Lotru), Ciineni si
Babeni (pe Olt), Galicea (pe Topolog), Ladesti (pe Cerna), Berbesti (pe Tariia) si Zatreni si Balcesti
(pe Oltet). Alegerea lor a avut drept criteriu principal gradul de dezvoltare a loca-Iitatii precum si
pozitia centrala fa^a de alte comune de pe aceeasi vale sau limitrofe acesteia, precum si, mai ales,
perspectiva dezvoltarii in ansamblul economic, "social si cultural al judetul.
Conccmitent cu urbanizarea acestor localitati, Directia judeteana a sistematizarii se preocupa si
de realizarea schitelor de sistematizare pentru toate comunele din cadrul judetului, fapt ce va
avea repercusiuni importante asupra modernizarii asezarilor, si in acelasi timp in insasi viata
curenta a locuitorilor, pentru care vor f i mai accesibile lucrarile edilitare de folosinta colectiva
(alimentarea cu apa, canalizare, intretinerea strazilor s.a.). Pina in momentul de fa^a s-au realizat
schitele de sistematizare pentru mai multe comune, intre care : Malaia, Berislavesti, N. Balcescu,
Stoilesti, Pesceana, Popesti, Frincesti, Pietrari, Costesti, Tomsani, Rosiile, Ghioroiu, Firtatesti s.a.,
unde intr-un viitor apropiat vom intilni o dispunere unitara a centrului politic-administrativ,
economic si social-cultural, si asezarea gospodariilor in lungul vaii riului.
Se va tine de asemeni seama, in prototipurile de locuinte aflate in studiu, de valorificarea
caracteristicilor specifice ale arhitecturii vilcene, si exista conditii ca raportul cu peisajul incon-

jurător să fie rezolvat într-adevăr pe măsura constanţei tradiţionale prezente în acest judeţ şi totodată
cu acea inventivitate creatoare în interiorul stilului local, ce constituie o inflorescenţă remarcabilă a
stilului naţional.
Evoluţia aşezărilor vâlcene în viitorul apropiat va conduce fara indoiala si la mutaţii importante
în configuratia lor, ca si in structura gospodariilor si, ca atare, in planul valorii lor artistice.

OCUPAŢIILE
Paminturile de azi ale Vilcei cu bogate resurse naturale constituie o regiune de străveche locuire
si activitate umana. Stirile documentare din veacul al XIV-lea referitoare la Tara Romaneasca atesta
si pentru Vilcea, alaturi de alte judete ca Gorjul, Dimboviţa, Mehedinful, Ilfovul, Argesul, cultivarea
viţei de vie ceea ce demonstreaza o intensa prezenţa. si activitate umana. Daca in vremile
anterioare secolului al XVI-lea in satele din zona cuprinsa intre Jiblea si Babeni-Bistrita se practica
o cultura viţei de vie, in aceasta perioada sint atestate numeroase sate din jurul Dragasanilor ai
caror locuitori se ocupau cu cultura vitei de vie, ceea ce a contribuit la formarea unor aspecte
etnografice si de arta populara proprii, legate de aceasta ocupatie.
In Vilcea se practica in zilele noastre ocupatiile traditionale, cum sint cresterea animalelor,
viticultura, pomicultura, cultivarea pamintului. In partea nordica, muntoasa, a judetului, bogata in
pasuni si finete, o ampla dezvoltare a avut-o cresterea animalelor, in special a ovinelor. In depresiunea
Lovistei, cu prelungirea ei vestica pe Lotru, unde se afla, numeroase asezari a caror civilizatie coboara
adinc in trecutul indepartat al poporului nostru si care au avut permanent legaturile cu \inuturile
extracarpatice de dincolo si dincoace de munte, populaţia se ocupa cu pomicultura si, partial, cu
cultivarea cerealelor, iar mai recent cu lucrul la padure.
In asezarile din depresiunile subcarpatice si de deal se cresc animale si e dezvoltata pomicultura
(plantaţii pomicole se afla mai ales in bazinele Horezu, Pietrari, Bodesti, Olanesti, Beri-slavesti,
Muiereasca s.a.). Pe Valea Oltului e mai dezvoltata cultivarea cerealelor si a vitei de vie, iar in
partea sudica, pe linga cultura cerealelor, intilnim si cultura pomilor si cresterea animalelor. In vremi
mai apropiate s-a extins munca in exploatarile forestiere, cu deosebire la Voineasa si Racovita, si
industria locala.
Diversitatea ocupatiilor a contribuit la crearea unor particularitafi de viata materials, si
spirituals, aspecte semnificative pentru definirea caracterelor civiliza^iei si culturii traditionale ale
oamenilor de pe aceste meleaguri.

MEŞTEŞUGURILE
La fel ca si in alte citeva zone muntoase ale tarii, unde suprafetele de teren arabil mai sint
intinse, populaţia judetului Vilcea si-a cautat si alte surse de venituri. Avind la indemina bogate
resurse de materie prima. — lemn, lut, piatra, piele, lina, cinepa, metale etc., populaţia vilceana a
practicat pe scara. larga numeroase mestesuguri de straveche traditie si care au avut o profunda
semnificatie in cultura si civilizatia populatiei de aici.
Vechimea practicarii mestesugurilor pe teritoriul actualului judet Vilcea se pierde in trecutul
mai indepartat. Sapaturile arheologice efectuate in cetatile dacice din sudul Carpatilor au scos la
iveala marturii graitoare despre o bogata viata materiala in aceste asezari.
10
Cu toate că nu dispunem de date documentare privind extragerea ŞI prclucrarea metalelor,
mestesugul moraritului. prelucrarea pietrei, a lemnlui, a lutului in epoca feudalisniului
timpuriu (sec. X— XIV), cste in afara oricarei indoieli ea aeeste indcletniciri se vor fi
practicat de popu-latia bastinasa a acestor meleaguri vilcene si ca mi le vor fi lipsit
elementul artistic atit dc pre-zent in toata arta creata in epocile urmatoare ; este foarte
probabil ca ele nu se vor fi fost inca desprins ca mestesuguri distincte in acea vreme.
Primele marturii istorice despre diferentierea mestesugurilor in zona vilceana apar in
epoca feudalisniului dezvoltat (sec. XIV—XVI), practicarea mestesugurilor fiind atestata la
sate, pe domeniile boieresti sau manastiresti si la orase. Inca din aceasta epoca in zona
Vilcea se dezvolta mestesugurile artistice, care vor constitui pentru toata evolutia civilizatiei
si culturii tra-ditionale o constantă in arta populara.
Manastirile vilcene, mai ales Cozia, Hurezu, Bistrita, Arnota si Manastirea Dintr-un
Lemn au influentat de-a lungul veacurilor dezvoltarea mestesugurilor artistice, prin crearea
de valo-roase monumente si obiecte de arta, in care mesterii locali au folosit elemente din
arhitectura si arta populara traditionala.
Inca din primele decenii ale sec. al XV-lea fiintau la Cozia ateliere in care se prelucrau
artistic chenare de usi din piatra, pietre de mormint etc. Mestesugul z u g r a v i t u l u i
cunoaste si in Vilcea, in a doua jumatate a sec. al XV-lea si mai ales in veacul urmator,
inflorirea din cul-tura medievala romaneasca. Frescele de rara frumusete din manastirile
vilcene dovedesc ca zu-gravii romani creasera adevarate scoli in arta picturii, cu stil de
exprimare propriu ; dintre mesterii vremii in documente este pomenit, in 1543, zugravul
David, care impreuna cu fiul sau Radoslav zugravea bolnita Coziei.
Specializarea in preluerarea lemnului si a pietrei pe parcursul epocii feudalismului
dezvoltat s-a adincit continuu, ajungindu-se ca, mai intii la orase si iirguri, iar mai tirziu si la
sate, unii mesteri sa se califice in constructii din lemn, piatra si zid, devenind lemnarim
pietrari, zidari. Opera lor arhitecturala sint manastirile si bisericile.
Din aceeasi perioada cunoastem pietrarii din Calimanesti care se ocupau la manastirea
Cozia, careia ii apartineau, cu preluerarea pietrei. Sint insa si cazuri cind manastirea angaja
mestesugari din afara pentru efectuarea anumitor lucrari. Asa este eel al pietrarului Apostol,
pe care aceasta il angajeaza sa lucreze 12 stilpi de piatra si al pietrarului Dobre care este
tocmit pentru a repara florile unor stilpi de piatra. Pietrarii si zidarii isi desfasoara activitatea
mai ales in orasele Tarii Romanesti intre care si Rimnicul Vilcea, dar erau si mestesugari
pietrari si lemnari care lucrau si locuiau la sate.
Preluerarea artistica a lemnului si a pietrei pe care o gasim consemnata in documente ale
acestei epoci va constitui o latura constanta a activitatii mestesugarilor vilceni pina in secolul
nostru demonstrind din plin dragostea pentru frumos si gustul artistic al populatiei de pe
aceste meleaguri ale patriei noastre. Manastirea Bistrita a fost durata in 1519 de mesterii
Dobromir, Dumitru si Chirtop. Documentele ajunse pina la noi nu consemneaza, dar este
neindoielnic ca vor fi fost practicate si in zona vilceana si alte mestesuguri ale prelucrarii
lemnului, textilelor, pieilor, lutului, metalelor si ca elementul ornamental a constituit o parte
components, a creatiei mestesugarilor vilceni, el regasindu-se pe variatele obiecte de uz casnic
sau gospodaresti pe care acestia le confectionau.
In cursul secolelor al XVII-lea si XVIII-lea diferentierea mestesugurilor se intensified
atit la sate, cit si pe domeniile feudale si la orase. Se diversified sensibil categoriile de
mesteri săteşti, mai cu seamă in preluerarea lemnului: apar noi mestesugari lemnari rotari
(şi legănari), luntrari, cofari, şindrilari, blidari, dogari, butinari, ploscari, covătari, ale
căror preoduse nu vor fi lipsite de motive ornamentale.
11
Amp loarea constructor determina. dezvoltarea mestesugurilo r vărăritului si aparitia
unor noi mestesugari — v a r a r i , c a r a m i d a r i , alaturi de zidari; in orase, sau si in
unele sate lucreaza pietrari si zidari.
Incepind cu prima jumatate a secolului XVII se inregistreaza si in mestesugul
preluerarii pielii (in spe$a c o j o c a r i t u l ) o specializare a mestesugarilor: dupa
1630 se inmultesc si in satele vilcene cojocarii, blănarii, tabacii, cismarii. Documentele nu
pome-nesc despre aspectul artistic al cojocaritului, dar datele etnografice ulterioare sint
graitoare pentru o veche si viguroasa tradiţie in acest mestesug.
Tot din secolul al XVII-lea se accentueaza diferenţierea mestesugurilor textile, care
au coexistat apoi vreme indelungata. cu confectionarea in gospodaria taraneasca de textile
pentru consum propriu; tot in acea vreme apar la sate postavari, torcători, boiangii,
dârstari, chiuari; la orase (Rm. Vilcea) apar in sec. XVII zăbunarii şi croitorii,
acestia din urma se raspindesc in veacul urmator si la sate (Dobriceni, Govora, Hurezu),
si, asa cum releva acest fapt marele nostru istoric Nicolae Iorga, dupa anul 1700 creste
numarul croitorilor satesti in Oltenia in general, inclusiv in cele vilcene, ceea ce e
semnificativ din punct de vedere etnografic, intrucit croitorii de la sate confectionau
anumite piese de costume populare (subele), contribuind la conturarea unor trasaturi
specifice ale portului local.
Prelucrarea metalelor a fost prezenta si in Vilcea, dar cu putine aspecte artistice; sint
menţionaţi făurarii sau fierarii, căldărarii, lăcătuşii, clopotarii, apoi zlătarii şi argintarii
(pomeniti inca, in documentele sec. al XVII-lea), care au creat piese de mare valoare
artistica, mai ales obiecte de uz casnic sau obiecte de podoaba.
Maiestria artistica a mestesugarilor vilceni s-a materializat de-a lungul veacurilor atit
in domeniul prelucrarii lemnului, al pietrei, al pieilor si lutului, cit si in broderii, pictura si
sculptura. Un act din 1615 consemneaza frumusetea unei racle de lemn de la manastirea
Bistrita, lucrata de Teofil, iar pe la mijlocul secolului, o usa scluptata de un anume Vasile.
Arta zugrăvitului cunoaste in continuare o ampla, dezvoltare, mesterii zugravi rea-
lizind opere artistice de o excep$ionala valoare. Sint mentionati zugravi ca ieromonahul
Iosif, Andrei Hranite si Stefan, care au lucrat impreuna sau separat la biserica Bolnitei,
la schitul Sf. Apostoli din Horezu, la schitul Papusa si manastirea Govora ; in 1635 la Rm.
Vilcea e pomenit lane Zugravul.
In sec. al XVIII-lea zugravitul se raspindeste larg si la sate, in rindul taranilor liberi
sau dependenti. Inca din acea vreme se constata, tendinta de a laiciza picturile facute pe
pereti de biserici, intre care si schitul din Horezu. Tot acum sint pictate grupuri de oameni
infatisind anumite momente din viata cotidiana.
Faima maiestriei artistice a pictorilor vilceni se raspindise dincolo de hotarele Tarii
Roma-nesti; astfel, adinc impresionat de realizarile artistice de la Cozia si Hurezu, loan
Inochentie Klein, vladica Ardealului, cheama in 1737 pe §tefan Zugravul de la Ocnele Mari
sa execute o catapeteasma si citeva obiecte de cult, care trebuiau sa fie la fel de frumos
zugravite precum cele de la Hurezu si Cozia.
Atmosfera artistica dominanta in zona vilceana, in acea vreme si-a imprimat adinc
pecetea asupra operelor zugravilor locali. Acestia lucrau in asociatii a cite 7—8 oameni.
Activitatea artistica a zugravitului e intensificata de aparitia scolilor de zugravi din Tara
Romaneasca dintre care cea din Rm. Vilcea infiin^ata in 1793 se situeaza pe primul loc.
Nicolae Iorga subliniaza ca ceea ce gindise loan Zugravul sa faca la Rm. Vilcea la sfirsitul
secolului al XVIII-lea, adica sa Inve'fe copiii in acest mestesug, poate fi considerata cea
dintii scoala de Belle Arte . Acum se desprind din acest meste'sue i c o n a r i i si
p i c t o r i i , proces ce se accentueaza in sec. al XlX-lea.
12
In veacul trecut si in priina juinatate a sccolului no st r il, in zona vilceana eontinua sa.sc
practice nunicroa.se mestesuguri legate dc prelucrarca lemnului si a pietrci, a nietalclor, a
lutului, a picilor si a tcxtilelor. Pe masura adincirii specializarii mestesugurilor s-a accentuat
si aspcctul artistic al produselor mestesugaresti, proces in care obicctele de arta populara au
cunoscut o continua perfectionare a maiestriei mesterilor.
In ansamblul activitatii mestesugaresti din tara noastra mestesugurile vilcene ocupa un
loc important, Vilcea facind parte din cadrul zonelor cu o pregnanta dezvoltare a
ornamentului, ceea ce confera artei populare locale un profil propriu.
O prima caracteristica generala consta in marea diversitate a mestesugurilor
traditionale, inclusiv a celor artistice. Se practica mestesuguri ale prelucrarii lemnului, ale
prelucrarii textilelor şi ţesăturilor, ale prelucrarii pieilor, lutului, pietrelor şi metalelor.
Caracteristica este, de asemeni, prezenta masiva a mestesugarilor in lemn, cu specializare
accentuata ; sint numerosi lemnarii de arta, mestesugarii care confectioneaza piese de mobilier
taranesc din lemn, precum si variate obiecte de uz casnic sau gospodaresc, maestrit crestate si
infrumusetate; in citeva sate exista mestesugari care confectioneaza instrumente muzicale
populare. Se poate spune ca dintre judetele situate la sudul Carpatilor, zona in care s-au
dezvol-tat cele mai multe centre de prelucrare a lemnului si mai ales de confectionare a
ustensilelor casnice, a obiectelor de uz gospodaresc si a pieselor de interior, a fost Vilcea.
In Vilcea raspindirea mestesugurilor in prima jumatate a secolului nostru era foarte
frecventa (de ordinul zecilor in multe sate), constituind adevarate centre mestesugaresti. In
Babeni, Calimanesti, Ciineni, Ionesti etc. existau mai mult de cite 50 de mestesugari, in
Frincesti, Gusoeni, Greci, Muiereasca de Sus, Govora, cite 10—30 mesteri, in Muereasca,
Olari-Horezu, peste 30, olari etc. Se bucura de renume olarii din Horezu, Slatioara, Buda,
Daiesti, Lungesti, Vladesti, cojocarii din Barbatesti, Cirlogani, Gradiste, pietrarii din Alunu
si Igoiu, lemnarii din Ciineni Greci, dulgherii din Babeni, Bogdanesti, Calimanesti, Gusoeni,
Muiereasca de Sus, mesterii de ustensile casnice, de uz gospodaresc si piese de mobilier de
la Romanii de Sus, Poiana, Calimanesti, Brezoi, Blidari, Slatioara, Frincesti, Sirineasa,
Amarastii de Sus, fluierarii din Vaideeni, Ursani, croitorii de piese de costum popular din
Horezu.
Examinind repartizarea centrelor de mestesuguri pe teritoriul actual al judetului
Vilcea (vezi harta centrelor de mestesugari —sec. XX —), desprindem ca o caracteristica
faptul ca. ele se concentreaza cu precadere in zona nordica a judetului, cuprinsa intre Poiana
la est si Vaideeni si Alunu la vest; cele mai multe centre mestesugaresti in secolul nostru se
afla in perimetrul cu-prins intre Vaideeni-Alunu, la vest, si Calimanesti-Babeni, la est.
Urmeaza spre sud o zona in care nu s-au practicat mestesuguri, iar in partea sudica acestea
sint prezente numai in citeva sate. Aceasta stare de lucruri se explica, asa cum am aratat, prin
conditiile economice ale zonei, precum si prin resursele materiale de materie prima bogate in
partea nordica a zonei si printr-o straveche traditie a acestor indeletniciri, traditie
demonstrata mai sus.
O trasatura caracteristica o constituie si faptul ca intr-o serie de centre, cu deosebire din
zona nordica, s-au practicat si se practica mai multe mestesuguri; pot fi intilniti intr-un sat
mesteri dulgheri, rotari, timplari, olari, cojocari, varari, dogari etc. Dintre centrele in care s-
au practicat mai multe mestesuguri, putem aminti Calimanesti, Muiereasca, Bunesti,
Frincesti, Barbatesti, Horezu, iar in sud numai Balcesti pe Oltet.
In sfirsit, o alta trasatura caracteristica a produselor mestesugarilor vilceni, o releva
imbi-narea armonioasa a utilului cu frumosul. Casele ^aranesti vilcene, elementele
componente ale acestora, cum sint stilpii de lemn, fruntarele usilor si ancadramentele lor,
piese de interior sau din cadrul gospodariei, ca dulapuri de perete, mese cu dulap, blidarele,
lazile de zestre, capestrele, masute rotunde etc., apoi porti sau obiecte mici din lemn —
plosti, putini, cofe, donite, blide,
13
linguri, bite etc. — precum si piese de costum popular — camasi, oprege, zavelci, marame,
piep-tare, cojoace etc., sau unele produse ale olarilor sint, in mare parte, totodata, si
remarcabile rea-lizari de arta populara. O mare varietate de obiecte sint bogat ornamentate
(prin tehnici diverse — incizie, crestare, cioplire, traforare, vopsire etc.) cu motive
geometrice, florale, astrale, etc. Variatul decor artistic al produselor mestesugaresti dintre
care unele obiecte sint adevarate bijuterii de arta populara, reflects, din plin gustul pentru
frumos, inspiratia bogata si talentul creator al mesterului vilcean.

TIRGURILE
In dezvoltarea civilizatiei si culturii populatiei vilcene, relativa izolare a asezarilor in
trecut de-a lungul vailor, nu a impiedicat stabilirea de legaturi permanente si schimburi de
produse si valori intre diferitele depresiuni si vai ale judetului. Circulatia bunurilor materiale
si cul-turale s-a efectuat de la nord la sud mai ales pe valea Oltului (vechiul drum roman) si pe
cursurile riurilor din reteaua hidrografica a judetului, iar de la est la vest s-a realizat pe
drumul ce leaga valea Oltului cu depresiunea Tg. Jiu. O caracteristica a cailor de circulatie
pe teritoriul vilcean, cu urmari din cele mai evidente in cultura si arta populara locala, o
constituie utilizarea lor nein-trerupta datorita, permanentei legaturilor economice si culturale
intre cele doua versante ale Carpatilor, precum si intre zona Carpatilor si baltile Dunarii pe
drumurile de transhuman£a sau ale unor categorii de mestesugari — ceea ce a contribuit la
mentinerea si intarirea comunitatii etnice a poporului roman.
In circulatia produselor mestesugaresti si a obiectelor de arta populara, si implicit in
evolutia acestora in diferite etape istorice, un rol insemnat 1-au avut si partial il au inca
tirgurile (sau bil-ciurile cum sint denumite local); acestea au constituit si constituie nu
numai locuri de desfacere si procurare a bunurilor, ci si momente de selectie valorica, a
produselor si obiectelor reprezentative pentru o anumita. arie etnografica.
In trecut, mestesugarii vilceni participau si la tirgurile din afara judetului, atit in zona sub-
montana, cit si in zona de cimpie a Olteniei si in cea de sud-vest a Munteniei. Pe aceasta cale,
anumite elemente de cultura, caracteristice probabil initial zonei vilcene, au devenit bunuri
co-mune ale populatiei pe un perimetru mai larg, dupa cum tot asa, in perimetrul sau a
asimilat si unele elemente specifice zonelor invecinate. Tirgurile, ca si drumurile in tara ale
mestesugarilor au contribuit la consolidarea si mentinerea unei unita^i culturale, pe planul
creatiei populare. Tirgurile vilcene nu si-au pierdut inca semnifica^ia si insemnatatea. In
Vilcea au loc si astazi un mare numar de tirguri, care pot fi imparj;ite in trei categorii: de
primavara, de vara si de toamna — si care au loc cu regularitate la aceleasi date
calendaristice; in unele sate (vezi harta bilciurilor actuale) se desfasoara chiar cite doua,
tirguri.
Examinind repartizarea tirgurilor, constatam ca,, desi ea nu se suprapune intru totul
cu cea a centrelor mestesugaresti, totusi tirgurile au o frecventa mai mare in partea de nord a
jude-fului, precum si pe Oltetu, de fapt arii cu mai mare dezvoltare a mestesugurilor. Asa sint
tirgurile din comunele Barbatesti, Pietrari, Gradistea, Ladesti, Zatreni, Balcesti, Galicea,
Danicei, Dra-gasani. Dintre cele mai renumite, men^ionam tirgurile de la Titesti, Pietrari,
Zatreni, Dragasani. Unul dintre cele mai renumite din judet, dar si din Oltenia, era eel de la
Riureni, de linga, Rm. Vilcea, care constituia un adevarat vad pentru desfacerea produselor
mestesugaresti din zona sub-carpatilor de la dreapta si stinga Oltului.
§i azi mesterii vilceni se deplaseaza in tirgurile din sudul Olteniei; mijloacele moderne de
circulatie faciliteaza prezenta unor mestesugari din alte zone (Buzau, Tg. Neamt, Ilarghita,
Sibiu
14
etc) in tirgurile din Vilcea. Este reniarcabil si in prczent i'aptul ca dintre produsele
mestesugaresti in tirguri se gasesc inca piese a caror principals sursa de inspiratie continua sa
fie arta populara traditionala. In acelasi timp se observa si o anume frecventa a obiectelor de
inspiratie urbana, care-si fac loc in mediul rural, avind elemente decorative artizanele, din
pacate insa insuficient asimilate.
Circulatia produselor mestesugaresti si a obiectelor de arta populara in cadrul tirgurilor a
contribuit si contribuie in continuare activ la cristalizarea si perpetuarea unor trasaturi
proprii diferitelor arii etnografice ale judetului, la conturarea unui profil unitar, specific al
artei populare vilcene, in ansamblul sau, la crearea unor trasaturi de cultura populara
comune unei arii mai intinse din aceasta parte a tarii.

ARII ETNOGRAFICE
Examinind din unghi de vedere etnografic harta judetului Vilcea, nu e deloc usor, la
stadiul actual al cercetarilor, sa fie conturate limitele ariilor etnografice din cuprinsul zonei.
Interference sint numeroase, unitatile mai distincte, putine, iar sfera de raspindire a diferitelor
aspecte de cultura populara nu este unitara.
Se poate considera ca o subzona etnografica distincta. Tara Lovistei, cu prelungirea ei
spre vest pe Lotru, unde se constata o originala imbinare a fondului autohton cu elementele
de influ-enta transilvanean si argesean.
O alta arie sau subzona etnografica, individualizata prin arhitectura constructiilor, prin
interiorul locuintei, prin produsele mestesugaresti, prin piesele de costum popular, este
partea nordica a Vilcii, ce se intinde pe sirul asezarilor din depresiuni de la Calimanesti-
Muereasca pina la Horezu-Stroesti.
Din unghiul de vedere al ariei de raspindire a elementelor de arhitectura populara si
interior se contureaza o subzona de centru in partea de mijloc a actualului teritoriu al
judetului, ajungind spre sud pina catre Zatreni — Maciuca — Prundeni. La rindul ei aceasta
arie are trasaturi locale, pe planul arhitecturii populare, ce se individualizeaza, atit in partea
ei apuseana, cit si in partea ei rasariteana.
Din unghiul de vedere al caracteristicilor pieselor de costum popular se distinge o arie
a vaii Oltetului ee se intinde de la Mateesti pina la Ghioroiu si unde se constata o patrundere
a elementelor de port gorjene. In partea de sud, de la limita dinspre Maciuca-Firtasesti, este
vadita afinitatea cu costumul popular de Dolj.
De fapt partea de sud a actualului judet Vilcea poate fi conturata ca o subzona
etnografica in care se constata multe elemente de cultura populara comune cu cimpia.
In partea de est de Olt a judetului se manifesta, sub raport etnografic, influenta zonei
etnografice traditionale argesene.
0 nota oarecum aparte a zonei subcarpatice a Olteniei si Munteniei, deci, implicit, si a
zonei Vilcea, o constituie prezenta de secole a populatiei ce se ocupa cu cresterea animalelor,
originara din Transilvania (Vaideeni, Ursani, Babeni, Magura-Mihaesti); pastrindu-si multe
din trasaturile stravechi ale artei populare a zonelor de bastina, acestia au exercitat, dupa cum
demonstreaza o gama larga de marturii etnografice, o influenza constanta asupra creat;iei
artistice locale, preluind la rindul lor, valori artistice faurite de populatia satelor si
adaptindu-le la necesitatile lor spiri-tuale.
15
Asadar, coloratura proprie a diferitelor arii sau subzone etnografice din cuprinsul zonei
Vilcea este rezultatul unor relatii constante, cu influente reciproce pe planul culturii si
civilizatiei traditionale care au existat intre Vilcea, pe de o parte, si Transilvania (in speta Sibiul
si Fagarasul), Arges, Gorj si Dolj, pe de alta parte. Dincolo de aceste afinitati Vilcea se
prezinta in ansamblu ca o zona etnografica distincta in cadrul culturii populare romanesti.

NOTE SPECIFICE ALE ARTEI POPULARE VlLCENE


Privita in ansamblul ei, arta populara din Vilcea se manifests, ca o components
organica a originalei si stravechii culturi populare romanesti. Vilcea, prin bogatele si
variatele ei expresii de arta populara, constituie in ansamblul sau o parte integrants a
regiunii istorice-etnografice de straveche traditie — Oltenia — cu un profil propriu, aducind
in patrimoniul culturii nationale valori de certa frumusete si sensibilitate artistica.
O importanta caracteristica a artei populare locale este existenta unui stil arhitectonic
vil-cean, manifestat cu plenitudine indeosebi in structura gospodariei si in constructiile
taranesti, iar sub raport arhitectural gradul de integrare a acestor constructs in crea^ia
artistica. Imbinarea pe planul arhitecturii a traditiei lemnului cu traditia constructiilor
medievale de zid situeaza Vilcea pe un plan mai deosebit din acest punct de vedere in raport
cu alte zone ale tarii. Spiritul ingenios si mina indeminaticS a mesterilor vilceni au dat artei
populare romanesti una din cele mai frumoase si remarcabile realizSri artistice — casa cu
foisor.
Specifics, artei populare vilcene in etapa actuals este mentinerea cu mai multa
intensitate, in comparatie cu jude£ele invecinate, Arges sau Gorj, a traditiei prelucrarii
artistice a lemnului. Dezvoltarea mai ampla a artei lemnului se manifesta atit pe planul
ansamblurilor arhitecturale, in decorul ce infrumuse$eazS constructiile tSranesti (stilpii de case
si de porti, cu stilizari geometrice in relief sau cu alte motive ornamentale — soarele, sarpele
etc), cit si in elementele decorative ale pieselor de interior (lada de zestre, iScrita, dulapul
inalt sau masa-dulap) si ustensilele de uz coti-in cadrul locuintei sau gospodariei in general.
In arta olaritului, Vilcea are o personalitate distincta pe planul ceramicii romanesti, prin
creatia mesterilor de la Hurez, creatie ce-si perfecteaza traditia pe parcursul citorva veacuri.
Sapaturile arheologice efectuate la palatele lui Constantin Brincoveanu atesta procedee
tehnice si motive ornamentale care se regasesc si in zilele noastre la olarii hurezeni. Ceramica
de Horezu se distinge, inainte de toate, prin caracterul ei decorativ, care o situeaza in
categoria obiec-telor de lux si face sa fie utilizata numai la ocazii familiale festive ori ca piese
de infrumusetare. Caracteristic este faptul ca in produsele anumitor olari de aici se regasesc
stravechi forme si motive ornamentale romanesti.
Aspecte specifice, de o deosebita valoare artisticS prezinta si prelucrarea textilelor,
mai ales confectionarea costumului popular. Admirabil prin modul in care, integrat
perimetrului lo-tean, se individualizeaza la confluenta a trei mari zone etnografice : Oltenia,
Muntenia si Transilvania, portul popular din Vilcea, in special eel femeiesc, se distinge printr-o
mare varietate func-tionala, prin sensibilitate artistica si finete decorativa, inscriindu-se cert
intre cele mai de seama realizari stilistice din domeniul respectiv al artei noastre populare.
Deopotriva cu costumul cu ornamentica aerata, eviden£iat de camasa (sau iia) cu altita si riuri,
s-a dezvoltat un tip local, caracterizat printr-o decorate foarte bogata — ,,blana",
imbracind minecile lungi si pieptul; in ce priveste catrintele (,,zavelcile") si vilnicul incutat
(,,opregul ), care mai inainte, la sarbatori, se purtau si impreuna (opregul cu zavelca ,,alba in
fata fiind specific aici), acestea au si astazi particularitati caracteristice, atit prin eromatica
(sint renumite zavelcile albe), cit si prin orna-
16
m o i i l a l i a <k: o I'lTimoasa hobriclalc a niotivc lur L ; conic (nee vui a coinbinat
l i l u r accstora cu motive fitomorl'c ; o nota aparte o arc, dc ascmenea, amplul repertoriu
propriu de ,,cheite" si alte cusaturi cu acul. Adaugind la acestea dezvoltarea originala a
obiectelor dc port destinate sarbatorilor ccre-moniale si anotimpului recc (cojoace, sube) se
pune in relief incaodata rafinamentul tehnic si gus-tul artistic al locuitorilor meleagurilor
vilcene ; astazi vedem un real proces de cristalizare a cos-tumului nou, continuator al celui
traditional.
Prin simplitatea eleganta sau somptuozitatea discreta a portului popular, prin
distinctia tinutei acestuia, prin larga dezvoltare si specificul decorativ al tesaturilor in
scoarta (geometris-mul si predilectia pentru doua sau trei culori : rosu, negru, alb), prin
frecventa anumitor motive ornamentele si cromatica lor, textilele intrate in circuitul valorilor
artistice isi au un loc insemnat in creatia populara locala, contribuind la ambianta specifica
a acesteia.
Arta populara din Vilcea, rezultat al capacitatii creatoare a populatiei locale, exprima
boga-tia si nobletea spirituals, a omului din popor. Prin eleganta arhitecturii sale, prin
maiestria rara a mesterilor in lemn, prin varietatea si finetea motivelor decorative ale
ceramicii (aceea de Hurez in primul rind), prin ornamentica sobra si coloritul viu al
costumului popular local—si am numit numai citeva din ,,caratele" sale —, arta populara din
Vilcea, arta de adinca traditie si viguroasa vitalitate si azi, se afla la loc de frunte in cultura
populara romaneasca. Prin caracterele sale ori-ginale, prin varietatea elementelor si
motivelor decorative, prin rafinamentul formelor sale, ea se incadreaza organic, cu valente
perene, in arta populara romaneasca.
Perenitatea artei populare vilcene se vadeste pregnant in receptivitatea mesterilor
actuali, continuatorii unei stravechi traditii, la noile elemente de continut si expresie, aceasta
conducin-du-i de la modelele traditionale spre opere unice, originale, purtind din plin marca
personalitatii lor creatoare. Asistam astazi in Vilcea, ca si in celelalte zone etnografice ale
tarii, la o captare, in fondul ideatic si in decorul ornamental, a semnificatiilor majore ale
viziunii despre lume si viata proprii societatii socialiste.

PROBLEMATICA ACTUALA A CERCETARII Ş1 VALORIFICARII ARTEI


POPULARE
Studiile cuprinse in acest volum deschid calea unor cercetari aprofundate, privind
ipostaza actuala si evolutia viitoare a artei populare locale, in vederea unei valorificari
sistematice a teza-urului culturii populare. In centrul problematicii de cercetare si punere in
valoare a creatiei populare stau definitivarea trasaturilor caracteristice ale artei populare din
aceasta zona si sta-bilirea modalitatilor de preluare si valorificare a mostenirii traditionale.
Aceasta presupune, pe de o parte, studierea creatiei specifice a mestesugului popular vilcean
si a procesului actual al evolutiei artei populare locale ; pe de alta parte, orientarea eforturilor
creatoare spre valorificarea stiintifica a mostenirii artistice, prin integrarea in cultura
socialists, a acelor valori care satisfac nevoile spirituale ale omului contemporan, care
raspund cerintelor si exigentelor constructo-rului societatii socialiste multilateral
dezvoltate.
Tematica de cercetare a culturii populare din zona Vilcea poate aborda problema
schimba-rilor f u n c t i o n a l e in arta populara vilceana, problema preluarii elementelor
valoroase din arta traditionala si a adaptarii lor la noua conceptie despre lume si viata, care
sta la baza culturii socialiste (de pilda, specificul locuintei actuale care imbina elemente de
veche traditie cu elemente moderne) ; problema evolutiei contemporane a materialelor
decorative, a ornamenticii
17
populare vilcene, care ar conduce la cunoasterea profunda a modalitatilor de persistenta si
continuitate a artei populare locale ; problema imbunatatirii interiorului caselor populatiei
din mediul rural, proces care, prin marirea spatiului de locuit, amenajarea lui cu adaugiri si
imbuna-tatiri, introducerea de noi elemente de cultura in uzul cotidian, schimbarea
functionalitatii unor incaperi si obiecte, reflects, in ultima instanta, schimbarile social-
economice ale populatiei, pre-faceri survenite in cultura ei. Zona Vilcea, unde intregul complex
al gospodariei si locuintei s-a mentinut in forme traditionale pina acum citeva decenii, iar in
parte pina astazi, ofera un teren prielnic pentru cercetari speciale pe tema evolutiei
functionalitatii locuintei, a prefacerilor in modul de viata al populatiei si in conceptia sa
despre felul de trai.
Un vast cimp de investigate stiintifica in zona vilceana il constituie creatia mesterilor
con-temporani, a creatorilor amatori. O actiune cu remarcabile semnificatii stiintifice ar
constitui-o inregistrarea pe pelicula, in scop documentar, a fiecarui mestesug din Vilcea in toate
fazele sale, urmarindu-se cu aparatul de filmat intregul proces de creatie al tuturor produselor
respectivului mestesug si d i n t o a t e s a t e l e judetului, ceea ce ar duce la cunoasterea cu
maximum de certitudine stiintifica a aspectelor locale, caracteristice, si totodata a trasaturilor
generate, comune intregii arte populare romanesti; s-ar putea astfel surprinde mai bine
modalitatile de transmitere si preluare a mestesugului in etapa actuals. O asemenea actiune
stiintifica ar constitui o baza solida pentru indrumarea si stimularea creatorilor populari,
pentru valorificarea artei populare, prin utilizarea potentialului ei spiritual in procesul de
educatie socialists a maselor.
In valorificarea mostenirii artistice a creatiei populare s-au obtinut si in Vilcea rezultate
importante, prin organizarea de expozitii de arta populara pe plan local, la care au participat
numerosi creatori din judet; prin participarea creatorilor populari si a mestesugarilor vilceni la
concursuri judetene sau republicane de arta populara; prin organizarea unor expozitii
personale ale celor mai renumiti mesteri din judet; prin popularizarea cu mijloace mod erne
de comunicatie cu masele a maiestriei si talentului unor creatori populari; prin achizi|;ionarea
celor mai valoroase piese pentru patrimoniul etnografic al Muzeului judetean; prin organizarea
unor case-muzeu in anumite sate, unde au fost adunate cele mai valoroase lucrari de arta
populara de pe cuprinsul respectivei localitati; prin crearea — actiune in curs de desfasurare
— a unui muzeu in aer liber la Bujoreni, unde-si vor gasi locul cele mai reprezentative
marturii de arhitectura populara din judet; prin crearea unui muzeu al ceramicei vilcene in
culele de la Maldarasti, unde se afla expuse pretioase obiecte de arta populara ; prin anumite
note, articole, studii publicate cu privire la diverse aspecte ale artei populare vilcene ; prin
impodobirea unor lacasuri de cultura (Casa de cultura Horezu) cu farfurii de factura
traditionala create de mesterul Stelian Ogrezeanu si amenajarea unei expozitii permanente
de arta populara tot la Horezu. Pentru viitor, actiunea de valorificare necesita
achizitionarea celor mai valoroase piese faurite de mesterii vilceni a z i in diverse domenii
ale artei populare.
Asadar, atit cei care realizeaza, investigatia stiintifica, cit si cei care activeaza pe planul
activitatii cultural-educative de masa sint chemati sa abordeze dezvoltarea artei populare in
pers-pectiva contemporaneitatii, pornind de la premiza ca acest proces nu se infaptuieste
conservind arta populara in forme traditionale. imnabile. ci filtrind-o nrin actul creator al
fauritorului de
18
I r ii i i io s (li: azi. id int'slei'Lilui popular actual, care (» iniljogatcste cu noi tumie si
cxprc.sii ailistk'C, coca ee confcra creatiei populare pcrenitatca valorica si forta dc niodclare
a noului profil uman propriu societatii noastre socialiste.
Arta populara vilceana, parte integranta a creatiei populare de pe meleagurile oltene si in
general a artei populare romanesti, nu este numai un document al maiestriei si talentului
creato-rului popular, ea exprima, prin insasi, esenta sa, conceptia despre viata a poporului.
Prin punerea in valoare a rezultatelor cercetarii culturii populare traditionale si
contemporane, se cultiva sentimente de pretuire a valorilor autentice si specifice ale
spiritualitatii noastre, de mindrie pentru capacitatea creatoare a poporului roman si de
dragoste pentru^ Patria socialists,.
Dr. ION VLADUTIU

A r h i t e c t u r a
Nu in toate regiunile tarii noastre se poate vorbi de o integrare a constructiilor in
domeniul creatiei artistice populare in gradul, inalt, si la modul, complex, in care aceasta are
loc in Vilcea. Casa vilceana. si tot ce tine de mediul construit al omului din acest tinut
poarta pecetea unei intense si continui preocupari de ordin estetic, mergind de la grija pentru
detaliul marunt al orna-menta^iei pina, la incadrarea armonioasa in peisaj, insusire suprema a
unei opere arhitectonice. Celui ce ar trece grabit prin acest tinut uneori anevoe de strabatut,
cu druniurile luind pieptis coaste inalte sau urcind pe vai inguste, poate ca nu i-ar aparea
dintr-odata, calitatile mai sus amintite ; dimpotriva, impresia dintii ar fi aceea a unei anume
austeritati mai ales in jumatatea nordica a judetului, asa ar fi indemnat sa gindeasca
trecatorul. Privind insa, mai cu luare aminte si, fireste, zabovind mai mult in satele vilcene,
umblind nu numai pe soselele de pe vai ci urcind si pe drumurile de care si pe potecile de pe
plaiuri, ar putea vedea cu incintare vastele panorame deschise peste culmile acoperite cu
paduri la adapostul carora se ivesc, albe, casele asezarilor risi-pite pe mari distante. Incet-incet,
ar putea observa ca locul fiecarei case a fost parca ales, ca gospodariile isi desfasoara
acareturile dupa anume reguli, ca, in sfirsit, satele in intregul lor ocupa locurile cele mai
prielnice, pe umerii adapostiti de paduri ai dealurilor, pe terasele inalte suspen-date deasupra
luncilor riurilor, in vagaunile ferite din calea vinturilor de miazanoapte. Va mai putea vedea
o alcatuire armonioasa a locurilor de cultura, vatra fiecarui sat avind grupate spre pilda
livezile de pruni, finetele si terenurile arabile, cite vor fi fiind. Iar daca, intimplator, privi-
torul ar sti sa citeasca si istoria sociala inscrisa pe fata pamintului, ar hrfelege repede, din
impar-teala ordonata, geometrica, a ,,curelelor" lungi si inguste, de straveche proprietate, ar
intelege, zicem, ca se afla intr-un tinut mosnenesc, de sate libere. Toate aceste imprejurari la
un loc ofera explica^ia existentii unei preocupari estetice in domeniul constructiilor
vilcene. Este vorba de o preocupare modelata, de-a lungul multor generatii de oameni traind
de secole pe acelasi pamint stramosesc. Cu alte cuvinte, ne aflam in prezenta unei traditii
cristalizate in nenumaratele forme ale culturii materiale si spirituale ale poporului roman,
printre ele si cele ale arhitecturii. Ca si in alte tinuturi romanesti, de o parte si de alta a
Carpatilor, aceasta traditie a folosit si in Vilcea mai ales lemnul pentru construirea nu numai
a caselor, ci si a nenumaratelor altor feluri de con-structii si de unelte. Pina azi se poate vorbi
de o adevarata ,,civilizatie a lemnului", care dainuie in forme admirabile, unind functiile
utilitare cu infatisarea artistica.
53
Traditia arhitectonica a lemnului s-a transmis si s-a combinat si cu traditia marilor
constructii medievale de zid, Vilcea cunoscind pe teritoriul sau citeva dintre cele mai vechi si
mai reprezen-tative monumente romanesti, cum ar fi Cozia si Bistrita, Arnota si Hurezul,
alaturi de multe altele de proportii mai modeste, dar investite cu aceleasi remarcabile insusiri.
Poate ca aceasta unitate de conceptie, identificabila la monumente de diferite categorii,
reprezinta una din caracteristicele cele mai de pret ale artei constructiilor din Vilcea. De la
cele mai umile adaposturi sau acare-turi pina la locuinta taraneasca si de la curtile si
conacele boieresti pina. la edificiile manas-tiresti cu amplu program arhitectural, toate
constructive vilcene au un anumit stil. Consta-tarea se impune pornind chiar de la acel
fundamental fapt de arhitectura care este inscrierea in peisaj, moment esen^ial in arta
constructiilor, fara gres realizat in arhitectura Vilcii. Opriti-va si admirati pozitia
complexului de arta brincoveneasca de la Hurez, ale carui monumentale edi-ficii albe se
reliefeaza in haina de un verde intunecat al padurii invaluitoare, sau uitati-va la
impunatoarele siluete ale celor doua cule de la Maldarasti, profilate pe orizontul deschis spre
sud al vaii Luncavatului, sau mai ales priviti la nenumaratele case taranesti cu peretii
stralu-cind de albeata sub acoperisul inalt si cenusiu de sindrila, asezate, fiecare, in asa
fel, incit sa poata. fi privite din departare ca spre a-si arata perfectia volumetrica. Folosirea
optima a terenului si a mediului geografic in general, ca prima coordonata functionala,
intelegerea ampla-sarii unor volume construite in asa fel incit sa evite aglomerarea greoaie,
menajarea perspecti-velor si pastrarea unei anume rezerve fata de vecini, care inseamna
mai mult discretie si delicatete decit izolare si inchidere si, mai ales, niciodata ostilitate,
sint atitea trasaturi sufle-testi ce se pot descifra in peisajul construit vilcean si, deci,
romanesc.
Aceste insusiri incorporate veacuri de-a rindul in materialul nobil al lemnului de stejar
si de brad, continua sa-si afirme prezenta si in materialele noi ale vremurilor moderne. Este
in aceasta tocmai o dovada a caracterului permanent al calitatilor psihice si nu numai o
reflectare a posibilitatilor unui material, arhitectura fiind si ea — parafrazind celebra vorba
a lui Amiel (1852) ,,un paysage quelconque est un etat de Fame" — o ,,stare de spirit".
Tocmai de aceea, noua arhitectura a satelor vilcene pastreaza vechile insusiri fundamentale,
lucru ce ne indrepta-teste speranta in realizarea vastului proces de sistematizare rurala.
Daca aspectele mai sus evocate tin mai ales de o creatie colectiva intinsa, pe durate lungi
de vreme, masurabile cu secolele, si care alcatuiesc mai ales un fel de fundal pe care se proiecteaza,
obiec-tele de arhitectura concrete, exista o alta serie de aspecte a caror prezentare se va
dovedi a fi, asa cum aminteam la inceput, inscrisa in miezul preocuparilor de stringenta
actualitate a crea-tiei populare contemporane. Tinem insa sa subliniem ca aceasta creatie
contemporana nu poate creste si nu se poate dezvolta decit pornind de la radacinile stravechi
ale artei populare traditio-nale si, in speta, de la formele arhitectonice traditionale, in care
sint incorporate experimente artistice reprezentind, in unele cazuri, o zestre milenara
corectata de-a lungul a zeci de generatii.
De aceea ne vom ingadui ca, in analiza noastra, sa incepem tocmai cu formele
traditionale ale arhitecturii vilcene, pentru a urmari apoi pe cele nascute mai tirziu si pe cele
care prind viata, in zilele noastre. Este vorba, in fond, de un proces continuu, oglindind insasi
continuitatea de viata istorica a poporului roman in general si a lumii satelor vilcene in
particular. Sa nu ne sfiim sa. aratam chiar acele forme in aparenta umile dar care stau la baza
tuturor dezvoltarilor ulterioare ale arhitecturii. Orice tratat si sinteza a istoriei umanitatii si a
istoriei arhitecturii universale incep cu formele rudimentare ale primelor adaposturi localizate
in pesteri sau ale rudimentarelor colibe de lemn si se stie ca insusi Parthenonul, gloria lumii
nu numai antice, este o superba replica a unei constructii mai vechi de lemn. Dimpotriva, aceste
forme primare indica, existenta, iarasi, a unei stravechi traditii si atesta forme de viata continua
a unei populatii ce si-a transmis direct, din generatie in generatie, primele inventii in materie de
constructie. In aceasta privinta, Vilcea nu este mai saraca decit alte regiuni ale tarii noastre, iar
sub anume aspecte are chiar o preeminentaa formelor arhaice.
54
M AT ER IALE i?i '1 EHN IC 1 D l. CO NSJ kUC j i i ,
Una dintre formele cele mai simple si esentiale prin structura sa constructive este cca a
asa-numitului ,,patuiag"', denumire aplicata in genere in Oltenia unor adaposturi mai mult
sau mai putin provizorii. Unele dintre ele, in Gorj mai ales, apar sub forma unor colibe
usoare, inal-tate pe patru stilpi inalti si sint destinate supravegherii viilor. Nu despre
acestea este vorba in Vilcea ; aici sint numite asa niste constructii alcatuite din patru sau
sase stilpi puternic infipti in pamint, care sustin niste grinzi orizontale ce formeaza, o
platforma, pe care se cons-trueste un acoperis rudimentar de paie sau se urea finul cosit
formind o claie. Uneori acoperisul este de sindrila. Servind drept adaposturi pentru vite sau
sopron pentru care si unelte, patuiagele se vad deseori rasarind din curtile gospodariilor
vilcene, conferindu-le un anumit pitoresc prin formele inalte si rotunjite ale stogurilor
de fin suspendate pe stilpi.
Felul de a implinta stilpii in pamint este un rest al vechiior constructii numite ,,pe
furci", care au precedat istoriceste casele de birne orizontale construite pe talpi de lemn, forma
genera-lizata azi a vechii arhitecturi. Casele pe furci, raspindite in toata, tara in trecut,
reprezentau un stadiu mai vechi in arhitectura noastra taraneasca. De furcile ingropate se
prindeau nuielele impletite ce formau peretii casei, rolul furcilor fiind deci acela al unui
schelet portant. Am amintit aici aceste structuri primare, pe de o parte, pentru ca ele sint un
martor pastrat chiar si pina azi al celei mai vechi tehnici de construire a caselor, iar, pe de
alta parte, pentruca prin formele lor ciudate adauga un element specific asezarilor vilcene
vechi in ansamblu. Ele sint azi in-locuite de constructiile noi ale grajdurilor de lemn si
caramida. In trecut ele delimitau un spatiu avind doar acoperis, fiind deschis pe toate
laturile. Denumirea de furci era luata, de la stilpii verticali care initial erau ciopliti din
trunchi de copaci bifurcati in partea de sus, alesi, adica, dintre trunchii cu cite doua ramuri
puternice care se retezau, devenind un suport stabil pentru grinzile orizontale. Cu timpul,
copaci grosi cu aceasta conformatie au fost din ce in ce mai rar gasiti, recurgindu-se la simpli
stilpi verticali nebifurcati care au pastrat insa vechea denumire functionala.
De remarcat ca, in Vilcea, constructiile pe furci si cu peretii din nuiele impletite nu se
mai intilnesc in nordul judetului, ci doar in partile mai joase din sud, unde lipsa padurilor a
impus continuarea vechii tehnici de constructie sau, poate, dupa, o anume perioada de
despadurire, reve-nirea la aceasta straveche tehnica de origine neolitica. Impletiturile de
nuiele se pastreaza si in nord, folosirea lor fiind limitata insa numai la anume acareturi mici,
cum sint patulele vechi, pre-cum si la unele constructii de caracter pastoral, cum sint colibele
rotunde si surlele cu acoperis conic de paie. Principiul lor constructiv este acelasi: un
schelet de furci, mai subtiri, ingropate, pe care se impletesc nuielele in siruri orizontale. Ca si
in cazul structurilor constructive pe furci, adaposturile de plan circular sint o ramasita arhaica
a artei de a construi locale, acest tip de ada-post fiind raspindit pe intreg teritoriul romanesc
si, mai mult, intilnindu-se si la populatia pasto-rala a aromanilor din Pind, Rodopi si
Albania.
Deovechime tot atit de mare caaceea a constructiilor pe furci sint si asa numitele
,,bordeie", locuinte sapate pe jumatate in pamint. Problema acestui tip de locuinta. si mai ales
aria sa de ex-tensiune in tara noastra, ca si in alte zone ale sud-estului Europei si ale
Europei in genere, nu este inca perfect elucidata. Asa, de pilda, daca despre sudul Olteniei
stim cu preciziune ca locuinta pe jumatate ingropata a fost, pina in pragul celui de al 20-lea
secol, forma de locuinta dominanta, in nordul Olteniei urmele acestui tip de locuinta sint
mult mai slabe. S-ar parea ca intr-adevar aici el sa nu fi e xistat in formele ce lor d in
sud. Ca sa ne limitam la Vilc ea, credem ca el sa fi urcat poate cam pina pe o linie
undeva la sud de Dragasani, caci inspre nord el aparea mult mai sporadic.

La o anume epoca, si sistemul constructiv al furcilor si eel al locuintelor ingropate in


pamint au fost depasite de casele construite din cununi orizontale de birne, sistem numit in
literatura de specialitate ,,Blockbau". Este o tehnica ce necesita prealabila aparitie a uneltelor
de fier necesare pentru taierea si fasonarea, mai ales, a birnelor. Sistemul cunoaste si el o
diviziune interna, dupa cum este vorba de trunchi rotunzi de copac pusi unul peste altul, de
trunchi erapati in doua, sau de trunchi ciopliti pe toate patru laturile. Trebuie sa observam ca
si din acest punct de vedere, Vilcea iarasi detine un loc deosebit pe o harta a sistemelor de
constructie arhaice din Romania, intrucit in putine alte zone din tara, sint asa de frecvente
constructiile de lemn facute din trunchi rotunzi, adica in sistemul eel mai vechi, care necesita
cea mai mica interven$ie a uneltelor de metal. Chiar atunci cind avem de-aface cu grinzi
cioplite pe patru muchii, materialul lemnos folosit in Vilcea este de mici dimensiuni, la foarte
putine case intilnind noi pe teren grinzi masive, spre deosebire de Gorjul vecin, de pilda, unde
,,bilvanii" si ,,ursii" caselor vechi sint de dimensiuni impresionante. Pere$ii de lemn din birne
sint insa lucrati cu deosebita ingrijire, incheieturile de la col^uri aparind de sub tencuiala ca
un sir de capete regulat fasonate. Lemnul aparent face si farmecul diferitelor acareturi vilcene
lucrate in aceeasi tehnica : casoaie mari puse pe talpi sau urcate pe soclu de zidarie, magazii
si sopruri, finarii etc. Este in aceasta indeminare de prelucrare a lemnului deocamdata brut,
cioplit doar pentru pereti, temeiul lucrarilor de arta ce-si vor avea locul la fatada caselor.
0 istorie a formelor arhitecturii vilcene nu se poate lipsi, de aceea, nici de o
prezentare cit de sumara a evolutiei tehnicilor de construire in lemn, cu atit mai
interesanta in Vilcea cu cit aici se poate observa lesne si trecerea de la ceea ce am numit
,,Blockbau" (,,in cununi") la ,,Fachwerk (cu birne scurte), o tehnica ceva mai tirzie, raspindita
in toata Europa centrala si occidentals inca din evul mediu, dar care la noi s-a raspindit mult
mai tirziu, lasind loc pina aproape de vremurile noastre vechii tehnici traditionale in
,,cununi".
Vom spune, deci, ca, pe diferitele feluri de temelii ale caselor, pe care le vom
enumera ceva mai la vale, se asaza in primul rind ,,talpa" casei, primordiala cununa de
trunchi de copac cioplit sau nu, de dimensiuni mai mari, a carei prezenta sau absenta
defineste cele doua mari familii de arhitectura in lemn pe care le-am pomenit: casele ,,pe
furci" nu au talpa, furcile fiind ingropate in pamint; casele din cununi de birne orizontale au
talpa. Talpa este facuta din lemn de esen^a tare : de obicei, stejar, spre munte — de brad,
in luncile largi din sud — de plop, care rezista bine la umezeala. Rama dreptunghiulara de
trunchi sau de grinzi cioplite (sec-£iuni a 40 cm. latura) este imbinata prin mari crestaturi
unghiulare cu ajutorul carora capetele lemnelor se petrec unul peste altul, ancorindu-se
puternic.
Peste masiva rama a talpii se construiesc peretii casei. In Vilcea, birnele de lemn care al-
catuiesc peretii se asaza si se imbina in patru feluri. Primele trei feluri sint specifice
,,cununilor" de birne (Blockbau), iar ultimul se aplica constructiilor din lemn din birne scurte
(Fachwerk). Constructiile in cununi sint cele care intrebuinteaza birne lungi (de la 5 la
10 metri), care merg de la un capat la altul al casei, fiind, deci, intr-un fel, adevarati
,,moduli" constructivi. Birnele se imbina la capetele lor formind patrulaterul coltului casei.
Ele se aseaza cite patru deodata pe toate laturile dreptunghiului, corpul casei crescind
simultan odata cu suprapunerea cununilor de cite patru birne. Birnele asezate in cununi
se imbina la capetele lor in trei feluri deosebite : 1. incheietura ,,rotunda" — se intilneste
mai ales la casele vechi, construite din ,,druieti", adica din trunchiuri rotunde necioplite ; ea
consta dintr-o cioplitura facuta cu barda in spinarea rotunda a trunchiului; in aceasta
scobitura se aseaza capul birnei de deasupra; astazi, aceasta incheietura de tip vechi se
foloseste rar; 2. incheietura ,,dreapta" este cea mai frecventa, ea se intilneste la casele
construite din birne cioplite, si consta in doua crestaturi rectangulare facute pe doua din
laturile opuse ale birnei cioplite in patru muchii; 3. incheietura .,in fringhie" sau ,,in coada
de rindunica" este mai complicata, constind in doua crestaturi in
56
unghi ascutit care ibrmeaza, la capatui fiecarei birne, un trapcz, cc sc imbina cu trapczul
tain? in directie opusa al birnei de deasupra. Necesitind birne ingrijit cioplite si o mare
acurateta in executie', estc o incheietura folosita mai ales de taranii instariti si de mesterii
bisericilor de lemn.
Sistemul de construire cu birne scurte (Fachwerk) este cu totul deosebit de eel al
caselor facute din cununi de birne. De unde, la acestea din urma, toate birnele au pozitia
orizontala, afara de montantii de la usi si ferestre, la casele construite din birne scurte
se alcatuieste intii un schelet din birne cioplite, asezate in picioare la colturile casei si in
dreptul locurilor des-tinate usilor si ferestrelor, precum si la mijlocul pere^ilor, alcatuind,
deci, suporti verticali cam la un metru unul de altul. Uneori, acesti suporti verticali sint lega^i
si cu contrafise oblice. Toate birnele verticale si oblice ale scheletului au cite un uluc scobit
pe fetele interioare. In aceste lungi scobituri intra capetele bucatilor scurte de birne ce se
aseaza orizontal. Capetele birnelor scurte sint fasonate in forma de ,,pana" sau ,,limba"
ingusta, ca sa patrunda in scobiturile stil-pilor. Acest sistem de imbinare numit in Vilcea
,,in chei" se raspindeste din ce in ce mai mult azi. Trebuie sa spunem ca acelasi schelet
sustine in alte cazuri, mai ales in sudul Vilcii, ca si in alte zone din tara, mai ales Muntenia,
o umplutura de caramida si atunci se cheama, casa, facuta ,,in paianta". In Moldova, acelasi
fel de schelet sustine ,,valatuci" de paie.Toate aceste sisteme fac parte din tipul de constructie
"Fachwerk" alcatuind diverse si numeroase variante.
Peretii interiori ai caselor, fie la cele in cununi de birne, fie la cele ,,in chei", se
constru-iesc odata cu cei exteriori. Uneori peretele interior median se face din caramida sau
piatra, pentru ca linga el sint asezate vatra focului si hornul, indepartindu-se in acest mod
primejdia incendiului.
Spre deosebire de alte regiuni cu arhitectura de lemn, cum ar fi, spre exemplu, Gorjul
vecin, Bucovina, Maramuresul, Muntii Apuseni, ale caror case ramin in numar mare
netencuite si, deci, cu lemnul aparent, in Vilcea casele sint toate tencuite si varuite. Foarte
rareori, printre casele vechi, intilnim birne aparente. Tencuirea caselor se face prin baterea
in prealabil a unor nuiele de alun crapate in doua cu cutitoaie sau a unor pene de lemn,
,,pureci" mici, de care se prinde stratul gros de lut, peste care se asterne tencuiala subtire, iar
apoi varul.
Am insistat ceva mai mult asupra tehnicilor prelucrarii lemnului in construefia caselor,
pentru ca Vilcea este un tinut al ,,civilizatiei lemnului", cu stravechi tradi^ii, dar nu
trebuie sa uitam ca, aproximativ de un secol, si-a facut aparitia, pe scara relativ mare,si
caramida, ca material de constructie. Poate este interesant sa stim ca intr-o statistica de pe la
inceputul seco-lului nostru (1912) in fostul judet Vilcea, alaturi de case cu pere^ii de lemn
(reprezentind 87,0% din totalul caselor), apar in al doilea rind casele cu peretii de caramida
(9,3% din total), intrecind cu mult pe cele cu peretii din nuiele (2,9% din total), ca si pe
cele cu peretii de piatra (0,4% din total) si pe cele cu peretii din valatuci (0,1%); sa retinem
insa ca in aceasta statistica nu se face distinctia intre casele cu pereti de caramida si cele
cu pereti in paianta. De fapt, trebuie sa spunem ca trecerea de la casele de lemn la cele de
caramida s-a facut tocmai prin forma inter-
mediara, de tranzitie, a caselor in paianta.
Alaturi de lemn si de caramida, arhitectura traditionala vilceana a folosit insa, si
piatra. Ea apare sub mai multe forme : cele mai vechi case de lemn aveau talpa pusa pe citiva
bolovani enormi, asezati la colturile construc^iei; apoi golurile dintre bolovani s-au umplut
cu piatra nelegata cu mortar : in sfirsit s-a trecut la construirea de soclu de diferite
inal^imi, de la cele scunde de 60—80 cm., alcatuind temelia caselor joase, pina la cele
de 2 si mai bine metri inaltime, transformind, de fapt, constructiile cu doua nivele. Ca si
lemnul, zidaria de piatra s-a folosit si la edificarea unora din acareturi, mai ales a
grajdurilor. Trebuie sa obser-vam, insa, ca, inca de la inceputul secolului trecut, piatra s-a
folosit si in combinatie cu caramida si, anume, intr-un fel caracteristic vechii arhitecturii
medievale: siruri orizontale de piatra
57
alternind cu siruri orizontale de caramida. Casele vechi, cu doua nivele, au deseori parterul
construit in acest mod, care are si deosebite insusiri decorative, fiind un aspect ceva mai pu$in
cunoscut al artei mesterilor zidari vilceni. Dincolo de aspectele tehnice, raportul dintre
volumele de lemn si cele de piatra are o valoare estetica remarcabila in arhitectura vilceana
prin jocul dintre masivitatea soclurilor puternice, cu liniile uneori indulcite ale blocurilor mari
de piatra nere-gulata, si usuratatea structurilor de lemn de la nivelul superior. In arhitectura
noua, rela^ia intre piatra. si lemn dispare, dar este inlocuita de fatadele construite in zidaria la
care coloanele si arcadele de piatra si caramida introduc un element inexistent in vechea
arhitectura taraneasca vilceana.
Dar jocul volumelor casei vilcene nu se rezuma la relatia intre soclul de piatra si corpul
de lemn al casei, ci intervine constituitiv si eel de al treilea volum esential, anume eel al
acoperisu-lui. Intre aceste trei volume : soclu, corp, acoperis, se stabilesc subtile raporturi care
definesc casa vilceana. O prima, ordonare a volumelor amintite este cea decurgind din insasi
natura materia-lelor folosite, care determina o anume structura definita prin relatia de baza
greu-usor. Am spus ca masivitatea soclului de piatra se continua cu impresia de usuratate
a structurii de lemn ; acum trebue sa mergem mai departe si sa spunem ca aceasta impresie
se accentueaza in sus cu volumul acoperisului, a carui usoara, invelitoare de sindrila din
trecut accentua tocmai sensul de descarcare materials. O a doua ordonare a volumelor era
corelata cu prima si consta in dimi-nuarea treptata a suprafetelor de baza ale volumelor, in
sensul ca soclul avea eel mai mare patru-later de baza, pe care se construia eel al corpului
casei, care in fine, era surmontat de prisma acoperisului, cu streasina depasind conturul
corpului casei, dar a carui coama ascutita termina pantele inalte intr-o linie profilata pe cer.
Era o ordonare logica. a materialelor si volumelor, pe care mesterii de case vilceni o
cunosteau si mai ales o aplicau intr-un chip maiestru, ce se poate observa atit la micile
constructs, cit si la cele de mari dimensiuni.
Proportia acoperisului era determinata de un modul clasic in arhitectura taraneasca
roma-neasca, veche, si, anume, lungimea capriorilor principali de la colturile
acoperisului, era de 2/3 sau 3/4 din lungimea cosoroabei lungi a casei. Acest raport
determina inaltimea mare a acoperisului si, corelata, panta inclinata a apelor acoperisului.
Tehnica de construire era urmatoa-rea : pe ultima cununa de birne a peretilor casei se
asezau grinzile tavanului, care sustineau, la casele vechi, podina de fag ulucit. Peste
grinzile tavanului, asezate perpendicular pe axul longitudinal al casei, se puneau cele doua,
cosoroabe lungi din fata si spatele casei. Pe acestea se bateau cosoroabele scurte laterale.
In felul acesta se formeaza un patrulater superior de grinzi, corespunzator celui de jos care
formeaza talpa casei. Patrulaterul superior de grinzi este baza pe care se sprijina caprioreala
acoperisului. Pe capriori se bat lantetii, iar pe acestia sindrila de brad, de fag si, mai rar, de
stejar. Acoperisul dominant in Vilcea, daca nu exclusiv folo-sit, este eel in patru ape.
Caracteristic pentru casele vechi vilcene este, dupa cum reiese si din cele spuse ceva mai
inainte, acoperisul inalt, cu panta repede si cu coama foarte scurta. Pe apa din fata a
acoperisului sint de multe ori asezate ,,casi$e", locuri libere adapostite sub cite o mica
stresina de sindrila, pe unde iese fumul din pod. Casele noi au acoperisul ceva mai scund,
iar coama este mai lunga. Aceasta este mai evident la acoperisurile invelite cu tabla sau tigla.
Pentru ca si in ce priveste invelitoarea acoperisului se poate, de asemeni, observa transfor-
marea ivita in folosirea diverselor materiale. In aceeasi statistica din anul 1912 se indica pro-
centajele diferitelor materiale folosite pentru acoperirea caselor in fostul judet Vilcea in
ordinea marimii procentajelor : 78,3% din case erau invelite cu sindrila sau sita, 9,7% din case
erau aco-perite cu scinduri, 8,5% din case erau invelite cu tabla, 1,6% erau acoperite cu
pamint, paie si stuf (parte din acestea erau bordeie), 1,5% cu paie si coceni, 0,5% cu stuf si
trestie si tot 0,5% cu olane sau tigla. Pentru eel ce trece azi prin satele vilcene este uimitoare
inversarea raportului petrecuta in doar 60 de ani: azi dominants este tigla, acoperisurile
rosii aparind azi peste tot in locul celor cenusii, A'echi, de sindrila.
58

PLANURILE CASELOR
On matcriile prime avutc la indemina, i'olosiml telmicile de/voltalc in ccmditiile istorice M
economice stiute pentru tarile romanesti, in peisajul si in mediul geografic pe care il stim,
mesterii vilceni au construit unele dintre cele mai izbutite opere arhitectonice taranesti nu
numai din Romania, dar si din cuprinsul Europei. Cind afirmam aceasta ne gindim in special la
unul din tipurile locuintei de pe aceste meleaguri si anume la casa cu foisor, care, aici, in
Vilcea, isi gaseste una din cele mai artistice intruchipari si care, in acelasi, timp, are aici o
frecventa neegalata in niciun alt tinut rominesc. Gama constructiilor taranesti este insa mult
mai larga si de acea vom incerca sa o prezentam in cele mai expresive forme pe care le-a luat
in lungul si complexul proces de ela-borare in care, alaturi de conditiile materiale si de
determinatele istorice, un loc fara indoiala eminent il detine si talentul mesterilor
constructori, autori ai celor mai mari ,,obiecte" de arta populara.
Inainte insa de a face prezentarea diversificata a constructiilor privite ca ,,obiecte" de
arta populara, trebuie sa observam ca ele indeplinesc anume functii, sint, adica, ,,obiecte"
utile, iar, in al doilea rind, nevoile pe care trebuie sa le implineasca au fost diferite de-a
lungul vremii si s-au diversificat in raport cu stratificarea sociala. Nevoia primordiala pe
care este chemata sa o implineasca locuinta este, fieste, cea de adapostire a omului si a familiei
sale. Nevoia aceasta general omeneasca este implinita in raport cu conditiile mediului
geografic, dar si cu anume habi-tudini sociale care particularizeaza arhitectura taraneasca,
dupa cum este vorba de adapostirea unei familii restrinse sau a unei familii ,,mari", sau dupa
cum este vorba de adapostirea numai a oamenilor sau si a animalelor sau uneltelor. Se cuvine
sa amintim si aceste lucruri, pentru ca, intr-o mare parte a Europei, in trecut, casa
taraneasca adapostea trei-patru generatii facind parte din aceeasi familie ,,mare", lucru ce
impunea, desigur, o dimensionare sporita, a construc-tiei, dupa cum, la fel, intr-o mare parte
a continentului nostru, sub acelasi acoperis se adaposteau nu numai familia, ci si animalele.
Romania, si implicit Vilcea, face insa parte dintr-o arie mare de cultura in care casa este
destinata sa adaposteasca o familie de tip restrins, limitata la una sau doua generatii si, in
acelasi timp, dintr-o arie in care gospodaria taraneasca este caracterizata din punct de vedere
arhitectonic prin existenta mai multor constructs, fiecare dintre ele avind o destinatie
precisa : locuinta pentru oameni, grajd pentru animale, magazie pentru produse si unelte etc.
De aici vor decurge, desigur, anume caracteristici arhitectonice, dintre care cea mai
importanta, este cea a dimensiunilor relativ reduse ale casei taranesti propriu-zise. Dar, de-
a lungul perioadelor istorice din trecutul framintat, locuinta a avut si functia de aparare a
familiei si avutului oamenilor, functie marcata prin existenta unor tendinte de fortificare a
locuintei. Acest caracter este prezent intr-o masura remarcabila in Vilcea, unde perioada
feudala a cu-noscut conflicte armate. Constructia fortificata prin excelenta care este cula,
reprezentata in Vilcea prin citeva exemplare caracteristice, a influentat si a servit drept
model si pentru nume-roase locuinte taranesti, dind o coloratura specifica, intregii
arhitecturi vilcene.
Indiferent de formele plastice pe care le-a luat casa vilceana, exista insa un element de
baza, oarecum unificator, si, anume, planul locuintei. Planul este insasi expresia nevoilor
de viata ale oamenilor locuind o casa si are din acest punct de vedere un caracter eminamente
functional. Planul casei vilcene rezuma si inchide in el toate conditiile sociale, economice si
istorice pe care, intr-un mod discursiv, le-am amintit mai sus ; planul este o sinteza a tuturor
elementelor componente si merita, deci, a ne opri putin si asupra lui, inainte de a vedea
formele diverse pe care le-a imbracat.
Planul inregistrat eel mai frecvent la casele vechi, reprezentind, deci, stratu l
traditional al arhitecturii vilcene, este eel alcatuit din doua incaperi cu o singura intrare din
afara. In prima
59
incapere, in care se patrunde si care face, deci, legatura cu exteriorul, sint asezate, intr-
un colt si anume in eel dinspre peretele median, vatra libera si ,,corlata" (cos de nuiele
lipite cu lut,' pe unde urea fumul in pod) de deasupra. Aceasta prima incapere se numeste
,,la foe", fiind incaperea in care se face focul ce serveste atit pentru gatit, cit si pentru
incalzit. In casele vechi, prima incapere avea functii multiple : aici locuiau oamenii
majoritatea timpului, era adica intr-un fel ceea ce se cheama in viata moderna ,,camera de
zi", aici isi pregateau mincarea, aici lucrau, uneori tot aici dormeau, in anume epoci ale
anului, in jurul vetrei foarte joase aflate la nivelul podelii. Din aceasta incapere se trece intr-o
a doua, in care nu se prepara mincarea si care este incalzita de o soba, oarba, cu gura aflata
in prima incapere si, anume, chiar sub corlata pe vatra. Remarcam ca numirea acestei a doua
incaperi, ,,celar", este neobis-nuita in nomenclatura arhitecturii taranesti romanesti.
Denumirea, intilnita si in restul Olteniei, mai cu deosebire in zonele din Romanati si Dolj, se
aplica unor incaperi destinate a fi depozite de alimente si obiecte casnice, pastrind deci
intact sensul originar al cuvintului de origina latina C e 11 a, a e, ce inseamna tocmai
odaita mica folosita ca magazie. Aplicarea acestui termen la o incapere de locuit este, de
aceea, dupa cum am spus, neobisnuita. Credem insa ca. indica un mod de folosire stravechi
al spatiului locuibil, anume incaperii originare a focului, destinata locuirii (cu tot ce implica
aceasta : pregatirea mincarii, dormitul, lucrul), i se alatura incaperea de depozitare a
alimentelor, a micilor unelte, a hainelor, incapere numita firesc cella initial, apoi celar.
Mai tirziu, celarul ca depozit s-a transformat in celar-camera de locuit, indicind, deci, o etapa
din trecut a evolutiei locuintelor, care etapa, astazi inca, se intilneste frecvent si in forme
clare in Muntii Apuseni si in Tara Hategului, unde casa este alcatuita din incaperea pentru
locuit cu locul focului si din incaperea folosita drept camara, ambele asezate sub acelasi
acoperis. Denumirea de ,,celar" din planul de locuinta descris mai sus se intilneste cu
precadere in centrul si in apusul jude^ului; in partea de rasarit, linga drumul de circulatie
intensa a vaii Oltului intilnit-o. Intr-o faza ulterioara, la acest plan simplu si stravechi se
adauga de o parte a incaperii ,,la foe" o incapere ingusta cu func^ie specials, de camara,
,,celarul" raminind sa fie exclusiv casa de locuit. Intrarea in casa, se facea tot printr-o singura
usa, din ,,la foe" intrindu-se lateral in cele doua, incaperi alipite.
0 alta, categorie de planuri o constitue cele cu ,,tinda" rece, adica in care nu este vatra,
aceasta fiind asezata in ,,casa", odaia vecina, locuita, a casei. Se intilneste si un fel de
organizare al incaperilor, de asemenea de veche tradltie si care se leaga si cu planurile din
alte regiuni ale $arii. Anume incaperea lunga, a tinzii laterale este impartita in doua ,partea
din fata avind fun-ctia de incapere de trecere si fiind, deci, o tinda, rece, iar partea din fund
transformindu-se in ,,la foe", de fapt un ,,iatac", in care se afla si vatra cu vatra cu corlata ;
,,casa" ramine la locul ei, alipita lateral de tinda, si iatac. Denumirea de ,,casa," ia locul
celei de ,,celar" din partea
apuseana a jude^ului.
Prin aceste doua, categorii de planuri (cu tinda rece si cu iatac), Vilcea se incadreaza in
tipologia generala, a planurilor din tara noastra, intilnite in Transilvania, Moldova si nordul
Munteniei.
Vatra in tinda reprezinta un moment posterior celui in care era plasata in odaia de
locuit a casei. Epoca la care s-a facut schimbarea si schimbarea insasi nu sint inca pe deplin
lamurite in stadiul actual al cercetarilor, desi ni se pare ca, uneori, nu este vorba de o
succesiune, ci pur si simplu de coexistent mai multor familii sau increngaturi de planuri,
legate poate de dezvoltari sociale si de traditii diferite. Oricum, trebuie sa notam ca Vilcea este
legata foarte mult si de zonele vecine oltenesti, ceea ce este firesc ; in zona vecina a Gorjului ca
si in vechea zona de bordeie din cimpia sudului Olteniei se stie ca vatra se afla in incaperea
locuita, originara, in ,,groapa focului" la bordeie, care era prima mcapere in care se
patrundea venind de afara. De altfel si numele
60
aeeeasi ario Jarga olteneasca inlinsa pcsk- l«orj, Vilcea M sudul OHeniei.
I' n plan ceva mai putin raspindit in Vilcea si a carui arie in caclrul judetului se
situeaza. tot spre vest, cste eel al casei cu doua incaperi cu doua intrari separate. I'neovi
incapcrile au legatura intre ele, altcori nu au. Cele doua incaperi sint denumite : una ..hodaia
de dormit" (corespunzatoare inacperii,, la foe" din cealalta familie de planuri, aici fiind
instalata constructia de gatit si incalzit), iar cealalta ,,hodaie buna", in care se tin hainele si
lucrurile cele mai bune ale familiei. Acest plan, cu functiile incaperilor aratate, este
intilnit printre casele ceva mai noi si este legat fara indoiala de Gorj si de Hunedoara.
Planul cu doua incaperi si intrari separate, dar avind incaperile dispuse in u nghi
drent, sau, mai bine z is, avind una din incaperi supradimens ionata, pare a fi i n
Vilcea un plan mai nou, desi in alte regiuni ale tarii, mai ales in Transilvania, este
caracteristic caselor vechi.
Se inregistreaza in Vilcea si planul cu trei incaperi si cu doua intrarii, mai frecvent in
partea centrala a judetului. Este alcatuit dintr-un plan vechi ,,la foe -4- celar" la care s-a alipit
o inca-pere-magazie, denumita ,.pivnita", care are insa intrare separata, spre dcosebire de
planul amin-tit mai sus (cu ,,camara") care avea o singura intrare.
Casele vechi mai dezvoltate aveau unele planuri mai complexe caracterizate prin
existenta unei tinzi mediane adinci din care se intra in patru incaperi dispuse doua cite
doua, la stinga si la dreapta tinzii. In sfirsit, sa nu uitam sa amintim, la categoria planurilor
vechi, si existenta caselor cu o singura incapere, asa anumite case ,,monocelulare", intilnite
si in Vilcea, dar intr-un numar relativ restrins.
In stratul nou de arhitectura planul eel mai frecvent este eel generalizat azi pe intreg
teritoriul tarii: tinda numita ,,sala" este asezata la mijlocul casei; din ea se intra in doua
odai laterale : una ,,hodaia buna" sau ,,curata", alta ,,hodaia de dormit" sau de locuit.
Casele con-struite in ultimii douazeci de ani au depasit si faza aceasta de dezvoltare a
planurilor, adop-tind planuri mai complicate, in care apar nu numai ,,bucataria", dar si
,,sufrageria", ,,dormi-torul" si chiar ,,salonul", procesul de iradiere al locuintei orasenesti
fiind puternic.
Planurile caselor, materializind in spat^iu nevoile de viata ale oamenilor, au imbracat
forme diverse a caror expresivitatc arhitectonica este in Vilcea remarcabila. Pornind dinspre
Topolog, trecind peste Oit si mergind pina pe Oltet — daca mergem de la rasarit la apus,
sau coborind din tara Lovistei si de pe Lotru pe inaltimile subcarpatice inchizind mici
depresiuni ca aceea a Hurezului, trecind peste podisul central brazdat de vai si culmi
numeroase si ajungind in zona dealurilor joase pierzindu-se in vasta cimpie olteana — daca
facem drumul de la miazanoapte spre miazazi, calatorul plaiurilor vilcene poate observa o
mare diversitate arhitectonica in ce priveste formulele de rezolvare a problemelor de
constructie si arhitectura, dar nu va putea sa nu remarce in acelasi timp si unitatea
arhitectonica a tinutului strabatut. Fireste ca aproape pe fiecare vale se pot discerne
anume caracteristici proprii si ca fiecare grup de sate va-deste anume preferinte, atit
in arhitectura veche, cit si in cea noua, dar peste tot si peste toate, pluteste un aer de
familie izvorit din practicarea unor stravechi traditii constructive. Incet, incet, se poate
contura imaginea unei case ,,vilcene" sau, mai bine zis, a citorva categorii de case posedind un
ansamblu de fnsusiri specifice care ordoneaza imensul numar de variante individuale.
Operatia de clasificare a variantelor poate sa porneasca de la multiple criterii, doua
dintre ele ni se par insa a fi eel mai lesne de minuit, avind in acelasi timp cele mai.multe
posibilitati de fixare a insusirilor fundamentale. Este vorba de elevatie si de prezenta sau
absenta foisorului, privite in desfasurarea cronologica, de la exemplarele vechi catre cele
noi.

ELEVATIA.
Intr-o inregistrare statistics, de amploare s-ar putea vedea ca inaltimea caselor
vilcene este foarte variata, dar ca valorile elevatiei tind sa se grupeze in jurul a trei cote
reprezentind un minim, o pozitie mijlocie si un maxim. Ca in orice curba de frecventa,
desigur ca pozitia mijlocie va indica si in cazul acestei inregistrari a inaltimii caselor
vilcene eel mai mare numar de exemplare, dar nu va exclude nici prezenfa caselor foarte
joase si a celor ,,foarte" inalte. In cifre absolute, trebuie sa stim insa ca aceste valori
variaza de la 0,00 m, adica de la nivelul solului, la circa 3 metri, cea mai inalta cota,
inregistrata de noi. Este neaparat necesar sa spunem ca elementul esential in masurarea
inaltimii caselor este soclul, el fiind, de altfel, singurul element substantial variabil,
celelalte, corpul casei si acoperisul, fiind oarecum stabilizate la dimensiuni standard, pe
epoci. Din punct de vedere arhitectonic, cele trei cote medii sint reprezentate de casa joasa,
de casa inaltata pe un soclu si de casa inalta cu doua nivele dezvoltate. Formele de trecere
intre aceste trei categorii, sint, dupa, cum e firesc, foarte numeroase, in genere ele, insa,
putind fi raliate uneia sau alteia dintre categorii.

CASA JOASA.
Din ce in ce mai rara in formele ei primare, casa joasa reprezinta pe scara evolutiei arhi-
tecturii treapta dintii a adapostului construit de om. In Vilcea ea a mai ramas ici si colo,
ca un martor al unor epoci trecute, de mare pret pentru studiul istoriei constructiilor. Am
apreciat drept ,,casa joasa" acea constructie al carei soclu nu depaseste 80 cm, sau eel mult
un metru. De la sine inteles ca cele mai vechi case joase aveau talpa de lemn pusa pe bolovani
sau pe un sir foarte scund de pietre, a caror inaltime nu depasea 20—30 cm. Cele mai multe din
exemplarele pastrate din aceasta categorie sint case cu una sau doua incaperi. Ele constitue
stratul vechi de arhitectura vilceana, la nivelul unor gospodarii slabe economiceste, conditie ce,
in unele cazuri, s-a perpetuat de-a lungul a trei sau patru generatii, rareori mai multe, fapt
ce a ingaduit pastrarea respec- ; tivelor constructii pina azi. Pentru ca, fireste,
gospodariile ce s-au ridicat pe scara bunei stari au parasit mai devreme acest tip de
locuinta. Caracteristicile constructive s-au pastrat insa, in cadrul diferitelor categorii sociale
ale tai-animii, subliniind tocmai diferentierea sociala a acesteia.
Constructia acestui tip de casa este de o simplitate clasica, formele ei fiind strict
functio-nale, reduse la esenta a ceea ce trebuie sa fie un adapost pentru o familie in
conditiile mediului nostru natural. Adica este vorba de un paralelipiped de birne de
lemn, surmontat de o prisma tot de lemn. Corpul casei inchide intre pere^ii sai solizi,
bine si cu indeminare construiti, una sau doua camere. Acoperisul inalt cu streasina
destul de larga, apara de ploi, creeaza un spatiu izo-lator impotriva frigului si caldurii,
si ofera un spatiu suplimentar pentru unelte mici si pentru provizii, dintre care carnea si
slanina se afuma In sistemul circula^iei libere a fumului in pod. O singura usa de intrare
de afara, doua mici ferestre la fatada, sint singurele goluri ale acestei mari cutii de lemn
menita sa pastreze caldura in timp de iarna, caldura emanind de la instalatia
rudimentara a vetrei de foe libere, mostenire directa, neschimbata, aproape, din neolitic.
La teme-lia casei, citeodata, peste pietrele de la talpa se ingramadeste putin pamint ca sa
formeze aparare impotriva scurgerii apelor din ploi si sa mareasca posibilitatea de
retinere a caldurii. Totul este functional, perfect adaptat scopurilor pentru care a fost
construit; nu se putea ca si formele sa nu fie perfecte, ceea ce impresioneaza la aceste
modeste adaposturi fiind tocmai propor£iile, dimensiunile si raporturile intre volume.
Studii recente au aratat ca, de pilda, dreptunghiul de baza, al planului casei este de
foarte multe ori, la casele £aranesti romanesti in general si la cele din Vilcea in mod
particular, construit pe sectiunea de aur clasica. Aceasta perfectiune a formelor,
derivata si ea din adaptarea functionala a obiectului, a fost obtinuta prin eforturile
intrunite a zeci de generatii care si-au adus contributia prin corectari succesive care s-au
insumat
62

la u r n ia in vo lu me c c p a r c a l cu l at e. S i M I I ! c a lc u l a t e p nu m t c i i ^ t ' i i l a
p r a i l i i a a jj o p o ru h. it ■ < a trebuit sa fie neaparat sedentar si traitor milenii pe
acelasi tcritoriu ca sa poata aduna la uu loc micilc corectiuni survenite din timp in timp.
Cele mai multe din casele joase vechi nu au prispa in fata, ci doar o ,,lavita" asezata in
consola numai pe o portiune a fatadei, anume in dreptul odaii, niciodata in dreptul tinzii.
Lavita este o bucata de scindura groasa, lata de circa 50 — 60 cm care se sprijina pe cape tele
talpilor. Uneori lavita pare asezata la oarecare inaltime din cauza ca multe din case sint
construite pe teren denivelat si atunci au in fata o temelie de piatra ceva mai inalta decit in
spate. De altfel aceasta va fi si una din originile si cauzele aparitiei soclurilor, care, incet-
incet, se vor dezvolta, vor creste in inaltime si vor da nastere celorlalte doua categorii de
case de care am pomenit.
Cu vremea, locul stravechii lavite, prototipul prispei, este luat de o platforma de
scinduri ce se intinde de-a lungul intregii fatade a casei. Apoi, unul din capetele acestei prispe
de scinduri, anume eel de la marginea casei, se include cu o scunda balustrada de
scinduri, care, dupa un timp, inchide intreaga prispa. Apar si doi stilpi sustinatori ai
stresinii largite ca sa apere si prispa, si, in sfirsit, apare al treilea stilp, median acesta. Asa se
constitue fatada clasica a acestor mici case, care este, deci, compusa, in ultima faza de
dezvoltare, din : prispa lunga, balustrada si trei stilpi. Stilpii incep sa fie ciopliti in forme
simple, robuste. Cu aceasta nucleul constructiv si decorativ al casei vilcene este incheiat.
Dezvoltarile ulterioare sint legate de o mica inal-tare a soclului de piatra, din cauze pe
care le-am expus mai sus ; aceasta atrage apari^ia unor scari facute din bolovani enormi
de piatra, apoi acestea cedeaza locul unor scari de piatra cioplita. Deasupra scarii apare o
mica prelungire a stresinii, ca un acoperis in miniatura, avind rostul sa apere scara. Pe
acoperisul inalt sindrilele ultimului sir din spate, de pe coama, incep sa fie fasonate mai
cu grija, fara sa ajunga insa la varietatea de forme decorative a ,,ciocir-lanilor" din Gorj.

CASA INALTATA PE SOCLU


Cresterea soclurilor de piatra duce pe nesimtite de la o categorie de case la alta,
atragind insa si alte shimbari, care ne indreptatcsc sa vorbim tocmai despre categorii distincte
de constructii. Pornita de la necesitatea de a rezolva diferente de nivel, construirea de
socluri inalte a inceput a fi resimtita si ca o nevoie motivata de alte cerinte, anume aceea de
a mari spatiul folosibil com-binata cu aceea de a conferi casei un caracter de intarire. Procesul
pare a nu fi prea vechi, in orice caz, pentru Vilcea, noi il socotim a incepe cam la sfirsitul
secolului al XVIII-lea, a lua amploare la mijlocul secolului al XlX-lea si a se sfirsi, in ce
priveste tendinta de fortificatie, in prima jumatate a secolului al XX-lea. Ca si la casele
inalte despre care va fi vorba, pe urma, intreg acest proces de evolutie a casei taranesti nu
poate fi privit ca fiind fara legatura cu evolutia arhi-tecturii caselor boieresti, a culelor si a
celor urbane, in ce priveste marirea spatiului folosibil pentru nevoi economice.
Varietatea solutiilor constructive la aceasta a doua categorie de case vilcene este
mult mai mare decit la prima. Lucrul este de inteles daca ne gindim ca inaltarea soclului este
prin sine insasi un motiv de variatie, datorita mai ales modalitatilor diferite in care se poate
face aceasta inaltare. Diferentele de nivel ale soclului pot fi diferit orientate, imprejurare din
care vor decurge in mod normal si diferitele sisteme de construire a soclurilor. Asa se face
ca ne vom putea afla in fata unui soclu de cele mai multe ori asimetric, si aceasta este una
din deosebirile esentiale intre aceasta a doua categorie de case si cea de a treia (casele inalte)
care, in majoritatea cazurilor, au soclul egal repartizat pe toate laturile, fiind, adica,
construit pe teren plat. Cu alte cuvinte, acolo nu ne gasim in fata unei solutii determinate
initial doar de nevoia de a rezolva o diferenta.

de nivel, ci in fata unui program arhitectonic clar de edificare a doua nivele. Soclul
asimetric al caselor ,,inaltate" poate sa fie mai inalt in fata si, mai scund in spate (categoria cea
maifrecventa), mai inalt intr-una din laturile casei si mai scund i n tr-alta, niciodata insa mai
inalt in spate si mai scund in fata, asa cum se intimpla in alte regiu n i ale Romaniei, din cauza
orientarii general'e a terenului fata de punctele cardinale sau din cauza orientarii fata de drum.
In Vilcea asemenea cazuri sint rarisime si deci nu le luam in considerare.
Intr-o prima etapa de inaltare a soclului, acesta ramine compact zidit, constituind
doar un suport mai inalt al casei joase, pe care o cunoastem din descreierea anterioara.
Doar inal-timea difera, putind ajunge pina la 1,5 metri si atragind fireste inaltarea scarilor de
acces, care trebuie sa, fie solid construite din blocuri-bolovani sau piatra de talie! Pentru a nu
lasa nefolosit volmul interior si pentru a economisi in acelasi timp piatra, cu vremea, in
acest soclu inaltat incep a se amenaja pivnite. Depinzind de orientarea soclului in raport cu
diferenta de nivel, in-trarea in pivnita este plasata fie la fatada lunga, fie pe una din fatadele
scurte. Odata cu aparitia intrarii in pivnita plinul unitar al soclului, ce se intilnea de regu'la la
casele joase, este spart si apare posibilitatea, ce se va dezvolta la tipul urmator de case, de a
ritma jocul plinurilor si golu-rilor, eventualitate plina de implicatii de ordin estetic ce nu va
scapa atentiei mesterilor de case vilceni.
Pe soclul de piatra, cu sau fara intrare la pivnita, incepe sa se dezvolte insa si o
prispa mult mai cristalizata decit la prima categorie de case. I se schimba chiar si numele,
acum zicin-du-i-se ,,sala". Este inchisa cu parmalic de scinduri traforate sau cioplite cu barda
sau de un parapet de zidarie, primul semn al tendintei de fortificare. Numarul stilpilor
creste la patru sau cinci, casa este mai mare. Accesul la prispa se face pe o scara de piatra
sau de lemn ce urea, fie prin fatada lunga, fie prin cea scurta, necesitind in acest caz un
podest in afara perimetrului patrulater de baza al casei. Volumetria casei inaltate pe soclu
se complica, se rafineaza, se obtin numeroase efecte de perspective si de unghiuri diferite.
Varietatea arhitectonica creste vizibil si, odata cu ea, si farmecul netagaduit al unor
constructii unitare ca stil, dar aducind rezolvari noi, mereu schimbate de la exemplar la
exemplar, dovedind fantezia bogata, si stiin-ta completa a mesterilor constructori de case
vilceni, care cu putine elemente reusesc sa asi-gure o mare diferentiere de accente, lucru ce
poate servi drept pre'tioase invataminte si pentru arhitecti.
Diversificarea posibilitatilor de constructie a fatadei se datoreste in primul rind
existentei soclului inalt. Acesta poate ramine plin, atunci formeaza o masa compacta, alba, de
zidarie, care constrasteaza cu golul umbrit al salii de la etaj si care apare in ansamblu
ca o separare si ca o unire in acelasi timp intre zidaria de jos si volumul aerian al
acoperisului de sus. Soclul poate fi insa strapuns de usa de intrare la pivnita, a carei
grila introduce un alt element de varietate; poate fi, insa, strapuns, pe linga girliciul
pivnitei, si de usa de acces la scara ce duce la sala de sus. Apar deci doua goluri. Uneori
usa poate fi practicata pe una din laturile soclului. Aici posibilitatile de combinare sint
multiple. Soclul poate ramine plin numai pe o por-tiune a fatadei, in rest fiind inlocuit de
pilastri de zidarie, ceea ce, fireste, conduce la alte posibilitati de variatie volumetrica. In
sfirsit, soclul se poate retrage dela fatada salii, care ramine in consola, solutie de un
deosebit efect artistic.
Acoperisul si stresinile largi continua sa ramina unul din elementele importantc ale arhi-
tecturii acestei categorii de case. Se adauga prelungirile stresinii deasupra scarilor, deasupra
intrarii in beci, a podetului lateral, care fac sa joace pe albul imaculat al soclului umbrele mereu
schimbatoare ale aripilor de sindrila intinse.
Planul acestor case dezvoltate ramine, intr-o prima, etapa, acelasi cu eel al casslor
joase. adica doua incaperi la nivelul de sus, nici una jos. Inaltarea soclului si comtruirea
pivnitelor atrage si marirea dimensiunilor caselor. Pivnitcle sint construite pe ursi masivi de
stejar care
64

sii.^tin podeala casei. Uncori ursii se spnjmu pe nnul san doi s t il p i puterniei cu un capital
rudi• mentar. Ferestruicile pivnitelor shit inguste la exterior, largindu-se catre inauntru
potrivit re^ulilor fortificatiilor. Pivnitelc servesc mai ales pentru depozitarea vinului si a tuicii,
produse traditionale ale acestei zone pomi-viticole, precum si pentru proviziile de iarna.
Nivelul de sus incep'e si el sa se dezvolte, adaugindu-se eel putin o camera, citeodata cu
intrare separata de pe sala. Sa spunem ca foarte rareori in Vilcea sala (prispa inchisa cu
balustrada) se in-tinde pe doua laturi, ca in alte regiuni ale tarii, ci ea ramine doar pe
fatada lunga. Se largeste insa. apreciabil, atingind 1,80 si chiar doi metri, in asa fel ca sa
poata avea loc si un pat la un capat, sau razboiul de tesut. Este un spatiu semi-adapostit
caracteristic arhitecturii tara-nesti romanesti, care face legatura intre interiorul casei si
curte. Aceasta functie va fi dusa, la ultimele ei consecinte de foisor. Decorul isi gaseste si el
o mai larga aplicare la categoria caselor inaltate pe soclu, dar despre el vom vorbi separat
intr-o sectiune a acestui capitol.

CASA INALTA
Treptat-treptat, soclul se inalta pina la a avea 2,5—3 metri inaltime de la sol. In
spatiul creat astfel se pot construi la nivelul inferior doua pivnite, sau o pivnita si o camera
de locuit pentru batrini, sau o bucatarie ; se inregistreaza cresteri si mai mari, aparind trei
inc&peri, dintre care una sau doua pot fi pivnite, iar a treia o incapere de locuit. Uneori
soclul, desi foarte inalt, ramine masiv, compact, strapuns doar lateral de usa de acces la
etaj, sau de usa pivnitei. Ne aflam in fata casei intarite, varietate importanta a casei
vilcene, atit prin rostul ei istori'co-social, cit si prin realizarea arhitectonica de o deosebita
frumusete. Arta mesterilor constructori vilceni apare imbogatita, diversificata, capabila sa
raspunda la exigentele unui program arhitec-tonic amplu, bogat, in care conceptia
monumentala, discernabila si in micile case joase, este potentata de dimensiunile mari.
La casele cele mai mari pivnitele sint boltite, construite din caramida, peste asemenea
pivnite incapatoare, etajul de sus are odai multe si de dimensiuni mari. Sala se intinde de-a
lungul intregii fatade iar uneori se intoarce si in unghi pe o latura pentru a primi scara
de acces la etaj.
Compozitia fatadelor se diversifica substantial putind fi observate doua mari moduri de
tratare : primul, eel vechi, de regim inchis mosteneste masivitatea soclului, in care se
practica doua sau trei intrari, pentru pivnite, acces la scara si la vreo odaie de locuit; al doilea,
ceva mai recent si de regim deschis, este lipsit de parapetul soclului masiv, marturisind si prin
asta parasi-rea vechilor caractere fortificate ale locuintei, ca urmare a schimbarilor conditiilor
social-istorice ; nivelul inferior incepe sa prinda o alcatuire aproape simetrica cu cea a
nivelului superior, expresie a sporirii gradului de confort locativ si a necesitatilor n?arite de
spatiu locuibil.
Primul mod de tratare, cu soclu masiv, continua linia traditionala a casei vilcene
inaltata pe soclu si este, deci, o dezvoltare fireasca pe linia evolutiva pe care am urmarit-o
pina, acum. Soclul insa, la casele inalte, este acum construit foarte ingrijit, rareori mai
rezolva o diferenta de nivel, dimpotriva, cum asa am spus, casa este construita pe teren plat.
Soclul se continua cu parapetul masiv al salii de sus, inlocuind balustrada usoara, de scinduri.
La parter sint pivnite, deseori boltite din caramida, magazii. Uneori cite o casa de aceasta are
si pravalie sau circiuma intr-una din incaperile de la parter, anume pe latura de catre strada.
Nevoia de intarire impusa de orinduirea, feudala, imprimihd un caracter militar cladirii, este
inlocuita acum cu nevoia de aparare a avutului agonisit si a marfii depozitate, casele de acest
fel apartinind acum (secolul al XlX-lea) paturii chiaburesti, cu averile rotunjite din negot si
circiumarit. Caracterul fortificat al constructiei ramine, dar sensul ei social este altul, dupa
cum alta este si comanda sociala careia
65
ii raspunde. Exista insa si in sinul acestui mod de tratare unele diferentieri interne. Cele
vechi, de caracter oarecum militar, aveau nivelul superior mai scund, iesind adica in
evidenta masivi-tatea eelui inferior ca si inaltimea sa. Cele mai noi (a doua jumatate a
secolului al XLX-lea) au nivelul superior mai inalt, mai deschis, iar sala este uneori inchisa cu
geamlic, reflex al influentei arhitecturii urbane.
Sa observam insa ca, la aceste case inalte, contrar a ceea ce se intimpla intr-o mare
parte a peninsulei balcanice, nivelul inferior nu serveste niciodata de grajd. Conform vechii
traditii romanesti de construire a diferite cladiri pentru diversele necesitati economice ale
gospodariei, animalele nu sint niciodata adapostite la parterul caselor inalte.
La capitolul caselor inalte trebuie sa observam ca a existat si o veche traditie a
constnscti-ilor inalte exclusiv din lemn. Este drept insa, ca in Vilcea am intilnit foarte putine
exemplare de acest fel si cele mai multe dintre ele, situate fiind pe apa Oltetului, denota
poate o extindere a zonei gorjene care a cunoscut din plin acest fel de locuinta. Credem ca,
in Gorj, casa inalta de lemn, pe pivnita de lemn a derivat din specificul constructiilor
viticole aflate pe numeroasele ,,dealuri ale viilor", mult mai multe decit in Vilcea. Cel mai
bine pastrat exemplar de acest fel de casa din Vilcea 1-am intilnit pe valea Luncavatului la
Otesani, adica intr-o arie nu depar-tata de Gorj. Parterul acestei case este ocupat in
intregime de o pivnita mare construita pe ,,ursi", iar etajul are o sala partiala, o incapere
supradimensionata si doua incaperi mai mici, precum si o ascunzatoare; la etaj se aiunge
printr-o scara exterioara de lemn care urea la un podest asezat in fata salii cu balustrade de
scinduri; usile mari, puternice, de stejar, cu ,.limb;l" de la pivnita de la parter se pot
manevra printr-o pirghie de la etaj, un alt indiciu al carac-terului fortificat al cladirii.
Admirabila ca proportii (ar merita sa fie transformata in muzeu si, in orice caz, pastrat a
in s i t u ca monument exceptional al vechii arhitecturi vilcene, cu toate acareturile ei
de lemn inca in picioare pe locurile lor), casa se inscrie intre casele inalte si nu ,,inaltate" pe
soclu pentru ca nivelul ei inferior, desi ocupat numai de pivnita, este construit pe teren plat,
de altfel singurul posibil pentru o constructie de lemn.
Al doilea mod de tratare a caselor inalte este, cum am spus, fara soclu, la nivelul inferior
gasindu-se camere de locuit si pivnite in fata carora se afla o prispa deschisa. Sala de sus este
sprijinita, pe stilpi de lemn sau pe pilastri de zidarie. Prispa de jos si sala de sus pot fi inchise
am-bele cu balustrade de scinduri traforate. Scara de acces la sala de sus este sau in cuprinsul
prispei, deci de-a lungul fatadei mari, sau ajunge la un podest pe una din laturile mici ale
casei. O varian-ta remarcabila ca realizare artistica este cea a casei inalte cu sala in consola,
uneori sala purtind tot in consola si un mic foisor. Etajul are trei si patru camere dispuse pe
lung, cu intrari comune sau separate. Ferestrele si usile sint mari. Intre aceste case inalte se
pot distinge, fireste, unele deosebiri potrivit cu epoca in care au fost construite, numarul
lor crescind intre anii 1900 si 1940, iar azi fiind in descrestere.
FOISORUL
Alaturi de elevatie, foisorul este al doilea element care poate sluji la elaborarea unei
clasificari a arhitecturii vilcene si mai ales la definirea caracteristicilor ei. Intr-adevar,
asa cum am spus, prin insusirile sale arhitectonicc si prin numarul mare de exemplare
intilnite, foisorul si fireste casa cu foisor reprezinta una dintre cele mai izbutite realizari ale
mesterilor de case vilceni si implicit romani.
La definirea foisorului ca element avhitcctural concura mai multe aspecte sau
considerente, dar ni se pare ca primordiala este conceptia spatiala care a stat la originca
acestei atit de frumoase si interesante in acelasi timp structiiri. Aoeastu struchira a lost i n i t i a l
ifmdita si realizatn ca un
66

spatiu cumpiemeiiiar al casei. dar avind un carat/lor dc-schis M-mi-adapo.->l.i(.. J'riii


accastu. nalur... a sa. foisorul devenca o legatura organica inlre mcaperile mchise ale casei si
complexul economical curtii, en aoareturile asezatc scparat la oarccare distanta. Legat dc
conditiile noastre naturale si in special cliinaticc, foisorul suplinea risjiditatea incaperilor
inchisc, care in timpul anotimpurilor calduroase crau nneori inconfortabile. De aceea, foisorul
a si preluat, pentru sezonul clement, o serie de functii ale incaperilor inchise si, anume, deseori
in foisor este instalat un pat cu rost permanent, fiind fixat de stilpii si de balustrada acestuia
; nu lipseste nici razboiul sau urzoiul, dupil cum sint prezente si o masa si scaune. Adica o
parte din lucrul membrilor familiei, precum si masa sau odihna acestora aici se petrece. In
acelasi timp, din foisor se poate lesne observa toata curtea si miscarea animalelor si pasarilor,
se puteau si supraveghea camarile cu haine si magaziile cu provizii. Ca spatiu semi-adapostit,
foisorul s-a dezvoltat pe baza unui alt element preexistent si de ai'haica traditie in arhitectura
taraneasca romaneasca, anume, pe baza prispei. Prispa avea dezavantajul ca era prea ingusta si
nu permitea desfasurarea unor activiti&ti mai complexe, asa cum permite foisorul. Pe de alta
parte, adapostita numai sub prelungirea stresinii, prispa nu era nici aparata foarte bine
impotriva vreunei intemperii. Cu vremea, insa, foisorul, dintr-un simplu element spatial
complementar in sensul in care 1-am descris, s-a transformat, ca arhitectura, prin
includerea altor functii, ca urmare a schimbarii, mai ales, a elevatiei casei. In cursul secolu-lui
al XVIII-lea si mai cu seama in eel de al XlX-lea, foisorul si-a asumat si functia de podest
de acces la etaj prin intermediul unei scari de acces, care urea in el inainte de a trece in
camere. S-a mai intimplat ceva : intrarea in pivnita de la nivelul inferior s-a mutat sub
foisor pentru ca mire temelia de piatra a casei si peretele sustinator al foisorului se putea lasa
un spatiu liber, ,,girliciul", de mare folos pentru adapostirea provizorie a unor unelte, si care
actiona si ca un spatiu izolator in ce priveste caldura si frigul, foarte util pentru produsele
supuse fermentatiei din pivnita si pentru cele amenintate de inghet. Asa se face ca in decursul
timpului, forma clasica a foisorului a ajuns cea cunoscuta de noi: o terasa de perimetru
patrat asezata in fata intrarii in casa, cu un acoperis separat si dedesubtul careia se afla
intrarea in pivnita si la care terasa ingradita cu un parmalic urea, o scara de acces.
Ca evolutia foisorului a fost aceasta ne demonstreaza imprejurarea fundamentals pentru
judecarea situatiei ca, la toate cele trei categorii de case vilcene, se intilneste intr-un numar
apre-ciabil de cazuri foisorul. Adica si la casele joase, si la cele inaltate pe soclu, si la cele
inalte, nume-roase exemplare au foisor. De asemenea, importanta este observatia ca la toate
exemplarele in-tilnite (citeva sute in Vilcea), foisorul apare ca fiind organic intretesut cu corpul
casei, niciodata, neaparind impresia de lipire. De altfel traditia constructiva, a foisorului este
atit de veche si atit de bine dezvoltata de mesterii vilceni incit proportia casei vilcene cu foisor
este admirabil rezol-vata, impresia fiind una de certa monumentalitate si in acelas timp de
dinamic joe al volumelor, lucru rar intilnit in arhitectura taraneasca a altor popoare.
La casele joase, chiar la cele cu doua, incaperi mici, si in rare cazuri si la locuinte
monocelu-lare, foisorul este construit la nivelul talpilor casei, avind sau nu si temelie de piatra
nelegata cu mortar. De multe ori sub foisor ramine locul gol. Fireste la asemenea exemplare de
case si foisorul are dimensiuni reduse, dar este totdeauna inchis cu parmalic de scinduri. Sa
mai observam ca asezarea foisorului este totdeauna la stinga casei (daca stam cu fata la ea)
conformindu-se unei reguli generale pentru casa romaneasca: aceea de a avea intrarea la stinga
; De regula, foisorul are trei stilpi la fatada, doar rare exemplare avind numai doi stilpi.
La casele inaltate pe soclu, foisorul se afla asezat deasupra intrarii in pivnita, fie ca
aceasta intrare este practicata in fata, fie lateral. La aceste case, ca si la cele inalte, foisorul
poate sa fie legat si de sala sau poate ramine singur. Cind este legat cu sala se poate ca scara
sa dea intii in sala si foisorul sa nu aiba acces direct in curte, dar se poate ca sa aiba si el o
scara proprie in partea laterala spre curte. Cind scara de acces urea direct la foisor, acesta are si
o usita scunda de zabrele.
67
Casele inalte au foisoare foarte mari, ajungind pina, la 16 metri patrati si uneori chiar 20
metri parati. Este o adevarata incapere utilata cu mobila si nu rareori foisorul este inchis cu
geam-lic, preluind si functiile sacnasiilor de la vechile case boieresti, adica, loc de primire a
musafirilor carora in genere li se ofera din inaltimea foisorului si o frumoasa priveliste. Pentru
ca multe din casele cu foisor tin seama tocmai de peisajul in care sint construite si au
fatada indreptata spre o vale deschisa sau spre perspectiva muntilor apropiati. Este, in
aceasta, asezare aleasa cu buna, stiinta, ceva din sentimentill naturii si al peisajului, de care
pomeneam la inceputul acestui capito'l si care constituie un element esential in conceptia
arhitectonica romaneasca. Solutiile constructive ale foisorului sint destul de unitare, dar
rezolvarile particulare ale detaliilor orna-mentale sint de o mare varietate. La foisoare se
desfasoara, de fapt, toata, maiestria mesterilor, stilpii, balustradele, grinzile, fiind cioplite cu
o mare arta. 0 descriere a lor aici ar fi imposibila. dat fiind marea varietate a acestor frumoase
cioplituri crescute pe o veche traditie a artei lemnului la romani. La casele ceva mai noi se
adauga, si traforajul, dupa, cum la cele vechi registrul inferior al foisorului este impodobit
cu stucaturi sau cu ceramica incastrata in pereti.
In arhitectura ultimelor cinci-sase decenii a intervenit citeodata o schimbare de
pozitie si de structura a foisorului. El nu mai este plasat in stinga cladirii, ci in axul ei si
este acoperit cu un acoperis in doua ape. Nici functiile lui nu au mai ramas aceleasi, el
servind acum mai mult de aparare impotriva intemperiilor a scarii de acces si a intrarii casei.
Casa cu foisor vilceana ofera o nesecata sursa, de inspiratie arhitectilor si constructorilor
de azi, fiind o stralucita pilda de creatie artistica legata de implinirea functiilor utilitare.
Modelarea la nesfirsit si combinarea ingenioasa a citorva elemente de baza, ofera exemplul
incurajator al realizarii unor constructii frumoase cu mijloace simple si in acelasi timp
impregnate de un profund caracter national.

AMBIANTA ARHITECTONICA
Casa taraneasca nu este insa, un obiect izolat in mijlocul naturii. Ea este inconjurata,
peste tot in Romania, dar in mod special in Vilcea, de numeroase alte ,,obiecte" arhitectonice
cu functii diverse, de diferite origini si provenind din diferite epoci. Spuneam la inceputul
acestui capitol ca se poate vorbi de un stil al arhitecturii vilcene in genere. Intr-adevar,
asa este.
Casa, locuinta vilceana este inconjurata de o siima, de acareturi a caror structura
construc-tiva urmeaza aceleasi legi ale masurii, echilibrului si justei proportionari ca acelea ce
guverneaza creatia mesterilor atunci cind edifica principalul ,,obiect", casa. Sa pomenim,
intre aceste acareturi, formind ambianta imediata a casei in cuprinsul gospodariei, in primul
rind ,,casoaia", destinata. adapostirii hainelor in trecut si alimentelor mai scumpe, lucrata din
lemn intr-un sis-tem identic cu eel in care sint construite casele, doar la dimensiuni mai mici si
lipsite de ferestre. Multe din ele au prispa in fata, iar cele mai mari au uneori ehiar si foisor cu
stilpi frumos ciopliti si cu balustrada. Alaturi de casoaie se inalta grajdurile de diferite
tipuri, de la eel vechi din cununi de birne orizontale, pina, la cele noi, din zidarie frumos
lucrata, repartizata pe doua corpuri separate de un gol cu functie de sopron, la mijloc, si
cu finarie sus construita din grinzi rare, formind X-uri ca sa lase posibilitatea aerisirii
finului. Laturile si spatele amarilor grajduri adapostesc sub vaste prelungiri ale apelor
acoperisului, butoaie si zacatori mari pentru fermentarea prunelor. Cazanele de tuica isi au
locul in niste constructii speciale, ,,povernele" cu un mic acoperis specific deasupra coamei
acoperisului mare. Porumbul este tinut in vechi patule de nuiele impletite sau, in cele mai
noi, din scinduri ingrijit fasonate. Langa garduri, la rascruci, in curtile gospodariilor, se afla
multe fintini a caror constructie dovedeste, iar, grija meste-rului pentru realizarea unui
lucru frumos, fie ca este vorba doar de simpla furca a cumpenii.
68

L-are dv a i i u - a ori este cioplita in forme regulate fihid aidoma eu un urias diapazon, fie ca
este vorba de colacul fintinii, facut uneori din obezi groase de lemn de mare ei'eet artistic,
fie in sfirsit ca este vorba de micile adaposturi in forma de chioscuri gratioase ce acopera
fintinile cu roata, atunci cind aeestea nu au un acoperis propriu, conic, de sindrila. Iar
de-a lungul riului ce trece prin apropiere, linga sat, se insira morile de apa, cu frumoasele
.,ciuture" (turbine orizontale) cioplite in lemn ca uriase gavane de linguri.
Bisericile de lemn sint si ele capodopere ale artei constructiilor de lemn nu numai din tara
noastra, ci si din Europa ; asemanarea unora dintre ele cu casele taranesti vorbeste despre
acelasi izvor al acestei arte eminamente taranesti. Multe dintre ele nu au turla, au insa in
schimb o prispa cu stilpi ciopliti, facind ca asemanarea sa creasca pina la identitate.
Grinzile masive taiate cu barda, puse pe talpi de lemn, stresinile largi, de sub care se ivesc
citeodata. capete de cai cioplite in lemn puternic de stejar, ,,aripile" ce se incruciseaza la
peretii altarului, umbrele si luminile proiectate pe lemnul vechi roscat, sint citeva din
elementele ce concura la crearea unei imagini de mare arta. Sint si biserici de sat construite
din zid : pe peretii acestora sint pictate cu o savanta naivitate scene ce au putin de a face cu
biblia si cu exegeza textelor sfinte ; ursari jucind ursul dus cu lantul de nas, vinatori
urmarind vinatul in padure, panduri calari, ctitori in costume taranesti de acura un veac si
jumatate, ciobani porniti cu turmele de oi, o intreaga. viata ilustrata a poporului, nu lipsita
adeseori de accente hazlii, potrivite cu spiritul de intelegere si umor specific mentalitatii
populare romanesti.
Mostenirea evului mediu razbate nu numai din prezenta edificiilor eclesiastice, ci si
din cele marturisind fata militara si a puterii trecutului. Casele boieresti intarite si culele apar
ici si colo cu zidurile lor inalte si albe. Dincolo de semnificatia lor militara si sociala. ele
ramin inscrise ca izbinzi ale artei constructorilor vilceni. Volumele acestor cladiri mari si
trainice nu sint grele niciodata, datorita aceluiasi simt al proportiilor pe care 1-am remarcat si
la casele taranesti. Area-dele si coloanele, salile de la etaj, fac din aceste cule romanesti o
categorie aparte in raport cu edi-ficiile asemanatoare din celelalte tari balcanice, unde
constructiile sint inchise cu totul si nu au acele belvedere libere ca in Oltenia, in general, si in
Vilcea, in special. Interiorul lor este decorat si el cu bogate stucaturi reprezentind motive
celebre ca acela ale ,,faraonoaicei", sirena marilor calde venita pe cai intortochiate din
occidentul medieval care a cunoscut-o sub numele de Melusine.
Ambianta arhitectonica se naste desigur din compunerea la un loc intr-un anume fel
unic si nerepetabil a atitor si atitor elemente prinse si reflectate in curgerea neistovita. a
timpului, de catre talentul mesterilor exprimind si interpretind simtul pentru frumos al
poporului. Iar acesta a inteles sa imbrace si aceste ,,obiecte" mari si utile care sint casele
intr-o haina anume, care este cea a decorului arhitectonic.

DECORUL ARHITECTONIC SI SCHIMBAREA STILULUI


Constructiile atit de diverse pe care le-am pomenit, dar, in primul rind, casele vilcene par-
ticipa la crearea ambiantei de care vorbeam, nu numai prin perfectiunea volumelor
construite si a proportiilor bine alese de mesteri, ci si printr-o originala si sugestiva,
decoratie arhitectonica. Am spus sugestiva pentru ca acele elemente decorative cu care
mesterii constructori au impodobit o anume constructie sint asezate nu la intimplare, ci in
acele locuri care subliniaza sau pun in evidenta trasaturi si aspecte caracteristice ale
cladirii. Fiind insa creatori populari, tin in d seama, adica, de gustul colectivitatii pentru
care lucreaza, mesterii au exprimat insusi simtul pentru frumos al acesteia. O components,
importanta a acestui sentiment colectiv al frumosului este data de rigoarea ordinii si a masurii.
Ornamentul arhitectonic romanesc, in general, si eel vilcean, in special, se caracterizeaza
printr-o anume sobrietate si printr-o participare, am
69
spune aproape rationala, la compunerea intregului artistic care este casa. De aceea ne
este destul de usor sa stabilim principalele categorii ale decorului arhitectonic popular din
Vilcea.
De la inceput trebuie sa spunem ca fiind vorba de o arhitectura. a lemnului, principalele
elemente decorative vor fi realizate, desigur, in acelasi material pretios si plin de caldura
totodata, pe care mesterul taran il cunoaste asa de bine dintr-o experienta transmisa. de doua
milenii din generatie in generatie. O prima categorie este cea a decorului cioplit si sculptat. El
se aplica mai ales la piesele de la fatada casei, in principal la prispa si la foisor. Intre acestea,
,,stilpul" vilcean se remarca printr-o robustete deosebita a volumelor cioplite. Unii din acesti
stilpi amintesc uimitor coloana fara sfirsit a vecinului gorjan Brancusi. Altii sint fasonati in
forme geometrice asezate in chipul unor capitele la partea de sus a unor fusi prelungi si usor
galbati. Stilpii sustin grinda principals, a foisorului sau a salii, care si ea este cioplita in mari
volume puternice ; uneori grinda este cioplita in mici arcade si melci perforati cu sfredelul
amintind unele modele orientale. Acest din urma fel de cioplire se intilneste insa mai mult la
casele si eonacele boieresti, confirmind, deci, banuiala cu privire la origina lor
constantinopolitana.
O seama din balustradele vechi sint si ele tot cioplite cu barda, in scinduri groase,
mai ales de fag. In genere, desenul acestor balustrade vechi si groase este simplu, fiind vorba
mai ales de cercuri, ovale si triunghiuri, Un alt domeniu de aplicare a ciopliturii il constitue
portile inalte pe ai caror stilpi si grinzi apare deseori cioplit motivul ,,fringhiei", o torsada
ingusta, general raspindita in Romania, din Maramures si Ciuc pina in Gorj si Arges. Trebuie
sa spunem insa ca bogatia de sculptura a portilor inalte din Gorjul vecin nu se intilneste in
Vilcea. De multe ori apare si motivul sarpelui pe portile vilcene. Cu torsade inguste sint
impodobite si unele intrari vechi de pivnite la casele mari.
Scrijelitura cu scoaba este ceva mai rar folosita la impodobirea fatadei caselor, desi
unii din stilpii si grinzile din fata, ,,corunele", au si usoare scrijelari completind decorul
cioplit in volume. Un caz mai rar de aplicare a scrijelaturii 1-am intilnit la o casa a carei
balustrada inchi-zind prispa era scrijelata cu motive simple geometrice dispuse in virstre late
alternante. Scin-durile din lemn de fag semanau cu cele intrebuintate la construirea vechilor
hambare si lazi de zestre.
0 a treia categorie de decor este de o natura mai specials si se rezuma la felul de
ornamentare al usilor de la casele vechi. Pe un suport de scinduri mari se bat multe fragmente
de scindurele mici, ingrijit prelucrate. Scindurelele formeaza diverse desene mari, romburi,
mai ales unul mare sau mai multe mici. Dispuse in mai multe registre, scindurelele sint fixate
cu cuie mari tiganesti, ale caror rozete negre formeaza si ele un element decorativ auxiliar.
A patra categorie de decor in lemn este asa-numitul traforaj, ce incepe a se raspindi
inca, din ultimul sfert al secolului al XlX-lea, dar care cunoaste o mare inflorire mai ales intre
cele doua razboaie mondiale. Scindurile de brad sint taiate intr-o mare varietate de modele
simple, predominant fitomorfe. O caracteristica vilceana in acest domeniu este obiceiul de a
aplica scindura tra-forata pe un fundal de scindura, efectul fiind deosebit prin nasterea unor
umbre suplimentare. Salile de la etaj, lungi de cite zece metri, prezinta astfel o fisie ajurata,
uneori vopsita, deasupra soclurilor masive sau a pilastrilor de zidarie.
Casele vilcene mai sint insa impodobite si cu un decor tinind de tehnicile de
constructie in zidarie. Este vorba de ,,stucatura", de fapt un decor in relief de tencuiala. Este
un gen de orna-mentatie care se intilneste si in alte regiuni ale tarii noastre, ca de pilda
Ilfovul si Vlasca din sudul Munteniei, Bihorul din Crisana, Vatra Dornei din Moldova, tara
Birsei si tara Oltului din Transilvania, Tara Almajului din Banat. Dar aici, in Vilcea, are
iarasi un caracter deosebit. Decorul in relief de tencuiala din satele vilcene consta mai ales in
mici motive izolate, asezate cite unul, doua sau trei pe peretele dinspre strada al casei.
Bradutul stilizat, stele, uneori desene parind cristale de zapada, rozete semnificind sti'avechi
simboluri solare si, mai ales olastm cu flori
70

n I V h i n l c i o n n c , i p o s l a / r t ' C t l i i x 1 a l e u n u i a l t m o l l y e e i < i > H i . . . p o i r u i i \ i v i , i . . . ; ; ^ r a i l " 1 , i n ! c h < ! pe


peretele alb al caselor. Uncori colturile casei, acolo unde se inehcie capetelc birnelor, sint
acoperite cu motive decorative geomctrice in relief de tencuiala. Alteori rama fcrestrelor este
incadrata de un relief in tencuiala ce pare ca aminteste stergarele cu ciucuri. Decorul in
relief de tencuiala anima fatadele albe ale caselor vilcene prin motivele discret asezate si a
caror doar usor reflex albastrui se aseaza pe fondul imaculat.
In afara de stucatura, casele vilcene au cunoscut si o a doua tehnica legata de zidarie,
anume zugraveala. De data ceva mai recenta, ea a inceput sa se raspindeasca mai ales dupa
primul raz-boi mondial. Alaturi de briele colorate apar, destul de rar, si panouri pictate, cu
scene romantice, cu castele, lebede, cerbi, de inspiratie livreasca, executata de mici
mesteri ambulanti.
Culoarea va patrunde insa, puternic in satele vilcene odata cu marea schimbare care se
opereaza in domeniul arhitecturii, schimbare marcata, in ultimii patruzeci de ani de trecerea
masiva de la constructiile de lemn la cele de zid, adica, de piatra si caramida. Intreaga
arhitectura roma-neasca traieste acest proces profund, dar exista unele zone care pastreaza mai
indeluhg traditiile, datorita unor conditii sociale si economice locale, altele purced pe calea
transformarilor intr-un ritm sustinut. In Valcea procesul a cunoscut doua mari etape, una
cam pina, prin 1950, in care casele de lemn dispareau ici si colo, fiind inlocuite insa, uneori,
tot de case de lemn mai mari, construite din lemnul celor vechi, asa incit arhitectura nu putea
sa fie transformata, atit de profund deoarece folosea aceeasi materie prima, a doua, de vreo
doua. decenii incoace, cind oamenii renunta cu totul la lemn.
O data cu schimbarea materialului si a tehnicii de constructie, se schimba insa nu numai
decorul, ci si stilul arhitecturii vilcene. Noua arhitectura din satele Vilcii se distinge prin
dimensi-unile ei evident mai mari decit cele obisnuite in vechea arhitectura de lemn. Casele
sint mai spa-tioase, mai inalte, ferestrele se maresc. Se pastreaza, insa, acelasi spirit
traditional al echilibrului intre volume, al frumoaselor proportii si al unui simt al decorului
care, desi realizat in alt material, pastreaza aceleasi admirabile msusiri artistice.
Casele noi din Vilcea sint construite de regula, pe un soclu relativ inalt de beton sau de
piatra. De cele mai adesea ori, piatra este de talie, frumos fasonata, uneori folosindu-se cu
pricepere si culorile diferite ale blocurilor de piatra. Rosturile dintre pietre sint trasate cu
grija, intrarile beciurilor sint arcuite de mesteri priceputi in asezarea cheii de bolta, fie ca
este ea de piatra sau de caramida.
Peretii sint construiti exclusiv din caramida. Corpul casei este mai inalt si strapuns de
goluri mari pentru usi si ferestre. La cornise se fac din caramizi profile sus^inatoare ale
mulurilor ce vor fi facute din tencuiala.
Schimbarea cea mare se produce la acoperis. Dispar acoperisurile inalte si apar cele scunde de
\igl& sau, mai rar, de tabla. Uneori, insa, am vazut frumoase case noi pastrind acoperisul de
sindrila. Efectul este dintre cele mai izbutite, dar, fireste, un acoperis de sindrila, bine facut
este mai scump decit unui de tigla Planul caselor se complica si el prin aparitia mai
multor incaperi cu funcfii noi, complet necunoscute inainte vreme : sufragerii, dormitoare,
ba chiar si bai. Tendin^a de a construi case in
71
unghi este tot mai accentuata. Se construiesc case cu plan complex, cu cite doua sau chiar
trei ,,sali", deschise pe fatadele multiple ale cladirilor. Aspectul general al acestor case se
apropie tot mai mult de casa zisa ,,vila romaneasca", cu o traditie destul de veche in
orasele noastre, unde au inceput sa apara primele exemplare inca de la 1900 incoace.
Folosirea altor materii prime, transformarile importante de plan au atras in mod normal si
schimbarea sistemelor cons-tructiv si decorativ si, deci, si a fatadelor. Casa vilceana de azi
etaleaza din plin coloanele, pilastrii si arcadele de diferite tipuri, care se insira de-a lungul
fatadelor conferind caselor o netaga-duita frumuse£e. Casele inalte noi au, de regula,
parterul sprijinit pe pilastri sau pe arcade in plin centru, in timp ce etajul are arcade tri-sau
poli-lobate, iar intregul ansamblu determina o puternica impresie de robustete si ambianta
artistica.
Foisorul nu lipseste nici el din structura caselor noi, continuind o stralucita traditie
vilceana, insa isi schimba pozitia, apare din ce in ce mai des in axul cladirii si este
impodobit cu coloane si arcade. Isi pastreaza, de asemenea, si unele din functiile de altadata,
fiind pe timp de vara ,,salonul" deschis al casei, unde se primesc musafirii.
Culoarea este astfel aproape atotprezenta, albul din trecut pastrindu-se pentru corpul
casei, dar pe el aparind multe alte nuante de albastru, verde, maron, galben, ocru sau roz.
Uneori coloanele sint marmorate in culori de ulei, iar interiorul salilor este zugravit.
Evolutia arhitecturii populare vilcene in contextul transformarilor innoitoare ale
trecerii de la sat spre oras constituie o preocupare de prin ordin a forurilor si organelor
judetene din Vilcea. In acest fel, simpozionul consacrat arhitecturii populare locale (mai
1970) a oferit or-ganismelor si specialistilor nu numai o conturare a trasaturilor si
specificului local dar si su-gestii pentru dezvoltarea actuala pe masura traditiei si in acord
cu necesitatile vietii moderne. Este important sa remarcam aici preocuparile Directiei
judetene de arhitectura si sistemati-zare atit pentru realizarea schitelor de sistematizare a
numeroase comune, cit si pentru stu-dierea posibilitatilor de intocmire a unor prototipuri
de case noi, care sa valorifice in eel mai inalt grad elementele specifice ale valoroasei
traditii locale. Este de subliniat ca. sistematizarea tine seama intr-o mare masura de modul
specific de asezare a satelor vilcene de-a lungul vailor. Totodata, se are in vedere ca
noile constructs de case sa ofere conditii de locuit din-tre cele mai prielnice, adecvate
modernizarii vietii la nivelul popular eel mai larg : amplifi-carea planului locuintei, marirea
numarului de incaperi, specializarea lor, confortul si caracterul prin excelenta decorativ al
elementelor ornamentale, exigenta artistica a creatiei mesterilor populari. De fapt, aceste
aspecte sint de pe acum evidente in satele vilcene, iar dezvoltarea con-temporana. a
elementelor decorative specific arhitecturale — sala cu stilpi sau coloane, foisorul (in stinga
casei sau, mai recent, central), ornamentele geometrice de la pereti si acelea figurative de pe
cormana acoperisului — exprima, in fond, continuitatea ambiantei estetice traditionale,
indiferent de materialele folosite. Diversele planuri de case sau vile actuale, care tin seama de
perspectiva acestora catre si in peisaj, solutiile arhitecturale care confera constructiei de o
po-triva cu somptuozitatea, suplete, eleganta si gratie, decorativismul cu profunda sugestie
sim-bolica(sa remarcam \r arietatele forme de stilpi sau coloane cu arcade dc piatra, care
amintesc
72

traditionalul pom al victii, asa cum era e! stilizat si in arhitectura de lemn) — sint de ase-
menea aspecte dintre ccle mai semnificative ale stilului local si ale creativitatii mesterilor
vilceni.
Dialogul viu intre traditie si contemporaneitate, raportul lor decomplementaritate, impe-
rativul stilistic al formei si decoratiei, predilectia pentru armonia profunda si discreta,
neosten-tativa a elementelor componente si a corelatiei cu peisajul, robustetea
sifzveltetea impletite cu distinctia si gratia, se reliefeaza deja in evolutia organica a
arhitecturii^vilcene in epoca noastra, si ele releva in esenta continuitatea conceptiei despre
lume si viata, a poporului nostru, perenitatea expresiilor sale artistice in variate forme
stilistice.
Dr. PAUL PETRESCU

Interiorul casei ţărăneşti


In studiul arhitecturii interiorului din Vilcea, ca si din intreaga tara, cercetatorul se iz-
beste de o mare dificultate. Tradi^iile, fnca vii, daca nu in viata cotidiana, macar in memoria
comu-nitatii constitute in multe cazuri singurele elemente pe baza carora se pot reconstitui
anumite aspecte de mult disparute. Faptul ca locuinta, dar mai ales obiectele componente ale
interiorului, confectio-nate din materiale perisabile, n-au rezistat vicisitudinilor vremii, face
imposibialo reconstitute exac-ta pe o perioada indelungata. Lipsa unui material foarte vechi
care sa faca posibila cercetarea arhitecturii interiorului locuintei taranesti in toata
complexitatea ei obliga cercetatorul sa ia ca baza epoca de inflorire a artei populare din veacul
al XVIII-lea, evident tinind seama, in acelasi timp de vestigiile arheologice, de documentele
existente, de putinele marturii cu privire la locuinta.
Observind pe o perioada de circa 200 de ani interiorul locuintei taranesti, constatam
condi-tionarea lui de mediul natural, de ocupatii, de stadiul dezvoltarii tehnicii la un moment
dat, de schimburile culturale. Solutiile adoptate pentru repartizarea spatiului si pentru
organizarea diferitelor obiecte legate de desfasurarea vietii gospodaresti ilustreaza in modul
specific de organi zare a familiilor si, in acelasi timp, spiritul lor inventiv, ingeniozitatea si
dragostea lor pentru frumos. Interiorul poarta de asemenea amprenta puternica a opiniei
comunitatii respective cu privire la ce trebuie sa cuprinda si cum trebuie sa fie amenajat.
Selectionind datele culese pc teren, in vederea determinarii caracteristicilor arhitecturii
interiorului, constatam pentru perioadele indepartate, o mare unitate manifestata
prinprezenta unor elemente componente in tot spatiul romanesc, explicabil printr-un fond
cultural stravechi. Pe baza acestui fond s-au cristalizat, ca urmare a conditiilor social-
economice si istorice diferite, a orientarii schimburilor culturale in directii deosebite,
stilurile zonale pe care le constatam astazi.
Unitatea interiorului se manifesta mai ales in elementele de baza, numarul si destinatia
incaperilor, sistemele de incalzit, dispozitia lavitelor, a patului si a mesei ; ea se manifesta
insa si in domeniul stilului decorativ. Urmarind in acelasi timp dinamica transformarilor
elemen-telor caracteristice interiorului locuintei taranesti, constatam o ierarhie functionala a
inovatiilor. Astfel primele schimbari, primele inovatii in cadrul locuintei din intreaga tara au
avut ca mobil imbunatatirea conditiilor de viata prin marirea spatiului de locuit.
Mijloacele au fost diferite
89
dupa conditii si posibilitati : constituirea unei alte incaperi; mutarea vetrei in tinda, in
curte sau in constructs separate si transformarea acestor incaperi in odai destinate prepararii
hranei, construirea unei camari s.a. Al doilea pas pe calea inovatiilor a avut ca scop
imbunatatirea con-ditiilor pentru dormit si pentru luat masa, prin introducerea patului cu
saltele, inlocuirea mesei rotunde si joase, cu masa dreptunghiulara, inalta etc. Procesul
transformarilor din cadrul interi-orului taranesc n-a avut loc intimplator, ci in legatura cu
nevoi stringente de via£a ; in cadrul acestui proces se remarca, odata, cu aparitia incaperilor
cu functii diferentiate, introducerea inovatiilor mai intii in aceste incaperi si dupa aceea in
camerele traditionale.
In afara acestor factori, asupra mostenirii stravechi in organizarea interiorului
intervin si alte elemente. Astfel nu pot fi omise legaturile cu manastirile si curtile
boieresti, care adu-ceau elemente noi, de ordin practic si estetic in casa taraneasca. Un
rol important au avut de asemenea tirgurile anuale la care se aduna taranimea din toate
satele. In aceste locuri se stabileau contacte cu negustori romani si straini, care vehiculau
tot felul de materiale : lina, bumbac, matase, margele, covoare, postavuri fine, aduse pentru
casele boieresti si pentru manas-tiri. Elemente decorative diferite, o cromatica deosebita,
motive si compozitii noi, vazute cu aceste ocazii, erau inregistrate si prelucrate apoi conform
cerintelor si gusturilor taranimii. Pe aceste cai, in organizarea interiorului intervin treptat
elemente noi, care indica mai ales modificarea conceptiei estetice, ca urmare a faptului ca,
anumite scheme decorative se cristalizeaza, in anumite forme determinate.
Pe plan artistic, reinnoirea petrecuta in Europa in jurul anului 1800, evident in arta
culta nu putea sa ramina fara ecou nici in locuinta taraneasca. Se poate constata ca, ceea ce
cara-terizeaza modul de simtire al popoarelor romanice, gustul pentru frumusetea articulata,
constituita din parti clar delimitate, apare foarte evident si in casa taraneasca romaneasca.
Preferinta pentru asezarea obiectelor cu caracter decorativ in frize colorate, alternate de
spatii libere de culoare alba, o anumita orinduiala a mobilierului se inscrie pe aceasta linie,
fiind specifica poporului nos-tru, prezenta peste tot, indiferent de particularitatile zonale.
Aceasta conceptie, acest mod de simtire care a dat interiorului taranesc din secolul alXVIII-
lea o infatisare austera, ajunsa la un punct de maturitate a dat nastere unor forme noi, in
care se simte necesitatea dorintei de a spori farmecul acestui interior si in acelasi timp
trecerea treptata spre o viziune picturala in organizarea interiorului taranesc. Fenomenul este
explicabil daca ad-mi tern ca un anumit ornament, o forma, un mod de aranjare a obiectelor,
repetat constant, sfir-sesc prin a-si sccimba infatisarea, deoarece nimic nu-si pastreaza la
infinit efectul.
Ideea despre confort, despre viata s-a transformat in acelasi timp cu ideea despre
frumos, conturindu-se in cadrul locuintei cu trasaturile proprii poporului nostru. Privit in
ansamblu, procesul de transformare continua a interiorului locuintei taranesti nu are ca
rezultat o diversi-ficare si o spargere a unitatii, asa cum ar fi de asteptat, ci un proces de
generalizare a unor forme particulare, la alt nivel, conform cerintelor moderne de viata.
Trecind la judetul Vilcea, se poate spune ca el constituie din punct de vedere
etnografic o unitate bine conturata ; relieful accidentat, care a favorizat o oarecare izolare a
zonei, precum si anumite conditii economice au determinat formarea unor asezari si
gospodarii specifice.
I. PLANUL CASEI $1 DESTINATIA INCAPERILOR
Pe scara evolutiei planurilor de casa este in general admis in literatura de specialitate ca
locuinta monocelulara reprezinta tipul eel mai vechi. Daca in timpuri indepartate aceasta
locuinta a avut o arie larga de raspindire, la inceputul secolului nostru se pastra in putine
zone.
Planurile cele mai frecvente la casele vechi din zona Vilcea sint alcatuite, ca si in
Gorj, din dona incapori (tinda si odaie), cu o sin»ura intrare, sau cu doua incaperi cu
intrariseparate
90

de pc prispa. La uncle case, mai ales in salele din jurul orasuhu Iiore/.u : Maklarasli, Sialioar...
Stroesti, Tomsani, Costesti, Pietrari, in fata primci incaperi se afla un foisor, iar
dedesubt o pivnita. In interior ambele camere au plafonul cu grinzi aparente, peretii
tencuiti si varuiti. iar podeaua din lut batut. La casele mai noi plafonul nu are grinzi
aparente fiind tencuit, iar par-doseala camerei de locuit este din scindura de brad. Functiile
incaperilor legate de planul casei au importanta deosebita pentru studiul interiorului,
deoarece determina continutul si modul de organizare a pieselor componente.
In general casa veehe romaneasca se caracterizeaza prin existenta unei vetre unice in
camera de locuit, la care s-au adaugat ulterior si alte incaperi. La casa cu o singura incapere
poli-functi-onala, asa cum a existat in secolul trecut in satele : Malaia, Boisoara, Runcu,
Salatrucel, interiorul trebuie sa cuprinda, in afara vetrei, tot mobilierul si obiectele de uz
gospodaresc necesare desfa-surarii vietii de familie in conditii normale.
Nevoia imbunatatirii conditiilor de viata, a eresterii spatiului de locuit, a constituit o
cauza principals a modificarii planului caselor in toate zonele, implicit si in Vilcea. Planul de
casa eel mai frecvent in zona, compus din tinda si o incapere de locuit, reprezinta pe scara
evolutiva un tip anterior celui cu tinda centrala si doua incaperi raspindit de asemenea pe
scara foarte larga. Ambele tipuri coexista in majoritatea asezarilor timp indelungat. Aparitia
unei a doua incaperi de cealalta parte a tindei, marcind tendinta de descentralizare a
functiilor incaperii originare, este foarte evidenta la casele mai noi, fenomen intilnit si in alte
parti ale Europei. Noua incapere destinata oaspetilor (,,casa curata", ,,casa mare", ,,odaia de
sus") adaposteste cele mai frumoase obiecte din gospodarie, ceea ce ii da un aspect
sarbatoresc. Raspindirea acestei incaperi n-a fost egala nici din punct de vedere teritorial si
nici social; ea apare intii in zonele si la paturile cu situatie economica mai buna, ca, in
secolul al XVIII-lea, in marginimea Sibiului si abia pe la mijlocul secolului trecut in
Oltenia, Muntenia si Moldova.
Indiferent de modul in care a evoluat planul caselor, din analiza lor rezulta un fapt
deosebit de important si anume ca in Vilcea, la casele vechi, incaperea cu vatra era folosita de
intreaga familie pentru locuit. Acest lucru este semnificativ, fiind legat de modul de
organizare a familiei romanesti in care tinerii casatoriti traiau laolalta cu batrinii, pina
cind reuseau sa-si construiasca, o noua locuinta, Se poate spune de asemenea ca din oricare
categorie de pla-nuri fac parte, din punct de vedere functional, principalele categorii de
incaperi ale casei taranesti vilcene sint: tinda, folosita ca incapere de trecere, incaperea de
locuit, incaperea curata, podul si pivnita. Fiecare incapere indeplineste, in cele mai multe
cazuri, mai multe functii. Intreaga viata de familie se polarizeaza, in jurul incaperii cu focul.
TINDA
Spatiul tindei — care este asa cum s-a aratat o incapere de trecere — se foloseste in
Vilcea, ca in multe parti ale tarii, drept bucatarie si loc pentru tinut obiectele de uz
gospodaresc. In casele vechi de pe tot teritoriul vilcean podeaua tindei este din pamint batut
si lipit, formind o pardoseala neteda care se lipea in fiecare saptamina pentru a fi intretinuta
in b'une conditiuni. Fiind destinata prin excelenta gospodariei, tinda intruneste un
inventar variat si bogat compus din obiecte de uz casnic, necesare in primul rind la
prepararea hranei. Uneori se foloseste si ca incapere de locuit diurna, fapt destul de frecvent
in casele taranesti romanesti, ceea ce nu inseamna. ca, preia in intregime functiile incaperii
de locuit. In satele vilcene, tinda este numita in cele mai multe cazuri ,,la foe" deoarece, in
coltul opus intrarii, alaturi de peretele median este construita vatra libera cu horn stispendat.
91

Mobilierul incaperii, adecvat scopului, se compune din doua lavite asezate in unghiul
format de peretele longitudinal din spatele casei si eel lateral ; ele au mai degraba aspectul
unor paturi. Lavitele confectionate din scinduri groase fixate pe patru picioare, cu inaltimea
de circa 0,50 m sint mobile si pot fi aduse linga vatra, deoarece uneori folosesc pentru
dormit iar in timpul zilei servesc pentru pastrarea vaselor de uz gospodaresc. Mobilierul
este completat printr-o masa rotunda cu scaunelele necesare, un tron pentru malai decorat
cu frumoase cres-taturi si un dulap — masa impodobita in acelasi fel. Pe corlata, pe vatra,
pe lavite, stau obiec-tele de uz gospodaresc — testul, pirostriile, caldarea pentru
mamaliga, tiugile pentru sare, lingurile de lemn, galetile de arama pentru apa si multe vase
din lut smaltuit provenite de la Horezu sau nesmaltuite lucrate la Slatioara si Buda-
Vladesti.
INCAPEREA DE LOCUIT §1 CAMERA CURATA
Spre deosebire de tinda, contin un mobilier potrivit funetiei lor si un aranjament in
care apare evidenta preocuparea pentru asigurarea unui anumit grad de confort si a unei
ambiante placute. In cadrul acestor incaperi se intilnesc cele mai frumoase obiecte din
gospodarie, formind ansambluri decorative de un efect rar intilnit.
Din punct de vedere al modului de organizare, interiorul acestor incaperi se
caracterizeaza prin prezenta a patru puncte de greutate repartizate simetric unul fata de
celalalt: coltul cu sis-temul de incalzit sau preparat hrana, coltul cu patul, coltul cu lavitele si
masa si coltul cu dulapul de vase; centrul incaperii ramine liber. Aranjamentul indica o
judicioasa economie de spatiu, fapt la care contribuie si stabilitatea pieselor de mobilier
incastrate uneori in pereti sau fixate in pamint, formind de fapt un schelet fix, dispus pe
doua sau trei din laturile incaperii.
Din punct de vedere estetic, in compunerea interiorului locuintei taranesti din judetul
Vilcea se observa, unele preferinte diferentiate de la o serie la alta, in functie de
specificul local si de schimburile culturale care au avut loc in decursul timpului. Astfel,
in Tara Lovi-stei se simte legatura strinsa care a existat in trecut cu Argesul si Fagarasul.
Aceasta apare foarte evident in domeniul mobilierului si al textilelor de casa. In compunerea
interiorului apar numeroase piese de mobilier provenite din Arges, in special din Salatruc.
Elementele decorative specifice Salatrucului si compunerea decorului — rozete si intercalari de
linii hasurate — sint determinants pentru stabilirea locului de proveninenta a acestui
mobilier. Tot ca un element argesan apar aici servetele mici, lungi de cca. 0,40—0,50 cm.,
care se aseaza grupate pe perete ca un stol de fluturi. Uneori in Tara Lovistei sau in partea
nordica a vaii Oltului se face simtita mai mult legatura cu Fagarasul. Elemente
caracteristice : chindee lungi, lucrate din bumbac gros, preferinta pentru culorile rosu,
negru, albastru, dispuse compact la capetele cu alesaturi, sau dispunerea lor in jurul
ferestrelor au fost frecvente la sfirsitul secolului al XlX-lea la Ciineni, Brezoi, Racovita si
chiar dincolo de Calimanesti.
In partea sudica, delimitata de granitele judetelor Olt si Dolj, iar la nord de localitatile
Zavideni-Prundeni, Amarasti, Stanesti, Tepesti-Tetoiu si Valeni-Zatreni, bogatia motivelor si
cromatica vie a tesaturilor indica legatura cu satele din judetele invecinate. Daca in ceea ce
priveste dispozitia mobilierului, interiorul apare foarte unitar, fara diferentiere de restul satelor
vilcene, din punct de vedere al numarului si asezarii tesaturilor, el apare incomparabil mai
bogat. Peretii din dreptul paturilor sint acoperiti cu scoarte colorate in nuante calde, frumos
armoni-zate, decorate cu dungi alternative, dungi intercalate de alesaturi sau motive
centrale delimitate printr-un chenar. Deasupra seoartelor sint asezate de jur imprejurul
peretilor stergarc Iun»i, Irnpodobite cu alesaturi sau broderii in I-OMI si negru. Tn jurul
Dragasanilor (satele Mitro-

92

fani, Prundeni, Creteni, Zlatarei, Stefanesti), in compozitiile decorative apar adesea


elemente legate de ocupatia principals, a ariei si, anume frunza de vita, eurpenul, strugurele.
Tot ca un element specific acestei parti a judetului Vilcea apar aici, in a doua jumatate a
secolului al XlX-lea, stergarele lungi de bumbac cu borangic sau, mai tirziu, din borangic, care
constituie o podoaba importanta a interiorului.
Partea centrala. resimte o usoara diferentiere fata de ariile amintite, pastrind, din punct
de vedere al interiorului, elementele cele mai tipic vilcene. In satele din dreapta Oltului, mai
jos de Olanesti — Dobriceni, Bodesti, Pietrari, Pausesti-Otasau, Folesti, Costesti,
Maldarasti, Horezu sau Budesti, Buleta etc., — , peretii varuiti in alb ramin liberi, fiind
acoperiti uneori deoar de o fisie ingusta de velinta $esuta cu dungi in culori mai pastelate,
iar la partea superioara decorati cu 3—4 stergare din bumbac, legate la mijloc si avind
capetele lasate liber in jos. Interiorul din aceasta parte a Vilcii a fost imbogatit spre sfirsitul
secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, prin introducerea unor elemente de port
in decor, cum sint vilnicele colorate in rosu si scoar^ele.
Cu toate acestea, in ansamblu, interiorul locuintei vilcene apare, din punct de vedere al
organizarii, foarte unitar, diferentiindu-se numai in privinta decorului.
STRUCTURA INTERIORULUI
In stabilirea tipurilor de organizare in cadrul diferitelor planuri de locuinte, citeva
elemente cu caracter fix constituie structura : sistemul de incalzit patul, lavitele, culmea, in
functie de care sint asezate toate celelalte obiecte din incapere. Din punct de vedere al
structurii, constatam, asa cum remarcam mai inainte, o mare unitate pe intreg teritoriul
judetului, ceea ce face posibila incadrarea tuturor interioarelor in cadrul citorva modele.
Primul ,,model" cu sistem de incalzire construit in coltul format de peretele lateral si eel
longitudinal din spatele incaperii, — pat asezat de-a lungul peretelui in continuarea sursei de
incalzire, doua lavite dispuse in unghi cu masa in fata, in coltul opus intrarii si lada de
zestre asezata la capatul patului sau pe lavita — , raspindit in tara, in proportie de 82%, a fost
eel mai frecvent si in Vilcea, in cursul secolului al XlX-lea. El a lipsit doar in orase si in
jurul acestora.
Intr-o etapa ulterioara apar doua paturi asezate paralel cu o masa inalta intre ele, inca-
drindu-se intr-un model structural mai recent, raspindit pe tot teritoriul judetului,
deopotriva la sate si la orase la inceputul secolului al XX-lea.
a) Instala^ii pentru prepararea hranei §i pentru incalzit
Pornind de la analiza elementelor componente ale structurii interiorului, constatam ca
echipamentul de preparare a hranei si de incalzit, este de o importanta primordiala in
stabilirea etapelor de dezvoltare a locuintei.
Urmarind evolutia diferitelor sisteme de preparare a hranei si incalzit, remarcam ca in
Vilcea toate s-au facut prin imbunatatirea sistemului initial al vetrei libere cunoscute in
intreaga tara. Solutiile variate reflecind etapele istorice, particularitatile locale, conditiile
geografice-climaterice in care au aparut si s-au dezvoltat.
In casa taraneasca de aici, eel mai arhaic sistem, existent pina nu de mult, a fost vatra
cu horn, ,,cos", suspendat, in legatura cu care apare mai tirziu ,,soba oarba". Acest sistem de
incalzire, intilnit si in Transilvania — Tara Hategului si Padureni — construit in camera
de locuit,
93

iar in Banat, Oltenia si Muntenia, in tinda, trebuie considerat un element de cultura


mediteraneana, patruns la noi prin intermediul grec si roman, avind drept caracteristica
romaneasca (si, implicit, vilceana) pozitia vetrei in interiorul locuintei, in coltul format de
peretele median si eel longitudinal din spatele casei. Fiind direct legata de pozitia vetrei, soba
oarba este construita in camera de locuit alaturi de peretele despartitor, in care se deschide
gura de alimentare.
Un sistem mai recent, intilnit in toate satele judetului, il constituie sobele din
caramida, cu forme foarte variate, raspindite incepind din a doua jumatate a secolului trecut.
Soba de caramida se intilneste atit in casele cu tinda si camera, cit si in cele cu tinda centrala si
doua incaperi. Colonetele si firidele cu care sint impodobite variaza de la sat la sat, fara, sa
se diferentieze foarte mult.
b) Mobilierul
Mobilierul cu caracter fix, alt element care face parte components, din structura de
organi-zare a interiorului a fost in casele vechi foarte simplu, s-ar putea spune rudimentar.
O privire asupra interioarelor din adaposturile temporare, in special acela al stinelor, unde
se pastreaza unele elemente de organizare arhaice, poate sa ofere o imagine asupra modului
de aranjare a mobilierului in locuin^ele mai vechi. Aici, ca si in casele batrinesti, lavitele
confectionate din scin-duri groase, cu picioarele infipte in pamint sint dispuse imprejurul
peretilor si au un caracter fix.
Fara a considera sistemul de aranjare a mobilierului pe linga pereti ca o caracteristica a
interiorului locuintei taranesti din Vilcea, fiind obisnuit in toata tara, ca si pe toata intinderea
arhitecturii in lemn din Europa, remarcam ca el apare la noi din cele mai vechi timpuri si s-a
men-tinut pina la inceputul secolului al XX-lea.
In partea nordica si centrala a judetului, patul este asezat in continuarea sobei de-a
lungul peretelui din spatele casei. In coltul opus sobei, pe diagonala, se afla doua lavite din
lemn. In sud, in comune ca Lalosu, Balcesti, Valea Mare s.a., in casele vechi, lavitele erau
asezate pe trei din laturile incaperii — peretii longitudinali si acela opus intrarii, asa cum le
intilnim in toata cimpia Dunarii. In cazul acesta, lada de zestre este asezata pe pat, la unul din
colturile incaperii. Intr-o etapa ulterioara apar doua patruri asezate paralel, de-a lungul
peretilor longitudinali, cu o masa inalta intre ele, linga fereastra. La capatul patului sta lada
de haine asezata pe podea.
Paturile, mesele si scaunele indeplinesc rareori, prin forma si decorul lor, un rol
ornamental in interiorul vilcean. Categoriile de obiecte eel mai frumos impodobite sint lazile de
zestre si dulapu-rile. Multimea centrelor specializate in confectionarea mobilierului taranesc
aflate in zona Vilcea — Brezei, Blidari, Vaideeni, Ursani, Romanii de Sus, Slatioara-Cerna,
Frincesti, Sirineasa, Perisani — explica prezenta lor in toate casele taranesti.
c) Textilele de casa
Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuintei taranesti, textilele
indeplinesc rolul decorativ eel mai important.
In Vilcea, $esaturile de interior confectionate din lina sint in general sobre. Ele acopera
paturile si peretii din dreptul acestora. In ultimii 30—40 de ani, in casele cu paturi dispuse
paralel locul scoartelor de perete a fost luat de vilnicele costumelor vechi, foarte frumos
colorate in rosu, negru, alb, verde. De jur imprejurul peretilor, putin mai jos dc nivelul
plafonului, sint asezate din loc in loc stergare din bumbac alb cu alesatui'i in stil
geometric sau floral. In Tara Lovistei, la Boisoara. Titesti, Perisani, Ciaujani, ele sint
fixate cu capetele perfect intinse,
94
l
Iloiv/.u. i - ' u i c v l i - , . . , . . -,! i ' r i - ' a n . ! ' - . r> \ ,s ■ ■ ; . ! • in M L ;, drcH < > • ! < • d i i ; i i ' i i ' d i i i i t i i i c t ; l i u i . -'m l a s i - / . i : i n c np et Hr p u fin
Insa t c i n jo s : in s l i d . In I'rum ic m. ( re teni. Z alr eni s ai l S t H'ano sI i, cap e Uh sint
lasatf sa cada .'iproapc conipk 1 ! in | i > s . In cromal ica sf cruarclor jti'cdoiniiia. calt'i'
sl'ii'sitn. secolului al XlX-lea. in toata Vilcca. rosul si IH'< JTU1. I'crdelcle din bnnibac alb cu
cusatnn. introduse la inccputul secolului nostru. se ascamana, din punct de vedcrc al stilului si
al cromatici cu stergarele.
d) Ceramica
Un element specific de decor in interiorul vilcean, neobisnuit in satele din sudul
Carpatilor, este ceramica decorativa. Strachini si "taiere" provenite de la Horezu, impodobesc
peretii, finid asezate dedesubtul fiecarui stergar. De cind se foloseste ceramica in scop
decorativ in interioarele din Vilcea nu se poate stabili cu precizie. In orice caz, strachinile
vechi pastrate in colectiile muze-elor nu au orificiu pentru agatat pe perete. Ceramica
decorativa este specifica numai satelor apropiate centrului de la Horezu si nu s-a raspindit
nici in Tara Lovistei, nici in sudul judetului.
Privind in ansamblu interiorul taranesc vilcean, constatam ca el se incadreaza perfect in
specificul romanesc, ca reflecta conceptia estetica a poporului nostru cu privire la locuinta.
Catre sfirsitul sec. al XlX-lea, dar mai ales la inceputul secolului nostru, in interiorul
locu-intei taranesti din Vilcea incep sa apara multe obiecte cu caracter orasenesc —
mestesugaresc sau industrial. Introducerea acestor obiecte si schimbarile din interiorul
locuintei au loc in contextul unor transformari mult mai profunde in viata satului, care
afecteaza toate aspectele: arhitectura, portul, industriile taranesti, marcind apropierea
civilizatiei rurale de formele de viata specific urbane.
In prezent, fenomenul a capatat proportii de masa. Planurile locuintei cuprind trei, patru
si cinci incaperi cu functii diferentiate — dormitor, sufragerie, bucatarie, baie etc. Structura
interi-orului nu mai poate fi incadrata in anumite scheme deoarece fiecare familie isi procura
mobilie-rul din comert, potrivit gustului si posibilitatilor materiale. Din bogata gama a
tesaturilor tradi-tionale ramin doar acelea care se adapteaza conceptiei estetice moderne cu
privire la organi-zarea interiorului, scoarta, cerga etc. Celelalte elemente, ceramica, obiectele
de cult — devin o raritate fiind privite ca obiecte de mare valoare.
Transformarile sint firesti si in perfects, concordanta cu ritmul si cerintele epocii in
care train). Ele reflecta nivelul de viata al locuitorilor satelor care se folosesc din plin de
avantajele industriei moderne.
Dr. GEORGETA STOICA

Textilele de interior
Culturile neolitice de pe teritoriul tarii noastre au in continutul lor un bogat inventar de unelte si
obiecte care demonstreaza dezvoltarea mestesugurilor casnice, printre care se numara si tesutul. Fauna
si flora locala, au furnizat materia prima, dupa care si in Vilcea tesaturile pot fi grupate in doua
categorii: produse din fibre de origine animala, si produse de origine vegetala.
Tesatura a jucat si joaca inca un rol deosebit in imbracaminte si in organizarea interiorului.
Torsul si tesutul s-au dezvoltat in tara noastra mai intii in cadrul gospodariei si numai pentru o
categorie restrinsa de tesaturi au existat mesteri specializati. Tesutul a multiplicat tehnicile prin
combinarea variata a firelor si materiei prime, obtinindu-se pinza, stofa, scoarta, s.a.
Categoriile de tesaturi lucrate in Vilcea pot fi grupate si dupa. functionalitate. Astfel, consta-tam
prezenta unui numar insemnat de tesaturi ,,de uz" : tolul, straiul, perna, unele stergare. Ala-turi de
acestea apar tesaturile care indeplinesc pe linga un rol practic si unul decorativ, sau cele executate in
scop decorativ, cum sint: scoartele, stergarele, fetele de perna s.a. Exista, si o categorie de tesaturi
folosite in diferite ceremonialuri — de nunta, de inmormintare —, care uneori au si un scop
decorativ.
Clasificarea tesaturilor in raport cu materialul din care sint executate, cu specificarea func-$iei,
evidentiaza mai bine caracteristica dezvoltarii mestesugurilor respective. De aceea ne oprim la
prezentarea mestesugurilor in functie de materia prima folosita.
TESATURI DIN LlNA, PRODUSE ALE MESTESUGULUI CASNIC SI SPECIALIZAT
Cu toate ca obiceiul expunerii textilelor din lina pe pereti, ca mijloc de impodobire a locu-intei,
n-a fost deopotriva raspindit in toate regiunile tarii, fiind mai frecvent in Muntenia, Olte-nia,
Dobrogea si Moldova, intilnim numeroase tesaturi de acest gen inca din sec. al XVIII-lea. Faptul este
pus de catre unii specialisti in legatura cu necesitatea mentinerii caldurii in interior, lucru verosimil
daca remarcam ca principalele ^esaturi din lina, acopera pere^ii in dreptul locului amenajat pentru
dormit.
Tesaturile de lina au fost considerate piese de valoare atit in casa boiereasca, cit si in casa
^araneasca, mentionate cu mindrie in foile de zestre ale vremii si mostenite in cadrul acelorasi
97

familii de mai multe generatii. Diferitele categorii de tesaturi sint indicate cu numele pe cave
le poarta si astazi in casa taraneasca, ca de exemplu un document din 183G in care gasim
,,doua scoarte de lina buna si o velinta".
Din punct de vedere al tehnicii, tesaturile din lina se pot grupa in Vilcea in doua, mari
categorii : prima, cu caracter arhaic, realizata in patru ite si prelucrata la piua, a doua
formata din chilimuri.
Cu privire la originea tehnicii stravechi a chilimului in tara noastra si implicit in Vilcea
este greu de facut afirmatii certe. Aproape toti specialistii din tarile vecine — Polonia,
Bulgaria, Serbia, Ucraina, care s-au ocupat de aceasta problema — considera chilimul ca o
tesatura de traditie populara care, in contact cu chilimul oriental, s-a dezvoltat in forme
proprii fiecarui popor. Se poate spune ca, in tara noastra si, respectiv in Vilcea,
mestesugul tesutului chilimelor, ajuns la o perioada de mare inflorire in secolul al XVIII-
lea, a fost precedat de o perioada indelungata in care s-a perfectionat; cea mai veche piesa
datata, cunoscuta la noi, provine din anul 1789 si se afla in coleetiile Muzeului de arta
populara al R.S. Romania.
In Vilcea scoarta a fost destinata in epoca feudala decorarii interioarelor caselor
boieresti. Fiind executate de tesatoare specializate, la curtile boieresti si probabil la
manastiri, scoartele s-au dezvoltat pe linia unei bogatii ornanif.ntale deosebite. Scoarta de
dimensiuni mai mici, ceva mai recenta, s-a lucrat si in cadrul meste.jugului casnic. Ea a fost
adaptata cerintelor locuintei taranesti.
Din punct de vedere tehnic exista o deosebire intre cele doua catgorii de scoarte. Cele
lucrate in gospodarie sint realizate in razboiul de tesut orizontal, iar cele tesute in atelierele
manastirilor sau ale conacelor boieresti s-au executat in razboiul vertical.
In legatura cu inflorirea mestesugului propriu-zis, nu este exclusa o corelatie intre
acesta si centrele specializate din sudul Dunarii. Stilul cu totul original al scoartelor
constituie cu certi-tudine dovada prezentei unor mesteri locali si a unui centru care dupa
parerea unor specialisti a fost la manastirea Horezu. Arta scoartelor din Vilcea apare perfect
conturata si, daca in compo-zitia decorativa intervin uneori elemente de factura orientala sau
occidentals, mesterii populari le-au interpretat intr-o maniera proprie. Se poate considera ca
tesatoarele de aici au adus in pa-trimoniul universal al artei o rezolvare originala a decorului
figurativ si vegetal de valoare incon-testabila.
Scoarta lucrata in atelier, la Horezu, este de dimensiuni mari, 2—3/1,50 — 2 m. Cimpul
cu motive vegetale, zoomorfe sau antropomorfe este incadrat de unul, doua sau trei chenare
terminate in zig-zag. De obicei in chenar apar motive geometrice si vegetale alternate.
Motivele decorative ale cimpului sint dispuse in siruri si numai in mod exceptional sint
aranjate in jurul unui motiv central.
Catre mijlocul secolului al XlX-lea scoarta incepe sa apara curent in organizarea
interio-rului locuintei taranesti din Vilcea. Aceste scoarte s-au lucrat numai in cadrul
mestesugului casnic. Cele mai multe apar in partea sudica a judetului, (Lalosu, Irimesti,
Diculesti, Gorunesti, Locu-steni, Usurei, Fumureni, Zlatarei, Sutesti, Creteni s.a.)
reflectind legatura cu cimpia Munteniei si Olteniei. Aici se intilneste frecvent scoarta
decorata cu ,,roata" — romburi concentrice in culori diferite dispuse pe toata suprafata sau
incadrate de un chenar. Fondul scoartelor cu chenar este rosu, oliv sau bleumarin. In Tara
Lovistei scoarta este mai simpla, cu dungi alternate de alesaturi. Culoarea predominanta este
rosu.
O alta categorie de tesaturi o constituie velinta. Decorul acestor tesaturi secompune
uneori din simplul joe al alternarii culorilor, ca in partea centrala a judetului, in satele din
jurul Horezului si in cele din jurul Dragasanilor, sau ca in Tara Lovistei, din motive alese cu
speteaza sau cu mina. Stilul decorativ al acestor tesaturi este preponderant geometric.
Repertoriul decorativ este relativ uniform, mergind de la dungile dispuse orizontal pe toata
suprafata pina la eel alternat — dungi
98
cu motive romboidaie, stelare ori In forma de pristolnic. La efeetul artistic al tesaturilor
contribuic in mare masura si gama cromatica, in care predomina rosu, negru, bleumarin,
galben si verde. La tesaturile mai recente intervine o gama mai bogata si in general mai
stridenta, in compo-zitia careia apar ciclamenul, violetul, rozul s.a.
In partea sudica si centrala a Vilcei apar si ,,capatiiele" — perne lungi de circa 1 — 1,20 m
— cu fata tesuta din lina. Ele se asezau pe pat, linga pereti ori in stiva deasupra lazii de
zestre. De-corul capatiielor este destul de variat: dungi, carouri sau verigi alternate cu
alesaturi, dispuse pe toata suprafata. Dosul capatiiului, $esut uneori din alt material, este de
obicei fara decor sau are citeva dungi dispuse orizontal.
O categorie raspindita in tot judetul Vilcea, ca de altfel in toata tara, o constituie
macaturi tesute in multe it;e cu navadituri, de obicei in doua culori.
TORSUL SITESUTUL PARULUI DE CAPRA
Cu privire la vechimea mestesugului pe teritoriul romanesc, documentele care atesta
prelu-crarea parului de capra se refera mai ales la mestesugul specialisat, practicat la Brasov,
Sighisoara si Sibiu. Prelucrarea parului de capra in cadrul gospodariei a fost mai putin
raspindita in tara noastra. Se constata, deci, documentar, existenta a doua categorii de obiecte
confectionate din par de capra : produse ale mestesugului casnic si produse ale mestesugului
specializat.
Urmarind pe harta zonele in care s-a folosit parul de capra ca materie prima pentru
tesut, in cadrul gospodariei taranesti, constatam, cu o singura exceptie — in sudul Olteniei
—, ca ele se afla in regiunea colinara sau muntoasa, acolo unde cresterea caprelor este mai
frecventa.
In Vilcea parul de capra s-a folosit destul de intens in satele din tara Lovistei.
Amestecind, de obicei lina cu parul de capra in cadrul tesaturilor pentru interior sau chiar la
unele piese de port, satencele folosesc o tehnica veche pomenita si in documente pentru
anumite sate din Transilvania. In Tara Lovistei din parul de capra se lucreaza obiecte
asemanatoare ca destina^ie, tehnica, ornament si anume : paturi pentru pat, ,,toluri" s.a.
Tesaturile se executa in doua sau trei foi care se cos laolalta, decorul este compus in
exclusi-vitate din vergi dispuse orizontal. La paturile si tolurile mai vechi se foloseau numai
alternan^ele de culori naturale — gri, maron deschis, negru ; la cele mai recente parul este
uneori vopsit in galben sau portocaliu pentru ca dungile sa invioreze putin aspectul
tesaturilor. Piesele lucrate din par de capra, sint tesute in patru ite si apoi ,,date la piua".
Utilizarea parului de capra ca materie prima pentru confectionarea textilelor de interior
este din ce in ce mai rara ; se mai intilnesc unele tesaturi de acest fel la Gaujani in Loviste.
MESTESUGUL CASNIC AL TORSULUI SI TESUTULUI DIN CINEPA, IN SI
BUMBAC
Cinepa este cunoscuta drept cea mai veche planta care a fost folosita pe teritoriul tarii
noastre pentru realizarea unor tesaturi. Utilizarea ei este atestata prin scrierile antice, dar
mai ales prin fragmentele de tesaturi descoperite in sapaturile arheologice de la Dinogetia (sec.
al X— Xlll-lea) — fragmente care constituie dovada certa a vechimii culturii si prelucrarii
cinepii pe teritoriul tarii noastre. Tesaturile din in, mai fine, dar tot atit de rezistente, au fost
intrebuin^ate de preferinta la realizarea materialelor necesare confectionarii pieselor de
imbracaminte si mai putin a celor pentru interior.
Desi cultura bumbacului nu este prea veche in tara noastra — introdusa abia in sec. al
XVIII-lea — s-a folosit si inaintea acestei date, in special la tesaturile mai fine.
Impamintenit
99

mai ales in Cimpia Dunarii, a contribuit la imbogatirea categoriilor de tesaturi cu caracter


deco-rativ din interiorul locuintei taranesti si a pieselor de port confectionate din acest
material. Bum-bacul a fost intrebuintat inca din sec. al XVII-lea ca material pentru realizarea
motivelor decorative sub forma de arnici colorat.
Mai mult de un secol si jumatate, mestesugul tesutului din in, cinepa si bumbac a fost
de cea mai mare importanta in multe domenii ale economiei gospodariei autarhice taranesti.
Majo-ritatea tesaturilor sint executate de femei in razboiul de tesut orizontal. Ele sint tesute
in doua sau patru ite, iar motivele executate cu mina si cu speteaza.
In ansamblul tesaturilor de casa lucrate din fibre vegetale, exista o unitate pe intregul
teri-toriu al Vilcii, in ceea ce priveste categoriile de obiecte si modul lor de utilizare. Unele
diferentieri se manifesta in dimensionarea pieselor, modul lor de ornamentare sau de
combinare a culorilor
In ceea ce priveste stilul decorativ se constata preferinta pentru ornamentul geometric la
tesaturile mai vechi si pentru eel floral la piesele mai recente. Astfel, in aria sudica, odata cu
trecerea la elementul floral se simte ca o necesitate crearea unor spatii mai largi pentru
ornamentare si, ca o consecinta, cresterea dimensiunilor ; la unele dintre piesele cu caracter
decorativ din Tara Lovistei, caracterizate printr-o nota de sobrietate, decorul ramine acelasi.
Repertoriul motivelor geometrice se compune din dungi colorate in doua, trei nuante,
carouri dispuse pe intreaga suprafata sau grupuri de alesaturi executate cu ,,speteaza" sau
alese cu mina. Gama motivelor vegetale este foarte bogata; cele mai des intilnite sint
ghirlanda cu flori, frunza de vita, garoafa si trandafirul; in partea sudica si centrala a
judetului apar destul de frecvent motivele avimorfe si uneori antropomorfe.
Tesaturile din cinepa si bumbac au fie un scop practic, cotidian, fie o destinatie functional
decorativa. Din categoria tesaturilor uzuale fac parte asternuturile pentru pat si unele
servete, care sint executate din cinepa sau, combinat, cinepa cu bumbac, in doua sau patru ite
; aceste tesaturi sint lipsite de ornament sau acesta este redus la citeva dungi monocrome
ia capete.
Pina la inceputul secolului nostru, in partea sudica a judetului Vilcea (satele Prundeni,
Su-testi, Valea Mare, Giulesti, Bugiulesti, Lacusteni, Diculesti, s.a.)se intilnea foarte frecvent
o tesa-tura compusa din trei latimi de pinza, reunite printr-o cheita sau prin dantela, denumita
,,masaie sau masa de lada ". Ea se folosea pentru acoperit teancul de tesaturi asezate deasupra
lazii de zes-tre. Decorul ,,mesei de lada" se compune din grupuri de dungi albastre sau rosii
dispuse pe toata suprafata ori carouri in aceleasi culori. Pe trei din laturile tesaturii se
croseteaza o dantela in dife-rite modele.
Ca urmare a patrunderii bumbacului in industria casnica se inmultesc tesaturile cu
caracter decorativ din interiorul locuintei. Asa se explica aparitia asternutului de pat din
bumbac. Piesele mai vechi aveau un decor asemanator cu eel de pe ,,mesele de lada",
compus din grupuri de dungi sau carouri. Pe una din laturi se croseta de asemenea o dantela
cu colturi. Incepind cu secolul nostru, decorul s-a amplificat prin executarea unui motiv
floral ales sau brodat pe una din laturile longitudinale. Asternutul de pat se aseza sub scoarta
sau patura, lasind sa se vada motivele decorative si dantela.
Stergarele sint piesele cele mai raspindite si mai indragite din Vilcea. Ele sint
executate din fibre vegetale. Aproape ca nu exista casa in care sa nu intilnim stergarul, folosit
ca piesa decorativa de interior. Daca adaugam la aceasta functia importanta a stergarelor in
cadrul cere-monialului de nunta, intelegem mai bine de ce si-au indreptat creatoarele cea mai
mare atentie asupra acestor tesaturi.
Stergarele tesute in scop decorativ sint executate in doua ite si decorate cu
motivegeometrice sau florale la ambele capete. Dimensiunile sint variabilc. in functie de loc
si destinatie, dar side sat. Cu cit ne aflam mai spre sudul judetului. cu atit stergarele ajung
sa I'ie mai lungi. pina la - in. in t imp ce in Tarn Lovistei nu depasrsc une< in (JO cm. C'clc d in snd
sin I te su ti- dml r-un bumbae
100

t i n. i a r o de d i n L o v i s l r di n t r - u n ul m a i p l i n . a n i i n l i n i i ] > c c e l l - ( t i n 1 r a i i s i i v a m a . B u y a h a
d n i , rului si eromatica vie a stergarelor din sud expriina parca exubernnta omului de la
cimpie. in tinip ce .stergarele din bumbac gros indica, j)i'in discrctia ornamentului,
sobrictatea munteanului.
Interioarele caselor cu tinda si camera cuprindcau numai un stergar — doua, asezate
la icoana si la oglinda. Treptat, moda stergarelor s-a extins, asa incit ele se asezau imprejurul
pere-tilor, mai jos de plafon, ajungind pina la 8^10 bucati intr-o singura incapere. Ele se
asezau legate la mijloc sau innodate, cu capetele intinse sau usor lasate in jos. In casa
veche din Tara Lovistei — Boisoara, Titesti, Perisani s.a., s-au folosit stergarele mici,
insirate chiar sub grinzile plafonului, pe trei laturi ale incaperii. In perioadele in care s-a
manifestat in aceasta zona influenta argeseana stergarele s-au asezat in grup de cinci-sase
pe un singur perete.
In casele noi, stergarul continua sa indeplineasca o functie decorativa destul de
importanta, in ciuda faptului ca prin introducerea tapetului colorat isi pierde din
insemnatate. In prezent continua sa se lucreze numai stergarele pentru nunta, care se tes
insa in cea mai mare parte din borangic.
MESTESUGUL PRELUCRARII BORANGICULUI
Prelucrarea borangicului in cadrul mestesugului casnic in Vilcea are ca rezultat
folosirea firului de matase la confectionarea pieselor de port si textilelor de interior. In
ordinea aparitiei, cele mai vechi tesaturi la care se intrebuinteaza borangicul au fost cele
destinate pieselor de port. Abia spre sfirsitul sec. al XlX-lea au inceput sa se confectioneze
stergare, asternuturi si per-dele din borangic. O larga intrebuintare a avut borangicul si in
confectionarea textilelor legate de obiceiurile de nunta, singura categorie de obiecte care se
lucreaza frecvent si astazi de catre femei specalizate.
Fara, sa, fi fost printre zonele mari producatoare de borangic, Vilcea a cunoscut, odata
cu restul judetelor de la sud de Carpati, acest material, folosindu-1 cu maiestrie. Multe dintre
stergarele lucrate in sudul judetului (Stirbesti, Balcesti, Lalosu, Diculesti, Fratila, Fumureni
s.a.) sint executate din borangic eu bumbac ; ele sint tesute in doua ite, iar decorul este ales
cu speteaza. La stergarele ae borangic predomina decorul ,,in sabac". Sint insa si stergare la
care decorul este realizat prin alesatura cu arnici sau matase colorata, ori prin broderie cu
acul; punctele folosite sint ,,in muste" ; uneori, in decorul acestor stergare intervin si
margele colorate. Stergarele din borangic sint mai frecvente in partea sudica si centrala
a judetului. In Tara Lovistei nu se poate vorbi despre o traditie in legatura cu acest
mestesug.
Mestesugul prelucrarii firelor de borangic a jucat timp indelungat un rol deosebit, con-
tribuind la innobilarea costumului popular si a interiorului locuintei taranesti; piesele
lucrate din borangic trebuie considerate, alaturi de cele din cinepa, in, bumbac si lina
specifice artei populare romanesti.
Incepind din secolul al XX-lea, arta tesutului a suferit mari transformari, datorita
mecani-zarii operatiunilor si introducerii razboiului de tip Jacquard ; aceasta a determinat
o intreaga gama de noi procedee de lucru. Au aparut de asemeni noi materii prime — matasea
artificiala si nylonul, care tind sa ia locul vechilor materiale. Dar mestesugul tesutului si-a
pastrat vigoarea creatoare, continuind sa produca obiecte de certa valoare artistica.
Dr. GEORGETA STOICA
101

Portul popular
Costumul popular constituie unul dintre domeniile vaste si, in acelasi timp, de mare com-
plexitate ale artei populare romanesti. Cunoscuta fiind insemnatatea deosebita pe care o are
in viata omului imbracamintea, costumul popular reprezinta, un document pretios, prin
descifrarea si analiza elementelor din care se compune putindu-se elucida importante probleme
de etnogeneza. Cea mai valoroasa sursa de informare pentru cunoasterea portului popular o
constituie materialul etnografic original pastrat in muzee si mai ales acela pe care-1
descoperim direct in cercetarile de teren. Prin analiza formelor de port ce apar intr-o anumita
zona, prin analogiile cu variantele corespunzatoare acestora in alte zone, prin raportarea la
formele traditionale reconstituite cu aju-torul datelor istorice, se poate stabili caracterul
specific al costumului taranesc, locul sau in viata poporului si rolul pe care il are in
edificarea culturii si artei populare.
In functie de formele de viata sociala si economica, ca si conditiile politice in care a trait
poporul roman in general si taranimea romaneasca in special, in cursul diferitelor epoci
istorice ale Romaniei, costumul se diferentiaza pe zone etnografice mai restrinse, proces
determinat de un complex de situatii si imprejurari, specifice locului respectiv. Varietatea
costumului popular din aceste zone distincte se inscrie insa in cadrul unei puternice unitati
de fond, care este men-tinuta de structura unitara a costumului romanesc si este prezenta in
toate aspectele esentiale:
Inainte de toate, intrebuintarea tesaturilor albe de cinepa, in, bumbac, lina, borangic,
produse in gospodaria proprie, coloritul alb fiind specific costumului popular romanesc.
In al doilea rind, unitatea de croiala, care are ca lege de baza taietura in foi drepte (fara
rascroituri) ; respectindu-se economia de material printr-o perfecta rationalizare, se folosesc
toate buca^ile rezultate din taierea unei foi de tesatura.
Apoi aceeasi unitate se vadeste si prin aspectul esential al costumului popular, decorul.
Ornamentica vesmintelor se caracterizeaza printr-o deosebita masura in compozitie, in
dispozi-tia motivelor decorative, creatorul popular avind o exceptionala precizie in
stabilirea unui perfect echilibru de valori. In ornamentica costumului popular, decorul este
plasat pe por^iunile vizibile si supuse uzurii. Dispozitia ornamentului urmeaza linia dreapta
; motivele omamentale se insira intr-o succesiune ritmica, in rinduri care strabat — fie de la
o margine la alta, fie pe suprafate delimitate — tesatura pieselor de port. In unele cazuri si
la unele tipuri de costum
113

anumite rinduri de motive se unesc, formind un ornament compact, denumit ,,tabla" sau
,,blana", cum avem numeroase exemple la costumul de Vilcea. In arta populara, ornamentul
este legat organic de forma si volumul obiectului, determinat fiind si de materia prima, si
tehnica de exe-cutare a acestuia.
Al patrulea element care determina unitatea costumului popular este coloritul,
caracteri-zat prin prospe^ime si armonie. Alaturi de culoarea alba, coloritul de fond al unor
piese de port, ornamentatia este redata in : rosu, negru, galben, albastru sau verde,
armonizate fiind numai prin tonuri majore.
In sfirsit componenta costumului prezinta de asemenea un element de unitate a portului
popular, care apare in structura unitara, atit la costumul femeiesc, cit si la eel barbatesc.
Costumul femeiesc se caracterizeaza, printr-o alcatuire similara,; aceeasi camasa. imbracata,
direct pe corp, legata la mijloc cu briu lat; piese croite deopotriva in forma
dreptunghiulara imbraca corpul de la talie in jos ; capul se poarta descoperit la fete si
acoperit la neveste, iar sumanele si cojoacele pastreaza aceleasi forme. La costumul
barbatesc uniformitatea este atit de mare, incit numai unele detalii de croiala si
particularitati de ornementica constituie o diferenfiere de la o zona etnografica la alta.
Totusi varietatea portului popular romanesc — mentinuta in cadrul unei evidente
uni-tati de stil — este remarcabila.. Datorita conditiilor de viata diferite, fiecare din
^inuturile tarii noastre si-a impus o nota, dominanta in caracterul local al costumului
popular, iar in limitele acestor $inuturi, variantele tipului principal de costum prezinta — la
rindul lor — diferentieri de detaliu care due la o mare varia^ie si boga^ie de forme.
Ca toate fenomenele de cultura, materials, si spirituals, costumul popular este supus unei
continue evolutii. Legatura sa strinsa cu viata sociala il face sa apara ca un fenomen in
continua transformare, adaptindu-se conditiilor mereu schimbate de via#i. Pornit initial de la
cele mai simple forme, s-a perfectionat si complicat, insusindu-si, pe linga functiunea sa de
ordin practic, si atribute estetice.
Etapa culminanta in evolutia portului popular, ce formeaza un ansamblu vestimentar
in care se imbina armonios utilul cu frumosul, dateaza cronologic din preajma anilor 1880 —
1920 cind costumul cunoaste cele mai potrivite mijloace de expresie, fara sa, fie alterat de
influenta factorilor din afara. Vom incerca deci sa ne ocupam de costumul cristalizat in
aceasta, etapa, avind in vedere sa eliminam orice element hibrid, de natura artificiala, care
contravine legilor creatiei si nu se poate integra organic in componenta si armonia
costumului autentic.
COSTUMUL FEMEIESC
In raport cu costumul barbatesc, costumul femeiesc prezinta o tipologie mai variata,
si o mai mare bogatie a decorului. In clasificarea generala a portului popular femeiesc,
deosebim trei tipuri principale de costum. Tipizarea costumelor este determinata de forma si
functiunea pieselor de port care Imbraca corpul de la talie in jos si care se incadreaza in
trei mari categorii, si a-nume : 1) f o t a, apartinind costumului de Moldova si partial
Muntenia ; 2) v i 1 n i c u 1, apar-£inind costumului de Oltenia si 3) c a t r i n t a, apartinind
costumului de Transilvania si purtata, deopotriva atit in Oltenia, cit si in Muntenia.
Costumul femeiesc de Vilcea se incadreaza, prin structura sa, atit in tipologia
costumului cu vilnic (denumit in Vilcea o p r e g), caracteristic Olteniei, cit si a costumului cu
catrinte (denu-mite in Vilcea z a v e 1 c i) cu o larga arie de raspindire pe suprafata tarii
noastre.
Dintre aceste doua tipuri de port, c o s t u m u l cu z a v e l c i este atestat pe
teri-toriul Olteniei inca din cpoca bronzului, prin descoperirea arheologica a figurinelor de
la Cirna,
114
ir ulteri or gasmi za veica i n t a t i s a t a ID mi Hgi mit' c i i i o r i i o r i a i a m l i m bisc ru-ik- v, iicc m . > i
u n . ■ . . larga arie de raspindire in portul lemeiesc din aceasta zona, eeca vc a detcrminat si
exceptional;! varietate a acestei piese de port, fenomen rar intilnit in costumatia altor zone.
Co s t u m u l c u o p r eg (vilnicul specific Olteniei), pe care de asemenea il
intilnim in vestimentatia ctitorilor tarani din vechile biserici, dar totodata si in a ctitorilor de
obirsie domneasca, reprezinta costumul de mare tinuta, pretuit de localnici; era purtat
numai in zile de sarbatoare, cind femeia ,,iesea la lume", era imbracat si de mireasa, drept
haina ceremoniala, neingaduita fetelor inainte de a se casatori.*)
DESCRIEREA PIESELOR COMPONENTE
In ambele formule, costumul femeiesc de Vilcea are aceeasi components : imbracamintea
capului din cirpa sau marama, camasa pusa direct pe corp, briul si betele incinse la mijloc, iar
de la talie in jos (prinse de mijloc) fie zavelcile (una in fata si alta la spate), fie opregul, purtat
singur, sau cu o zaveica in fata; in picioare incaltamintea; cojocul si suba.
IMBRACAMINTEA CAPULUI. In mod obisnuit, fetele poarta capul descoperit,
,,invelitul capului" apartinind femeilor casatorite. Modul de a-si acoperi capul, al femeilor nu
are la origine intentia de infrumusetare ; cirpa sau marama purtata pe cap de femeia
casatorita nu are sensul de gateala, ci semnaleaza trecerea femeii de la o stare civila la
alta si sub acest aspect are un rol de simbol social. Femeia, supunindu-se unui stravechi
concept moral, ce isi are gene-za in taina casatoriei si potrivit caruia nu-i mai este ingaduit
sa-si arate parul (podoaba capului) dupa ce s-a casatorit, si-a acoperit capul, folosind o
tesatura, care de-a lungul timpului a luat diverse forme.
In Vilcea tinara poarta parul impletit in doua coade, denumite ,,moate" ce pornesc de
la frunte si se incorporeaza in coada de la ceafa, care este legata jos cu ,,$opuri" (panglici)
; la ureche, prinde flori, atunci cind merge la hora, sau in zile de sarbatoare. In pieptanatura
miresei se pastreaza formele de pieptanat ale fetei, dat fiind ca. mireasa abia a doua zi isi
schimba, portul capului; pe aceleasi coade — de fata — se prinde o cununa de flori si
alte flori pe par in jos. Elementul traditional insa, din gateala miresei, nu-1 constituie
pieptanatura sau florile, ci b r i u l r o s u , care se pune pe capul miresei sub forma de
gluga, denumita si ,,sovon", briul lat si lung (de cca. 2 X 0,28 m); este cusut in lungimea
unei margini, realizindu-se o forma de gluga, care se aseza pe capul miresei, trasa adinc pe
ochi; sus, in virf se punea o chita de busuioc. (remarcam acelasi obicei practicat si in
marginimea Carpatilor meridionali, de catre populatia pastorala care are descendenti
asezati si in zona Vilcii).
A doua zi, in cadrul unui ceremonial de veche traditie, tinara nevasta, este
,,invelita" de catre nasa cu cirpa sau marama, intrind in rindul femeilor casatorite.
Pieptanatura se schimba, avind rostul sa adune strins parul capului, pentru a se putea
prinde cirpa (marama) fie de ,,motul" (o coada impletita in frunte su incolacita pe crestet
in ,,coc"), fie pe ,,colacul" facut tot pe crestet, dar din doua coade aduse de la spate.
Scopul urmarit era fixarea cirpei (cu ,,spelci", puternice) de parul femeii, data fiind
severitatea cutumei, care impunea acoperirea capului la femeia casatorita**; in acelasi scop,
de a fixa cirpa si totodata si parul, s-au adoptat diverse sisteme de ,,cercuri" din panglica sau
postav puse pe crestetul capului, care primeau si atribute decorative : un sir de ,,paralute"
etc. sau — in zonele de sus — inregistram purtarea unui fes rosu cu ciucure negru sub
marama.
*) ,,Opregul nu era purtat de oricine, declt de femeile cu dare de mina, caci pretul unui opreg era
o vaca" — spune Lisandra Ar-
majescu de 82 de ani, din Maldaresti.
**) Dupa relatarile batrinei Maria Iordache de 72 de ani din Ladejti-Ciumagi, In trecut se
pedepsea juridic persoana care tragea cirpa de pe capul unei femei.
115

In ordine cronologica, tesatura cea mai veche folosita la invelirea capului a fost ,,cirpa",
denumita si ,,capatii" (cind era scurta) sau ,,cirpoi" in zonele de nord, si ,,stergar" sau
,,peschir" in zonele de sud ; este tesuta in doua ite din bumbac, cu ornament simplu de
vargute albe batute cu suveica din bumbac mai gros, sau borangic. Aceasta modesta
legatoare de cap (purtata pina astazi de batrine) s-a dezvoltat de-a lungul timpului, in marama
,,spumata" de borangic, in urma patrunderii acestui material inca din secolul trecut, in
Vilcea ; borangicul se cumpara la bilciuri de la ,,oltenii" dintre Dolj si Romanati, sau se
cumparau maramele, gata tesute, de la Cimpulung.
Trecerea de la cirpa la marama nu s-a facut brusc, mai ales ca aceste doua categorii de
tesa-turi de cap s-au purtat in mod paralel pina astazi, marama raminind o piesa pretuita,
fragila, care se pune numai in zile de sarbatoare.
In nici o alta regiune din \&r& nu mai intilnim diversitatea dimensionala a acestor
tesaturi si o atit de mare varietate in forma de invelire a capului ca in Vilcea ; in zonele de
nord sint ,,capatiile" scurte si foarte late (0,80 X 1,60 m.), care se poarta legate simplu peste
urechi, prinse la ceafa, cu capetele atirnate pe spate ; gasim cirpele si maramele lungi, mai
inguste (3x0,60 m.), care imbrobodesc capul pe sub barbie, cu un capat trecut peste cap (in
momentele de ceremonial) si cu gitul lasat liber, iar capetele maramei atirnate pe spate ,,de bat
calciiele" (atunci cind femeia ,,iesea la lume"). Remarcam o mai mare prezenta a maramelor
din borangic in ariile de sud ale Vilcii, unde abundenta borangicului a determinat si
ornamentarea stergarelor sau peschirelor de bumbac cu fire de borangic.
Dar diversitatea maramelor apare si in modul de ornamentare a acestora, pastrind
totusi o puternica unitate axata pe tipologia vilceana. Ornamentatia maramelor de Vilcea, ce
se aglo-mereaza la capete, sub forma de ,,capatii" (bordura) este realizata prin alesaturi de
mina cu bumbac alb ; ,,trupul" maramei (mijlocul) este de obicei ornamentat cu ,,flori sarite"
(motive izo-late) sau ,,sebace" (motivul perforat); la capete, in bordura, motive geometrice de
,,curpene" sau ,,satrang" ori stilizari florale de ,,boboci" se succed in sens orizontal ingradite
fiind de chenare, atit sus cit si jos ; vargutele batute cu suveica sint nelipsite si creeaza un
echilibru in compozitia ornamentala a maramei. Un sistem ornamental specific Vilcii —
,,sebacul", ornament ajurat — constituie decorul eel mai frecvent al maramelor din aceasta
zona.
O forma mai simpla a imbracamintei capului — ,,tulpanul", triunghiular, din pinza alba
de bumbac — apartine costumului de munca si este purtat in mod obisnuit de femeile
vilcene.
Camasa — piesa principals in componenta costumului femeiesc — se
confectioneaza de obicei din fibre vegetale (cinepa, inul, bumbacul), mai rar din borangic
sau din fire de lina. In Vilcea, unde inca din secolul trecut au patruns in mediul rural
produsele industriale, pentru confectionarea textilelor — camasa femeiasca a fost realizata, in
mare parte, din bumbac, cinepa fiind utilizata pentru poale, sau pentru camasile barbatesti
din tinuta de munca ; in zonele de sud ale Vilcei, apare si camasa confectionata din borangic,
sau ornamentata cu fire de borangic. Pinza tesuta in razboi orizontal (raspindit in sud-estul
Europei) in latimeaunei foi de cca 40 cm. este nevedita totdeauna in 2 ite, ceea ce permite
executarea cusaturilor pe fir.
Camasile femeiesti se croiesc in foi drepte, fara rascroituri, ceea ce permite o economie de
material. In Vilcea, camasa veche, denumita ,,iie cu trup" sau ,,iie cu patruclini" eracroita intr-
una cu poalele, avind ,,ciupagul" ,,la deal" si trupul ,,la vale" (camasa si poalele), dintre care
partea superioara prezinta o forma mai complicata in ansamblarea foilor, decit poalele, care se
compun din doua foi intregi (in fata si spate) si din cite doi clini pe solduri. Camasa, compusa
din foile pieptului, spatelui si ale minecilor asamblate in sisteme diferite, prezinta tipul
clasic al camasii cu foile incretite in jurul gitului — de veche traditie in portul popular
romanesc, atestat si de imaginile fcmeilor dace de pe nionumentele romane.
116
Camasa i'cmeii dm Viicea se caracterizeaza priu uiiutmsiuuile ci man. ,,Vilcciicle cu
camasu mare" — era opinia populatiei din Gorj despre femeile ce insoteau, pe vremuri, carele
cu sare. Camasa care ,,se incinge cu gulerul tinut pe cap, ca sa iese sinii mari, cind se lasa pe
umeri" era lunga de cca 1,60 m., cu mineca larga din doua foi (0,80 m) si lunga de 1 metru
; mai rar in-tilnim in tipologia costumului din alte regiuni ale tarii noastre dimensiunile
camasii femeiesti de Viicea.
Pentru o mai libera miscare a bratului se introduc la subrat ,,broscute", ce spinteca
,,sioara" sau ,,altoaia" (foaia de jos a minecii), care de asemenea contribue la largirea
camasii. Nimic nu este facut la intimplare ; in fiecare detaliu de croiala si structura a camasii
descoperim elemente legate de stravechi canoane, generate din experien^a nevoilor si a
practicilor de veacuri.
Tipul de camasa cu foile incretite in jurul gitului are o larga raspindire in portul popular
femeiesc si am putea sustine — cu unele exceptii — ca este generalizat in costumatia
romaneasca. De aceea elementul principal in determinarea tipologiei zonale a camasilor
femeiesti nu poate fi croiala camesii, ci sistemul de ornamentare al acesteia, carese inscrie
intr-un anumit stil, dictat de traditia locala.
Ornamentatia camasii, ca si a celorlalte piese de port, este dispusa pe suprafe^ele
nesupuse uzurii; dintre acestea, suprafata minecii a fost destinata ca de^inatoare a celui mai
bogat decor, care constituie totodata elementul de baza in criterul de clasificare a camasilor si
de orientare in tipologia acestora.
Camasa costumului de Viicea, sub raport ornamental, ca si sub raportul dimensiunilor,
impresioneaza. prin abundenta si fastuositate. Pe suprafata camasii femeiesti de Viicea
gasimputine spatii libere : mineca este invelita in ,,blana", pieptul de asemenea, si chiar si
atuncea cind decorul de altita si riuri pe mineca ar indica eliberarea pinzei albe, aceasta se
realizeaza printr-un echilibru de valori — specific vilcean — in care ponderea se pune tot
pe rindurile care se lar-gesc si nu pe intervalele de pinza alba, care se ingusteaza, pe cale
sa dispara.
Aceasta tendinta de dezvoltare a ornamentului o observam chiar si la camasile din
secolul trecut, care desi respecta anumite canoane in structura decorului, tradeaza totusi
preferinta de largire si multiplicare a motivelor ornamentale.
Foile camasii sint incheiate cu ,,cheita", o cusatura. de unire, care serpueste printre
marginile pinzei in puncte de o variatie uimitoare. Dezvoltata, din cusatura ,,pe muche" cu
func^iunea practica de a uni foile de pinza, ea a evoluat intr-una din cele mai pretioase si
mai savante realizari in arta cusutului, pastrind sisteme tehnice de veche traditie. Insasi
tehnica cheitei cusuta, cu acul (care astazi este inlocuita de cheita cu iglita) reprezinta una
dintre practicile arhaice de cusatura in arta populara romaneasca.
Foile camasii incretite sint sustinute la git de guler, denumit local ,,beata", sau ,,bentita".
Ingust si legat in fata cu ,,baiere", sau ,,inchiotorat" cu nasture, este totdeauna ornamentat,
ofe-rind prilejul de valorificare a motivelor si punctelor de cusatura marunte si delicate. In
mod frecvent gulerul este cusut ,,pe dos la un fir", urzit cu negru, sau cu rosu si umplut cu
,,feluri", in colorit policrom, ceea ce este de retinut, caci, in cusatura monocroma a camasii
de Viicea, gulerul se distinge prin colorit divers. Marginea gulerului este, de obicei, intarita
printr-o cusatura lineara, deasa, cu aspect de impletitura, purtind diverse denumiri sugestive,
ca : ,,muste impletite", ,,spicul griului", ,,cordelu^a", ,,streaja", ,,coada rindunicii" etc., care
reflecta spiritul inventiv si o deosebita, indeminare manuala a tarancii.
Nu mai putin ne surprinde maestria creturilor sustinute in diferite sisteme de
cusatura, pe care le gasim sub gulerul camasii sau la bentita minecii; denumiri ca ,,trasuri",
,,sira pestelui", ,,fagurele" etc. ofera. imaginea clara a formelor ce au prins fiinta din bogata,
fantezie a femeii si de sub acul ei iscusit.
117

Gura camasii se deschide in mod frecvent in fata, pe mijlocul pieptului la camasile de


Vilcea insa, apar numeroase cazuri, cind — din cauza ornamentului complet al pieptului —
gura este plasata lateral, ceea ce constitue o abatere de la structura fireasca a camasii si a
determinat despicarea ei pe o mica portiune, in centrul pieptului, pentru alaptare ; la
camasile vechi insa, care nu sint alterate de aglomerari si suprapunerile intervenite mai
recent, gura camasii brazdeaza mijlocul pieptului, conturindu-se clar si distinct prin
ornamente discrete, potrivite acestui loc.
In functie de asamblarea foilor din care se compune camasa, fie ca foaia de pinza trece
in-treaga peste mijlocul pieptului (camasa largindu-se pe parti cu doua jumatati de foaie),
fie ca pieptul camasii se compune din doua foi, care se unesc la mijloc, gura camasii poate sa
despice pinza (in primul caz) sau sa se formeze din marginile celor doua foi de pinza, care se
unesc in fata (in al doilea caz). In functie de fiecare caz, ea este intarita adecvat: cind pinza
este despicata, cu un sistem de cusatura denumita ,,colti la un fir", ,,suac", ,,snur" etc., cu care
se intareste (,,se bate") gura camasii inainte de a fi despicata ; in al doilea caz, gura este
tivita prin diverse sisteme ca ,,tiv cu gaurele", ,,tiv cu obinzea" etc., ca apoi sa fie incheiata,
pe portiunea de jos cu puncte de cheita.
Dat fiind ca decorul pieptului la camasile de Vilcea este strins legat de acela al
minecii — fiind totdeauna transpus pe piept in forma identica, il vom descrie numai sub
raport de ampla-sare. si dimensiuni. La camasile vechi cu gura centrala, decorul pieptului
este dispus in forma de ,,rinduri" verticale pe ambele parti ale gurii; aceste rinduri, care la
camasile de Vilcea sint simtitor mai late (decit la camasile altor regiuni) apar aici singure,
fara a fi insotite de alte rinduri mai inguste; denumirea de ,,pieptar" sugereaza largimea
neobisnuita. a acestui decor. Camasile mai recente cu ornamentatia indesata, de ,,blana pe
mineci", au si pe piept acelasi decor compact, denumit ,,blana pe piept", care a impins gura
camasii lateral.
Ornamentatia principals a camasii se centreaza, insa pe mineca si acest decor este in
masura sa determine tipologia camasii. Camasa de Vilcea se incadreaza, prin decorul dispus
pe mineca, in marea familie a camasilor raspindite deopotriva in Moldova, Muntenia si
Oltenia. Decorul camasii — cu origini indepartate si necunoscute — se grupeaza pe mineca in
trei categorii de ornamente distincte si anume : ,,altita" pe umar, ,,incre$ul" sub altita si
,,riurii" pe brat. Altita consti-tuie ornamentul principal, plasat pe locul eel mai vizibil, umarul;
in forma de dreptunghi, ea este adeseori cusuta pe o bucata de pinza ce se integreaza in
structura minecii prin cusatura de cheita sau ,,sabace". Se compune din mai multe rinduri
orizontale cu o insiruire uniforma de mici motive, delimitate de linii drepte. Sub altita este
incretul, care se intinde in forma de che-nar (la baza altitei) si care initial a indeplinit
functia practica de a increti portiunea bra-tului. Pe bratul minecii se insira, in sens vertical
(mai rar oblic) unu-doua-trei sau mai multe ,,ri-uri" in forma, de benzi, fie delimitate sever
de linii drepte, fie tratate in conture libere.
La camasile de Vilcea, altita (denumita si ,,altoaie" sau ,,umar") urmeaza aceeasi
tendinta de dezvoltare in dimensiuni; cuprinzind adeseori latimea unei foi de tesatura,
ajunge pina la 8—9 rinduri. Motivele marunte, cusute des (,,batute plotog") acopera complet
suprafata pinzei; rindurile sint totdeauna delimitate prin dungulite (,,marginasi" sau
,,obinzea" — cusatura oblica sau de tighel) alaturi de o cusatura de lant, denumita ,,suac"
din fir metalic. Acelasi cadru de linii marunte ingradeste pe trei laturi altita (eel de sus
ramine liber) sub denumirea de ,,imbuca-tura altitei". La camasile vechi (si deopotriva si la
cele noi, care pastreaza elementele traditionale), observam ca rindul de sus se desprinde de
corpul altitei printr-un interval alb al pinzei (denumit ,,despartitoare"), formind o unitate
independents, bine conturata, rindul avind si decorul mai dezvoltat; ,,imprejurare" se numeste
acest rind despartit de altita, care se inscrie intre aceleasi stravechi canoane pastrate prin
traditie in structura decorului de astazi si ale carui rosturi si ori-trini s-au picrdut in timp.
118

Subaltilase intinde, in acelasi ^'iis orizontal. ineretul care dupa cum am a m i n l i l . is;
are originea in incretirea ininccii j)entru a da libertate tie lniscarc^ bratului : aceasta in
vremun de mult, eind altita era mica, cuprinzind numai umarul camasii. Incretul, care inca
din secolul trecut si-a pierdut functia practica, a ranias ca un simplu chenar decovativ, care
brazdeaza mineca. insusindu-si o noua denumire : ,,chenar ce desparte rindele". Desi cu
rostul pierdut, este pastrat de femeie pe acelasi loc, intins pe o lungime mai mare decit altita
(atit cit era nevoie sa incre-teasca mineca pe vremuri). Schimbarile ce au intervenit pe
parcurs privind aspectul incretului sint atribuite numai tehnicii de cusatura; punctul
originar de incret, organizat in asa fel ca fiecare fir tras sa increteasca rindul de pinza prin
care trece, a fost inlocuit astazi in puncte noi, decorative, ,,la un fir" sau ,,pite luate pe sub
ac", incretul de azi avind un rol pur ornamental. Se cosea cu fir de cinepa, astazi se coase cu
ata galbena (mai rar alba), probabil in virtutea culorii galbene a cinepii de odinioara.
De la incret in jos se intinde portiunea ,,riurilor" de pe brat, denumita in Vilcea
simplu ,,mineca", ca o dovada ca mineca pornea abia de la incret, deasupra fiind
,,umarul" (altita). Riurii camasii de Vilcea, denumiti ,,riure" sau ,,rinde drepte" se intind
in sens vertical, mai rar oblic. Ornamentul riurilor — geometric la camasile vechi — se
deosebeste de acela al altitei (de factura mai delicata) si este similar sau identic cu eel al
pieptului. Motivele orna-mentale caracteristice riurilor sint romburile, care incadreaza in linii
largi grupe de stelute, ,,pite", sau alte motive denumite in general ,,flori", ce se centreaza in
cadrul unui romb, cu denumirea de ,,flori ingradite". Riurii camasii de Vilcea au aceeasi
frumusete specif ica orna-menticei din aceasta zona, fiind aici mai lati decit in alte regiuni si
largindu-se repede in ,,blana de riuri", sistem de ornamentare raspindita in mod uniform,
care acopera complet portiunea bratului; astfel, arareori vom gasi in Vilcea ornamentul de
riuri inguste, care sa lase vizibile spatiile largi ale pinzei albe.
Aceeasi tendinta de largire apare si la altita, care iese din cadrele rindurilor, din
care era compusa alta data, si se desvolta in ,,altita in blana" cu ornamentul omogen, raspindit
fara intrerupere, peste intreaga suprafata.
Un alt sistem desprins din riurii verticali este decorul de ,,riuri infurciti", compus din
rinduri oblice, in sensuri inverse, axate pe o tija ce brazdeaza in lungime mineca. Pe acelasi
principiu se bazeaza si ornamentul „ riuri infurciti intr-una", cu diagonalele dispuse intr-
un singur sens, care brazdeaza bratul minecii, de la o margine la alta. Un gen de ornamentare
free-vent, care apartine de asemenea bratului si prezinta o asemanare cu ,,blana de riuri" se
numeste ,,flori rupte" ; dupa cum arata si denumirea, este vorba de motive izolate, raspindite
pe bratul minecii, fara a fi legate intre ele.
In afara de o rnamentatia ce apartine formulei clas ice cu alt ita, camasile
vilce ne, — exceptional de variate — mai prezinta si sistemul de ornamentare cu riuri
ce pornesc de la umar (fara altita). Fie riuri drepte, ,,rinduri tinute", fie oblice, ,,riuri
infurciti" sau ,,infurciti intr-una", aceste ornamente se desfasoara pe toata suprafata minecii,
acoperind-o de la umar, pina jos.
In evolutia costumului femeiesc de Vilcea, ,,camasa cu blana", care a urmat tipurilor de
mai sus, reprezinta, prin factura sa, o anumita, faza de aglomerari si suprapuneri in
ornamentatia, costumului popular, ceea ce coincide cu patrunderea unor produse industriale in
comertul rural*). Firul de borangic, vopsit casnic, si eel de lina in culori naturale, cu care
erau cusute camasile vechi, a fost inlocuit cu firul de arnici in rosu si negru, care a patruns
din abundenta in satele vilcene si a determinat o noua orientare in ornamentatia camasilor.
Femeile incep sa ,,incarce"
•) ,,Cind eram mica mama cumpara arniciuri, margele si fluturi de la tolbari, care umblau prin sate"
relateaza Stroe loana de 89 ani din Pausesti — Maglasi.
119

camasile, dupa cum confirms, si denumirea lor de ,,iie incarcata" : altita se descompune intr-o tabla
omogena, iar riurii de pe brat se pierd de asemenea intr-o tabla sau ,,blana" care aco-pera, in
mod uniform, ca un strat, intrega suprafata a minecii. Doua elemente traditionale ramin, ca doua
marturii stinghere ale vechilor canoane din ornamentatia clasica,: ,,incretul" si ,,impre-jurarea", acel
rind despartit, deasupra altitei.
Ornamentul cusut al camasilor cu altita se schimba in ornamentul tesut al camasii cu ,,blana", dat
fiind ca, acest decor omogen se preteaza, perfect la tehnica alesului in razboi, cu care se rea-lizeaza
rapid ornamentul. Tehnica alesului impune insa. anumite conditii de confectionare, in-gradite in
posibilitatile mecanice ale acestuia : prin neveditura, in ite si alesul cu speteaza motivul ornamental se
repeta acelasi, in mod automat, peste intreaga suprafata a tesaturii si nici un alt motiv, decit eel
nevedit initial, nu se poate realiza pe parcursul alesului. Astfel se explica de ce motivul umarului
(altitei) se repeta, acelasi, si peste increi; (care doar isi schimba culoarea ), si peste intreg bratul
minecii. ,,tncarcatura" camasii cu blana este accentuate, si prin margelele colo-rate si fluturii cu care
se umplu golurile dintre alesaturi; desi cu alesatura monocroma, camasa pare viu colorata din cauza
margelelor si foarte stralucitoare din cauza fluturilor metalici.
Mineca larga si lunga a acestor camasi mari, cu ,,altita", sau ,,rinduri tinute" si cu ,,blana" este
strinsa, jos, ,,adunata in bratara" (o mica, manseta ornamentata, cu motive marunte). Bratara
minecii isi are ratiunea bine intemeiata, datorita, lungimii neobisnuite a minecii, care ar depasi
mina femeii, daca nu ar fi fixata strins la incheietura, cu aceasta manseta ; in unele cazuri bratara
se purta ,,intoarsa".
Spatele camasii de Vilcea — in general — nu este ornamentat, cu exceptia ,,prespatului", o
fasie de pinza ornamentata linear, care se aplica, la cusatura de unire a spatelui cu mineca. Avind
la inceput functiunea practica. de intarire a spatelui, este pastrat pina astazi, ca un ornament, cusut
sau ales direct pe spatele camasii, reprezentind unul din elementele traditionale (,,canoane")
care se perpetueaza.
Fat& de ,,ciupag" (partea superioara a ,,iei cu trup" de care ne-am ocupat,) ,,trupul iiei", adica
poalele, prezinta mai putine variante. La camasa veche, ,,trupul iiei" era croit i n t r -u n a cu
,,ciupagul", avind clinii aplica^i pe solduri. Ornamentul, redus la citeva motive marunte (,,riuri pe
clini" sau ,,trupaci"), era insirat pe cusatura clinilor; jos, un simplu ,,tiv tighelit". Spre sfirsitul
secolului trecut, s-a introdus in portul femeiesc din Vilcea ,,fusta", o poala, cu aceiasi clini, care se
imbraca peste ,,trupul iiei" si care reprezenta o piesa. de port mai aleasa. Ornamentul dezvoltat al
acesteia era plasat la tiv sub forma de ,,chenar" in ,,sabace" cusute sau alese : ,,rinduri pe la poala" ;
cherfa care incheie foile apare dezvoltata in formule complicate, de asemenea si motivele marunte
(,,puie|;ii pe clini in sus").
Dupa perioada fecunda a camasii cu blana, ce a durat de la sfirsitul secolului trecut pina la
primul razboi mondial, apare camasa noua, sub forma unei replici a camasii cu altita, denumita ,,iie
copilareasca" fata de ,,iia batrineasca", denumirea dobindita de camasa cu blana. Iia copilareasca,
mai mica, adeseori cu volan (,,roata la mineca), fie cusuta, fie aleasa in razboi, reac-tualizeaza stilul
camasii cu alti^a in forme mai simple si colorit policrom, pastelat, dictat de noile materiale,
,,molinurile", bumbace mercerizate.
Zavelca face parte din piesele purtate de la talie in jos ; dreptunghiulara, in dimensiuni de
cca. 80—50 cm., este tesuta in razboi in diverse procedee, din felurite materiale si este ornamentata,
cu sisteme diferite. Intr-o prima. grupare a acestei piese de port, apar doua mari categorii distincte de
zavelci: 1) ,,zavelca in scoar^a" si 2) ,,zavelca in pinza", care se deosebesc intre ele atit functional, cit
si prin dispozitia decorului si tehnica de confectionare. in mod curent ,,zavelca in scoarta" se poarta
numai la spate, in asocia^ie cu ,,zavelca in pinza." care se poarta numai in fata ; exceptiile sint
rare.
120

Zav ei c a i n sc oa r t a" s a l t . . s c or t at a c s i e ( t - s u i t t i n i e h m ca o pr t - y u i ui , e u ur z ea i a
c o i i i j ) ! < : i acopcrita de stratul de bateala., avind factura si consistenta scoartei.
Ornamentatia freeventa a acestei zavelci este dispusa in dungi orizontale : ,,rinde" sau
,,sebace de mai multe neamuri si mode", mai inguste si mai late, brazdeaza de-a curmezisul
suprafata rosie a tesaturii, care poate fi tesuta la infinit si din care se poate taia atit cit cere
lungimea, dat fiind ca zavelca in scoarta nu este delimitate, de un chenar la poala. ,,Zavelca
cu chenar apare la costumele recente ca un element nou, patruns din zonele limitrofe (Gorj si
Dolj) in tipologia portului vilcean de astazi.
Ca si la opreg, decorul zavelcii in scoarta (apartinind aceleiasi familii) evolueaza de la
motive simple — ,,vargutele", ,,pestisorii" sau ,,fustii", ,,in furculita," (similare cu acelea ale
opregului) — pina. la complicate motive geometrice dezvoltate intr-o policromie pe care o
gasim numai la aceste doua piese in components costumului vilcean. Motivele ornamentale
ale za-velcilor in scoarta se succed in colorit policrom pe fondul dungilor orizontale, care
adeseori este armonizat intr-o alternanta de culori diferite. Alte doua, genuri de ornamentatie
ale zavelcilor in scoarta — cu o frecventa mai redusa — sint: acela cu motive lineare in sens
vertical, denumite ,,streje" sau ,,curpan" si acela cu motive izolate de ,,flori sarite" sau
,,flori mutate", dispuse in mod simetric peste intreaga suprafata a zavelcii. Ornamentatia
zavelcii in scoarta este realizata totdeauna prin tesut, incepind cu simplele dungulite
(,,strejele"), batute cu suveica, ,,zimtii", batuti cu doua suveici (in doua culori) sau
,,spetezele" alese in ite, si pina la complicata alesa-tura cu mina in razboi, denumita ,,ales in
sec" sau ,,flori in sec", specifics,, prin tehnica de alesa-tura intre fire, zavelcilor in scoarta.
Cu totul deosebita apare „ zavelca in pinza", a carei denumire ne sugereaza, ^esatura rara
a pinzei in doua ite, in care apar vizibile in aceeasi masura, atit firele de urzeala, cit si cele
de bateala. Factura pinzei este prezenta la toate aceste zavelci, cu atit mai mult cu cit
majoritatea zavelcilor vechi sint ornamentate prin cusatura si nu prin tesatura. Prin
ornamentul cusut si nu tesut, zavelca de Vilcea (la care se alatura si fota zonei limitrofe de
Arges) se desprinde, ca o exceptie, de celelalte piese de port similare din tara noastra,
ornamentate exclusiv prin tesatura. Zavelcile cusute in Vilcea reprezinta o creatie unica, si
totodata elementul eel mai caracteristic al costumului femeiesc local.
Initial era tesuta din ,,lina in lina," ; pe masura insa, ce au patruns in mediul rural
produsele industriale, lina din tesatura zavelcii a inceput sa fie inlocuita fie partial (numai
urzeala), fie integral, cu bumbacul. Acceptarea unanima a acestui material fa£a de lina din
gospodarie, se explica si prin facilitatea cu care se $ese.*) Coloritul de fond al zavelcilor vechi,
lucrate pe la juma-tatea secolului trecut (conform materialului depistat pe teren si al
informarilor orale) era vinat si dificil de obtinut, motiv pentru care s-a renuntat la el in
favoarea culorii negre, obtinute din ,,coa ja de a nine cu ca la ica n". P e fondul vinat s au
negru , zave lca in pinza este cu suta cu bumbac alb, ceea ce i-a conferit si denumirea de
„zavelca alba". Datarea acestei zavelci coincide cu perioada patrunderii bumbacului in mediul
rural, care a determinat, probabil, ornamentarea zavelcilor in aceasta forma dat fiind ca nici
o ,,zavelca alba" nu apare cusuta cu lina.
Sistemele de ornamentare ale zavelcii in pinza prezinta o varietate exceptionala, care se
in-scrie in larga arie de raspindire a acestor piese de port pe teritoriul Vilcii. Forma care
pare a fi de veche traditie este ,,zavelca cu capatii", cu ornamentatia organizata in doua
cimpuri: jos este ,,capatiiul" (cu aspect de bordura lata), compus din 2 sau 3 rinduri orizontale
de motive compar-timentate in patrate, care sint delimitate (sus si jos) de ,,chenare",
denumite si ,,sebace". Al doilea cimp, deasupra capatiiului, este ornamentat cu cca 5 dungi
verticale, denumite ,,riurile", sau ,,rindurile de la genunche in sus", compuse din diverse
motive, ce se succed alternativ.
•) ,,Bumbacul se ajcaza mai bine la sesut (Gheorghila TSnase lie 72 de ani, din Bunesti).
121

0 varianta a acestei forme de ornamentare este zavelca eu ,,capatiiul in blana", ornament


compact, raspindit omogen pe suprafata capatiiului.
Un alt tip de zavelca, care s-a bucurat de cea mai mare raspindire, este „ zavelca cu
totul", cu ,,de-ntregul", sau ,,cu blana dreapta", cu intreaga suprafata acoperita in mod
uniform, ca o retea, din aceleasi motive raspindite fara intrerupere pe cuprinsul ei.
Ornamentul de ,,blana" este in mod curent realizat — ca si la camasi — prin alesatura din
nevedeala in ite, cu speteaza.
Zavelca in pinza mai are citeva sisteme de ornamentare ; astfel, gasim „ zavelca
dreapta" sau ,,cu rinduri tinute", care este brazdata cu cca 5 dungi verticale ; apoi ,,zavelca cu
flori sarite", presarata simetric cu motive izolate, ,,flori". Mai complicata pare a fi ,,zavelca cu
flori sarite prin-tre rinduri", cu un ornament organizat simetric in sens vertical, cu 2 chenare pe
margini si un ax central, printre care se insira, suprapuse, o suita de motive izolate,
denumite ,,flori".
Pe linga bumbacul alb, care ii da un aspect de prospetime si gingasie, zavelca primeste pe
parcurs si alte accesorii ornamentale, incepind cu beteala, patrunsa in secolul trecut in
ornamen-tatia costumului popular, dupa care au urmat margelele colorate si fluturii. Zavelca
din perioada patrunderii margelelor, ca si camasa ,,cu blana", poarta numele de ,,zavelca
incarcata".
Inrudita cu zavelca alba este „ zavelca albastra", purtata in zona din sud-estul judetului
Vilcea, cu o larga raspindire pe valea inferioara a Oltului. Spre deosebire de ,,zavelca alba",
,,za-velca albastra" este in patru ite si — cu rare exceptii — totdeauna ornamentata prin
alesatura in razboi, ceea ce determina reteaua de motive omogene pe suprafata zavelcii;
motive serpuite, denumite ,,alinga", ,,cotan" sau ,,curpen", din fir albastru de bumbac sau
de cinepa, se insira, pe fondul negru, in sens vertical; firele sint vopsite odata cu zavelca,
dupa ce aceasta a fost tesuta. Provenienta veche a acestor zavelci o confirma si folosirea
abundenta ,,la umplut" a betelei, produs industrial care a patruns inca din secolul trecut in
mediul rural.
O alta categorie — cu o scazuta frecventa — este zavelca cusuta pe pinza, alba, atribuita
paturii instarite si care, prin coloritul ei luxuriant, de linita, prin ornamentul si tehnica de
cusa-tura, se deosebeste de tipologia specifica zavelcilor vilcene, constituind o exceptie.
O zavelca de veche traditie, ,,petelca", modesta si sobra, este purtata, la spate, in zonele
de nord-vest, de catre femeile batrine, ,,imbracate matuseste"; tesuta din bumbac alb, cu
cimpul de sus in ,,speteze" orizontale, iar eel de jos cu ,,capatii" ales in motive marunte, ,,flori
de-a-curme-zisul", cu arnici negru, ea reprezinta, formula zavelcii in ^inuta de munca, de doliu
si de imbra-caminte a batrinelor.
,,Catrinta invargata", tot de veche traditie, semnalata in zonele de nord — Tara
Lovistei — si atestata de pictura murala a ctitorilor tarani din biserica satului Ciunget, este
o alta forma de zavelca, care a suferit influenta portului pastoral; de dimensiuni mari (0,85—
0,55 m.), tesuta in patru ite, cu fondul alb, este ornamentata cu simple ,,vargaturi", inguste
si dese, batute cu suveica; de aceasta zavelca, disparuta astazi, isi amintesc femeile batrine
ca facind parte din portul strabunicelor lor.
Marea familie a zavelcii de Vilcea cuprinde si unele categorii de ,,pestelci", ,,soarte" etc. ;
purtate in costumatia ariilor de vest (spre Gorj) si de sud (spre Dolj si Olt), ca si din
centrul de cimpie a Vilcei, unde alaturi de elementele cu caracter vilcean apar si unele
influente ale regi-unilor vecine. Motive ornamentale tratate sub influenta unor piese de port
din cimpia duna-reana isi fac aparitia sub forma ,,pomului" sau a altor motive vegetale,
redate in colorit poli-crom ; sortul din doua foi de tesatura, introdus de mult in costumul
zonei de sud, a luat locul zavelcilor specific vilcene.
O p r e g u l ( v i l n i c u l ) . In costumul popular femeiesc, opregul, specific Olteniei,
face parte din piesele de port care se imbraca de la talie in jos, fiind, fixat de mijloc ; este
o piesa de port dreptunghiulara de mari dimensiuni, cca 4 m largime si cea 0,80 m
lungime. Datoi'ita largimii pronuntatc. vilnicul se ])oarta, incutat. Cute mari dc ,,un lat t ic
mina aduna
122

opregul" si-1 f'ixeaza la talia fcnieii, cazind bogat pina la glezne si dind o silueta cvazata
costximului.
Se confectioneaza din lina, ,,parul" (categoria cea mai rezistenta) — ,,fruntea linei",
trasa cu pieptenul si toarsa subtire ; urzeala este din bumbac, la opregele mai recente, si
din lina, la cele care depasesc 100 de ani vechime. Lina se vopsea la ,,vacsitori" in oras
sau in unele centre rurale, unde s-au stabilit mesterii vopsitori, Un element specific
opregului vilcean apare in latimea ^esaturii (adica. lungimea opregului) si in faptul ca, desi
mai lung decit vilnicele celorlalte costume din Oltenia, acesta este tesut intr-o singurS foaie,
spre deosebire de alte vilnice care se compun din doua foi. Opregul este tesut in 2 ite,
,,scorteste", adica in tehnica obisnuita scoartelor : cu urzeala complet acoperita sub stratul
firelor de bateala, ,,batute" des si strins cu ajutorul spatei si a minei.
Ornamentatia specifica opregului de Vilcea este. lineara. Motivele geometrice de
diverse genuri, intercalate intre grupele de dungulite, apar^in unei faze mai evoluate din
ornamentatia opregului vilcean. Dispozitia ornamentals urmeaza acelasi principiu in baza
caruia motivele insi-ruite in dungi drepte se repeta in mod uniform, fie aceleasi, fie
alternate cu altele, respectind insa o succesiune ritmica, in intervale fixe, si o severa
simetrie. Tesatura cu acest sistem de ornamentare, poate fi facuta in lungime nelimitatS, din
care se poate taia atit cit este necesar. Dungi subtiri, denumite ,,streje" sau ,,vargute",
colorate in negru, vinat sau alb, brazdeaza fondul rosu ai tesaturii de la o margine la alta,
constituind ,,cimpul opregului" ; intre aceste grupe de dungulite se insira, repetindu-se
alternativ, doua ,,neamuri" de ornamente de asemenea lineare, care insa prezinta o
compozitie rezultata din motivele alese in razboi si din coloritul lor negru, alb si galben, ce
sugereaza un sens oblic de linii intrerupte care se suprapun. Denumite ,,fite", ,,coaste",
,,fusti", etc, asemenea motive lineare apar si in rindul al doilea, de data aceasta, insa, insirate
pe un ax central, de unde pornesc in sens invers, pe ambele parti in forma de unghi, ceea
ce a determinat denumirea motivului ,,fusti infurculite", care ar putea reprezenta si imaginea
schematics, a unui pom (,,arborele vietii").
Redus la aceste trei elemente principale : ,,strejele", ,,fitele "si ,,fusti in furculite",
denumite impreuna ,,riurii ai marunti", decorul vimicului reprezinta tipul autentic, de
veche traditie, al ,,opregului" vilcean, care pastreaza nota specifica acestei zone etnografice.
Simplitatea orna-mentului linear si coloritul sobru constituie caracteristica de baza in
tipologia opregului vilcean.
O alta particularitate, care subliniaza caracterul opregului de Vilcea, sint cutele
mari (cca 8 cm) ale acestuia, facute in asa fel, incit o cuta acopera ,,cimpul" cu dungulite,
lasind vizibila partea superioara cu alesaturi*). Cutele mari ale opregului erau determinate
si de fac-tura tesaturii, care la opregele de Vilcea este mai compacts, mai scortoasa, mai
putin maleabila.
In evolutia sa si, in parte, datorita contactului cu zonele vecine, opregul vilcean a
su-ferit substantiate transformari, care reflects si influenta formelor de vilnic patrunse
din Gorj si Dolj. Motive mai complicate apar in rinduri, alSturi de ,,riurii ai marunti", de
,,serpi" sau de ,,cotan", care fie ca se intind in val sau in zig-zag, in rinduri cu ,,boboci", cu
,,flori alese", sau ca ,,sebace" si ,,speteze", fie ca se insira in ,,chenar tinut" (adica intr-o
continuitate), sau in ,,basca-situra cu flori mutate" (adica in motive separate prin intervale),
care reprezinta o bogata gama de ornamente geometrice.
Cromatica se imbogateste si ea, apar nuante noi, de albastru si verde, care invioreaza
coloritul sobru, de negru, alb si galben, al ,,fitelor" si ,,fustilor" de tip vilcean. O
particularitate coloristicS in ornamentica noului opreg vilcean este si alternanta
cromatica mereu schimbata pe fondul motivelor. In privinta culorilor, la opregele vechi,
remarcam indeosebi nuante
•) ,,Opregul se purta incutat pe de-a rindul, era cu doua feje" (Stroe Ioana, 89 ani, din Paujesti—
Maglaji).
123

de visiniu Drovenite de \ & colorantii vegetali, folosi$i in trecut, iar la opregele de data
mai re-
centa,' nuante de rosu, al* coloranglor industrial . , „ . , - , - - , -
in arme
Paralei cu opregul de sud apare o forma de vilnic denumita ,,zavelea mare ,
care, Tjrin tehnica tesutului p'r£zmta unele similitudini cu zavelca in pinza, iar prin forma ei
de fusta <:reata se inrudeste cu op^S^}' Zavelca mare este larga, insa ceva mai scurta
decit opregul (cca. 3 m XO 70 m ) -tesuta &n ^ ma » m P mza "> m doua ite, cu alesaturi de
mina, la cele vechi, si cu s'pete'aza la cele noi ea es^ e focre^ita in cute marunte si dese.
Ornamentul ei, o bordura la Doala se de'sprinde din si^temu ^ curent a l vilnicelor (in rinduri
verticale), caci prezinta asemanari ™, „„' «n- t,v. ;,n io f Ac. vilnic din Doli, ornamentat cu
beteala si, de asemenea, incretit in cute »v,s^,,^+ a T?oV>t,,i ns on^oata piesa de port apare
atit in formele ei vechi (din secolul trecut), cit si
IIldrUIlLC. _T tlUlUl Od. directs *• -i i •. .•
i A ' A , - I * / iJ» >
intr-o forma mai recent§" confirma durata existentei sale, ce o inscrie in tipologia
costumului popular al zonei de sud a t a ri i noastre.
BRlUL SI BETELE.
Briul mai mare dec ^ betele, ajunge pina la 30 cm. latime. Se poarta fie drept, fie
indoit „. ■in -.cj{rrt l T Q pn«tnTnnl femeiesc de Vilcea distingem doua tipuri de briie : 1)
briul ariilor de
UC 1 Lilly JL111C ■ J-Jd ^USULllllU.' A- 1 - 1 1 i A 1 w ■ A
•■ i -
n™A ™ w p Ct P fPol ,t rttn una,, pe urzeala de bumbac, in doua ite, in sistem de scoarta, cu orna-
I1OIQ, CdlC CSlC LcaUL Lllll i ,• , l w ■ .T i - , • /»•
-l L A . - tt
mente in rinduri colorat^' obtinute prm doua sisteme de alesaturi: ,,cu tir calcat in
scoarta si cu fir pasit" Decorarea b rul lui prin alesaturi se face numai la un capat (atit cit
sa incinga odata H,;ii™,ii\ 'TOB+ HI r.ipcpi p^re se infasoara pe dedesubt este neornamentat,
cu dungulite subtiri, distribute pe fond rosu s^u alb ' 2 ) briul ariilor de sud care este simpiu,
de culoare rosie, se deose-1...1. J_ _-i „!„„ „,• „';„ {esatura sa in patru ite, lina in lina ; se
incinge indoit, fiind mai lat. Betele se incino- sl jprapuse, de mai multe on, peste zavelci
(opreg), incercuind mrjlocul; cAo. „., mthii rlo Q fiva aceste piese de port la talie. Sint
tesute in patru ite si ornamentate din neveditura cu moti^e s P ec "l ce ca ,>?er pi » S1
,,ochmn Colontul betelor pro vine dm firele de urzeala care ramin vi^^e P rm P rocesu l
t esu tului. Specifice betelor de Vilcea sint margelele albe cu care se brodea^ a marginile
acestora. In ariile de vest, betele au suferit o influenta venita din zona Gorjul^'
devenind astfel mai late, cu un pronuntat ornament in ,,ochiuri" ; betele de acest fel nu
ma* au mar gele Pe margini. In zonele de sud betele se tes ,,in scoartft", sint foarte inguste si
au mafg elu ?e al be P e margini.
COMPONENTA $ TIPOLOGIE
In cadrul tipoloffiei genera le a portului popular din Vilcea, costumul femeiesc prezinta
doua forme principale si anurHe : costumu l cu zavelci si costumul cu opreg, care sub aspectul
compo-nentei sint raspindite p^ ste mtreaga intindere a zonei.
' Forma costumului ^u °Pre g (vilnic), sau zavelca mare (in zonele de sud) ramme in
aceeasi componenta (cu camasa, br ^u' °P re g' bete ?i cirpa pe cap), opregul sau zavelca mare
dind aceeasi silueta evazata eostumij' m" ^e ase me nea costumul cu zavelci (soarte sau
pestelci — in ariile de sud) ramine in acee^?^ forma : cu zavelci totdeauna
dreptunghiulare, prinse, pe lungime, de talie Diferentele care s« desprind, totusi, din
aceste forme unitare de port, de la o arie la alta a teritoriului vilcean nu pfiyesc componenta
costumului, ci structura insasi si compozitia ornamen-tala a pieselor de' port componente
Din harta etnor>rafica a judetului Vilcea cu pnvire la portul popular, se desprmde o
larga si prolifica arie dc nord m3- r ginita, la nord, de linia satelor din Tara Lovistei, iar la
sud, de
124
brnil comunelo r htroe st i. Ot e sa ni si M iii aest i. care o d espar l". la sud. c i c c imp ia
vilce ana, la c s t . de riul Olt si, la vest, de riul Cerna. In aceasta enclava etnografica,
costumul femeiese, dezvoltat in ecle doua forme amintite, pastreaza elementele traditionalc
ecle mai viabile, care reflecta in couture bine definite, tipul autentic al costumului femeiese dc
Vilcea ; structura lui, in cele doua forme (cu o varianta) este revelatoare pentru filiatia
costumatiei din celelalte arii ale judetului.
Cea mai simpla formula a costumului femeiese de Vilcea este costumul cu o s i n g u r a
z a v e l c a , purtata in fata, la spate raminind ,,trupul iiei" (poalele) gol; acest costum
reprezinta portul timpurilor vechi, costumul modest de munca.*)
In mod obisnuit, in fata se purta zavelca ,,in pinza" ornamentata cu alb ; la acest costum
insa, cu o singura zavelca, era acceptata in fata, si zavelca ,,in scoarta", rosie, care in acest caz
era ornamentata si ea cu modelul de „ capatii" al zavelcilor in pinza.
In categoria costumului cu o singura zavelca se inscrie si costumul cu zavelca invargata
marunt, semnalata in Tara Lovistei, atit pe Valea Lotrului, cit si in partea argeseana si
atestata de imaginile ctitorilor din pictura murala a bisericii din Ciunget. Camasa acestui
costum prezinta, in mod cronologic, toate tipurile de camasa, incepind cu camasa cu
,,altita", pina la cea cu ,,blana", cusute si tesute, insa, intr-o factura mai simpla. In acord
cu factura modesta a acestui costum, capul femeiese este legat cu ,,cirpa", sau ,,capatii "
din cinepa, ori din bum-bac invargat la capete, sau, in cazuri izolate, cu un capatii din
borangic.
C o s t u m u l cu d o u a z a v e l c i , eel mai raspindit si care este prezent in toate
ocaziile si la toate virstele, se poarta cu zavelci diferite, nu p e r e c h i : in fata, zavelca ,,in
pinza" vinata, sau neagra, ornamentata cu alb si, la spate, zavelca in scoarta, de obicei rosie.
Costumul cu zavelci perechi este de factura mai recenta, avind ambele zavelci tesute in
,,scoarta" intr-o noua formula de ornamentare, prin chenarele introduse la poala. Costumul, cu
o mare frec-venta astazi, este raspindit sub denumirea de ,,costum national". Forma cu
doua zavelci diferite — in scoarta si in pinza — apartine tipului vechi de costum, pe care il
semnalam inmanun-chind toate elementele specifice costumului vilcean din zona amintita,
mai sus. Este costumul eel mai frecvent, pe care il gasim purtat, cu o mare varietate de
zavelci in pinza.: ,,cu capatii", sau ,,cu rinduri", ,,cu totul", ,,cu flori sarite", ,,cu flori sarite
intre chenare", ce se leaga printr-o puternica unitate a z a v e l c i i a l b e , de tipul arhaic al
costumului femeiese local. Camasa prezinta toate fazele evolutiei sale ce se incadreaza, ca si
zavelca, in tipologia bine conturata a acestei zone de bastina.
Paralel cu costumul cu zavelci, se purta pe acelasi teritoriu si c o s t u m u l cu
opreg, care, considerat la mare pretuire, se imbraca ,,numai de femeile cu stare, cind ieseau la
lume, in sarbatori mari"**) Se purta fie singur, in cute mari la spate si intins in fata,
,,invaluit pe trup", si ,,inchiotorat" la stinga, fie cu o zavelca in fata (totdeauna ,,in pinza"). E
deficil de stabilit, care a fost componenta initiala, a acestui costum : cu zavelca in fata, sau cu
opregul singur (ca si in zonele limitrofe din Gorj), zavelca fiind acceptata intr-o faza, ulterioara,
cind costumul se complica primind elemente noi de suprapunere ; o alta ipoteza ar fi, insa, ca
pe zavelca straveche a costumului -vilcean se va fi suprapus opregul, patruns aici din
zonele de sud. Cert este faptul ca zavelca s-a purtat introdusa sub opreg — aproape
ascunsa, — putin vizibila in fata. Este usor de presupus ca aceasta pretentioasa tinuta a
determinat si imbracarea celei mai valoroase camasi contemporane, ca si invelirea capului cu
cirpa ornamentata, sau cu marama de borangic, aleasa bogat la capete si pe ,,trup". Briul ales
,,in scoarta" si betele cu margele completeaza acest costum de sarbatoare.
*) Zavelca la spate purtau femeile maritate §i cu ,,stare" — relateaza Slroe Ioana de 89 de ani din
Paujejti—Maglasi. •*) Gheorghi^a Tanase, 72 ani din Bunesti.
125

Cele doua forme de costum ale tipului specific le gasim raspindite pe intreaga suprafata a
judetului Vilcea, cu unele exceptii presupuse, data fiind lipsa zavelcii in aria de vest (pe
Oltet) si a opregului pe valea Lotrului si in Tara Lovistei.
Pe valea Oltetului catre cimpie gasim costumul cu ,,vilnic", care, pe linga decorul de
tip vilcean cu ,,riuri marunti" ai opregului a primit numeroase elemente din Gorj. Coloritul
devine mai variat, iar in material patrunde si ,,malura" (resturi din depanarea borangicului),
cu care se alege ornamentul vilnicului. Camasa primeste motive gorjene, este mai redusa in
dimensiuni, dar in lazile batrinelor mai gasim si camasa cu blana de tip vilcean.
In ariile d e s u d, limitrofe cu judetele Dolj si Olt, ca si in cimpia vilceana, vilnicul apare
constant, dar, pe linga ornamentul de veche traditie vilceana, acest vilnic abunda in motive
spe-cifice zonelor de sud ale tarii, in colorit policrom, proiectate adeseori pe un'fond visiniu
(la vil-nicele vechi). Tesatura acestora, mai sub£ire si mai deasa este incutata mai marunt.
Camasa con-fectionata adeseori din borangic, este ,,aleasa in razboi cu sebace" (ornament
ajurat, frecvent), iar camasa din bumbac prezinta sistemele de ornamentatii proprii camasilor
din vecinatate, ale judetelor Dolj si Olt.
Atit in aceasta zona, cit si in centrul cimpiei, surprindem o piesa de port neobisnuita,
,,za-velca mare", de asemenea in forma de opreg incretit, dar cu o factura de zavelca, prin
,,pinza" tesaturii, si similara vilnicului cu beteala (alta forma de port) din zonele limitrofe
ale judetelor Dolj si Gorj.
Alaturi de vilnic se poarta. zavelcile in pinza aleasa cu fir metalic (pe cimpia vilceana) si
,,pestelcile" de factura zavelcilor in scoarta (in zona de sud a judetului). 0 foarte interesanta
piesa deport, ,,zavelca albastra", apare in costumul de pe cursul inferior al Oltului, unde a
luat nastere un tip aparte de costum. Camasa de bumbac cu altita sau ,,rinduri tinute", ca si
camasa de borangic sint frecvente la acest costum, care prezinta si unele afinitati cu
costumul de Arges.
I n T a r a L o v i s t e i p e V a l e a L o t ru lu i , ga s i m u r m e l e c o s t u mu lu i d e t ip
vilcean cu zavelca in scoarta, purtata la spate si cu zavelca in pinza in fata. Camasa cu altita
sau cu blana de aici este specifics, de Vilcea. Surprindem insa aici un fenomen de puternica
penetrare a elementelor costumului transilvanean, care si-a facut loc, din timpuri indepartate,
in structura costumului local. Pinza din spate a camasii cu blana apare invargata cu
dungulite rotii (spe-cifice camasilor din Marginimea Carpatilor meridionali); mineca se
termina in volan, sub gulerul camasii creturile sint sustinute cu ,,ciupag" caracteristic
Transilvaniei; zavelca este denumita ,,cratinta" si este adeseori inlocuita cu cratinta de
Marginime. Aceasta influenta se resimte si in hainele de dimie (denumita aici ,,panura"),
,,laibarul" si ,,zeghea", ambele negre si de factura tran-silvaneana. In pictura murala din
biserica de la Ciunget surprindem „zavelca invargata" si palaria rotunda la barbati, purtate in
vremurile trecute si de populatia zonelor Sebes si Hunedoara din Transilvania.
Pe c u r s u l s t i n g al O l t u l u i , mai ales in Tara Lovistei, gasim un costum
femeiesc care se desprinde de tipul portului de Vilcea, reprezentind forma specifica a
costumului de Arges, ceea ce ne obliga sa-1 prezentam printr-o succinta descriere. Elementul
principal, caracteristic acestui tip de costum este ,,fota" de dimensiuni mici, purtata in
asociatie cu un sort in fa$a, ceea ce de la bun inceput ne semnaleaza alta tipologie de costum.
In ordine cronologica, imbracamintea capului, prezinta doua piese similare : ,,peschirul" si
marama. Peschirul — piesa de port de veche traditie, cu origini necunoscute — este
ornamentat la capete cu motive patrate (care se suprapun in 3—4 rinduri) cusute cu borangic
si beteala in puncte ce apartin unor sisteme vechi de cusatura. Imbrobodirea cu acest peschir
pe capul pieptanat cu ,,zulufi" apartine de asemenea formelor din trecut. Marama din
borangic, care a urmat peschirului, apare in aceasta zona intr-o bogata ornamentatie in
colorit policrom (policromia nefiind obisnuita la marame),
126
(Jamaha, In acord cu somptuositatea marainoi si p a s l r i i i d coioritul de fond in nuanta
< l > rosu — fraga al acesteia, prezinta formcle de ornamentatie cu altita, incret si riuri
pe brat. Prin bogatia si spatiile largi ale decorului, camasa acestui costum, prezinta afinitati cu
camasa costumului de tip vilcean, deosebirea apare insa in primul rind in stilul ornamental, in
sistemul tehnic al cusaturii si in unele detalii ca, de pilda, policromia incretului si ,,rindul pe
margine de blana," (mici modele marginale). O particularitate a camasilor din aceasta zona
este si mineca ,,rasfrintoare", adica cu bentita (,,pometa") intoarsa, formind un volan, ceea ce
tradeaza o influ-enta transilvaneana.
Dar elementul specific acestui costum este ,,fota", o piesa, de asemenea
dreptunghiulara, de dimensiuni mici, care se poarta la spate, intinsa fiind peste solduri. In
fata se prinde un ,,sor£", de aceeasi factura cu fota. De remarcat este afinitatea ce exista, in
factura tehnica. a fotei (sortului) acestui costum cu zavelca vilceana: ambele sint ,,tesute in
pinza". Daca, ornamentatia sortului este organizata asemanator zavelcilor de Vilcea, cu
,,capatii", decorul fotei este dispus ca o bordura dezvoltata jur-imprejur, denumita
,,blana", in mijloc raminind un dreptunghi mic, ,,petecul", negru. Policromia cusaturii de
linita si stralucirea betelei in ,,poculete" (stelute), cu care se umplu golurile, confera acestor
doua piese de port o bogatie si fastuositate specifica tipului de costum de Arges. Briul rosu si
betele cu margele pe margini au similitudini cu briiele si betele costumelor din spatiul
carpato-dunarean.
In imbracamintea anotimpurilor racoroase gasim doua piese deosebite de zona
vilceana (pe care le descoperim numai in picturile murale ale bisericilor din trecut) : ,,zeghea"
din dimie neagra, cu clini decorati in ,,puiculite" colorate si ,,ipingeaua" din dimie alba, cu
gluga, ornamentata prin cusaturi in culori.
COSTUMUL BARBATESC
Vesmintele barbatesti, mai reduse in componenta costumului si cu un decor mai
simplu decit cele ale femeilor, se prezinta mai uniforme pe intregul teritoriu al Vilcii.
Diferentierele care apar de la munte la cimpie privesc atit lungimea camasii, care, la cimpie,
,,bate pulpele piciorului", cit si calitatea materialului. In ariile de cimpie, se foloseste
borangicul la tesutul camasilor si tot aici intilnim obiceiul de a se tese pinza din bumbac,
vargata, cu ,,chenare" albe. Celelalte elemente de diferentiere se refera mai curind la fazele
cronologice ale evolutiei costumului barbatesc, faze care marcheaza transformarile
substantiate ale camasii barbatesti.
Componenta. Costumul barbatesc se compune din caciula sau palarie, camasa,
cioa-reci (nadragi sau itari), briu, bete si incaltaminte. §uba si cojocul completeaza costumul
in ano-timpul racoros.
Caciula, confectionata din blana, de miel, neagra (rareori alba), avea in vechime forma
rotunda, (intilnita si la ciobani), care s-a schimbat cu timpul, astazi fiind frecventa, forma de
caciula ,,motata". Palaria, purtata in trecut cu borul ridicat, apare astazi dupa moda
orasului, fiind un produs industrial.
Camasa cunoaste, in evolutia sa, trei faze de dezvoltare. Confectionata din pinza tesuta
de casa, alta data, din cinepa, sau din bumbac, mai recent, ea este astazi, in ariile de sud,
ornamentata cu vargute din borangic sau din bumbac alb, fiind croita in foi drepte in
urmatoarele forme : camasa dreapta, de veche traditie, pe care o descifram si pe
monumentele romane ; camasa cu poale; camasa cu platca, si cu poale.
Camasa dreapta reprezinta forma de camasa clasica, in portul barbatesc. Croita, de
asemenea in foi drepte, cu foaia din fata, trecuta peste umeri spre spate (fara cusaturi pe
umeri), are mine-
127
cile largi din una si jumatate foi, prinse in linie dreapta de ,,foaia" trupului camasii (partea su-
perioara), la umeri; la subrat are introdusi doi clini si ,,broschita". Gulerul mic, drept,
este legat cu baiere cu ciucuri. ,,Trupul camasii" este captusit cu ,,captuf " ca sa reziste la
uzura. Poala (intr-una cu trupul) ajunge pina la genunchi, la munte, si pina la pulpe, la
cimpie.
Ornamentatia camasii realizata in general, prin cusaturi in alb este simpla si sobra. O
exceptionala valoare artistica are ,,cheita cu acul", care uneste foile de pinza ; la camasile
barbatesti cheita este mai dezvoltata si reflects, o virtuozitate tehnica rar intilnita. In unele
arii, cheita detine rolul principal in ornamentarea camasii barbatesti.
Decorul redus al camasii barbatesti, in afara, de cheita, este plasat pe guler, sub forma
cusa-turii ,,pe dos", ,,riure la un fir urzit si umplut", la gura, care este tivita cu ,,tiv cu
obinzea" sau ,,colti", cu ,,ingraditura cu tighel", si la tivul minecii si al poalei unde apare
,,sebacul". In general, ornamentatia camasii barbatesti este alba ; apar insa si cazuri cind
camasa are gulerul sau gura cusute cu motive policrome.
C a m a s a cu p o a l e reprezinta prima faza dupa camasa dreapta. Confectionata
scurta, pina la mijloc, i se adauga poalele, compuse din 4 — 5 foi incretite. -Elemente de
transformare mai apar la guler, care este mai lat si usor rasfrint, iar la gura, se aplica
,,chenarul la gura" (o banta de pinza verticals).
C a m a s a cu p l a t c a reprezinta ultima faza de camasa taraneasca, generalizata
astazi in portul popular. Cu gulerul lat si rasfrint, are pe umeri o platca — similara
camasilor de oras — de care sint prinse fata si spatele camasii incretite. Pieptul, decorat cu
cerculete tighelite, tradeaza de asemenea moda orasului. Mineca se termina in manseta. Un
element artistic al aces-tei camasi sint sistemele ingenioase de incretire a pinzei. Odata cu
transformarile de croiala, se schimba si stilul ornamentului, care inclina inspre motive florale
policrome, cusute cu matase vegetala.
Cioarecii sint confectionati din dimie tesuta in patru ite din lina si indesata la
piua. Vara se poarta itari din pinza. Croiala cioarecilor pastreaza forma generalizata, cu ,,tur",
,,craci", ,,clini" si ,,ghizde", fiind incheiati cu cusatura pe muche. Sint ornamentati foarte
redus, cu gaetane negre.
Briul, care incinge mijlocul, este reprezentat de doua tipuri: 1) briul ales ,,scorteste" in
razboi, ca si briul femeiesc ; si 2) briul rosu, tesut in patru ite, mai lat, fara ornament. Briul
ales apartine costumului din subzona cuprinsa intre Tara Lovistei si cimpia vilceana ; in
celelalte arii se poarta briul rosu.
COSTUMUL CIOBANESC
Portul populatiei ciobanesti, de origine transilvaneana, din asezarile Vaideeni, Babeni,
Mihaesti, se deosebeste de eel vilcean prin elemente de croiala, material si ornamentatie.
In c o s t u m u l f e m e i e s c imbracamintea capului pastreaza vechea forma a ,,vali-
torii" care, montata fix, se aseaza pe cap, ca o palarie ; prezinta interes prin sistemul arhaic de
confectionare, in cute marunte (dintr-o pinza alba subtire), sistem ce reclama o specializare
; parul pieptanat cu ,,plete" la urechi se leaga de asemenea de portul traditional
transilvanean. Camasa prezinta tipul specific cu ,,sire" pe ,,ciupag" (pieptul camasii) si cu
,,umerase" si ,,sire" pe mineca (ornamentatie ce presupune ca deriva din altita) si cu volan,
,,flodor", la partea inferioara a minecii; elemente de veche traditie in arta cusutului sint
gulerul camasii ,,cusut pe dos" si ,,ciupagul" cu ,,lincezul" — doua genuri de cusatura
realizate pe muchiile cretului in jurul gule-rului — specific acestui tip de costum.
..Catrinta" arc forma dreptunghiulara a, zavelcii, aici insa apare un colorit sobru : ..catrinta
vinata" din spate, cu dungi orizontale alese in razboi cu
128

motive marunte, ,,sortul "din fata, — simplu, negru, eu alesaturii la poala, si cu ciucuri la
tiv. Betele, ,,bracirile", sint de asemenea in colorit sobru. Pieptarul este ,,infundat", cu o
,,floare pe piept", la costumul vechi, si despicat in fata, la costumul recent.
C o s t u m u l b a r b a t e s c , in components obisnuita — are caciula rotunda.
Vara, se poarta palarii, care au parasit formatul mare din secolul trecut, astazi palariile mici
ale cioba-nilor reducindu-se aproape numai la calota. Nota specifics, a costumului o
constituie croiala camasii cu ,,barburi" (doi clini mari, introdusi la pieptul si spatele camasii)
unde apare si o or-namentatie traditionala, legata de aceasta croiala. Gulerul, foarte
ingust, este cusut cu sis-teme similare acelora ale camasii femeiesti. Cioarecii, de asemenea
deosebiti de cei ai vilcenilor, se poarta strimti pe picior, avind cusaturile clinilor usor incretite
in mici reliefuri denumite ,,mie-lusei". La mijloc, ciobanul poarta chimir din piele,
ornamentat cu broderie din suvitede mesina.
Incaltamintea este compusa din : opinci legate in curele peste piciorul imbracat in
cal-tuni, la femei, sau obiele, la barbati. Cojoacele mari, mai ales ,,bitusca" cu mineci lungi,
sint specifice ocupatiei pastorale.
Nota caracteristica a costumului ciobanesc este coloritul sobru, cu unele nuante de
culoare, la costumele vechi, si redus la negru si alb, la costumele recente.
In anumite arii din Vilcea, constatam penetrarea costumului ciobanesc in costumatia
vil-ceana a femeilor. Acest fenomen, care se datoreaza in parte si circulatiei intense a
populatiei pastorale, ca si usurintei de confectionare si de purtare a acestui costum, ridica o
serie de pro-bleme cu privire la mentinerea in forma nealterata, a portului specific vilcean.
ALTE 'P IE SE DE P O RT
C o j o c u 1 sau p i e p t a r u l a devenit de-a lungul timpului, prin insusirile de
frumusete ce si le-a dobindit, una dintre cele mai pretuite piese de port care impodobesc
costumul de sar-batoare.
Sint multe feluri de cojoace si pieptare : ,,cojocul ciobanesc" care si-a pastrat rostul
practic pina astazi, fara vreun atribut estetic ; ,,bitusca", ,,cu flori mai rare", folosita, de
asemenea la drum si la munca; ,,cojocul ungurenesc", pretuit pentru cusaturile marunte de
pe piept, dar totusi ,,cu pielea lasata multa, alba si flori mai putine"; si, in fine, ,,pieptarul
infundat ,,barba-tesc si ,,cojocul national" femeiesc, produse ale Vilcii, care ne arata maestria
mesterilor cojocari locali. Ambele sint fara, mineci, insa se deosebesc prin forma,: pieptarul
barbatesc acopera pieptul barbatului (ca o platosa) si se incheie pe umeri si la subrat, iar
cojocul femeiesc este despicat in fata, ca o vesta. Si unele si altele sint brodate cu fir de
lina (,,linita porumbita") in motive vegetale stilizate (,,florare", ,,salba cu frunza de stejar",
,,bradul cu mere") sau cu motive cir-culare, denumite ,,mosoare". Marginile, ce sint tivite cu
,,tasmale" din mesina alba, cusute cu ,,colti arniciti", contureaza, pieptul cojocului; la
incheietura buca^ilor componente, se introduce ,,inima" (o dunga de piele).
Ornamentul in genere este brodat artistic, printr-un procedeu tehnic ce da o consistenta
bombata si compacta. Culorile poarta amprenta stilului de Vilcea, care s-a format indecursu]
timpului, dupa modelul pieptarului din Marginimea Sibiului, pe care astazi abia il
descifram in ornamentul vilcean — bogat si complicat.
Pieptarul si cojocul au avut un rol aparte in ceremonialul de nunta : mirele avea
obligatia sa poarte pieptar, iar cojocul nu lipsea din zestrea miresei. Aceste tipuri de pieptar si
cojoc, frumoa-se si atragatoare sint produse de cojocarii din nord (Barbatesti, Dobriceni,
Tomsani etc.) si au
129

patruns — fara sa sufere vreo schimbare — pina in ariile de sud, unde le gasim in forma lor
ori-ginara si astazi.
§ u b a este o piesa de port care completeaza costumul popular, fiind folosita in ano-
timpurile racoroase. Denumita, si ,,ghebou", in ariile de sud, suba se prezinta ca o haina
larga si lunga, impunatoare prin dimensiunile ei mari, care pastreaza, in general, aceeasi
forma, atit in portul femeiesc, cit si in eel barbatesc ; diferentierele care apar sint
determinate de modul de ornamentare.
Confectionata din dimie, o tesatura de lina, in patru ite, indesata la piua, suba devine
totodata, si impermeabila, exceptie facind doar dimia care se tese in ariile de sud pe
urzeala de bumbac (cu bateala din lina) sau chiar integral din bumbac, in cazul cind se
confectioneaza sube usoare de vara (,,aba"); foaia de dimie, de cca. 50 cm., depaseste
latimea foii de pinza. Suba este croita, — respectindu-se acelasi criteriu — in foi drepte si
clini, pastrindu-se, in ge-nere, acelasi sistem de croiala uniform in toate ariile. In fata si
spate sint folosite foi intregi, iar in parti cite doi clini. Mineca este prinsa la umar si largita
cu doi clini la subrat, care se ingusteaza spre incheietura minecii, unde se formeaza, o
manseta, ,,mineca intoarsa". La subrat sint intercalate ,,puietii", doua bucati de dimie in
prelungirea clinilor. Gulerul este drept si ingust. Ca un element de ordin practic, amintim
,,ghizdele", mici despicaturi la baza clinilor (subrat) care servesc la ,,sumetitul" subei
(introducerea colturilor din fata ale subei, care se ridica pentru a usura mersul); acelasi rol
il au si crapaturile din parti, de la poalele subei. Ca particulari-tati, care apar la subele din aria
sudica, tesute din bumbac, sint ,,ochiurile" navadite in tesatura, iar in croiala minecii, este
rascroitura unui colt din manseta, o forma la origine balcanica, care a patruns prin
intermediul zonelor din cimpia Dunarii.
Ornamentatia subei este realizata prin doua elemente : gaitanele aplicate si cusatura.
Gaie-tanul, un siret rotund, ,,indoit si rasucit de mina", din lina, de culoare neagra (sau
vinata, mai de mult) se aplica indeosebi pe marginile taiate ale subei, cum sint :
despicatura d in fata a subei, gulerul, marginea minecii. Aplicarea gaitanelor pe alte
portiuni ale subei, pe piept si pe clini, ii sporeste frumusetea. In ornamentarea subelor
vilcene, gaietanul este totdeauna secundat de o cusatura alba din bumbac (mai frecventa la
barbati decit la femei) in punct de tighel (,,obinzea") sau lant (,,suac") care completeaza
diferite modele specifice subelor, ea ,,in-graditura gaitanului", ,,ciocul diblii", ,,melcisorii"
etc. O alta forma de ornament o reprezinta incercuirea gaitanului, din loc in loc, cu fire albe,
intilnita frecvent in Oltenia.
Subele de data, mai recenta au parasit formele arhaice. Gulerul, altadata drept, a fost in-
locuit cu forma oraseneasca de guler cu rever. Apar de asemenea buzunare aplicate,
mansete fixe, iar ,,ghizdele" de la clini dispar. Suba a devenit simtitor mai scurta si nu mai e
nevoie sa-i fie sumetite colturile. Decorul de sireturi si panglici, de tip industrial, abunda.
In trecut, suba alba constituia si un element obligatoriu la ceremonialul nuntii, mai
ales pentru tinuta mirelui. O variants, a subei albe este ,,burca" sau ,,iemurlucul", o haina de
dimie cafenie, de culoarea linei naturale, dreapta si mai scurta care servea la munca, si la
drum. Pe valea Lotrului, mai gasim ,,laibarul" — o haina scurta — si ,,zeghea", lunga ; ambele
sint confectionate din dimie (,,panura") neagra.
I n c a l t a m i n t e a originara a costumului vilcean a fost opinca, straveche in portui
popular romanesc ; este purtata atit de femei, cit si de barbajiv. O gasim sub diverse forme,
confectionata din piele de vita sau de pore. Dupa conditiile geografice opinca se prezinta
sub forma, mai deschisa in sud, la cimpie, si are motul cusut rar, aproape intredeschis ; in
aria de munte in schimb, forma este mai proeminenta, cu motul ca o creasta, si destul de
rezistenta. Opinca este legata de picior cu ,,nojite" din curele de piele. Piciorul este invelit cu
obiele de dimie ; la sarbatori, femeile purtau in opinci ,,tureci" sau ,,caltuni" ,.croiti pe picior
si ornamentati cu gaitane (,,flori din gaitane'), sau cu cusatura pe marginea caltunilor.
130

ORIN AiviLN'i iCJA, :V1A i LkiAi . i L i l i ^ U - , .


Ararcori gasim in graiul local numele motivelor omamentale folosite la impodobirea
piesclor care compun costumul popular din Vilcea. ,,Rinde", ,,riure", ,,rinduri de altita'", .,riuri
pe mineca". ,,speteze" sau ,,alesaturic; , inseamna in conceptia tarancii vilcene motivul
ornamental, care a preluat in denumirea sa fie apartenenta la o anumita categorie de
ornamente, fie amplasarea motivului intr-un anumit spatiu, fie tehnica de executare a
acestuia. Se mai spune ,,floare" la orice motiv, ceea ce arata sursa initiala de inspira'fie.*)
In schimb surprindem o bogata terminologie a ornamentelor, care indeplinesc sau au
inde-plinit functiuni practice, cum sint cheitele, tivurile, creturile etc. si care, prin denumiri
plastice si elocvente, ne ajuta la intelegerea si interpretarea unor aspecte legate de conditiile,
de mediul in-conjurator, in care au luat fiinta si s-au dezvoltat, de asemenea si de
procedeele tehnice, care au determinat forma lor de astazi.
Ornamentica artei populare romanesti apare in doua mari categorii: 1) motivul
geometric si 2) motivul naturalist.
Decorul geometric este un mod de ornamentare generalizat in arta populara
romaneasca El insusi este rezultatul unei stilizari si s-a creat prin analiza elementelor din
natura ; din stili-zarea acestora pina la forma schematica de linii drepte, a rezultat motivul
geometric. Deci decorul geometric nu este un inceput si nu este legat de o arta tinara, ci de
una matura, formata. Iluzia de primitivism a desenului geometric a dat-o tocmai claritatea
acestui ornament, care prezinta o forma de sinteza.
Prin natura materialului si a tehnicii de executare a diverselor sisteme de ornamentare
— mai ales la genul textil —, realizarea ornamentului geometric prezinta o operatie fireasca si
mes-terul popular aluneca usor inspre linia dreapta a acestuia. Familia liniilor curbe, dintre
care amin-tim valul, cercul si spirala (in afara motivelor vegetale si figurative, pe care
mesterul taran de astazi incearca sa le redea in mod naturalist) sufera o vadita transformare,
contururile acestora devenind mai rigide si mai aspre.
In arta textilelor dispozitia ornamentatiei urmeaza linia dreapta : ,,riuri" pe mineca
si pe piept, ,,rinduri" pe altita sau pe zavelci, ,,streje" pe oprege ; ea arata sensul orientarii in
spatiu a motivelor ornamentale, care se insira linear in dungi drepte, strabatind fie vertical,
fie ori-zontal, sau oblic, suprafata tesaturii.
In portul popular, compozitia este o formula mai tirzie, ce nu apare in
ornamentatie decit in mod izolat. In mod curent, insa, costumul popular pastreaza sistemul
de ornamentatie linear, care se bazeaza pe succesiunea ritmica a acelorasi grupe de
motive, repetate simetric, pe parcursul unei dungi, de la un capat la altul al suprafetei
ornamentate.
In unele cazuri si in unele regiuni, aceste dungi se dezvolta pe o suprafata mai largita,
alaturindu-se si unindu-se pe mai multe rinduri de motive, ele formeaza un ornament
compact. Exemple de acest fel intilnim atit in decorul denumit ,,blana", la camasile de
Vilcea, cit si in decorul compact si omogen al capatielor de zavelci vilcene. Principiul
orientarii lineare rani ine o regula generala in ornamentica costumului popular romanesc.
In amplasarea decorului pe suprafata unui obiect, creatorul popular pastreaza o deo-
sebita pondere si un echilibru perfect, care nu ingaduie incarcari si suprapuneri. Decorul,
atit prin factura sa, cit si prin dispozitia sa in spatiu, se acorda perfect cu forma si
dimensiunile obi-ectului, ca si cu functiunea pe care acesta o are in viata omului.
In arta noastra populara, ornamentul este legat organic de forma si volumul obiectului,
determinat fiind si de materia prima si tehnica de executare a acestuia.
*) ,,Mama le zicea flori la toate riurile, ca doar din floare se trag'' — spune Gheorghiia Tanase de 72
de ani din Bunepti.
131

Urmarind dispozitia ornamentului pe suprafata pieselor de costum vilcene, vom


constata, in primul rind, ca decorul apare pe portiunile vizibile si nesupuse uzurii.
Ornamentul principal al camasii il gasim, in mod curent, plasat pe partea de deasupra minecii
(aglomerindu-se in unele cazuri pe umar), pe piept si mai putin pe spate (care poate fi
acoperit de un pieptar sau de alta haina).
In genere, insa, costumul popular de Vilcea respecta in decorul sau anumite reguli de
ori-entare in spatiu si se incadreaza in legile (,,canoanele") care stau la baza componentei
ornamentale caracteristice portului popular de pe o intinsa suprafata a tarii. Anumite
particularitati, specifice acestui costum, contribuie la conturarea stilului sau, local, semnalind
elementele care determina tipul costumului vilcean. Gasim si la acest costum orientarea
lineara a decorului, ce se repeta in-tr-o succesiune ritmica, pe suprafata ornamentata, dar in
timp cela costumele altor zone etnogra-fice ornamentul este tratat cu economie si rezerva,
decorul costumului vilcean se desfasoara in linii largi, cu motive dezvoltate, constituind o
abundenta ce acopera spa^ii mari: asa se reali-zeaza ornamentul compact, caracteristic
alti^ei la camasa si capatiiului la zavelca. Camasa cu blana, ,,incarcata", care reprezinta o
formula de saturate a decorului, s-a raspindit in mod general ' pe teritoriul Vilcii.
Motivele ornamentale ale acestui costum sint, la origine, geometrice. Ornamentatia lui
in-clina, insa, inca din secolul trecut, spre motive vegetale (flori si frunze), care si-au
gasit adeseori rezolvare artistica, in acord cu decorul lui, ce-i confera o nota de stil personalia,.
Tendinta spre ,,mult" si ,,plin" ce-si face cale in conceptia si gustul femeii vilcene nu i-a
abatut atentia si interesul pe care ea le-a acordat totdeauna celor mai modeste motive
ornamentale, ca si celor mai neinsemnate detalii. Pornind de la cusatura de unire a foilor de
pinza. ale camasii, ea a dezvoltat ,,cheita" care serpuieste in forme sau puncte minuscule si
savante, cu denumiri legate de mediul inconjurator: ,,bobul griului", ,,vulpea-ntr-un picior",
,,coltul porcului", ,,unghia caprei", ,,bi-ciul", ,,prepeleacul" etc., Gura camasii, mineca,
poala, marginea zavelcii, intarite prin cusaturi, au primit si ele, pe linga functia lor practica,
calitati estetice : ,,tiv cu obinzea", ,,coltisori la gura" etc. Nu mai putin pre^ioase sint
cre^urile, cu care femeia isi aduna cutele de pinza sub guler sau la mineca, in forme
artistice, realizate cu migala si virtuozitate tehnica : ,,sira peste-lui", ,,fagurele", ,,pielea
gainii" etc. — sint denumirile plastice ale acestora. Aceeasi surpriza ne-o rezerva si micile
detalii, carora taranca le acorda un interes plin de gingasie ; la gura camasii ,,puietii linga
gura", altita sau blana minecii sint adeseori incadrate in motive marunte — ,,riuri pe linga
altoaie", ,,imbracatura in rinde", ,,puisori in piezuri" etc. care dau un aspect mai aerat si mai
delicat acestor ornamente compacte. Dar cele mai interesante si izbutite orna-mente marunte
sint" ,,riurile pe clini" sau ,,pe trup", denumite si ,,trupaci", care se insira de-a lungul clinilor
pe poale in mod izolat (mai rar in ,,sir legat") si care pastreaza vechi elemente tradrfionale.
De asemenea, in tratarea ornamenticii costumului de Vilcea, ,,zavelca in pinza" —
,,za-velca alba," — ornamentata cu alb, cu o distincta. personalitate, fie ca e cusuta, fie ca, e
aleasa, in razboi, reprezinta una dintre cele mai izbutite creatii in arta textilelor populare
romanesti. Motivele albe, cu transparent lor de dantela pe fondul negru(vinat) al
zavelcii, dobindesc o calitate estetica de o rara distinctie. Prin factura sa decorativa, ca si
prin varietatea ce o pre-zinta in multiplele sale compozi^ii ornamentale, ,,zavelca alba" se
inscrie printre piesele unice ale crea{;iei populare din tara noastra.
M a t e r i a l u l utilizat la ornamentarea costumului de Vilcea a fost initial de
proveni-enta casnica: cinepa, lina si borangicul, prelucrate si vopsite in gospodarie. Pe
linga acestea, au patruns, inca din secolul trecut, in mediul rural — mai ales prin
,,tolbari" (negustori ambulanti) — diverse produse industriale : bumbacul alb (,,bumbac
inalbit in cucle, deslinat sau rasucit"), linita si beteala ; apoi arniciul, diverse fire de bumbac
colorat (denumite ,,feluri"),
132

:ii ;"H'i !'r ii' M i l t yh m Ic i ic j > : i l I ' l l | > : i | H I M ;. a | > « >I MI u > nn i ,i i n " M i i l l m i 11. > .1 1 > . H I 1 h i C MI I I t I « I I ' • i
1 , 1 1 i > i c n i i n 1 . I ' x r n t i n l c i . am putca x p i i n c (i c n i i t u i ' a m s i s l c i i i u l ( I c
(n i i a m e i i l a re al camaxilo!'. In aceasla pen <>ada. dupfi utili/.area a r n i c i u l i n . an
aparnl l i r c l c - ( i c l i m i i h i i c mercerizat. . . m o l i n n r i l e " . n i a i rar m a t a s e n
v c g e t a l a . c a r e a n s p o r i t g n m a e r o m a t i c a M v a r i e t a t e a o n i a nu ' n i j i t i f i
c a m a s i l o r . L a ornamentarca zavelcilor vilcenc s-a i'olosit din abundenta bunibac-nl alb,
iav opregele si zavel-celc in scoarta, pe linga firul dc lina sau linita colorata, sint alesc si cu
..malura" (fir ce rezulta din torsul restului de gogosi dupa depanarea firului de borangic),
care le da o stralueire deo-sebita.
Coloritul camasilor de Vilcea este monocrom; policromia, care apare la unele
camasi, se datoreste margelelor cu care ,,se umplu florile '' cusute sau alese in razboi. Alaturi
de culoarea naturala a linii si cinepii si de aceea de rosu ,,cirmiz" a borangicului (obtinut
prin procedee casnice), a patruns inca in secolul trecut, culoarea visinie a linitei sau a
linei vopsite casnic, cu care se ornamentau camasile sau din care se teseau opregele.
Odata cu arniciul, s-au in-trodus alte doua culori, de baza ; rosu aprins si ncgru, care
domina eromatica camasilor vil-cene de la sfirsitul secolului al XlX-lea pina la inceputul
secolului XX. O formula de mare ra-finament este si amestecul de fire rosii cu negre,
,,arnici impreunat", din care rezulta coloritul ,,impistricit" sau ,,pastricat" al camasilor
alese in razboi.
Cu patrunderea noilor materiale si a colorantilor industriali coloritul ornamentului se im-
bogateste cu nuante mai intense, care invioreaza mai ales proprietatea eromatica a vechilor
oprege de tip vilcean. Alternanta eromatica a ,,rindurilor cu flori" isi schimba si ea
culoarea de la un interval la altul. Cronologic, se remarca de asemenea nuanta visinie,
pe care o intilnim la opregele vechi, ea fiind inlocuita, la opregele executate mai recent, cu
nuante de rosu, de provenienta industriala. Aspectul luxuriant al vechilor camasi si zavelci
era determinat de folosi-rea abundenta a betelei, prin care pot fi datate piesele de port,
stiut fiind ca ea s-a folosit pina in preajma primului razboi mondial.
T e h n i c a. Costumul popular de Vilcea este ornamentat prin doua sisteme tehnice :
cusatura si alesatura in razboi.
Cusatura, de veche traditie in arta textilelor romanesti — spre deosebire de broderie
—, se realizeaza pe baza de numarare a firelor pinzei pe care se coase si nu pe baza de
desen, asa cum se procedeaza la broderia artistica. Unitatea tehnica a cusaturii o
reprezinta punctul de cusatura, care a primit pe parcurs diverse forme. Motivul ornamental
se naste din asocierea acestor puncte de cusatura, fie ca ele se repeta aceleasi, fie ca se asociaza
in diferite forme de puncte, care impreuna compun motivul.
Ca orientare, in sistemul tehnic al cusaturii se urmareste tesatura pinzei, pe care se coase,
respectindu-se linia dreapta a firelor de urzeala si de bateala. Punctele de cusatura se compun
si ele numai din linii drepte, fie verticaje, orizontale sau oblice, acordindu-se astfel perfect
cu motivele geometrice proprii ornamenticii artei populare romanesti. In cusatura ,,pe fire",
unitatea de masura o da factura punctului si structura motivului ornamental, tehnica
cusaturii fiind dictata de un calcul matematic precis si de intreaga gama a punctelor ce se
creaza intre firele de cusatura si firele tesaturii.
Perfectiunea tehnica si rezolvarea inventiva a punctelor de cusatura poate fi
considerata ea insasi ca o creatie artistica, datorita atit perfectei intuitii a tarancii in
interpretarea motivelor ornamentale, cit si ingeniozitatii sale prin care stie sa dea expresie
ornamentului cusut. Punctele din cusatura, maiestrite si variate, ce se folosesc in
ornamentarea textilelor populare, sint legate organic de structura motivului decorativ.
Evoluind din cusatura cu caracter practic (de a uni, a tivi, a increti foile de pinza),
cusatura artistica a primit multiple forme, potrivite cu functia ce o indeplineste, cu locul
unde apare, cu motivul si compozitia ornamentala, ca si cu factura materialului din care
este realizata. In
133

cusatura camasilor si zavelcilor de Vilcea, desi apar nenumarate puncte comune tcxtilelor
popu-lare romanesti, putem totusi selectiona citeva categoi-ii care au o fresventa, mai
pronuntata la costumul popular vilcean :
— , , c h e i t a " : serveste la unirea foilor de pinza; ea s-a dezvoltat din cusatura simpla
facuta pe muchia foilor si a evoluat in variate puncte de cusatura artistice, cu denumiri
sugestive.
Lucrata pe principiul dantelei cu acul, in noduri, ea porneste de la cea mai simpla forma
(,,cheitacuun nod"), ajungind la solutii complicate, cum sint ,,mreaja", ,,laba gistii", sau
,,pre-
peleacul", care uimesc prin forme complicate si, mai ales, prin ingeniozitate tehnica.
— „ C u s a t u r a pe do s", de veche traditie in Vilcea, apare la camasile din secolul
trecut; are aspectul alesaturii in razboi si se realizeaza printr-o tehnica asemanatoare cu
cea a
alesului prin ite, cu firul trecut prin pinza, calcind si ridicind firele tesaturii de la o margine
la alta a suprafetei ornamentate, se foloseste la ornamentarea minecii si a pieptului camasii.
— ,,M u s c a" este eel mai frecvent punct de cusatura. Format din doua linii oblice,
su-
prapuse, acest punct serveste la compunerea celor mai variate motive ornamentale. Se
foloseste
la realizarea tuturor ornamentelor, atit la guler, cit si pe suprafete mai mari; din ,,musca"
se formeaza si cusaturile de intarire sau ingradire a marginilor, denumite ,,muste
impletite",
,,coada rindunichii", ,,cordeluta" etc.
— ,,P i e z a r i i ,,sau" obinzeaua " (tighelul) reprezinta linioare drepte, fie in sens oblic,
fie vertical sau orizontal. Punct cu o larga utilizare, delimiteaza in mod curent motivele
sau
conturul lor, chenarele sub forma de dungulita si chiar compune motive, care dobindesc
un
aspect aerat prin jocul de linii delicate. Dar acest punct are un mare rol si in intarirea
tivurilor,
unde apare sub diverse forme.
— „C u s a t u r a la un f i r " este asemanatoare broderiei, data fiind executia ei peste
mai multe fire din pinza; realizeaza motive pline, de stelute (,,pite"), romburi sau alte
motive
geometrice, cu aspect compact. Se foloseste si la umplerca motivului in diverse culori
(,,feluri"),
dindu-i o pronuntata consistenta.
— ,,S e b a c u 1" (sabacul) este o cusatura perforate care se realizeaza pe baza firelor
trase
din tesatura. In costumul popular de Vilcea sabacul este des utilizat la ornamentarea
tivurilor
si, de asemeni, in tesatura maramelor.
— ,,S u a c" este punctul de lant sau de feston, folosit la umplutura sau la intarirea
margi
nilor.
Una din preocuparile tehnice in ornamentarea camasilor si a zavelcilor a constat in
aplica-rea betelei, a margelelor si a fluturilor. Beteala se cosea cu acul mare, ,,in musca,
crucisau stelute" se rupea si apoi ,,se aseza cu mina". Margelele se insirau pe ata, ,,indoita si
rasucita sa nu se rupa", luate pe ac mai multe, ,,atitea pina cind faci floarea". Fluturii se
prindeau cu o margica, fixata pe mijloc, sistem specific in Vilcea, unde margelele se
folosesc din abundenta. De retinut ca in Vilcea firul metalic apare foarte rar folosit, in
comparatie cu alte judete vecine. Aici este folosita beteala, iar mai recent, fluturii, ca
material stralucitor.
Al doilea sistem de ornamentare a pieselor de port vilcene se realizeaza prin tesut,
incepind cu eel mai simplu procedeu, acela al dungilor (,,strejelor") batute cu suveica. Pe
cind cu su-veica se trece firul prin urzeala in mod mecanic de la o margine la alta a
tesaturii cu rostul deschis, relizindu-se o dunga dreapta, prin alesatura se urmaresc anumite
motive ornamentale. Ornamentul se realizeaza prin doua sisteme de alesatura: a) alesatura cu
mina (,,alesul pe degete") si b) alesatura prin neveditura.
a) P r i n a l e s a t u r a cu mina se obtin mo tive izolate, ce sint proiectate pe
un fond de colorit deosebit dc cele ale ornamentului ; se trece firul de batatura. cu mina,
printr-un anumit iiumar de fire din urzeala (denumita in Vilcea ..natra"). ..ridicind si
calcind tot cite un fir din natra" pi'occdcu denunut ..ak-s pc ro^t ". Sc etVctueazA in "_' itc,
toarte rar in I
134

! t c . I ' i n i l t i T c c e t c h i d r c a p l a h i < t n i | v ; i s i m v c r s . p c o d i s t n u t a ( i c i i m i t n t a ( i r l ' o r n i a m o t i vului


ales. Suveica nu se foloseste. dat I' ii nd ca si fondul dint re motivele ornnmentale se alege lot
cu inina. Alesatura cu intna ai'e diverse forme, dintre care. insa. eea mai freeventa la
alesul opregelor si al zaveleilor in seoarta de Yilcea este alesul (Mi ..fir ealeat", avind si
particu-laritatea alesului ,,in sec", adica o alesatura fara legatura, identica cu cea a
covoarelor ,,cara-manii" din Orient, cu aspect ajurat. Mai putin frecvent este alesul cu
,,fir pasit", cind firul de batatura trece peste mai multe fire de urzeala (,,le paseste"),
realizindu-se un ornament bombat, folosit la zavelcile In seoarta cu rinduri verticale
(,,curpanul", ,,cotanul" etc.).
b — A l e s a t u r a p r i n n e v e d i t u r a se efectueaza cu mai multe ite
incepind de la 4 pina la 30 — 40 de ite. Itele in plus de cele doua principale se alatura in
dosul acestora, ,,pe matca", in numarul dictat de modelul urmarit. Prin ridicarea
acestora cu mina, stratul de urzeala se ,,casca" intr-un anumit sens care corespunde
unei etape de formare a moti-vului. In dosul itului ridicat se introduce speteaza, care
tine rostul deschis in fata spatei, unde se introduce suveica cu firul de batatura. Prin acest
sistem motivele ornamentale se for-meaza (,,se aleg") in mod automat, fara sa se intervina cu
mina si astfel se realizeaza un ornament uniform, raspindit in mod egal, ca un strat
reliefat, pe intreaga suprafata a tesaturii. Alesul in neveditura corespunde camasilor si
„zaveleilor in pinza ", ornamentate prin tesut si se bu-cura de o mare freeventa in Vilcea.
Nenumaratele camasi cu ,,blana" sau ,,zavelci in pinza" (,,cu totul", ,,in blana," cu
,,rinduri" etc.) sint ornamentate in neveditura (,,cu speteaza, sau in ite").
Spre deosebire de cusatura, care dispune de nenumarate categorii de puncte si care
permite o variata si libera dispozitie in spatiu a ornamentului, alesatura in neveditura este
ingradita, cu posibilitati mai reduse. Sistemul tehnic raminind acelasi, p anumita neveditura
nu poate realiza decit anumite motive uniforme — ce se repeta omogen, pe intreaga suprafata
a tesaturii. Totusi, si ornamentul nevedit prezinta unele variante, care reflecta o mare
virtuozitate tehnica ; astfel, apar alesaturile marunte ,,in maruntai" sau ,.gurite", cu un strat
de margele pe suprafata tesaturii.
Maramele tesute in razboi se ornamenteaza cu alesaturi de mina, fie cu fir ,,calcat", fie
,,pa-sit". Cojoacele si pieptarele sint impodobite cu o broderie artistica, care transpune un
motiv desenat, iar subele, in afara de cusaturile lor delicate in bumbac alb, facute tot dupa
un model desenat, sint decorate cu aplicatii de gaitane, fie impletite de mina, fie produse pe
cale industrials.
Alaturi de aceste sisteme de ornamentare, in Vilcea mai persista citeva tehnici
arhaice care continua mestesugul unor practici stravechi. Vilnicul sau opregul se cuteaza
,,pe albie", indoind tesatura umeda in cute care se leaga strins pe dosul albiei pina se
usuca. ,,Zavelca mare" se incuteaza si ea marunt, ,,din degete", micile creste ale cutelor
fiind intinse cu mina muiata in apa calda, apoi strinse cu acul din loc in loc si presate cu o
greutate pina se usuca. Acelasi procedeu ingenios il constatam si la Tncutarea in
minuscule cute de ordinul sutelor, a ,,valitoarei", purtata de bacite : pinza uda, incretita
dintr-un colt ,,in degete", este legata strins cu o sfoara (in spirala), apoi se atirna
,,colac", pina cind se usuca.
Toate aceste practici privind tehnica de confectionare a pieselor de port si, mai
ales, de ornamentare a acestora, denota nu numai o profunda intelepciune, dar si
experienta mile-nara ce sta, la indemina creatorilor populari vilceni.
ELENA SECOSAN
135

CATALOGUL MOTIVELOR ORNAMENTALE

CHEITE
Cheia cu acul Frincesti
Cheia cu un nod Maldaresti
Cheia cu doua noduri Maldaresti
Mreaja Malaia, Ciineni, Boisoara
Puricelul Maldaresti
Biciul Muiereasca, Frincesti
Puricelul mare Dobrusa
Laba gistii Pietrari
Cheia cu doua picioare Stroesti
Vulpea-ntr-un picior Bunesti
Coltul porcului Stroesti
Unghia caprii Gaujani
Bobul griului Bunesti
Prepeleacul Perisani

TIVURI, INTlRITURI DE MARGINEA TESATURII

Tivit cu acul Muiereasca


Tiv cu gaurele Muiereasca
Tiv cu gaurica oarba Bunesti, Stir-besti,
Obinzea la tiv Muiereasca, Bar-
batesti Tiv tighelit
Tiv cu tighea (cu ingraditura) Scundu
Tivul al boieresc Sinesti
Tiv cu colti Stroesti
Suac Muiereasca
Coltanel cu acul Muiereasca
Colt cu acul Bunesti
Snur Bunesti
Puricel cu fir scos Maciuca
Latuit Ciineni
Colti la un fir Bunesti
Colti inodati la gura Maldaresti
Puricel facut cu acul Dobrusa
Colturasi la gura Dobrusa
Colti la gura camasii Scundu
Bfitut cu ghemut Scundu
Colt batut la gura Stroesti
Tiv cu colti Stroesti
Bataie Vaideeni
Tighitura Vaideeni

CUSATURI DE INGRADITURA LA MARGINI

Impletitura, Muiereasca
Panglica Muiereasca
Coada rindunichii Frincesti
Streje in muste Bunesti
Mustc iinpletitc Maldaresti
Marginas Maldaresti
Musca in urraa acului Maldaresti
Obinzea Muiereasca. Dobrusa. Bunesti. Barbfitesti

136

ImplHii Babcm
Spicul griului Maciuca
Cordeluta Stirbesti
Furnica, Stroesti
S l i' e j f MilRiia-e;,. r'nnec.";. l i
Cordcauu Imiga Bunesti
liirhaci Yaideeni
Ingraditura dc tighel Orlesti

CRETURI
Trasuri Frincesti, Bunesti
Sira pestelui Muiereasca
Incret pe dos Bunesti
Incretitura Maldaresti
Fagure Maldaresti
Fagurel Maldaresti
Chenar Stirbesti
Cusut pe-neret la git Babeni
Riuras pe mineca Sinesti
Cret sub guler Prundeni
Incret la guler Scundu
Ciupagel Vaideeni
Incretit si urzit Vaideeni
Lincez Vaideeni
Ciupag Vaideeni, Ciunget

MOTIVE MARUNTE PE MARGINEA CUSATURILOR


Riure pe incheietura iiei Muiereasca
Puisoi"i in piezuri Bunest1
Trupaci Bunesti
Puieti pe marginea blanei Bunesti
Craci pe riuri Barbatesti
Riuri pe trup Barbatesti
Riuri pe clini Maldaresti
Pipilei pe dos Scundu
Riuri marunti pe linga altoaie Babeni
Imbracamintea la rinde Pausesti-Maglasi
Rinduri de riuri Pausesti-Maglasi
Rinduri pe margine Prundeni
Puisori in piezuri Bunesti
Melcisori din muste Bunesti
Puieti in sir legat Bunesti
Rind pe margine Gaujani

SABACE
sebacel Bunesti
sebac ales Barbatesti
sebac cu tiv Sinesti
ciuratura Barbatesti

PUNCTE DE CUSATURA SI MOTIVE ORNAMENTALS


1. muste pretutindeni
2. piezuri, in piez pretutindeni
3. cusut pe dos pretutindeni
4. suac pretutindeni
5. streje in obinzea Muiereasca
G. la un fir pretutindeni
7. cusatura pe dos pretutindeni
8. la un fir Bunesti

137

9. toiege Maldaresti
10. lucrate pe dos la un fir
Maldaresti
11. cusut pe dos si pe fata Perisani
12. musca imbrobodita Dobrusa
13. tighea Dobrusa
14. pa punte (toiag) Babeni
15. cruci pe toiege Gaujani
16. rupt in punt Bunesti

18. satrang Muiereasea


19. riuri imbucati Frincesti
20. riuri infurciti Frincesti
21. pite Frincesti, Babeni
22. curpen Bunesti
23. flori sarite Bunesti
24. flori mutate Stroiesti
25. flori rupte Gaujani
26. sarampau Dobrusa
27. sencalau Stroiesti
28. cotan Maciuca
29. in codrii Bunesti
30. burta vacii Bunesti
31. in coaste Barbatesti
32. porumbi Maldaresti
33. flori ingradite Maldaresti
34. ingradire Maldaresti
35. floricele mutate Dobrusa
36. steluta mutata Orlesti
37. riure la un fir Maciuca
38. cuclete Maciuca
39. pite luate pe sub ac Stroiesti
40. riuras Stroiesti
41. peculete cu beteala Gaujani
42. beteala pe ac ,,peculete" Gaujani
43. puculeti Gaujani
44. ciocul diblei Stroiesti
45. melcisori Stroiesti
46. muste in beteala Bunesti

MOTIVE SI TEHNICI DE ALESATURA IN RAZBOI

chenar Muiereasea
sebac Maciuca
riure pretutindeni
rinde pretutindeni
curpen Bunesti
maruntai Pietrari
flori in sec Muiereasea
gurite Dobrusa
fusti Frincesti
fusti in furculita Frincesti
pestisori Barbatesti
boboci Frincesti
in coaste Barbatesti
serpi Orlesti
potan Dobrusa
I'lori alcsc Stirbesti
speteze Maciuca
chenar tinut Sinesti
rinduri tinute Orlesti
pasit pestc fire Stirbesti
ales curmczis Sinesti
fir calcat Sinesti
fir pasit Sinesti
ales in see Muiereasea
securi Muiereasea
tcsut in pinza Bunesti
inseortat Ladesti
riuri ai marunti Pausesti-Ma-
glasi
ziniti Stirbesti
varii'iitc en s i i v e i c ; i S(irl> c s( i
I M i M T l i M < • I; N A M I - . N I Ai i.. DI.M'iJ/.i i 'I A ! ! ! ' N \ M ! . M ! ! I '

138

l i hi i i i 'i dt r i n r i Jlinicsti
prcspat Scundu
pieptar (riuri pc piept) Bunesti
imprejurarc Maldarasti,
Barbatesti
dcspartitoarc Maldarcsti
riu cusut pe umar Maldaresti
marginas Maldaresti
umeras Stroiesti
rinde pe spate Maldaresti
imbucatura altitci Maldaresti
rind la niina-n jos Maldaresti
I'iu ri pc In iiiirf. Scmidii
riuri <lc altity Buncsti
rind mare (blana) Prundeni
rinduri tinute Prundeni
blana inchisa cu puieti Bunesti
riuri rupte (altita) Bunesti
blana de riuri Sinesti
zulaf Prundeni
roata la mineca Muiereasca
rasfrintoare Gaujani
pometa Gaujani

ARTA LEMNULUI

Pădurile, care acoperă o zonă întinsă din Vîleea, au pus la dispoziţia omului un material
bogat, uşor de prelucrat, menit să-i satisfacă cele mai variate cerinţe de viaţă şi de confort:
adăpost, mobilier pentru locuinţă, unelte de muncă, obiecte de uz gospodăresc, instrumente
muzicale ş.a.
Prelucrarea artistică a lemnului s-a practicat în Vîleea timp de secole ca o îndeletnicire
casnică şi ca meşteşug specializat^ atît în cadrul gospodăriei ţărăneşti, cît şi în cadrul
domenial. Creatorii şi-au îndreptat atenţia asupra multor categorii de construcţii şi obiecte. O
categorie importantă o constituie arhitectura, creaţia majoră a culturii populare, care a
căpătat în Vîleea forme artistice deosebit de valoroase şi variate. Case, stîlpi, fruntare,
balustrade, porţi, împodobite cu dăltuituri viguroase, se întîlnesc cu precădere în satele
din jurul oraşului Horezu sau în Ţara Loviştei. Decoraţia exteriorului este realizată în
compoziţii armonioase, în care ornamentele îndeplinesc de cele mai multe ori şi un rol
constructiv — de susţinere sau de protecţie.
în arhitectura din Vîleea, ca de altfel în toată ţara, prispa casei îndeplineşte un rol im-
portant în ceea ce priveşte decorul. Stîlpii şi fruntarele din satul Măldărăşti, de pildă, sînt o
continuare a artei decorative din zona învecinată, a Gorjului, concretizată totuşi în forma
specifice. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că efectul decorativ nu este realizat de piesele
izolate aşezate la prispă, ci de ansamblul lor. La Măldărăşti, de exemplu, prin îmbinarea
elementelor constructive — fruntarul, stîlpii, balustrada — se realizează un tot unitar de o
mare frumuseţe.
Alături de realizările din domeniul arhitecturii, se detaşează în complexul creaţiei
vîlcene în lemn şi în alte categorii de obiecte, mai puţin cercetate şi anume mobilierul şi
obietele de uz gospodăresc.
Bogăţia materialelor din aceste categorii, adunate în decursul anilor în colecţiile
muzeelor sau aflate încă din abundenţă pe teren, foarte unitare din punct de vedere al formei
şi tehnicii de lucru, dar diferenţiate din punct de vedere decorativ, pune problema locului
unde au fost produse şi a căilor de răspîndire a lor pe arii care depăşesc graniţele zonei de
care ne ocupăm. Aceste categorii de obiecte au fost confecţionate vreme îndelungată cu
mijloace rudimentare, în cadrul economiei autarhice ţărăneşti; întîlnim şi astăzi în unele
sate piese de mobilier şi obiecte de uz lucrate în gospodărie. Pe măsura accentuării
diviziunii muncii şi a specializării în cadrul
179
economiei rurale, aceste produse s-au executat, cu rare excepţii în gospodărie, majoritatea
fiind realizate în cadrul meşteşugului specializat.
în Vîlcea centrele specializate în confecţionarea mobilierului şi a obiectelor de uz gos-
podăresc s-au dezvoltat în aşezările de munte, grupate la poalele pădurii, pe văile
apelor, fiind legate de existenţa materiei prime necesare practicării meşteşugului în tot
timpul anului. O caracteristică a centrelor specializate în confecţionarea mobilierului o
constituie legătura strînsă cu aşezările ciobăneşti, ceea ce pledează pentru originea transilvană
a acestor meşteşuguri.
Din punct de vedere al repartiţiei centrelor atît sub aspect numeric, cît şi al valorii
pieselor specifice, centrele vîlcene pot fi grupate în două categorii :
— centre mari, constituite în aşezări de sine stătătoare, care lucrează şi în prezent ;
— centre mici, formate din grupuri de meşteri stabiliţi pe lingă sate, care lucrează
astăzi mai mult obiecte de uz gospodăresc.
Prima categorie este şi cea mai bine reprezentată şi cuprinde centrele Romanii de Sus-
Horezu şi Poiana-Perişani. A doua categorie o formează grupările din satele : Călimeşti-
Brezoi, Blidari, Bistriţa, Vaideeni, Urşani, Slătioara-Cerna, Şirineasa şi Frînceşti.
Comparînd dezvoltarea centrelor specializate în prelucrarea artistică a lemnului
din Vîlcea cu aceea a celorlalte regiuni subcarpatice din Oltenia — Gorj şi Mehedinţi —
constatăm că păstrarea tradiţiei este mai puternică în zona de care ne ocupăm, prin faptul
că producţia este încă activă în cîteva centre.
Urmărind dezvoltarea meşteşugului prelucrării artistice a lemnului în cele două
grupe de sate, constatăm că, la începutul secolului al XlX-lea, sînt semnalate mai
puţine centre în comparaţie cu cele cunoscute la începutul secolului al XX-lea. Aşezările
mari produceau toate categoriile de obiecte necesare satelor din apropiere. Pe măsura
dezvoltării lor a început să se pună problema desfacerii produselor, care deveniseră prea
numeroase. Ca o consecinţă firească a acestui fenomen au luat naştere, prin iradiere, noi
centre, .uneori aşezate la mare depărtare de locurile de origine. Formarea noilor aşezări, cu un
număr restrîns de familii — stabilite uneori în aşezările meşteşugarilor — n-a impietat, însă,
asupra calităţii tehnice şi artistice a produselor.
De fapt, centrele meşteşugăreşti de prelucrare artistică a lemnului nu formează, decît
în cazul satelor Romanii de Sus şi Poiana, aşezări de sine stătătoare. Celelalte sînt formate din
grupări stabilite la marginea satelor sau la mică distanţă ; centrele de sine stătătoare,
foarte puternice, sînt formate din 40 — 50 de familii. Ocupaţia principală o constituie pentru
toţi membrii familiei, prelucrarea lemnului. Diviziunea socială a muncii se face pe categorii de
lucrări; astfel, procurarea şi pregătirea materialului, în general lucrările mai grele, sînt
executate de bărbaţi ; femeile lucrează la confecţionarea fuselor, împletitul coşurilor şi
decorarea pieselor de mobilier şi a lingurilor. Desfacerea produselor mari, a pieselor de
mobilier în special revine aproape în exclusivitate bărbaţilor, iar lingurile, fusele şi coşurile
sînt vîndute de femei prin tîrgurile din apropierea satelor.

MATERIA PRIMĂ ŞI TEHNICA DE PRELUCRARE


O analiză a materialelor folosite pentru confecţionarea mobilierului arată că esenţa
lemnoasă cea mai des folosită a fost fagul, dar întîlnim la unele piese mai vechi şi
stejarul şi frasinul ; la obiectele de uz casnic se întrebuinţează cel mai frecvent lemnul de
plop, de salcie şi de paltin : Cele mai frumoase linguri se confecţionau în trecut din lemn de
prun sau de cireş, esenţe mai rezistente şi cu o culoare deosebită. Prelucrarea începea încă din
pădure.—iarna, odată cu dobo-rîrca copacilor selectaţi. în funcţie de categoriile de obiecte
pentru care erau destinaţi ca materie primă.
180
Tehnica i!c lucru şi uneltele de înm iea d i n \ î l e e a M i i i asemă nătoare i p u eele
l o l o s i l e M î n alte centre din ţară. Copacul, cît mai drept cu putinţă, este tăiat la o
înălţime de cea. 30 cm. de îa nivelul solului ; după îndepărtarea crengilor, trunchiul este
secţionat în bucăţi eu lungimi care variază între 0,40 —1,30 ni. Fragmentele rezultate se
despică pe lungime în patru bucăţi, denumite „lobdele" sau „lozbele", din care se realizează
seîndurile componente ale lăzilor, picioarele, capetele etc.
Finisarea materialului adus din pădure se face în curte ori sub un şopron. Lobdele se
cioplesc cu securea mai întîi în lungime, apoi cu barda în lăţime, pentru a se da forma necesară
; pentru obţinerea unei suprafeţe netede, necesară ornamentării, lobdele „se dau la
cuţitoaie", întocmai ca şindrila ; fiecare seîndură se ascute cu cuţitoaia pe o latură, iar pe
cealaltă i se face cu horjul un „seob" îngust, deoarece la montat ele se fixează una în cealaltă.
Picioarele lăzilor se cioplesc, apoi, cu ajutorul horjului mare, se execută două „scoburi" —
şanţuri pentru fixarea seîndurilor. Capetele capacelor se execută cu barda; cele mai răspîndite
au forme drepte ; în centrul Romani-Horezu s-au executat în secolul trecut şi capace în „două
ape", pentru care capetele erau uşor curbate pe ambele laturi. Pentru fundul lăzilor sau
dulapurilor şi faţa mesei se pregăteau în trecut fie seînduri, fie un blat întreg din stejar.
Asamblarea pieselor se face prin îmbinarea lor, una într-alta, fără a se folosi cuie din metal.

CATEGORII DE OBIECTE
Obiectele produse în centrele dIn Vîlcea pot fi grupate în trei categorii : mobilier,
unelte de muncă şi obiecte de uz gospodăresc.
Din prima categorie fac parte lăzile de zestre, lăcriţele, mesele cu cîrcei sau ciocane,
mesele .înalte, dulapurile-masă, dulapurile înalte, hambarele şi scăunelele. Din ansamblul
creaţiei artistice în lemn din Vîlcea, mobilierul se desprinde ca o realizare deosebită, care
împreună cu arhitectura formează un tot unitar, de o mare originalitate. Unitatea mobilierului
popular din judeţul Vîleea constă în simplitatea formelor şi fineţea motivelor decorative, în
faptul că fiecare piesă constituie o operă de artă de sine stătătoare, care se încadrează
perfect în interiorul locuinţei, fără ca ea să fi fost concepută odată cu construcţia casei.
Printre diferitele piese de mobilier realizate în centrele vîlcene, lada este cea mai
răspîn-dită, fiind o piesă de bază. In locuinţele ţărăneşti din România, ca şi în casele boiereşti
din secolul al XVIII-lea, nu întâlnim dulapul pentru îmbrăcăminte ; funcţia lui a fost
îndeplinită timp îndelungat de lada de zestre, care ocupa un loc important în cadrul
interiorului şi al ceremonialului de nuntă. Din punct de vedere morfologic, lăzile din centrele
vîlcene se împart în două categorii, şi anume : lăzile cu capac plan şi cele cu capac bombat,
asemănătoare sarcofagelor romane. Prima categorie, larg răspîndită în ţară, s-a lucrat în toate
centrele, în timp ce lada cu capac bombat s-a lucrat cu precădere la Romani-Horezu.
Ornamentele sînt dispuse pe partea din faţă a lăzilor şi uneori pe capac. De obicei, decorul
se compune din două medalioane centrale cu două — trei cercuri concentrice în mijlocul
cărora se află o rozetă ; împrejurul medalioanelor sînt executate
181
linii curbe cu compasul. în completare, pe picioare ori pe capetele lăzilor este realizat un
ornament liniar mai simplu — bradul sau haşurile duble. Capacul lăzilor este decorat cu
semicercuri, care se întretaie, sau chiar cu un joc de linii drepte, asemănătoare celor de pe
picioare şi capete, în centrele aşezate în apropierea zonei Gorjului, decorul preponderent este
cel realizat din linii drepte.
Lăzile din Vîlcea — în special cele cu capac bombat sînt lucrate din material masiv şi se
disting printr-o linie mai robustă, prin vigoarea inciziilor, puternic conturate, care creează
jocuri de umbră şi lumină, de un efect decorativ rar întîlnit la mobilierul popular românesc cu
crestături. O piesă deosebită care s-a lucrat în Vîlcea este „lăcriţa", o ladă de dimensiuni foarte
mici, folosită pentru păstrarea actelor şi a altor obiecte de valoare. Datorită proporţiilor
miniaturale şi a compoziţiilor decorative echilibrate, lăcriţa prezintă o certă valoare
artistică ; cele mai izbutite piese au fost lucrate la Perişani-Poiana.
Hambarele constituie ca frecvenţă o a doua categorie de obiecte ; ele au forma lăzilor
de zestre, dar sub aspect decorativ ornamentul este mai simplu, se reduce la cîteva linii
oblice, dispuse pe capac ori pe seîndura superioară a peretelui din faţă.
în centrele importante din Vîlcea, fantezia meşterilor specializaţi în confecţionarea
mobilierului se manifestă din plin în decorul altor două categorii de mobile : masa-dulap şi
dulapul înalt. Forma mesei-dulap este dreptunghiulară (cea. 1,50/8,80 m.) şi are spaţiile
închise prin pereţi de seîndură ; la partea superioară se află totdeauna un mic sertar; în
interior, spaţiul este împărţit în două printr-un raft. Masa-dulap are în faţă două uşi lucrate,
fiecare dintr-o singură bucată de lemn fixată prin „ţîţîni" (balamale.)
Decorul, dispus pe cele două uşi, pe faţa sertarului şi uneori pe pereţii laterali, este ase-
mănător celui de pe lăzile de zestre. Mesele-dulap lucrate în Vîlcea sînt decorate cu precădere
cu rozete şi jocuri de linii curbe ; uneori se întîlnesc însă şi mobile ornamentate cu motive
geometrice. Adesea cele două preferinţe se îmbină armonios în compoziţii echilibrate. Se
întîlnesc şi dulapuri care au pe una din uşi un medalion central cu rozetă, înconjurat de
semicercuri întretăiate mar-cînd conturul, în timp ce a doua uşă are decorul dispus în mai
multe registre, realizate prin jocuri de linii drepte. Faţa sertarului prezintă în cele mai multe
cazuri un decor format din linii drepte, de obicei dispuse oblic.
în zona Vîlcei, meşteşugarii au lucrat şi o altă piesă de mobilier, foarte elegantă în ceea
ce priveşte forma şi decorul : dulapul înalt. Această piesă este poate singura pe care o
întîlnim numai în casele ţărăneşti din nordul Olteniei. Dulapul este înalt de circa 2 m şi lat de
circa 1,20 m. Spre deosebire de celelalte mobile, ele este puţin adînc — maximum 0,30 m.
Scîndurile care formează pereţii laterali sînt dispuse vertical. Cele două uşi din faţă sînt
prinse tot prin balamale de lemn.
Decorul compus din motive geometrice este dispus pe toată suprafaţa celor două uşi, pe
picioarele din faţă şi uneori pe părţile laterale. Ornamentele dispuse pe picioare sînt distribuite
fie continuu, sub formă de linii oblice sau încrucişate, fie în registre succesive delimitate prin
linii orizontale. Suprafaţa uşilor este împărţită în mai multe registre verticale sau orizontale.
în cadrul
182

«•arora se dcstăşonră rit ni ic motivele decorative. Mullc dmiiv .ui.iU- dulapuri au diferite
ornament* deşi în linii generale ele se încadrează în acelaşi stil. Dulapurile din Yîlcea mai
conţin însă şi un decor compus din combinaţii de linii curbe, grupate în jurul unui motiv
central ; de asemenea, se întîlnesc şi uşi în care rozeta apare în cadrul mai multor registre.
Ca o particularitate a centrelor din Vîlcea, faţă de Gorj, este faptul că la partea superioară a
dulapului, meşterii montează o piesă traforată şi crestată în formă de semicerc, care îi
conferă o notă specifică.
Alături de masa-dulap, folosită în primul rînd pentru păstrarea vaselor şi
alimentelor, în centrele din Vîlcea se confecţionează şi cîteva tipuri de masă.
Masa rotundă cu trei picioare, înaltă de 0,30 m., este cea mai veche şi s-a lucrat în toate
centrele ; singurele elemente decorative apar în forma picioarelor. în afară de masa rotundă
obişnuită, în urmă cu 50 ^C0 de ani a început să se lucreze la Poiana-Vîlcea o masă
pliantă, ceva mai înaltă, de cea. 0,50 m.
Masa înaltă vîlceană este de asemenea o piesă de mobilier cu reală valoare artistică.
Decorul mesei este dispus pe stinghiile care formează cadrul, „gura mesei", pe picioare şi pe
sertar, „cutie'". Mesele mai lungi, „de ospăţ", sînt păstrate în pod şi se folosesc numai cu
anumite ocazii ceremoniale ; prin ornamentul ci, compus din linii curbe care formează
semicercuri întretăiate, masa înaltă are un aspect vădit decorativ şi trece drept o creaţie
izbutită a genului.
în strînsă legătură cu tipul de masă, întîlnim în cadrul centrelor din Vîlcea scaunul, de
formă rotundă sau dreptunghiulară. Scaunele rotunde sînt singurele piese de mobilier de
acest gen, care prezintă elemente de decor. Faţa scaunului, uşor scobită, se confecţionează
dintr-un lemn masiv şi are uneori un decor format cîintr-o rozetă care acoperă toată suprafaţa ;
alteori, ornamentul este mai simplu, realizat printr-un joc de linii trase cu compasul de jur
împrejurul circumferinţei. Scaunele înalte cu spătar, întîlnite în locuinţa ţărănească, au fost
lucrate mai rar de meşteşugarii centrelor din Vîlcea. Prin formă şi decor, aceste scaune aparţin
ţinuturilor de peste munţi, cu care centrele respective au întreţinut strînse legături prin
intermediul tîrgurilor. Scaunele înalte cu spătar, confecţonat din stinghii înguste de lemn, au
apărut în interiorul locuinţei ţărăneşti pe la începutul secolului nostru şi ele sînt, mai
curînd, de factură orăşenească.
Din categoria uneltelor de muncă fac parte furcile, greblele pentru fîn, roabele,
lopeţile, cozile de sapă, sucalele, fusele, tiocurile de coasă etc. Dintre acestea, cele mai
preţioase, din punct de vedere artistic, sînt tiocurile de coasă, decorate pe partea exterioară cu
motive în relief.
Obiectele de uz gospodăresc, ca postave pentru copii, postave pentru frămîntat
pîinea sau pentru ţinut mălaiul, pisăloage pentru usturoi, troace pentru spălat rufele,
cîrpătoare de mămăligă, căuce şi linguri, s-au lucrat în toate centrele menţionate. Astăzi, însă,
aceste categorii de obiecte, cu o sferă de circulaţie mai restrînsă, evident, se lucrează îndeosebi
la Brezoi, Călineşti, Slătioara, Bistriţa. Dintre toate obiectele gospodăreşti amintite, cele mai
izbutite rămîn totuşi căucele pentru luat apă, cu coada lor puternic curbată, precum şi
lingurile, cu decor crestat şi traforat. în sfîrşit, să menţionăm şi blidarele, compuse din două, —
trei rafturi lungi (0,40—0,60 m.), încadrate de rame decorate cu un motiv simplu — „brăduţ"
—, iar partea de deasupra curozete.
183

TEHNICI DE DECORARE
Ornamentarea pieselor din lemn se face în raport cu obiectul şi funcţiile pe care le
îndeplineşte acesta. Piesele mari, aşezate la vedere în cadrul locuinţei, s-au bucurat de
atenţia deosebită a meşterului popular. La obiectele de uz gospodăresc ornamentul
îndeplineşte în primul rînd un rol funcţional.
împodobirea mobilierului se realizează după încheierea completă a pieselor componente
şi începe prin colorarea unor părţi. Vopseaua este dispusă în dungi alternate, de obicei verzi şi
roşii. Tehnica de a colora mobilierul este foarte veche în Vîlcea şi contribuie la crearea unor
efecte artistice deosebite ; însuşi faptul că la piesele care depăşesc 80 —100 de ani, vopselele
folosite erau preparate din plante — bozul, pentru roşu şi urzica, pentru verde — constituie o
dovadă a vechimii acestei tehnici de ornamentare a mobilierului în această zonă. După
vopsire, mobilele se „scriu" sau se „horjează" cu flori „înlăcrate". Uneltele folosite pentru
realizarea ornamentelor incizate sînt horjul şi capra: horjul se întrebuinţează pentru
„uluceli" — executarea şanţurilor de îmbinare a scîndurilor — şi la trasarea liniilor drepte cu
mîna liberă ; capra este un compas de lemn care serveşte la trasarea cercurilor şi
semicercurilor caracteristice Vîlcii.

MOTIVE ŞI COMPOZIŢII DECORATIVE


Motivele cele mai des folosite pentru decorarea pieselor de mobilier sînt formate din
cercuri şi semicercuri, rozete, jocuri de linii drepte, unghiuri haşurate cu denumiri speciale,
ce pot fi grupate în mai multe categorii:
1. M o t i v e g e o m e t r i c e , foarte variate, care cuprind o serie de elemente simple,
prin combinarea cărora se ajunge la o gamă bogată de compoziţii decorative ; motivele cele
mai des întîlnite sînt: linia dreaptă sau frîntă, linia ondulată, unghiul simplu sau cu haşuri,
pătratul, dreptunghiul şi cercul.
2. — M o t i v e f i t o m o r f e , prezentate în forme extrem de schematizate, în cadrul
cărora apare cel mai frecvent „bradul", sub formă de crenguţă simplă sau încadrată de
diverse motive geometrice, şi „frunza".
3. —M o t i v e a s t r a l e — reprezentări simbolice ale soarelui, în forme variate, ale
lunii, sau combinate, între soare-Iună şi steaua cu cinci „coarne".
4. — M o t i v e z o o m o r f e — ochiul boului şi broasca.
5. — M o t i v e a n t r o p o m o r f e — puternic stilizate, de o forţă plastică excepţională.
în ceea ce priveşte frecvenţa acestor motive, se remarcă drept caracteristică a
centrelor vîlcene — în care tradiţia lor este încă vie — folosirea cu precădere a
motivelor astrale şi, în genere, a celor executate cu compasul. Tot aici apar, mai ales la
Poiana-Perişani, reprezentările antropomorfe. în acest sens, se pot observa, atît în
compunerea ornamentului, cît şi în folosirea pe scară largă a motivului astral sub formă
de rozetă sau „roată înspiţată", unele similitudini cu alte centre din Argeş, Muscel şi
Prahova, ceea ce denotă o unitate artistică extinsă pe un larg
184

U ni u nii. Val oarea dec ora ti vă a l ăzi l or l ucra te i n c e ntr ele »p t c i a l i z a l c c i l i i Yi lcea e s t e
s u p e r i o a r a şi celor din ^orj. în decorul realizat pe mobilierul produs în centrele miei. mai puţin
însemnate. remarcăm, însă, dispariţia unor motive geometrice — frecvente în secolul trecut —
sau simpliti-carea lor. Continuă să apară totuşi frecvent reprezentarea bradului şi a stelei,
pe care meşterii le denumesc şi „flori înlăcrate" sau „flori scrise'-.
Circulaţia motivelor decorative întîlnite pe mobilierul popular din centrele vîlcene
este mult mai largă. Motive similare se întîlnesc în Muntenia şi Moldova, precum şi
dincolo de Carpaţi, în Transilvania. Ceea ce constituie însă specificul decorativ al
mobilierului în cele 12 centre vîlcene, apropiindu-le sau dferenţiindu-le de produsele altor
zone este compoziţia ornamentală. Decorul reprezintă, în cazul lăzilor de zestre mai ales, un
element esenţial în determinarea pieselor sub aspectul apartenenţei teritoriale.
La uneltele de muncă şi obiectele de uz gospodăresc, ornamentul este în general foarte
discret şi dispus în aşa fel îneît să nu incomodeze în timpul folosirii acestora. Uneori
ornamentul sau forma contribuie la mai buna folosire a lor ; un exemplu îl constituie
scaunele cu spătar lingurile, căucele, fusele, furcile de tors, tiocurile de coasă ş.a. La
linguri constatăm mai întîi forma lor frumoasă — torsadă, frunză sau chiar pasăre —, la
care se adaugă motivele ornamentale incizate destul de puternic, care le pun şi mai mult în
evidenţă conturul; la tiocurile pentru gresie, forma elegantă, cu linii uşor curbate, este de
asemeni un element esenţial pentru destinaţia obiectului.
Nu putem încheia seria lucrărilor realizate în lemn de către meşterii din Vîlcea fără să nu
amintim de constructorii de fluiere, a căror faimă a depăşit de mult limitele judeţului. Satul
în care s-a dezvoltat acest meşteşug este Vaideeni, atestat documentar încă din 1504. Aici
s-au aşezat încă din secolul al XVIII-lea ciobanii veniţi de peste munte ; datorită lor,
meşteşugul a înflorit, fluierul fiind un instrument muzical tipic pastoral. într-o perioadă
îndepărtată, cîntă-reţii îşi construiau singuri fluierele şi numai cu timpul s-a ajuns la o
specializare în acest domeniu. Meşterii de la Vaideeni au constituit prin măiestra lor o
adevărată „şcoală" de constructori de fluiere. De aici meşteşugul s-a răspîndit, prin iradiere,
la Urşani-Vîlcea şi Corbii Argeşului; cu toate acestea, Vaideenii continuă să fie şi astăzi
considerat centrul principal.
Meşteşugul confecţionării fluierelor cunoaşte aici mai multe generaţii de meşteri,
care şi-au transmis secretul din tată în fiu. Caracteristice pentru Vaideeni sînt fluierele cu
şase găuri pe faţă şi una pe dos : ele sînt construite din lemn de prun şi decorate cu fîşii de
alamă ; fluierele de aici au în mod frecvent două mărimi : 55 cm. şi 27,5 cm., dar pot fi
şi mai lungi, pînă la 80 cm. în trecut ciobanii solicitau în special fluierele lungi; după ce
meşterul termina 15 — 20 de fluiere, pornea cu ele de la o stînă la alta, iar preţul de vînzare
se stabilea- după lungimea fluierului. Decorul fluierului era apreciat şi căutat; el consta
dintr-o fîşie îngustă de alamă înfăşurată împrejur, pe care sînt punctaţi, de jos în sus, „şerpi"
în formă de spirală şi cercuri sau semicercuri — unul sus, altul ios.
Meşterii fluierari din Vaideeni şi Urşani n-au fost numai ciobani, ei se ocupau şi cu
agricultura şi pomicultura ; în prezent ofertele sînt numeroase, iar fluierele lucrate aici,
mult apreciate de formaţiile de amatori, sînt căutate nu numai în Vîlcea, ci în tot sudul
Transilvaniei, ele fiind considerate mai bune şi mai frumos decorate.
185
DESFACEREA PRODUSELOR
Transportul obiectelor din lemn lucrate artistic, indiferent de centrul producător, fie la
comandă, fie pentru vînzare prin sate şi tîrguri apropiate, se făcea cu carul ori „cu
şaua"', adică cu calul sau măgarul, ba chiar şi cu spatele . Un rol important în desfacerea
produselor — care explică răspîndirea pieselor la mari distanţe şi circulaţia motivelor — au
avut tîrgurile anuale şi „drumurile în ţară". La tîrgurile din Pietrari şi Jiblea (20 iulie şi,
respectiv, 8 august), participau aproape fără excepţie toţi meşterii din Vîlcea. în afara
tîrgurilor, fiecare centru mai avea un număr de sate unde îşi desfăcea produsele ; de
exemplu, piaţa meşterilor din Poiana-Perişani o constituiau satele Titeşti, Boişoara,
Găujani, Bumbuieşti şi Grebleşti.
Cel mai important loc de întîlnire a meşterilor în lemn din Oltenia, pentru desfacerea
tuturor categoriilor de produse şi tîrgul cel mai interesant sub acest aspect a fost la
Polovragi-Gorj. Aici se adunau meşterii din Gorj şi o bună parte a celor din Vîlcea, mai
ales cei de la Romanii de Sus-Horezu, apreciaţi îndeosebi pentru gradul înalt de finisare a
obiectelor. Alţi meşteşugari frecventau însă, cu regularitate, tîrgurile din Argeş şi din
Transilvania (în special cel de la Petroşani), ceea ce explică, în parte, unele similitudini de
ornament între mobilierul din Vîlcea şi cel din aceste zone. Mobilierul lucrat în centrele din
Vîlcea se întîlneşte pînă în satele de pe malul Dunării, fapt care nu poate fi pus, evident,
numai în seama vînzărilor anuale din cadrul tîrgurilor.
„Drumurile de ţară" constituiau o altă cale importantă de răspîndire a produselor pe arii
întinse, începînd din Oltenia şi pînă la Roşierii de Vede, Turnu Măgurele şi Giurgiu.
Transportul se efectua cu căruţa, în care se încărcau cîte 10—12 piese*mari de mobilier şi
altele mai mici. Din mulţimea drumurilor străbătute de meşteşugarii specializaţi în
prelucrarea artistică a lemnului, cel mai important a fost cel care trecea prin zona de cîmpie a
Olteniei. Pornind din satele lor de baştină spre Craiova, meşterii făceau un adevărat circuit al
Olteniei; trecînd prin Vînjul Mare, Gruia, Cujmir, Pleniţa, Băileşti, Calafat, ei îşi continuau
drumul prin satele de pe malul Dunării, Poiana Mare, Negoiul, Bistreţu, Bîrca, Bechet, Corabia,
ca apoi să urce spre nord pe valea Oltului către Vîlcea. Efectuarea unor asemenea trasee, care
durau uneori cîte trei şi patru săptămîni, explică cantitatea mare de produse pe care le
executau centrele specializate, ca şi faptul eă meşteşugarii îşi asigurau existenţa exclusiv din
practicarea meseriei; în 85% din cazuri produsele erau vîndute pe cereale şi numai 15% se
vindeau cu bani; adesea se foloseau ambele forme de schimb. în general se dădea o ladă
sau altă piesă „pe plin", adică, contra volumul ei umplut cu cereale, o dată sau de două ori.
Desfacerea uneltelor de muncă şi a obiectelor de uz gospodăresc se făcea odată cu celelalte
produse, dar şi separat. Femeile sau bărbaţii umblau cu obiectele prin sate învecinate sau la
tîrgurile săptămînale cele mai apropiate — Rm. Vîlcea, Călimăneşti, Olăneşti, Cîineni. La
sate produsele se vindeau contra cereale — o baniţă, 2—3 „ciurle" —, după cantitatea şi
calitatea produselor ; cele care se desfăceau în tîrgurile săptămînale de la oraş erau plătite
cu bani.
în prezent, meşteşugul prelucrării artistice a lemnului în judeţul Vîlcea, ca de altfel
în majoritatea zonelor etnografice ale ţării, s-a diminuat simţitor. Schimbările ce au survenit
în
186

privinţa modului de trai al populaţiei, în domeniul construcţiilor de locuinţe şi al gustului


pentru confort urban explică în bună parte aceste schimbări. Locuinţele noi, apărute la sate în
proporţie de peste 70%, se construiesc acum din cărămidă, cu stîlpi de beton şi acoperişul de
tablă ; elementele decorative ale faţadei se realizează cu alte mijloace şi pe alte materiale. în
aceste locuinţe organizarea interiorului reflectă noile condiţii de viaţă. Mobilierul tradiţional
a fost înlocuit cu cel de factură industrială ; lacra, bunăoară, care îndeplinea altădată un rol
important în cadrul ceremonialului de nuntă, a devenit astăzi o piesă anacronică.
Din toate cele 12 centre, foarte productive pînă la începutul secolului al XX-lea,
nu mai lucrează decît două în mod permanent mobilier, în restul centrelor se confecţionează
doar obiecte de uz gospodăresc sau sezoniere. Evident, revitalizarea meşteşugului prelucrării
artistice a lemnului este cu atît mai necesară astăzi, cu cît exemplele strălucite ale artei
trecutului pot folosi pentru crearea de noi modele, care să satisfacă pe deplin cerinţele
omului contemporan.
Dr. GEORGETA STOICA

CERAMICA
Stăpînind un meşteşug de tradiţie milenară, olarii vîlceni, ca şi cei din întreg
lanţul subcarpatic al vechii Ţări Româneşti, s-au îndeletnicit cu producerea
vaselor de pămînt nu numai pentru a-şi exercita o dispoziţie artistică, dar şi
pentru a-şi asigura surse de venit complimentare. Din vremi îndepărtate, olarii
vîlceni plecau cu străchini şi oale la cîmpie, de unde se întorceau cu cereale,
grîu sau porumb. Se ştie exact care era şi "cursul" schimbului în natură practicat
pe scară largă : o oală de lut pentru conţinutul ei în grîu ori porumb, în anii grei,
de secetă, sau de două ori conţinutul ei în anii de belşug. Am întîlnit olari
bătrîni în Slătioara care-şi aminteau nu numai de nevoia de a merge la cîmpie
după bucate ci şi de lungile drumuri în care plecau la anume vreme spre sud. Ei
coborau cu carele încărcate cu oale pe Tărîia, pe Olteţ, pe Cerna, pe Luncavăţ,
ajungînd la Bălceşti, la Drăgăşani, la Piatra, la Slatina, la Caracal, la Corabia, la
Craiova. Mergeau şi spre răsărit, departe peste Olt, pînă la Goleşti, Găeşti,
Roşiori, Alexandria, Turnu Măgurele. Zilele de tîrg erau căutate în mod special,
întrucît permiteau o desfacere mai rapidă a produselor. Fiind în vecinătatea
Gorjului, olarii din Slătioara mergeau uneori pe drumul de sub munte, spre Baia
de Fier, Cernădia, Novaci, Zorleşti, Albeni. Puteau fi întîlniţi şi la marile bîlciuri
de la Polo-vragi, de la Alimpeşti şi Gugiuleşti, sau la tîrgul stăptămînal de
vinerea de la Grădişte, după cum cîteodată veneau chiar şi la Hurez pentru, a-şi
desface marfa. La fel şi olarii din Dăieşti porneau cu ca rele lor sa u îşi
vinde a u marfa c hirigiil or care o du ceau c ătre Dună re la Bechet, Turnu
Severin, Corabia, Caracal, Turnu Măgurele, iar în trecut chiar şi la Zim-nicea.
Călătoriile durau cîteodată şi cîte trei săptămîni. în timpul recoltării porumbului
mergeau şi către apus, pe valea largă şi rodnică a Olteţuluu inferior. Ba se
întîmpla să urce chiar şi spre munte, către Păuşeşti, dar numai în timpul
„moşilor", adică înspre Rusalii. Olarii din Buda şi Vlădeşti nu făceau drumuri
aşa de lungi, pentru că ei aveau o piaţă de desfacere permanentă a-proape care era
cea din oraşul Rîmnicu-Vîlcea. Totuşi, în anume perioade ale anului, porneau spre
Călimăneşti, Sărăcineşti, Băbeni, sau înspre Lotru. Olarii din Hurez îşi vindeau
în trecut marfa în mare parte pe loc, fie la negustori din Rîmnicu Vîlcea, fie unor
chirigii din sate vecine care porneau apoi cu marfa prin oraşe către Dunăre,
schimbîndu-le pe cereale, sau, mai rar, spre Transilvania, în Făgăraş, schimbîndu-
le pe cartofi. Olarii hurezani mai mergeau şi la tîrgurile mari anuale din preajma
mănăstirilor, cum erau cele de la Polovragi sau Bistriţa.
201

Marfa pe care o produceau şi o desfăceau centrele pe care le-am pomenit şi care


sînt între cele mai importante din cuprinsul judeţului Vîlcea, nu era la fel nici în ce priveşte
forma vaselor şi nici calitatea lor artistică, deşi unele tradiţii străvechi comune se pot discerne
în producţia tuturor, cum este de pildă păstrarea profilului „La-Tene" la străchinile lucrate
în toate satele de olari vîlcene. Deosebiri esenţiale în modul de fabricare a vaselor nu
existau, însă nu e mai puţin adevărat că grija pentru calitatea pastei, ca şi îndemînarea pusă
în ornamentarea vaselor nu era aceeaşi în toate centrele. Este evident că între un vas lucrat la
Hurez şi unul lucrat la Buda sau Vlădeşti erau anume diferenţe nu numai de calitate, ci şi de
valoare artistică, diferenţe care erau şi mai accentuat, dacă am compara producţia Hurezului
cu cea a Slătioarei sau Dăieş-tilor.
Fără să insistăm prea mult asupra tehnicii de lucru, este poate util să arătăm fazele
prin care trece lutul pînă ajunge să fie vas vîndut în piaţă. Argila trebuitoare olarii o iau din
coastele dealurilor din preajma satelor lor. Săpată în mal, argila este adusă în curtea olarului
şi lăsată o vreme anumită să „dospească'". Chiar din această fază iniţială încep să se contureze
deosebiri între tehnica folosită de unele centre, de pildă, Hurezul, faţă de altele, de pildă,
Slătioara. Astfel, în timp ce meşterii din Hurez, după ce aduc lutul acasă şi îl „toacă" cu sapa
pentru a-1 mărunţi, îl \asâ timp de cîteva luni ( î n trecut şi un an) să dospească, udîndu-1 din
cînd în cînd, cei din Slătioara îl ţin numai cîteva zile, la fel ca şi cei din Dăieşti sau Buda şi
Vlădeşti, unde perioada de dospire variază de la o săptămînă la trei-patru. Dospirea însă are o
însemnătate deosebită, întrucât ea contribuie la obţinerea unei argile omogen fărâmiţate,
condiţie indispensabilă într-o producţie de bună calitate. După dospire lutul este tăiat în
bucăţi mari, numite „turte", care sînt bătute cu maiul de lemn şi apoi, udate, sînt aduse în
atelier şi întinse pe un ţol, pe o platformă mică de scînduri, sau, în trecut, pe o piele de vită, şi
este frămîntat, „jucat", cu picioarele sau cu mîna timp de cîteva ore. La Slătioara, de pildă,
lutul este călcat de obicei cu călcîiul piciorului drept, apoi este strîns la un loc, fie dintr-o
parte, fie din patru părţi^şi iar este jucat, operaţie care se repetă de 8 — 9 ori. La Dăieşti,
jucatul constă în apăsarea cu „muchea" piciorului, pe rînd cu un picior şi apoi cu celălalt, mergînd
într-un sens şi într-altul în jurul grămezii de lut. Cînd grămada a fost întinsă, se strînge iar
grămadă şi iar se calcă, operaţia repetîndu-se de cinci ori pînă cînd lutul, începe să pară
unsuros. Se ia apoi şi se frămîntă cu mîna, mărunt, pentru a scoate pietricelele din pastă. Şi
tăiatul diferă de la centru Ia centru, cel mai îngrijit şi mai minuţios făcîndu-se la Hurezii.
Pentru a ne da seama de complicaţia acestei operaţii ce ar părea la prima vedere foarte
simplă ne îngăduim s-o descriem ceva mai amănunţit, aşa cum se practica ea acum douăzeci
de ani la Hurez: după ce cuţitoaia desface un număr de felii subţiri, acestea se adună într-un
bulgăre numit „gogoloţ". Cuţitoaia desface un alt număr de felii şi se formează alt gogoloţ.
Treptat se fac astfeî cincisprezece pînă la douăzeci de gogoloaţe. Meşterul simte îndată
corpurile străine cînd taie turta; se opreşte din lucru, scoate impurităţile şi numai după aceea
continuă să taie mai departe. Cînd a terminat această primă operaţie, olarul „încherbează"
gogoloţii, adică strînge la un loc toţi bulgării, îi îndeasă şi reface turta. Intră din nou în
acţiune maiul şi turta este din nou bătută şi omogenizată. Aşezată de astădată pe dungă, ea
este tăiată din nou cu cuţitoaia, care desface felii tot aşa de subţiri ca şi precedentele.
Feliile adunate formează bulgări niţel mai afinaţi decît cei dinainte pentru a putea fi mai
lesne pătrunşi cînd sînt muiaţi pe urmă, rînd pe rînd, într-un hîrdău cu apă. Fiecare gogoloţ se
aşează apoi cu socoteală într-o ladă unde toată argila va dospi încă o jumătate de zi sau o zi
întreagă, pentru a se înmuia „nodurile", de pămînt şi feliile mai groase ori mai uscate, care
vor fi scăpat de cuţitoaie şi de frămîntarea succesivă la care a fost supusă pasta. Dar
frămîntatul încă nu a fost terminat. După a doua dospire, argila este iar scoasă din ladă şi
aşezată pe podeaua aşternută cu nisip sau cenuşă pentru a evita lipirea ei de scînduri. Se ia de
la capăt ..jucatul'" : masa de pămînt este frămîntată eu picioarele şi întinsă cu încetul i n f r -
n n strat subţire care acoperă o suprafaţă circulară, cu un diametru aproximativ de doi metri.
202
^ « ' I r ă n i i i i l . - i c u d u n g a p i c i o r u l u i . T u l c u p i c i o r u l, p u s t i i s e t a i e i n l u n u L p a t r a t u f i e c a r e
f r a g i l i i, i i ; este întors pe dos. strîns. grămădit şi i'răniîntat din nou. în chipul acesta argila e
frămîntată în toate sensurile". Suprafaţa i se nivelează şi este tăiată cu piciorul în trei l'îşii
paralele. Cu mîinile se iau cele două capete ale fiecărei fîşii, se ridică şi se Tace un colac cu
capetele petrecute unul sub altul. Cu ajutorul unei seînduri, colacul este apăsat bine şi
dobîndeşte forma unei turte mici. In starea aceasta, argila este gata de lucru. Cu o sîrmă turtită
este tăiată în două : fiecare jumătate este desfăcută în felii orizontale. Din fiecare felie se
desface un bulgăraş, care cuprinde atîta pastă cît este necesară pentru o strachină. Pasta se
bate în mâini şi se frămîntă puternic înainte de a fi pusă pe roată. De obicei, se pregătesc
cincizeci pînă la şasezeci de asemenea bulgăraşi înainte de a începe modelarea. Complicata
operaţie a dospirii şi frămîntatului sînt decisive pentru calitatea si fineţea pastei şi, în final,
pentru calitatea vaselor de pămînt. De aceea regulile acestor operaţii sînt observate cu
mare stricteţe la Hurez, unde exigenţa pentru vase bune este mai mare. Acum gogoloţii pot
fi trecuţi pe roată spre a fi modelaţi. în Vîlcea, în trecut, axul de lemn al roţii se termina cu
un cui gros de fier, care se sprijinea pe o măsea de cal îngropată într-un par înfipt adînc în
pămînt.
Olarul ia gogoloiul de pămînt muiat şi elastic ca o gumă densă şi îl pune pe roată. Meşterul
imprimă cu amîndouă picioarele o viteză din ce în ce mai mare roţii. Cu mîinile muiate în
apă prinde argila şi o modelează. Operaţia ce urmează cere atenţie şi îndemînare excepţională.
Avînd în minte un întreg repertoriu de forme pe care îl cunoaşte dintr-o veche experienţă
transmisă din generaţie în generaţie, cunoscînd în detaliu fiecare mişcare din lungul şir de
complicate şi foarte precise mişcări, olarul înfăptuieşte un adevărat miracol transformînd
pasta amorfă într-o formă de o mare puritate ; el dă viaţă nouă pămîntului muiat cu apă, dar
o viaţă în planul existenţii artistice. Fazele se succed cu o repeziciune uluitoare : viteza de
rotaţie, pe de o parte, presiunea gingaşă şi forte totodată a mîinilor, presiune distribuită
savant şi inegal pe fiecare din degete, pe podul palmii, viteza şi apăsarea mîinilor silesc deci
bulgărul să ia forma unui turnuleţ care, după ce s-a înălţat, se lasă în jos s»b apăsarea
palmelor şi se lăţeşte. Degetele mari alunecă în interiorul turnuleţului şi „trag" : pereţii
străchinii se desfac şi cresc. Repeziciunea rotaţiei uimeşte şi înşeală : argila prinde parcă
viaţă şi trece prin forme succesive şi neaşteptate. Cînd formarea a ajuns aproape de sfîrşit,
olarul plimbă o mină pe pereţii interiori ai străchinii, iar cu cealaltă mînă un ,,pieptene",
bucăţică subţire de lemn lustruitor, cu care apasă uşor pe dinafară vasului. Operaţia este
ultimul control al purităţii pastei : cel mai mic grăunte de piatră şi orice impuritate este
simţită de degete şi extrasă. Operaţia desăvîrşeşte în acelaşi timp forma străchinii. Cu ajutorul
plotogului, o bucăţică de piele muiată în apa în care olarul îşi clăteşte mîinile în timpul
lucrului, acesta netezeşte suprafeţele vasului şi finisează întreaga operaţie de formare a
vasului. Toate aceste succesive operaţii pe roată durează pentru o strachină circa un minut
şi jumătate. Să adăugăm, însă, că, pentru fiecare formă de vas (urcior, strachină, chiup etc,
etc), sînt alte faze de prelucrare şi, la fel, pentru fiecare dimensionare diferită a fiecărei
categorii de vase, fazele operaţiei diferă, că, în sfîrşit, fiecare centru de olari are o anumită
tradiţie moştenită în succesiunea şi natui'a operaţiunilor. După fascinanta operaţie a
modelării urmează uscarea vaselor, care se face la umbră şi durează, de regulă, cîteva zile.
După ce s-au uscat bine, vasele sînt înmuiate în angobă şi ornamentate cu pensula, cu
cornul sau cu gaiţa, după sistemele specifice fiecărui centru. Apoi se bagă la cuptor pentru a
fi arse. Cuptoarele de ars oale sînt şi ele de tradiţie străveche, d i f e r i n d uşor de la centru
la centru. în esenţă, ele sînt însă construite din cărămidă şi nuiele împletite, au forma unui
poloboc sau a unui trunchi de con cu baza mare jos, iar fundul este alcătuit din două mari
semicercuri înălţate, de pămînt, numite „cămineţe" la Slăti-oara, sau „mălaie" la Hurez,
Vlădeşti şi Dăieşti, pe care se aşează oalele la ars ; în jurul cămi-neţelor şi prin mijlocul lor,
despărţind cele două semicercuri este un şanţ adînc, numit „scripturi" la Buda şi Vlădeşti, pe
unde se bag lemnele şi pe unde deci se face flacăra focului. înalt pînă
203

Marfa pe care o produceau şi o desfăceau centrele pe care le-am pomenit şi care sînt
între cele mai importante din cuprinsul judeţului Vîlcea, nu era la fel nici în ce priveşte
forma vaselor şi nici calitatea lor artistică, deşi unele tradiţii străvechi comune se pot discerne
în producţia tuturor, cum este de pildă păstrarea profilului „La-Tene" la străchinile lucrate
în toate satele de olari vîlcene. Deosebiri esenţiale în modul de fabricare a vaselor nu
existau, însă nu e mai puţin adevărat că grija pentru calitatea pastei, ca şi îndemînarea pusă
în ornamentarea vaselor nu era aceeaşi în toate centrele. Este evident că între un vas lucrat la
Hurez şi unul lucrat la Buda sau Vlădeşti erau anume diferenţe nu numai de calitate, ci şi de
valoare artistică, diferenţe care erau şi mai accentuat, dacă am compara producţia Hurezului
cu cea a Slătioarei sau Dăieş-tilor.
Fără să insistăm prea mult asupra tehnicii de lucru, este poate util să arătăm fazele
prin care trece lutul pînă ajunge să fie vas vîndut în piaţă. Argila trebuitoare olarii o iau din
coastele dealurilor din preajma satelor lor. Săpată în mal, argila este adusă în curtea olarului
şi lăsată o vreme anumită să „dospească". Chiar din această fază iniţială încep să se
contureze deosebiri între tehnica folosită de unele centre, de pildă, Hurezul, faţă de altele, de
pildă, Slătioara. Astfel, în timp ce meşterii din Hurez, după ce aduc lutul acasă şi îl „toacă"
cu sapa pentru a-I mărunţi, îl lasă timp de cîteva luni (în trecut şi un an) să dospească, udîndu-
1 din eînd în cînd, cei din Slătioara îl ţin numai cîteva zile, la fel ca şi cei din Uăieşti sau Buda
şi Vlădeşti, unde perioada de dospire variază de la o săptămînă la trei-patru. Dospirea însă
are o însemnătate deosebită, întru-cît ea contribuie Ia obţinerea unei argile omogen
fărâmiţate, condiţie indispensabilă într-o producţie de bună calitate. După dospire lutul este
tăiat în bucăţi mari, numite „turte", care sînt bătute cu maiul de lemn şi apoi, udate, sînt aduse
în atelier şi întinse pe un ţol, pe o platformă mică de scînduri, sau, în trecut, pe o piele de vită,
şi este frămîntat, ..jucat", cu picioarele sau cu mîna timp de cîteva ore. La Slătioara, de pildă,
lutul este călcat de obicei cu călcîiul piciorului drept, apoi este strîns la un loc, fie dintr-o
parte, fie din patru părţi, şi iar este jucat, operaţie care se repetă de 8 — 9 ori. La Dăieşti,
jucatul constă în apăsarea cu „muchea" piciorului, pe rînd cu un picior şi apoi cu celălalt, mergînd
într-un sens şi într-altul în jurul grămezii de lut. Cînd grămada a fost întinsă, se strînge iar
grămadă şi iar se calcă, operaţia repetîndu-se de cinci ori pînă cînd lutul, începe să pară
unsuros. Se ia apoi şi se frămîntă cu mîna, mărunt, pentru a scoate pietricelele din pastă. Şi
tăiatul diferă de la centru la centru, cel mai îngrijit şi mai minuţios făcîndu-se la Hurezu.
Pentru a ne da seama de complicaţia acestei operaţii ce ar părea la prima vedere foarte
simplă ne îngăduim s-o descriem ceva mai amănunţit, aşa cum se practica ea acum douăzeci
de ani la Hurez: după ce cuţitoaia desface un număr de felii subţiri, acestea se adună într-un
bulgăre numit „gogoloţ". Cuţitoaia desface un alt număr de felii şi se formează alt gogoloţ.
Treptat se fac astfe! cincisprezece pînă la douăzeci de gogoloaţe. Meşterul simte îndată
corpurile străine cînd taie turta; se opreşte din lucru, scoate impurităţile şi numai după aceea
continuă să taie mai departe. Cînd a terminat această primă operaţie, olarul „încherbează"
gogoloţii, adică strînge la un loc toţi bulgării, îi îndeasă şi reface turta. Intră din nou în
acţiune maiul şi turta este din nou bătută şi omogenizată. Aşezată de astădată pe dungă, ea
este tăiată din nou cu cuţitoaia, care desface felii tot aşa de subţiri ca şi precedentele.
Feliile adunate formează bulgări niţel mai afinaţi decît cei dinainte pentru a putea fi mai
lesne pătrunşi cînd sînt muiaţi pe urmă, rînd pe rînd, într-un hîrdău cu apă. Fiecare gogoloţ se
aşează apoi cu socoteală într-o ladă unde toată argila va dospi încă o jumătate de zi sau o zi
întreagă, pentru a se înmuia „nodurile", de pămînt şi feliile mai groase ori mai uscate, care
vor fi scăpat de cuţitoaie şi de frămîntarea succesivă la care a fost supusă pasta. Dar
frămîntatul încă nu a fost terminat. După a doua dospire, argila este iar scoasă din ladă şi
aşezată pe podeaua aşternută cu nisip sau cenuşă pentru a evita lipirea ei de scînduri. Se ia de
la capăt ..jucatul" : masa de pămînt este frămîntătă cu picioarele şi întinsă cu încetul î n t r -
u n strat subţire care acoperă o suprafaţă, circulară, cu un diametru aproximativ de doi metri.
202

Se I r am m t ă cu du nga p i c i o r u l u i , 'l ' ol c u pi c i o r ul . pas t ! i . s e t a l c i u t ur ui e p ă t r a t e , f i ec a r e


f r a gi nc i i i este întors ]>c dos. s t i'î ns . grămădit şi frăniîntat din nou. In chipul acesta argila e
frăinîntată în toate sensurile. Suprafaţa i se nivelează şi este tăiată cu piciorul în trei fî.şii
paralele. Cu mîinile se iau cele două capete a l e fiecărei fîşii. se ridică şi se face un colac cu
capetele petrecute unul sub altul. Cu ajutorul unei seînduri, colacul este apăsat bine şi
dobîndeşte forma unei turte mici. In starea aceasta, argila este gata de lucru. Cu o sîrmă
turtită este tăiată în două : fiecare jumătate este desfăcută în felii orizontale. Din fiecare
felie se desface un bulgăraş, care cuprinde atîta pastă cît este necesară pentru o strachină.
Pasta se bate în mâini şi se frămîntă puternic înainte de a fi pusă pe roată. De obicei, se
pregătesc cincizeci pînă la şasezeci de asemenea bulgăraşi înainte de a începe modelarea.
Complicata operaţie a dospirii şi frămîntatului sînt decisive pentru calitatea şi fineţea pastei
şi, în final, pentru calitatea vaselor de pămînt. De aceea regulile acestor operaţii sînt
observate cu mare stricteţe la Hurez, unde exigenţa pentru vase bune este mai mare. Acum
gogoloţii pot fi trecuţi pe roată spre a fi modelaţi. în Vîlcea, în trecut, axul de lemn al roţii se
termina cu un cui gros de fier, care se sprijinea pe o măsea de cal îngropată într-un par
înfipt adînc în pămînt.
Olarul ia gogoloiul de pămînt muiat şi elastic ca o gumă densă şi îl pune pe roată.
Meşterul imprimă cu amîndouă picioarele o viteză din ce în ce mai mare roţii. Cu mîinile
muiate în apă prinde argila şi o modelează. Operaţia ce urmează cere atenţie şi îndemînare
excepţională. Avînd în minte un întreg repertoriu de forme pe care îl cunoaşte dintr-o veche
experienţă transmisă din generaţie în generaţie, cunoscînd în detaliu fiecare mişcare din lungul
şir de complicate şi foarte precise mişcări, olarul înfăptuieşte un adevărat miracol
transformînd pasta amorfă într-o formă de o mare puritate ; el dă viaţă nouă pămîntului
muiat cu apă, dar o viaţă în planul existenţii artistice. Fazele se succed cu o repeziciune
uluitoare : viteza de rotaţie, pe de o parte, presiunea gingaşă şi forte totodată a mîinilor,
presiune distribuită savant şi inegal pe fiecare din degete, pe podul palmii, viteza şi
apăsarea mîinilor silesc deci bulgărul să ia forma unui turnuleţ care, după ce s-a înălţat, se
lasă în jos "sub apăsarea palmelor şi se lăţeşte. Degetele mari alunecă în interiorul turnuleţului
şi „trag" : pereţii străchinii se desfac şi "cresc. Repeziciunea rotaţiei uimeşte şi înşeală : argila
prinde parcă viaţă şi trece prin forme succesive şi neaşteptate. Cînd formarea a ajuns
aproape de sfîrşit, olarul plimbă o mînă pe pereţii interiori ai străchinii, iar cu cealaltă mînă
un „pieptene", bucăţică subţire de lemn lustruitor, cu care apasă uşor pe dinafară vasului.
Operaţia este ultimul control al purităţii pastei : cel mai mic grăunte de piatră şi orice
impuritate este simţită de degete şi extrasă. Operaţia desăvîrşeşte în acelaşi timp forma
străchinii. Cu ajutorul plotogului, o bucăţică de piele muiată în apa în care olarul îşi clăteşte
mîinile în timpul lucrului, acesta netezeşte suprafeţele vasului şi finisează întreaga operaţie de
formare a vasului. Toate aceste succesive operaţii pe roată durează pentru o strachină circa
un minut şi jumătate. Să adăugăm, însă, că, pentru fiecare formă de vas (urcior, strachină,
chiup etc, etc), sînt alte faze de prelucrare şi, la fel, pentru fiecare dimensionare diferită a
fiecărei categorii de vase, fazele operaţiei diferă, că, în sfîrşit, fiecare centru de olari are o
anumită tradiţie moştenită în succesiunea şi natura operaţiunilor. După fascinanta operaţie a
modelării urmează uscarea vaselor, care se face la umbră şi durează, de regulă, cîteva zile.
După ce s-au uscat bine, vasele sînt înmuiate în angobă şi ornamentate cu pensula, cu
cornul sau cu gaiţa, după sistemele specifice fiecărui centru. Apoi se bagă la cuptor pentru a
fi arse. Cuptoarele de ars oale sînt şi ele de tradiţie străveche, d i f e r i n d uşor de la centru
la centru. în esenţă, ele sînt însă construite din cărămidă şi nuiele împletite, au forma unui
poloboc sau a unui trunchi de con cu baza mare jos, iar fundul este alcătuit din două mari
semicercuri înălţate, de pămînt, numite „cămineţe" la Slăti-oara, sau „mălaie" la Hurez,
Vlădeşti şi Dăieşti, pe care se aşează oalele la ars ; în jurul cămi-neţelor şi prin mijlocul lor,
despărţind cele două semicercuri este un şanţ adînc, numit „scripturi" la Buda şi Vlădeşti, pe
unde se bag lemnele şi pe unde deci se face flacăra focului. înalt pînă
203

la 1,40 m, cuptorul are o capacitate destul de mare, putînd primi, de pildă, la


Hurez circa 800 de străchini. La ardere meşterii veghează ca temperatura să crească
treptat, mai ales la prima ardere, cînd temperatura cuptorului nu trebuie să
ajungă la 350 de grade înainte ca vasele să fie în întregime deshidratate, adică
uscate în masa lor. Pentru aceasta se lasă deschisă gura de sus a cuptorului, la
începutul arderii, nu se acoperă decît treptat. De asemeni, se porneşte focul, la
început, cu lemn putred sau lemn de salcie şi se înteţeşte mai tîrziu prin lemn de fag şi
de brad, esenţe care produc temperaturi ridicate. Prima ardere durează, de la
centru la centru, între 5 şi 10 ore. Vasele sînt lăsate să se răcească cu încetul în
cuptor, timp de douăsprezece ceasuri. în centrele care folosesc şi smălţuirea, cum
sînt Hurezul şi parţial Buda şi Vlădeşti, are loc şi o a doua ardere, la care nu sînt arse
decît vasele smălţuite. A doua ardere durează cam şapte ceasuri
Formele pe care le produc centrele din Vîlcea se încadrează în genere în tipurile
cunoscute în România, fiecare centru are însă anumite preferinţe legate de
cerinţele pieţii, iar uneori se observă chiar o specializare în cadrul zonei
etnografice. Se ştie astfel că multă vreme Hurezul se specializase în străchini, în
timp ce Slătioara lucra mai ales vase de capacitate. între aceste vase de la Slătioara
notăm oalele, de la cele mici, de 1/4 de litru pînă la „toitanele" mari, de 10 litri,
urcioarele ajung şi ele pînă la 10 litri, vase mari de gătit la praznice, cu cîte două
mănuşi apropiate ca să poată fi apucate de pe foc, castroane de copt, „piricuşe"
(borcane de 2 — 8 litri), „bobici" (borcane de 1 — 2 1), „florare" şi „sacsîi (ghivece de
flori); cam aceleaşi categorii de vase se lucrează şi la Dăieşti, varietatea provenind din
schimbarea unor profile, ca şi din folosirea altor dimensiuni; la Buda, Vlădeşti şi
Lungeşti se fac oale şi ulcele de diferite mărimi (de la 1 litru pînă la 16 litri şi chiar
mai mult), urcioare mari pînă la 10 litri avînd gura lăţită, ghivece, cănite cu forme
frumoase ; este notabilă producţia de figurine a acestor centre, care, pe lîngă modelele
tradiţionale antropomorfe, fac şi forme noi, surprinzătoare prin soluţiile decorative.
Hurezul, după cum am spus, producea în special străchini şi taiere, primele avînd
pereţii mai înalţi. în afara acestora, olarii de aici mai făceau căni cu gura bilobată
semănînd cu cele transilvane, ceşti mici de ţuică, solniţe, dintre care unele foarte
ingenioase reprezentînd păsări pe spatele cărora erau lipite cele două găvane pentru
sare şi piper; urcioarele par a fi o producţie ceva mai tîrzie a centrului de la Hurezu.
Ornamentarea vaselor de pămînt este, fireşte, diferită în fiecare sat de olari, dar
se pot recunoaşte, totuşi, pentru toată Vîlcea, anumite motive ce au o circulaţie mai
mare. Cel mai important dintre acestea ni se pare a fi spirala, simplă sau dublă, în
formă de S culcat; dar şi acest motiv este diferit tratat la Slătioara, la Buda sau la
Hurezu. în primul centru, la Slătioara, spirala este trasată primitiv cu pensula
muiată în humă albă ; la Buda, spirala este trasată cu cornul, fiind de culoare
verde smalţul ce se reliefează pe fondul alb ; la Hurez, spiralele sînt de multe feluri,
uneori sînt complicate cu desene secundare, au culori diferite şi sînt aşezate pe
fundul străchinilor, formînd un desen unic şi mare, care domină restul decorului. în
genere ceramica de Slătioara rămîne şi nedecorată, fiind vorba mai ales de vase de uz
casnic de factură rudimentară. La Dăeşti, unde şi femeile lucrează la împodobirea
vaselor, se foloseşte „mătăuzul" (pensula), cu care se trasează scurte linii drepte
(„vergi"), linia ondulată („şerpălău"), steaua, bradul. Deosebit de interesant, deşi
simplu, este decorul vaselor de Buda şi Vlădeşti: pe fondul roşu al vaselor
nesmălţuite se dă cu humă albă care apare uşor gălbuie după ce se acoperă cu
smalţul cafeniu. Dacă fondul este alb, rezultat din angobare cu humă albă, motivele
se desenează cu smalţ verde. Cel mai obişnuit dintre motive este „melcul" (spirala)
dublat de un şir de puncte sau picături puse cu cornul. Se văd şi X-uri mari, tot cu
puncte la întretăierea liniilor drepte : apoi apare şi „şetrangul" care este valul sau
meandrul ondulat. Fireşte, însă, că decorul cel mai bogat este cel lucrat de olarii de
la Hurez, care au realizat unele dintre cele mai frumoase exemplare de ceramică
ornamentată din întreaga olărie românească. Decorul vaselor de la Hurezu ' ■s i c
realizat în tehnici diferite, cum ar fi stropitul, jirăvilul. desenarea cu cornul, tipăritul
cu t i na
pare de lemn sau de pămînt ars, săpatul cu scobita. în sfîrşit, să spunem că toate vasele de
Hurez sînt în prealabil angobate şi apoi smălţuite, necesitînd deci două arderi. Tehnica
specifică Hurezului este jirăvitul. El se execută cu două unelte de tip străvechi: 1. „cornul",
care este un corn de vită, în vîrful căruia se fixează o pană de gîscă numită „ţiplă"; culoarea
conţinută în cornul scobit se scurge prin ţipla care trasează linii subţiri; 2. „gaiţa", care este
o periuţă făcută din patru-cinci fire de păr de porc mistreţ. Meşterul desenează cu cornul
trei-patru linii pe pereţii străchinii ; liniile sînt paralele, aşa că atunci cînd meşterul trage de-a
curmezişul acestor linii cu gaiţa, deplasează culoarea încă umedă, fără a rupe însă trama de
bază a desenului liniilor paralele. Se obţine un desen extrem de fin. în locul liniilor paralele,
deci a cercurilor, meşterul poate trasa cu cornul spirale, stelele, care şi ele pot fi supuse
tratării cu gaiţa, obţinîndu-se deci o mare varietate de motive.
Gama motivelor folosite de olarii vîlceni, în special de cei hurezani, nu este prea
mare, dar motivele se combină în fel şi chip conducînd la o mare varietate decorativă. O
clasificare a motivelor folosite de olarii din Hurez ar arăta o preferinţă a acestora către
motivele vegetale tratate în manieră stilizată, dar uneori şi destul de realist; aşa apar pe
străchinile de Hurez : trifoiul, frunzele de diferite feluri, ciorchinii de struguri, bradul în
diferite forme mai mult sau mai puţin stilizate, vrejii şi bobocii de flori. Cîteodată şarul
ondulat ia forma unui vrej care înconjură buza străchinii. Motivele de inspiraţie animalieră
sînt ceva mai rare ; dintre ele, se impune ca frecvenţă şi ca admirabilă tratare stilizată,
imaginea cocoşului aşezată pe fundul străchinilor. O categorie specială de motive este aceea a
aşa-numitelor motive simbolice, de fapt legate de diferite credinţe străvechi, cum sînt cultul
solar, de pildă, reprezentat prin cercuri şi spirale sau prin imaginea antropomorfizată a
soarelui; un motiv predilect al olarilor din Hurez este steaua în şase sau opt colţuri. Cea mai
largă categorie de motive este cea a motivelor geometrice, între care punctele, liniile drepte şi
ondulate, spiralele, cercurile, zig-zag-urile sînt deseori întîlnite pe străchinile de Hurez. Din
aceste motive meşterii olari din Hurez reuşesc să construiască un decor de o mare frumuseţe
prin simplitatea sa constructivă şi de o mare varietate prin alegerea unor soluţii originale.
Trebuie să spunem că, la olarii din! Hurez, există o adevărată ştiinţă a construirii decorului,
lucru ce reiese şi din organizarea compoziţiilor ornamentale. Analizînd aceste compoziţii se pot
distinge două moduri de grupe diferită a motivelor : compozita circulară şi compoziţia
radială. în primul sistem, motivele sînt dispuse în cercuri concentrice pornind din preajma
unui punct central aşezat pe fundul străchinii. Acest punct central poate fi o spirală, un
cocoş, o altiţă jirăvită circulară, o figură umană. în al doilea sistem, motivele se grupează
pe schema unei stele. Gruparea stelară are grade de complexitate diferite, pornind de la forma
simplă în trei colţuri şi ajungînd la imagini de stele cu zece sau douăsprezece colţuri, trepte de
tranziţie către gruparea circulară. în compoziţia decorativă a străchinilor de Hurez se remarcă
şi tendinţa de a încadra liniile contururilor cu o a doua linie făcută din puncte sau din mici
cercuri sau din liniuţe scurte trasate perpendicular pe linia continuă a conturului.
Nici gama de culori a olăriei de Vîlcea nu este prea bogată ; chiar şi la Hurez ea este
restrînsă, fapt ce subliniază încăodată măiestria meşterilor ce izbutesc a scoate efecte
artistice deosebite cu elemente cromatice puţine. Culoarea de fond este albă sau ivorie, mai
recent galbenă şi verde, iar în ultima vreme cafeniu închis. Desenele sînt trasate cu linii roşii,
verzi şi cafeniu închis. Nuanţele sînt vii, puternice, nu însă stridente. Olarii dau dovadă de
mult gust şi de deosebită pricepere tehnică, ţinînd seama şi de faptul că tonurile se
transformă din pricina arderii şi, deci, la sfîrşit, apar schimbate. Ei lucrează şi azi şi
participă cu interes la toate marile concursuri republicane de artă populară. Olăria este un
meşteşug ce se cere continuat pe meleagurile vîl-cene în numele unei vechi şi nobile tradiţii
şi în numele unei arte decorative noi şi viguroase a prezentului.
!>r. I'UT, PKTRHSCU
205

MEŞTERI POPULARI CONTEMPORANI


CREAŢIA POPULARĂ ACTUALĂ
în contextul transformărilor fundamentale cunoscute de poporul nostru în anii
socialismului, meşteşugurile artistice tradiţionale se află, firesc, în plin proces evolutiv pe
linia adaptării lor la condiţiile vieţii moderne. Este un proces complex caracterizat atît
prin renunţarea treptată la anumite materiale şi tehnici tradiţionale, cît şi prin dezvoltarea
puternică a altora cu posibilităţi de adaptare mai rapide la necesităţile vieţii contemporane
şi, deci, cu calităţi artistice noi, artizanale. Procesul reliefează cu pregnanţă două
coordonate care polarizează aceste tendinţe se află într-o continuă corespondenţă: e vorba,
cepe de o parte, de eficienţa revitalizării meşteşugurilor tradiţionale, în condiţiile actuale,
iar pe de altă parte, ca o urmare, de potenţarea originală a creaţiei artistice, care să
corespundă gustului modern şi să poarte o marcă specific locală.
Ambele coordonate le observăm în creaţia populară actuală din Vîlcea, unde
meşteşugurile de veche tradiţie se diminuează totuşi treptat, fie prin necunoaşterea unor
practici şi tehnici de lucru, fie prin înserarea neartistică, în stilul local tradiţional, a noilor
materiale sau compoziţii ornamentale. Odată cu dezvoltarea accentuată a unor centre noi, s-a
afirmat şi producţia artistică a meşterilor populari care, prin forţa lor creatoare, tind să
unifice pe planul artei frumosul rustic cu cel al mediului urban, imprimînd astfel o trăsătură
nouă artei populare vîl-cene. Din cele aproape 30 de sate în care se practică meşteşuguri de
veche şi remarcabilă tradiţie, mai mult de jumătate din ele sînt cuprinse în sistemul de
îndrumare a meşterilor populari prin aşezăminte culturale, prin secţiile cooperaţiei
meşteşugăreşti sau prin clasele Şcolii populare de artă, în scopul dezvoltării producţiei lor
la nivelul cerinţelor şi gusturilor contemporane. Cei peste 200 de meşteri populari vîlceni
vădesc un talent artistic deosebit; performanţele muncii lor exprimă semnificativ contextul
favorabil progresului în practicarea meşteşugurilor artistice popu lare. Demn de relevat este
şi faptul că produsele lor exercită o putere de atracţie mediul urban. S-ar putea spune
că oraşele, cu satele din jur, tind să polarizeze practicarea, prin sistemul cooperaţiei
meşteşugăreşti, a meşteşugurilor populare : Horezu cu satele Olari (ceramică), Romani
(împletituri din alun), Vaideeni (împletituri din alun şi ţesături), Rm. Vîlcea cu localităţile
Rîureni (cusături) şi Vlădeşti (ceramică). Aşa se explică nu numai procesul de
229
continuare a unor practici şi meşteşugari tradiţionale, dar şi sistemul de producţie artistică
organizată.
Avînd în vedere bogăţia şi varietatea meşteşugurilor tradiţionale, de mulţimea
centrelor şi creatorilor populari din raza judeţului, eforturile vizează, perfectarea unui
sistem programatic, bine articulat, pentru revitalizarea, dezvoltarea şi valorificarea
superioară a meşteşugurilor populare. Faptul că fiecare meşteşug, luat în parte, se află într-un
continuu proces de înnoire şi de adaptare la cerinţele vieţii moderne, îndeamnă la găsirea
celor mai eficiente forme practice de stimulare a acestor meşteşuguri: asigurarea materialelor
şi condiţiilor de lucru, desfacerea rentabilă a produselor etc.
Meşteşugurile şi centrele care au condiţii înregistrează o mai mare dezvoltare şi înnoire

cum este, de pildă, ceramica de Hurez, care a ajuns la un stadiu înalt de perfecţionare în
contextul actual al artei populare vîlcene, întrecînd alte meşteşuguri, variate, de prelucrare
artis
tică a lemnului, care deţineau altă dată primul loc în arta populară locală. în acelaşi timp se
constată că unele meşteşuguri şi centre nu-şi pot schimba profilul pentru a intra în competiţia
artistică modernă ; aşa sînt, bunăoară, în ceramică centrele Dăieşti, Slătioara, Zătreni sau
chiar
centrele Lungeşti şi Buda, notabile prin tradiţia lor artistică. Meşteşugurile lemnului,
condiţi
onate de frumuseţea naturală a materialului şi concurate de cerinţele arhitectonice şi ale mobi
lierului modern, se dezvoltă mai bine pe linia realizării unor produse mici, artizanele, cu toate

preocupările de actualizare a compoziţiilor ornamentale ale pieselor mari (stîlpii şi
balustradele
traforate, dulapurile înalte sau joase, lacrele, porţile şi uşile etc.) ar fi mai eficiente. De ase
menea, costumul popular, de o excepţională varietate artistică, etalînd frumuseţea şi distincţia
spirituală a poporului nostru, manifestă astăzi din plin tendinţa perpetuării formelor sale în
modalităţi contemporane adecvate. Renunţîndu-se la o serie de tehnici şi compoziţii
decorative
tradiţionale valoroase, creaţiile actuale prezintă însă riscul de aluneca în mediocritate,
fapt
datorat şi materialelor folosite. ^
Meşterii populari din Vîlcea, îndeosebi cei din generaţiile mai tinere, sînt totuşi puternic
influenţaţi de transformările ce au survenit în sfera producţiei meşteşugăreşti. Remarcabil
este faptul că ei, dînd dovadă de bun simţ şi de capacitate de adaptare, fac legătura între
tradiţie şi actualitate. Produsele lor sînt lipsite de interes numai atunci cînd părăsesc matca
stilistică locală sau împrumută soluţii noi, fără a le asimila substanţa lor creatoare, cînd, în
fine, nu conferă obiectelor realizate amprenta echilibrului şi armoniei ce caracterizează
expresia artei populare autentice.
întegrîndu-se în sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, creatorii populari vîlceni au
posibilitatea de a-şi procura materialele necesare pentru a realiza o producţie curentă şi o
desfacere rentabilă, atît în ţară, cît şi, lucru rar altă dată, în străinătate. Ceea ce este de
asemenea revelator, ei au deplină libertate de creaţie în cadrele stilului local tradiţional,
pe care-1 dezvoltă în condiţii contemporane, păstrîndu-i specificul.
Prima monografie a artei populare din Vîlcea îşi propune să prezinte şi pe cîţiva dintre
cei mai de seamă meşteri populari contemporani, fie că activează ca membri ai cooperaţiei
meşteşugăreşti, fie că lucrează în cadrul reţelei aşezămintelor culturale din raza judeţului.
Alături de tinerii ce se simt atraşi de frumuseţea artistică a meşteşugurilor, cu toţii sînt
chemaţi să poarte spre viitor, mult îmbogăţită, zestrea artistică, spirituală moştenită din
străbuni, de la cei care ne îndeamnă să spunem, odată cu poetul vîlcean George Ţărnea: „Aici
sîntem de cînd se ştie gîndul..."
ELEX.V HĂDKSCU ŞI IOX LAZAlî
230
C O NS T A NT IN A NT ONIE
Poate că nici unul din locuitorii satului Urşani-IIorezu, acum -10 de ani, văzînd
băiatul de 13 ani care cînta la hora satului dintr-un fluier de soc confecţionat de el însuşi, nu
şi-a închipuit că el va ajunge atît de vestit.
Mulţi ani Constantin Antonie a meşterit fluiere de unul singur sau, o vreme, cu
meşterul Ion Ţugulescu din Vaideeni, încercînd esenţele de lemn, distanţele între găuri în
funcţie de dimensiunile fluierului, potrivirea şi mărimea gurii acestuia pentru a obţine
sunetul cel mai plin, mai muzical, mai plăcut. La 30 de ani s-a împrietenit cu un alt
constructor, Gheorghe Curelaru din Costeşti-Bistriţa, şi amîndoi au început să lucreze fluiere
împodobite cu alamă aurie şi decorate cu şerpuiri de cercuri şi puncte, aşa cum văzuseră la
Dumitru Tărtăreanu din Vaideeni, meşterul vestit al munţilor dintre Olt şi Jiu. Amîndoi au
reuşit, dar el s-a detaşat nu numai prin sensibilitatea cu care organizează partea
decorativă, dar mai ales prin timbrul sunetului, de care n-a încetat să se preocupe.
Explicaţia succesului său este una singură, pe care ne-o dă chiar meşterul „Dinuţ"
:„Eu trăiesc din cîntecul fluierului; dacă nu lucrez într-o zi ceva sau nu cînt, simt o tristeţe
sufletească..."
Prima Expoziţie bienală republicană de artă populară din 1959 îi aduce consacrarea de
meşter fluierar : obţine premiul I; urmează apoi o menţiune, în 1964, şi un premiu HI, în 1967
la bienalele respective. La cea de a V-a Bienală de artă populară din 1969, se situează pe
primul loc între meşterii fluierari din ţară, primind totodată şi Diploma de onoare a
Festivalului internaţional de folclor „România '69". Peste un an participă la prima
Expoziţie naţională de instrumente populare, organizată în cadrul Festivalului „Cibinium
'70," unde expune 15 fluiere diferite aparţinînd colecţiei de artă populară a Muzeului
Bruckental din Sibiu. Alte fluiere create de meşter se găsesc la Muzeul de artă populară al
RSR., Muzeul Satului din Bucureşti, Muzeul judeţean Vîlcea şi la expoziţia permanentă
de artă populară din Horezu.
(D.A-B)
CONSTANTIN BOGORODEA
Unul dintre puţinii fierari artişti este bătrînul Constantin Bogorodea din satul Romanii
de Sus. Poate fi găsit zilnic la atelierul lui din cadrul şantierului de restaurare a complexului
de artă brîncovenească de la Mănăstirea Hurezu.
Este un om modest şi zîmbitor. La 63 de ani este încă vînjos, cu trăsături energice,
aşa cum 1-a modelat încleştarea de o viaţă cu fierul şi focul. Lanţuri, copiii, zăvoare pentru uşi,
pirostrii, cosoare, frigări şi alte unelte din gospodăria ţărănească, dar mai ales aplice,
lampadare şi candelabre, de o varietate impresionantă, sînt dintre cele mai frecvente piese
artistice din fier forjat lucrate de meşterul Bogorodea. Motivele cu flori şi păsări, efectele
decorative ale liniilor, drepte sau ondulate, denotă un simţ acut de observaţie, o mînă fermă
ce ştie să obţină din materialul brut forme compoziţionale frumoase, simetrice. „Fierul îl
simt după ciocan cum se îndoaie" — mărturiseşte meşterul Bogorodea. Lucrările sale ne
oferă o suită de imagini sugestive, graţioase şi nobile, în care vibrează viaţa. Iată, de pildă,
aplica înfăţişînd huhurezul — vechea emblemă a locului — pe o creangă cu frunze şi flori
stilizate, sau aplica cu doi vulturi contopiţi, ce amintesc de stema Ţării Româneşti; sau
frigările sale simple şi elegante. Meşteşugul
231
lui Constantin Bogorodea descinde din arta meşterilor populari de pe lîngă curţile
domneşti, care au contribuit la înflorirea feroneriei artistice româneşti.
Prezent cu lucrări în cadrul expoziţiei permanente de artă populară de la Casa de
cultură din Horezu, Constantin Bogorodea, a participat la Bienala republicană de artă
populară din 1969, cînd i s-a atribuit premiul I pentru valoarea artistică deosebită a
lucrărilor expuse.
***- (I- L-)
ION BUCLESCU
Obiectele bătrînului olar Ion Buclescu nu sînt lucrate cu aceeaşi minuţie pe care o
întâlnim la confraţii săi, dimpotrivă, ele poartă pecetea unui spirit creator nativ.
A lucrat mai mult decît alţii în cooperativa meşteşugărească, unde comenzile se cereau
executate întocmai ca modelul propus şi cu calităţi tehnice sporite. Ca şi ei, deci, lăsa
lutul să dospească bine, îl călca mult în picioare, îl tăia de două ori cu cuţitoaia, îl
modela zilnic în cantităţi pentru vreo 200 de exemplare, dublă faţă de trecut, iar decoraţia
şi arderea o făcea cu „mai multă băgare de seamă."
Ion Buclescu (născut la 7 martie 1900) îşi realizează piesele aşa cum i s-a deprins mîna în
decursul vieţii. îşi scrie gîndul în imagini modelate în lut sau pictate pe taiere care redau
aspecte reale din trecut ori din vremea noastră. Reprezentările sale plastice, inspirate de
tradiţie conferă o notă specifică creaţiei acestui meşter iscusit, căutat de iubitorii de artă
sau remarcat de ei la tîrguri. L-a întrecut pe cel de la care a prins meseria prin 1910, pe
Florea Cinteză, căruia „nu-i da în gînd să picteze". Creaţiile sale din urmă abundă în
scene cu haiducii lui Iancu Jianu, cu lupte şi evenimente de la 1848, cu imagini despre
Unirea Principatelor şi ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu alte personalităţi marcante
ale istoriei contemporane. Alături de acestea, întîlnim motive cu păsări şi animale, pe care Ion
Buclescu le desenează şi colorează mai întîi pe hîrtie, apoi le aşterne cu cornul pe taierul
uscat direct în culoare. Arta sa face parte din rîndul creaţiilor plastice naive, care ne
farmecă prin candoarea inspiraţiei şi migala execuţiei.
Frecvent prin expoziţiile şi tîrgurile de artă populară mai importante, participant la două
expoziţii bienale republicane, la Festivalul internaţional de folclor „România '69", la Festivalul
folcloric „Cîntecele Oltului '71", la festivalurile „Cibinium '70" şi „'71", prezent cu lucrări şi în
expoziţia permanentă de la Casa de cultură din Horezu, sau prin diferite muzee, meşterul Ion
Buclescu, la cei 72 de ani, este fericit că fiul său, Constantin Buclescu, a îmbrăţişat şi el
meşteşugul de olar şi se arată la fel de înzestrat, i^j j
(I. L.)
ALEXANDRU DQGARU
în satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, într-o casă cu faţa spre vale, locuieşte un
„vrăjitor" al lemnului, un meşter neîntrecut, care face să renască în lemn lucrurile şi
fiinţele lumii, dăltuind cu dragoste fiecare părticică a lor. Aflăm de la bătrîn că totul a
pornit de la joc, de la plăcerea lui din copilărie de a ciopli lemnul. Astăzi, la 74 de ani,
Alexandru Do-garu înţelege însă că, de fapt, s-a dăruit unei vocaţii, vocaţiei privilegiate de
creator. Că obiectele pe care le-a sculptat şi care i-au luat cu ele frînturi de viaţă, vor
dăinui.
Este obişnuit cu vizitatorii străini şi îi place să-i familiarizeze cu uneltele sale — dăltuţe
scoabe, cuţitaşe, măiuţe din lemn, cosoare, un gravor (cuţit special pentru încrustări) —,
dar mai ales cu sumedenia de obiecte lucrate în lemn de ulm, paltin, frasin, corn, fag şi
nuc, cu forme diverse şi felurit ornamentate. O colecţie foarte bogată de lucrări ale sale se află
la Muzeu! judeţean Vîlcea.
2.*2
Mc> i( i u i ;i. i n v i . - u i l o inc pui/.abiiă i'unlez ie oi forţă creat"arc in a r i n conice i i n i u i i i i
o l > i e c t c l < * , ik> u t i l i t a t e gospodărească : furci de tors, donicuţe, talere şi cuiere, laviţe şi
scaune pentru ..meşterii de sat", căuşe, sărăriţc, buzdugane şi altele, cioplite cu naturaleţe,
sau stilizate ; motivele sale fitomoii'e, zoomorfe sau antropomorfe sînt dintre cele mai
vechi, păstrate de cei de la care a învăţat şi el sculptura în lemn. Din flora şi fauna de prin
partea locului, apar frecvent, adeseori combinate cu alte motive, frunza de stejar cu ghindă,
frunza de viţă cu struguri, trifoiul, crizantema, floarea paştelui, păpădia, crenguţa de stejar,
cerbul, tot astfel, cucul, pupăza, cocoşul de munte, sau imagini combinate, ilustrative — de
pildă, lupta berzei cu şarpele — constituie o sugestivă transpunere a unor aspecte observate
în mediul înconjurător. Alte motive, precum flăcăul cu căciula ţuguiată şi flori pe ea, ciobanul
cu clop, pe care le întîlnim la capetele bîtelor ciobăneşti sau pisăloagelor pentru piuă,
reprezintă, ca şi cele dinainte, stadiul contemporan al unei bogate ornamentaţii artistice cu
caracter etnografic.
De aproape 20 de ani, obiectele create de meşter sînt utilizate în casă sau pentru nevoi
gospodăreşti, altele, însă, cele artizanale, au un pronunţat caracter decorativ. Creaţiile
mîinilor lui meştere s-au răspîndit, prin Fondul Plastic, în ţară şi peste hotare.
(N.GC-)
JAN DUMITRESCU, DUMITRU DUMITRESCU
Fraţii Jan şi Dumitru Dumitrescu din Costeşti (primul născut la 1 iulie 1903, al doilea,
la 24 rnai 1894 ) au învăţat sculptura în lemn din fragedă tinereţe. De la tatăl lor, Pavel
Dumitrescu, vestit prin talentul cu care lucra mobilă şi tîmple de biserici, au desprins
meşteşugul sculpturii în stilul românesc vechi şi în stilul brîncovenesc, cu care au venit în
contact la mănăstirea Hurez. Comenzile pe care le-au executat apoi singuri (obiecte diferite
pentru cula din Măldărăşti sau pentru mănăstirea Arnota — acestea de Dumitru Dumitrescu),
ca şi alte piese cu elemente florale sau animaliere, în stil fîorentin sau gotic, le-au
îmbogăţit „repertoriul" motivelor sculpturale şi i-au făcut cunoscuţi.
Ceea ce caracterizează mulţimea pieselor executate de cei doi meşteri (stîlpi de
casă, mai rar porţi, uşi, mese, scaune, laviţe, scrinuri, lacre, blidare, biblioteci, canapele
ş.a.) este săpatul mai adînc în lemn, lucrătura mai măruntă, rafinată chiar, în care
excelează mai ales Jan Dumitrescu, ca şi acurateţea redării motivului decorativ. De observat
că, în ansamblul compoziţional al modelelor ce le realizează, survin de fiecare dată note
specifice, proprii meşteşugului lor iscusit. „Modelul bizantin îl fac cît mai migălos, dar mai
pun şi cîte ceva de la mine ; altfel, nu-mi vine..." — mărturiseşte semnificativ Dumitru
Dumitrescu.
Pe Jan Dumitrescu — stabilit la Horezu, îl cunosc mulţi specialişti şi pasionaţi ai artei
populare, care străbat Vîlcea sau se abat pe la casa olarului Stelian Ogrezeanu. împreună cu
acesta, Jan Dumitrescu a conceput, la scară largă, imaginea unei case româneşti în stil
tradiţional. Sala şi pridvorul de lemn, realizate de el sînt ornamentate cu motive predominant
florale, în vreme ce stîlpii, diferiţi unul de altul au încrustări similare celor din Gorj, ceea ce le
conferă o distincţie aparte.
Palmele lui Jan şi Dumitru Dumitrescu au trudit la nenumărate piese de valoare, ce s-au
răspîndit prin case şi instituţii, în ţară sau străinătate. Muzeul judeţean şi expoziţia
permanentă de artă populară de la Horezu le adăpostesc o parte din lucrări. La vîrsta lor
înaintată, cei doi meşteri lucrează cu o vigoare pilduitoare şi doresc ca tot mai mulţi tineri să
îndrăgească şi să practice sculptura populară, dîndu-1 pildă pe Constantin Badea din Horezu,
ucenicul lui Jan Dumitrescu.
(I. L.)
233
lui Constantin Bogorodea descinde din arta meşterilor populari de pe lingă curţile
domneşti, care au contribuit la înflorirea feroneriei artistice româneşti.
Prezent cu lucrări în cadrul expoziţiei permanente de artă populară de la Casa de
cultură din Horezu, Constantin Bogorodea, a participat la Bienala republicană de artă
populară din 1969, cînd i s-a atribuit premiul I pentru valoarea artistică deosebită a
lucrărilor expuse.
«ji>- (I. L.)
ION BUCLESCU
Obiectele bătrînului olar Ion Buclescu nu sînt lucrate cu aceeaşi minuţie pe care o
întîl-nim la confraţii săi, dimpotrivă, ele poartă pecetea unui spirit creator nativ.
A lucrat mai mult decît alţii în cooperativa meşteşugărească, unde comenzile se cereau
executate întocmai ca modelul propus şi cu calităţi tehnice sporite. Ca şi ei, deci, lăsa
lutul să dospească bine, îl călca mult în picioare, îl tăia de două ori cu cuţitoaia, îl
modela zilnic în cantităţi pentru vreo 200 de exemplare, dublă faţă de trecut, iar decoraţia
şi arderea o făcea cu „mai multă băgare de seamă."
Ion Buclescu (născut la 7 martie 1900) îşi realizează piesele aşa cum i s-a deprins mîna în
decursul vieţii. îşi scrie gîndul în imagini modelate în lut sau pictate pe taiere care redau
aspecte reale din trecut ori din vremea noastră. Reprezentările sale plastice, inspirate de
tradiţie conferă o notă specifică creaţiei acestui meşter iscusit, căutat de iubitorii de artă
sau remarcat de ei la tîrguri. L-a întrecut pe cel de la care a prins meseria prin 1910, pe
Florea Cinteză, căruia „nu-i da în gînd să picteze". Creaţiile sale din urmă abundă în
scene cu haiducii lui Iancu Jianu, cu lupte şi evenimente de la 1848, cu imagini despre
Unirea Principatelor şi ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu alte personalităţi marcante
ale istoriei contemporane. Alături de acestea, întîlnim motive cu păsări şi animale, pe care Ion
Buclescu le desenează şi colorează mai întîi pe hîrtie, apoi le aşterne cu cornul pe taierul
uscat direct în culoare. Arta sa face parte din rîndul creaţiilor plastice naive, care ne
farmecă prin candoarea inspiraţiei şi migala execuţiei.
Frecvent prin expoziţiile şi tîrgurile de artă populară mai importante, participant la două
expoziţii bienale republicane, la Festivalul internaţional de folclor „România '69", la Festivalul
folcloric „Cîntecele Oltului '71", la festivalurile „Cibinium '70" şi ,,'71", prezent cu lucrări şi în
expoziţia permanentă de la Casa de cultură din Horezu, sau prin diferite muzee, meşterul Ion
Buclescu, la cei 72 de ani, este fericit că fiul său, Constantin Buclescu, a îmbrăţişat şi el
meşteşugul de olar şi se arată la fel de înzestrat. ^ j
(I. L.)
ALEXANDRU DOGARU
în satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, într-o casă cu faţa spre vale, locuieşte un
„vrăjitor" al lemnului, un meşter neîntrecut, care face să renască în lemn lucrurile şi
fiinţele lumii, dăltuind cu dragoste fiecare părticică a lor. Aflăm de la bătrîn că totul a
pornit de la joc, de la plăcerea lui din copilărie de a ciopli lemnul. Astăzi, la 74 de ani,
Alexandru Do-garu înţelege însă că, de fapt, s-a dăruit unei vocaţii, vocaţiei privilegiate de
creator. Că obiectele pe care le-a sculptat şi care i-au luat cu ele frînturi de viaţă, vor
dăinui.
Este obişnuit cu vizitatorii străini şi îi place să-i familiarizeze cu uneltele sale —
dăltuţe scoabe, cuţitaşe, măiuţe din lemn, cosoare, un gravor (cuţit special pentru
încrustări) —, dar mai ales cu sumedenia de obiecte lucrate în lemn de ulm, paltin, frasin,
corn, fag- şi nuc, cu forme diverse şi felurit ornamentate. O colecţie foarte bogată de lucrări
ale sale se află la Muzeu! judeţean Vîlcea.
232
.Mcş U ni! a ÎHVcM it u mc puizabilă i'iuilcz ic ş i forţă ercat isaiv iu a r t a
eoniVeîio năni o biectoloi de utilitate gospodărească : furci de tors, donicuţe, talere si cuiere,
la vi ţ e şi scaune pentru „nicş terii de sat", căuşe, sărăriţe, buzdugane şi altele, cioplite cu
naturaleţe, sau stilizate ; motivele sale fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe sînt dintre
cele mai vechi, păstrate de cei de la care a învăţat şi el sculptura în lemn. Din flora şi
fauna de prin partea locului, apar frecvent, adeseori combinate cu alte motive, frunza de
stejar cu ghindă, frunza de viţă cu struguri, trifoiul, crizantema, floarea paştelui, păpădia,
crenguţa de stejar, cerbul, tot astfel, cucul, pupăza, cocoşul de munte, sau imagini combinate,
ilustrative — de pildă, lupta berzei cu şarpele — constituie o sugestivă transpunere a unor
aspecte observate în mediul înconjurător. Alte motive, precum flăcăul cu căciula ţuguiată şi
flori pe ea, ciobanul cu clop, pe care le întîlnim la capetele bîtelor ciobăneşti sau pisăloagelor
pentru piuă, reprezintă, ca şi cele dinainte, stadiul contemporan al unei bogate ornamentaţii
artistice cu caracter etnografic.
De aproape 20 de ani, obiectele create de meşter sînt utilizate în casă sau pentru nevoi
gospodăreşti, altele, însă, cele artizanale, au un pronunţat caracter decorativ. Creaţiile
mîinilor lui meştere s-au răspîndit, prin Fondul Plastic, în ţară şi peste hotare.
(N.GC-)
JAN DUMITRESCU, DUMITRU DUMITRESCU
Fraţii Jan şi Dumitru Dumitrescu din Costeşti (primul născut la 1 iulie 1903, al doilea,
la 24 mai 1894 ) au învăţat sculptura în lemn din fragedă tinereţe. De la tatăl lor, Pavel
Dumitrescu, vestit prin talentul cu care lucra mobilă şi tîmple de biserici, au desprins
meşteşugul sculpturii în stilul românesc vechi şi în stilul brîncovenesc, cu care au venit în
contact la mănăstirea Hurez. Comenzile pe care le-au executat apoi singuri (obiecte diferite
pentru cula din Măldărăşti sau pentru mănăstirea Arnota — acestea de Dumitru Dumitrescu),
ca şi alte piese cu elemente florale sau animaliere, în stil florentin sau gotic, le-au
îmbogăţit „repertoriul" motivelor sculpturale şi i-au făcut cunoscuţi.
Ceea ce caracterizează mulţimea pieselor executate de cei doi meşteri (stîlpi de
casă, mai rar porţi, uşi, mese, scaune, laviţe, scrinuri, lacre, blidare, biblioteci, canapele
ş.a.) este săpatul mai adînc în lemn, lucrătura mai măruntă, rafinată chiar, în care
excelează mai ales Jan Dumitrescu, ca şi acurateţea redării motivului decorativ. De observat
că, în ansamblul compoziţional al modelelor ce le realizează, survin de fiecare dată note
specifice, proprii meşteşugului lor iscusit. „Modelul bizantin îl fac cît mai migălos, dar mai
pun şi cîte ceva de la mine ; altfel, nu-mi vine..." — mărturiseşte semnificativ Dumitru
Dumitrescu.
Pe Jan Dumitrescu — stabilit la Horezu, îl cunosc mulţi specialişti şi pasionaţi ai artei
populare, care străbat Vîlcea sau se abat pe la casa olarului Stelian Ogrezeanu. împreună cu
acesta, Jan Dumitrescu a conceput, la scară largă, imaginea unei case româneşti în stil
tradiţional. Sala şi pridvorul de lemn, realizate de el sînt ornamentate cu motive predominant
florale, în vreme ce stîlpii, diferiţi unul de altul au încrustări similare celor din Gorj, ceea ce le
conferă o distincţie aparte.
Palmele lui Jan şi Dumitru Dumitrescu au trudit la nenumărate piese de valoare, ce s-au
răspîndit prin case şi instituţii, în ţară sau străinătate. Muzeul judeţean şi expoziţia
permanentă de artă populară de la Horezu le adăpostesc o parte din lucrări. La vîrsta lor
înaintată, cei doi meşteri lucrează cu o vigoare pilduitoare şi doresc ca tot mai mulţi tineri să
îndrăgească şi să practice sculptura populară, dîndu-1 pildă pe Constantin Badea din Horezu,
ucenicul lui Jan Dumitrescu.
(I. L.) 233
ELENA GRIGOROIU
Nu departe de Govora, în comuna Buneşti, se conservă valori etnografice şi artistice
cu care s-ar putea alcătui un muzeu local. în domeniul portului popular, poate fi
edificator un simplu exemplu : costumele confecţionate de Ioana Grigoroiu (1870 — 1967),
lăsate moştenire fetelor sale : Elena Grigoroiu, Gheorghiţa Tănase, Măria Surdu şi
Paraschiva Şerban. Mama lor a lucrat şi a purtat pînă la adinei bătrîneţe costumul popular
de veche tradiţie.
Se poate vorbi mult despre frumuseţea acestui costum, despre cămaşa cu clini şi altoaie,
cu altiţa în rînde „rizontale", mărginită de vergi albe, cu creţuri şi rînduri late într-o
succesiune de romburi mari, de armonia de verde şi galben discret (asemănătoare frescei
de ctitori ţărani de la biserica din Stroeşti) ; despre cămaşa cusută cu fir metalic, viu
strălucitor pe fondul roşu-vişiniu ; despre cămaşa cu arnici „păstricat" ; despre interferenţa
elementelor decorative în arta costumului popular de pe ambele maluri ale Oltului, ca şi
despre vechile lui modele, cu cheiţe frumoase şi cusături de mare fineţe.
Elena Grigoroiu a moştenit de la mama ei dexteritatea manuală şi tehnica de lucru.
împreună cu celelalte surori, ea a realizat, pe lîngă alte obiecte textile, costume mult mai
simple prin modul cum sînt lucrate şi modelele alese. Atunci cînd aceste creatoare au
aplicat în practică tot ceea ce au învăţat de la mama lor, calitatea artistică a obiectelor
confecţionate — ii, marame, feţe de masă etc. — a sporit simţitor. Astfel de lucrări, ce
amintesc, prin cromatica şi decoraţia lor, de nobleţea stilului tradiţional, a expus Elena
Grigoroiu la Bienala republicană de artă populară din 1959 (la care a primit premiul III),
din 1961 (cînd a primit tot premiul III) ; din 1967 şl 1969 ; de asemenea pentru reuşita
realizării unui tip de costum nou, prezentat la p¥H»a-ediţie a concursului „Hora
costumelor" Pietrari '70 a primit premiul I.
(I. L.)
GHEORGHIŢA MĂLEANU
în vechiul sat de moşneni Bărbăteşti, de la poalele Builei, portul popular tradiţional
este la loc de cinste şi astăzi. Localnicii îl poartă în zilele de lucru şi la sărbători, mai ales
cînd se strîng la horă în centrul satului, lîngă o casă bătrînească, transformată în muzeu.
în preajma acestui muzeu locuieşte Gheorghiţa Măleanu, vestită ţesătoare, una din
multele creatoare populare vîlcene, care compune şi versuri. Născută la 10 octombrie 1918,
Gheorghiţa Măleanu este o fire vioaie, isteaţă, cu vorbe pline de duh; a învăţat să coasă şi să
ţeasă, ca orice fată, în copilărie, de la mama sa, Ioana Oprita. Pînă s-a căsătorit, a lucrat
„tot ce se poate în război", numai în iţe (în scoarţă) ; apoi, şi „în securi" (cu şebace), un
procedeu mai nou, ce alternează cu celălalt, la aceeaşi piesă. Pînă în preajma războiului, a
folosit ca urzeală bumbacul, iar ca băteală lîna ; apoi — lîna urzeală şi mătasea vegetală,
băteală. După un timp a folosit numai bumbacul, şi pentru urzeală şi pentru băteală — în
război în lungime de: 1,50 m./l,20m. pentru oprege şi de 1,50/2,00 m. pentru covoare.
Gheorghiţa Măleanu a devenit însă vestită pentru uşurinţa cu care concepe şi realizează
modelul în război. „Alesul firelor pe rost" este ca o problemă dificilă de matematică, şi multe
femei vin de departe la ea să le-o rezolve. în timpul lucrului, „Ghiţa" dă frîu liber imaginaţiei
creatoare, ea alternează, cu gust şi fantezie, în noul model, motive de veche tradiţie : boboci,
peştişori mici sau mari, peştişori în furci, frunze de trifoi. Pe suprafaţa scoarţei, cu fondul
roşu închis (uneori mai viu colorată datorită pigmenţilor industriali), se succed vărguţe negre
şi albe, „speteze", între care apar aceste motive, alese cu mîna ori şe-băcite, în culori albe şi
negre (uneori portocalii sau verzi), dispuse în puncte şi linii echilibrate armonios.
23-1
. . I n p r u n u l r i n d i n A "î n d e s e s ă f a c u n l u c r u f r u m o s , C - I I V M I - I I I I p l : i r ; ' i ş i n u r , n u n u m a i
; i . l i i i ra" ne mărturiseşte (iheorghiţa Mâleanu. Reuşita opregelor sale este o dovadă în plus
de frumuseţe artistică, populară, care va atinge noi culmi prin revitalizarca meşteşugurilor
tradiţionale, Opregcle cu care l'emeile cu baniţe din Bărbăteşti au încîntat publicul în ..Ziua
folclorului românesc" din cadrul primului Festival internaţional de folclor "România '(59" sînt
opera mîinilor lor îndemînatice. Printre ele, se numără şi Gheorghiţa Măleanu.
(I. L.)
DUMITRU MISCHIU
Cel mai tînăr şi talentat olar hurezean, Dumitru Mischiu, s-a născut la 29 martie
1940. El a deprins dexteritatea acestui meşteşug de la tatăl său, Dumitru Mischiu.
Lucrările sale exprimă poate cel mai bine stadiul actual al ceramicei hurezene, tendinţele ei
către configurarea unui stil decorativ, care să ţină pasul cu dezvoltarea tehnică a
meşteşugului şi cu gustul diverselor categorii de public iubitor de ceramică. în trecut, arta
olarilor hurezeni era nelipsită de prezenţa unor simboluri ale vieţii, exprimate într-o manieră
naivă fermecătoare. Compoziţiile decorative nu erau perfect echilibrate, iar redarea
elementelor nu cunoştea o exactitate naturalistă. Aşa se explică, poate, prezenţa vechiului
motiv al „păianjenului", care acopere uneori întreaga suprafaţă a farfuriei, ceea ce a dus la
dezvoltarea tehnicii de lucru cu „gaiţa", care solicită minuţie şi siguranţă în execuţie. în
această privinţă, Dumitru Mischiu este, pe cît se pare, neîntrecut. Numeroasele sale
compoziţii pe fond alb, maroniu sau negru sînt realizate aşa „cum s-a obişnuit mîna".
Aceasta nu înseamnă, însă, că meşterul a părăsit ornamentica stilului tradiţional.
Dimpotrivă, pornind de la formele tradiţionale ale olăriei, el, ca şi ceilalţi meşteri, creează altele
noi, cum sînt: glastre şi ploşti, servicii de vin, ţuică şi cafea, care vădesc predilecţia pentru o
artă decorativă rafinată, la care fineţea motivelor, executate cu gaiţa sau cu cornul, nu fără
o multă migală, este pusă în evidenţă cu măiestrie. Cu toate acestea, Dumitru Mischiu denotă
mai puţină imaginaţie poetică în arta sa. Naturaleţea pieselor sale de ceramică, lipsite de
accidente formale sugestive, ne indică totuşi o evoluţie a meşterului către o producţie
artizanală mult solicitată astăzi în mediul urban, atît la noi, cît şi în alte ţări.
Dumitru Mischiu a obţinut premiul I la Expoziţia naţională de ceramică artistică
populară de la Piteşti — 1967 şi la cea de a V-a Expoziţie bienală republicană de artă
populară (1969) ; a participat la Tîrgu l de artă populară din cadrul Festivalului
internaţional de folclor „România'69"; este de două ori laureat al tîrgului olarilor din cadrul
Festivalului „Cibi-nium '70" şi ,,'71". în 1971, a participat, prin UCECOM, la tîrgul şi
expoziţia internaţională de artă populară de la Diisseldorf, unde a demonstrat practic
procesul de realizare a vestitei ceramici hurezene.
(I. L.)
OVIDIU M1TROI
Ovidiu Mitroi este un valoros constructor de case noi, încăpătoare şi frumoase;
uneori ca la Pietrari, casele construite de el, înşirate pe marginea şoselei, sînt impunătoare
ca dimensiuni şi au faţadele deschise către peisajul în care se integrează armonios, Această
preocupare este constantă la „Ovidiu", care rezumă tot ce a făcut pînă acum printr-o
vorbă : „mi-a fost drag să zidesc..."
Născut la 1 mai 1932, în Pietrari, a învăţat din copilărie, de la tatăl său, să facă în-
treaga dulgherie pentru casele şi acareturile de lemn. Mai apoi, lucrînd cu meşterii Toma
Chita,
235
Constantin Roşu — din Pietrari, Achim Cosma — din Negruleşti şi cu fraţii Jan şi Dumitru Du-
mitrescu — din Costeşti, a învăţat zidăria, tîmplăria şi sculptura, care completează arta
oricărui constructor. Ridicarea caselor noi, care nu mai utilizează ca material de
construcţie lemnul, i-a pus o serie de probleme complicate, mai ales în privinţa elevaţiei
sau în legătură cu varietatea tipului de casă solicitată de beneficiar. Indiferent de tipul
construcţiei — casă cu pridvor (şi sa lă), casă cu balcon (fără sală), în două sau trei
ape, meşterul Ovidiu Mitroi gă seşte soluţii adecvate, de bun gust. El are întotdeauna
în vedere apropierea noilor construcţii de tipu l celor vechi locale. Se foloseşte de
materiale noi (cărămidă şi beton), din care obţine varia nte corespunzătoare: case
mari şi solid e, cu camere dispuse lateral şi acoperişul în două sau trei ape, cu una sau
două laturi deschise pentru o sală cu coloane de beton sau pentru un pridvor ori balcon cu
o ornamentică simplă elegantă, aplicată pe sub streaşină. Uşile şi ferestrele le sculptează cu
motive de inspiraţie artistică românească. Asemenea case, concepute şi realizate de mîna
meşterului Ovidiu Mitroi, le întîlnim des în Horezu, Măldărăşti, Bărbăteşti, Stoeneşti,
Buneşti, chiar şi peste Olt. A mai construit cîteva şcoli şi magazine săteşti, precum şi
alte edificii de interes obştesc.
împreună cu tovarăşul său de muncă, Gheorghe Cebuc, a format multe echipe de meşteri
constructori în Vîlcea.
(I. L.)
ANGHEL MOISESCU
Meşterul Anghel Moisescu s-a născut la 6 noiembrie 1885 în Romanii de Jos, sat de
dogari, situat în zona submontană a Vîlcii. De la 20 de ani a învăţat meseria la Dumitru
Cîrstoiu, din Romanii de Sus, apoi lucrează un timp cu Dumitru Giurgiuveanu din Romanii
de Jos; de la acesta a deprins el tîmplăria şi dogăria, ajungînd în scurtă vreme să execute o
gamă largă de obiecte, mari şi mici: butice, doniţe, covate, putini, putinee, bănicioare,
vedre, buţi, butoaie de 50 — 60 de litri, sau bădane de cîte 600 litri.
Evident, nu la toate aceste obiecte întîlnim prezenţa motivelor artistice; categoria
obiectelor mici se bucură însă de toată atenţia meşterului, care le decorează prin incizie cu
„oichi", „floare", „cîrje", „sprinceană", „popi" (pupi). Uneltele sale poartă uneori aceeaşi
denumire ca şi motivul decorativ. „Floare — ne spune meşterul—mai aveau şi părinţii
mei; însă eu mă duc la fierar să-mi facă unealta aşa cum o vreau eu". Cu astfel de unelte,
făcute după gustul său, Anghel Moisescu lărgeşte nu numai aria motivelor bătrîneşti, dar
creează noi compoziţii ornamentale, ritmuri decorative vii, bogate în sugestii.
„Iute de mînă", meşterului i s-a dus vestea pînă departe : „lucram obiectul mai
spălat, marfă mai specială ; pe toamnă, veneau la mine să le lucrez oameni chiar din
Teleorman", în timp ce tot satul ştia să facă dogărie. Produsele lui erau vîndute la Slatina, la
Caracal, la Corabia sau prin alte tîrguri unde se deplasa de unul singur.
Din 1968, este membru al cooperativei meşteşugăreşti — secţia din Horezu. Prin in-
termediul cooperativei, produsele i se vînd prin ţară sau în străinătate. Multe alte piese i-au
intrat în patrimoniul Muzeului Satului din Bucureşti, al Muzeului judeţean Vîlcea şi secţiei de
la Măldărăşti, sau al Casei de cultură din Horezu ; la expoziţia bienală de artă populară din
1969 a obţinut două diplome. Printre învăţăceii săi, se numără Ion Dumitru Popescu, Mihai
Moisescu, Gheorghe Basai şi alţi dogari din Romani sau de prin satele apropiate.
(I. L.) 236
STELIAN OGREZEANU
Stelian Ogrezeanu este un nume bine cunoscut în ţara noastră, ea şi in străinătate.
Datorită acestui talentat creator popular, ceramica de Hurezu a irupt cu fascinantă strălucire,
în ultimul timp, configurîndu-şi totodată stilul propriu de expresie, mult mai bogat şi mai bine
individualizat faţă de alte centre de olărit. La renumele ceramicei de Hurezu, mult căutată
astăzi la tîrgurile internaţionale sau la ea acasă, o contribuţie preţioasă a adus-o Stelian
Ogrezeanu, exponent autorizat al artei ceramice locale, atît pe linia tradiţiilor sale
autentice, cît şi în ipostaza ei artizanală.
Stelian Ogrezeanu a dus mai departe meşteşugul tatălui său, vestitul olar Gheorghe
Ogrezeanu, cunoscut nu numai pentru inovaţiile sale tehnice — a introdus roata cu
rulmenţi, a măcinat la rîşniţă ciment, în locul pietrei, a strîmtat cuptorul ca să reducă din
timpul arderii — dar şi prin forţa lui creatoare materializată într-o varietate de produse
tradiţionale (străchini, taiere, ciorbalîce ş.a) cu motive decorative executate pe crud
(„modul adevărat de ornamentare a ceramicei hurezene") şi, de asemenea, în numeroase
figurine de animale şi păsări confecţionate după tipare proprii. Ca mai toţi olarii vechi,
Gheorghe Ogrezeanu lucra şi el lejer, după voia inspiraţiei, fără să-1 preocupe grija de a
reproduce cît mai exact forma obiectului, care i-ar fi încorsetat de altfel predispoziţia
creatoare.
Spre deosebire de tatăl său, Stelian Ogrezeanu îşi frînează oarecum fantezia şi
„inspiraţia",
în timp ce lucrează, căutînd să realizeze, cu maximum de exigenţă tehnică, elementele formei şi
ornamentica obiectului : „nu lucrez toată ziua, pentru a nu cădea în rutină, pentru a nu-mi
secă
tui inspiraţia", dar nici „nu las obiectul din mînă pînă nu-1 fac cum îmi place mie" ! —
obişnuieşte
să spună meşterul. Ca şi ceilalţi olari hurezeni, Stelian Ogrezeanu foloseşte o
cromatică
mai bogată, mai variată şi mai nuanţată decît creatorii din trecut obţinînd armonii noi, de
mare
rafinament. •-
Creator de reală vocaţie, Stelian Ogrezeanu are un palmares bogat. A obţinut trei
premii I la expoziţiile bienale de artă populară din 1959, 1961 şi 1964. La ultima a fost
încununat cu premiul special, ceea ce a dus la cooptarea sa ca membru al Fondului Plastic. A
participat apoi la diferite expoziţii colective de artă populară organizate la Bucureşti,
Piteşti, Horezu, precum şi la unele tîrguri, organizate în cadrul Festivalului internaţional de
folclor „România '69" şi al festivalurilor „Cîntecele Oltului '71" şi „Cibinium '71". A realizat,
deasemeni, decoraţia cu taiere a plafonului Casei de cultură din Horezu.
Pleiada ceramiştilor locali recunoaşte în Stelian Ogrezeanu un demn înaintaş. Numeroşi
discipoli, pe care i-a format, ca profesor al şcolii populare de artă din Piteşti, sau, mai
recent, al cercului de ceramică de la liceul din Horezu, îl recunosc şi ei de magistru.
(I. L.)
VICTOR OGREZEANU
Vasele lui Victor Ogrezeanu (născut la 24 aprilie 1934) — farfurii, ulcioare, cu smalţuri
şi luciri de rază, cu jocuri imperceptibile de umbră şi lumină ce învăluie forma—scot în
evidenţă creaţia unui autentic meşter popular, filonul unei arte de veche tradiţie.
„Făcutul pe roată" 1-a învăţat de la Gheorghe Ogrezeanu şi Constantin Ţambrea. Simplitatea
şi fineţea ornamentului a deprins-o prin nenumărate exerciţii; ulcioarele sale mari au forme
elegante, decorate numai pe anumite porţiuni. Meşterul le lucrează cu răbdare şi ţine mult ca
obiectul să-i placă lui mai întîi de toate.
Din 1967, Victor Ogrezeanu lucrează în cooperativa meşteşugărească — secţia din
Horezu, în cadrul căreia execută şi diverse obiecte de artizanat, solicitate atît în ţară cît şi
în
237
străinătate. A participat la tîrgurile interne de artă populară, organizate, bunăoară, cu
prilejul Festivalului internaţional de folclor „România '69" şi al festivalurilor „Cibinium '70" şi
,,'71" şi „Cîntecele Oltului "71". La Expoziţia bienală de artă populară (1969) a primit premiul
I. Lucrările sale fac parte din colecţiile de artă populară ale Muzeului Bruckenthal din Sibiu,
Muzeului judeţean Vîlcea şi secţiei de la Măldărăşti. în plină forţă creatoare, Victor
Ogrezeanu se află, în arta sa, pe drumul unei strălucite afirmări.
(I. L.)
VASILE OLARU
în satul Lungeşti, la o casă oltenească dinspre Fumureni, îţi atrag atenţia nişte omuleţi
de lut, naivi, întrebători, ce privesc din ferestre. I-a pus meşterul Olaru în semn al omeniei
sau poate să p rivească trecătorii d e p e dru m, sau poate să fie ca nişte flo ri în
fereastră — nici el nu ştie prea bine de ce i-a pus acolo!... Dar, de fapt, aceste figurine sînt
emblema meşterului Vasile Olaru.
Satul Lungeşti a fost cîndva un centru vestit de olărit, prin vasele lui rezistente la
fiert. Aici se făceau vase de mărimi impresionante, potrivite cu nevoile gospodăreşti. Prin
decorul şi ornamentica lor, ele se asemănau cu cele de la Oboga, cu care Lungeştii se află în
acelaşi perimetru etnografic.
Printre meşterii vestiţi din acest sat, care continuă să lucreze olărie, se numără
şi Vasile Olaru, descendent dintr-o familie de olari. Tehnica lui complexă de lucru, ca şi
varietatea produselor realizate, denotă un spirit de meşter inventiv, singurul care mai
cunoaşte secretul de „tăiat cuptoare , de ars vase în pămînt, în funcţie de configuraţia
terenului. La Curtea de Argeş, în cadrul cooperativei meşteşugăreşti, a construit un cuptor
modern din şamotă, cu rafturi în care vasele sînt arse la foc de lemn, iar „smajţul iese mai
frumos şi mai curat". Cînd compune o figurină, de om sau de animal, o „migăleşte" mai întîi
rudimentar, la proporţii reduse. După un timp se apucă s-o modeleze din nou, după ideea
lui. Aşa 1-a deprins să lucreze şi pe nepotul său, Petre Pîrvu.
Vasile Olaru întruchipează în lut imaginea unor personaje, nu lipsite de graţie, ob-
servate în mediu l înconjurător; de asemenea, el excelează în confecţionarea vaselor
de mare capacitate (30 — 40 1.), smălţuite, ornamentate cu şerpi în relief — denumite
„borcane cu gură". O altă categorie de lucrări ale sale o formează vasele decorative
Petreşti, realizate pentru parcuri (de cîte 80 1.), făcute din cinci „nave", apoi oţetarele de
Argeş şi chiupurile de în cadrul cooperativei meşteşugăreşti din localitate.
Deşi produsele sale sînt mai dificil de prezentat la expoziţiile de artă populară,
Vasile Olaru, la cei 50 de ani ai săi, reprezintă în chip strălucit centrul de ceramică de la
Lungeşti.
(E. B.)
OLIMPIA RADU
Modelele de costume noi confecţionate de Olimpia Radu din Pietrari vorbesc, în locul
ei, despre sensibilitatea şi iscusinţa cu care ştie să le aleagă şi compună, în armonii sobre,
monocro-matice, de bun gust. Pornind de la echilibrul culorilor, distribuţia ornamentelor şi
tonurile distinse, ale costumului popular tradiţional, Olimpia Radu realizează costume de
tip nou, cu alese calităţi artistice.
Născută la 7 decembrie 1925 în Pietrari, Olimpia Radu a învăţat de la mama sa
(Veronica "Urres) ţesutul şi alesul, cusutul şi şebâcitul, precum şi confecţionarea tuturor
obiectelor eompo-
_.:.,S
i R ' i i i t - i ne jioriunu mu iKilruu. Prelerinţelc pentru îmbrăcămintea oraşcm-asccâ aie
locuitorilor satelor, ca şi dispariţia unor materiale tradiţionale necesare confecţionării
costumului popular au determinat-o pe Olimpia Radu să adopte noi modalităţi, mai simple, de
confecţionare a costumului femeiesc, de pildă, la care a schimbat pînă şi culoarea ce-i era
specifică — roşul, în negru.
în această arie etnografică, costumul femeiec se compunea în trecut din: a. cămaşă
cu clini şi altoaie cu gură în faţă, pe umăr sau la spate şi cu brăţară la mînecă, decorată
ori cu altiţă, încreţ, clin strîns şi cu rînduri cu sau fără şebace alternate ori cu mîneca şi
pieptul blană; b, zavelcă, albă în faţă şi roşie, înscorţată, în spate, sau opreg cu zăvelcă; c. brîu
şi bete cu mărgele, iar în cap căpătîi sau cîrpă (cîrpoi). în ultimele trei decenii s-a generalizat
un costum femeiesc mai uşor şi comod la purtat, cu o execuţie tehnică mult simplificată. în
genere, însă la acest tip de costum popular nou, întîlnim : iia cu poale,cu gura în faţă şi
mîneca scurtă, cu volan, decorată cu altiţă, încreţ desfăcut şi mai îngust şi cu rînduri
alternate eu şebace mari, care se repetă pe piept şi pe spate, iar poalele sînt mult mai
scurte şi decorate cu rîurii de la altiţă ; „şoarţele" colorate — zăvelci identice cărora li s-
au adăugat colţişori pe margini; bete fără mărgele ; şi maramele ce se poartă şi se
confecţionează tot mai rar.
Astfel de costume, noi, lucrează creatoarea populară Olimpia Radu ; pentru trei din
ele, a primit premiul I la concursul „Hora costumelor" din 1970, destinat cunoaşterii
noilor tipuri de costume ; la cea de a doua ediţie a aceluiaşi concurs, alte două costume
lucrate de Olimpia Radu au ocupat locul II.
(I. L.)
NICOLAE RUGEA
Nicolae Rugea, zis şi „Dănescu" s-a născut la 23 februarie 1919, în comuna Vaideeni,
într-o familie de modeşti crescători de oi din tată în fiu. Cîntecul din fluier 1-a învăţat de
mic copil, dar abia mai tîrziu a început sâ-1 intereseze meşteşugul construcţiei fluierelor.
„Primul om pe care l-am urmărit fâcînd fluiere a fost vărul meu, Ion Ţugulescu,
vestit fluierar din Vaideeni. în atelierul lui am pas mîna pentru prima dată pe o sîmcea şi
am încercat să fac un dup de fluieră. Apoi, l-am urmărit pe Ghiţă Iscru, tot din Vaideeni,
de la care ma aflat secretul acestei meserii, cinstindu-1 uneori cu cîte un păhărel. De la el am
învăţat măsura fluierelor şi felul cum trebuie pregătit lemnul de prun, că înainte lucram fluiere
din soc. Cînd am terminat primul fluier de prun, m-am dus, cu sfială, la nenea Iscru să-1
verifice. Bătrînul s-a uitat cu atenţie, apoi m-a măsurat cu privirea şi mi-a zis : „hoţule, mi-ai
furat meseria! " şi m-a bătut cu mîna pe umăr. Dar eu tot mai vream să învăţ. După armată
am trecut şi pe la nenea „Burtan" (D.D. Tărtăreanu) şi am] văzut cum măsoară şi cum
sfredeleşte el lemnul, cum face găurile şi, mai ales, cum încrustează vrana fluierului. Dar
nu prea am priceput. într-o vară, l-am ajutat pe „Dinuţ „(Const. Antonie) din Urşani, să
prindă nişte roiuri de albine. De atunci, împrumut înd de la el sfredele de diferite mărimi, am
ajuns să stăpînesc bine secretul meseriei. Dar îmi păstrez înfluriturile mele".
în 1947, a făcut primul lui drum cu fluiere la tîrg la Poiana Sibiului, apoi la Sesciori
(Alba), la Agnita (Sibiu), la Titeşti (Vîlcea). Pe măsură ce fluierele erau mai bune, comenzile
s-au înmulţit.
239
Echipe de fluieraşi, ca acelea din Vaideeni, Jina (Sibiu), sau Şugag (Alba), cîntă cu fluiere
lucrate de Nicolae Rugea.
în anul 1968, meşterul a fost filmat de folclorişti de la Institutul de filme documentare şi
ştiinţifice din Koln (RFG), iar în 1969 de către un grup de cercetători de folclor din
Danemarca. în anul următor, a participat la primul Festival internaţional de folclor
„România '69", iar în 1970, la prima expoziţie naţională de instrumente muzicale populare
organizată cu prilejul festivalului „Cibinum", cu care ocazie a vîndut fluiere unor amatori din
Danemarca, Germania, Italia Austria, Cuba. Fluierele legate şi nelegate, înflorate şi
neînflorate, cavalele, chiar şi taragoatele prind glas în mîna meşterului şi-1 fac cunoscut.
„Mi-e dragă această meserie, spune Nicolae Rugea, deşi cere multă răbdare". Nu de
mult, a început să-1 iniţieze în secretul meseriei pe nepotul său : „arta aceasta — zice meşterul
— trebuie să trăiască cît lumea".
(V. T.)
DUMITRU ŞCHIOPU
La cîţiva kilometri de Rm. Vîlcea, la Vlădeşti, renumit centru de olari, lucrează
talentatul meşter Dumitru Şchiopu. Născut la 23 ianuarie 1926, într-o familie de olari
împovărată (7 fraţi), a resimţit o deosebită atracţie către formele modelate în lut. Arta sa,
cunoscută în ţară şi peste hotare, însumează o bogată colecţie de piese de strictă necesitate:
oale, străchini, ulcioare, farfurii lucrate în stilul ceramicii tradiţionale, decorate cu a n g o b ă
albă şi cu motive vechi specifice zonei: melcul, brăduţul, şireagul.
Decoraţia sobră a pieselor de dată mai recentă denotă totuşi o plăsmuire organică de
forme tradiţionale şi noi, care evoluează către un meşteşug artizanal de bună calitate, atît
prin decorul şi compoziţia pieselor, cît şi prin cromatica lor smălţuită. Dar meşterul este şi
un iscusit artist care modelează din lut păsări, animale şi oameni — modele concepute după
tradiţia locului, precum şi numeroase alte obiecte de interes cotidian.
Ceea ce dă o valoare artistică deosebită obiectelor create de ceramistul Dumitru
Şchiopu este nu numai faptul că el n-a renunţat la uneltele folosite în trecut — ficheşul,
plotogul, zgîri-eciul, cornul de vită cu „ţiplă" ş.a. — dar a păstrat intactă întreaga recuzită de
forme şi motive străbune, pe care însă le-a dezvoltat în mod creator, într-o gamă variată de
imagini. Sensibilitatea artistică, cumpătarea cu care meşterul făureşte chipuri de păsări şi de
animale, pe care le surprinde în atitudini sugestive denotă nu numai sensibilitate artistică,
dar şi o aleasă capacitate de a le imprima fiorul vieţii. Iată vulpea tulind-o cu o găină în
gură ; iată cucii sau alte păsări cîntînd de mama focului ; iată cerbii sau caii - fluierici,
adulmecînd semeţi foşnetul vîn-tului şi al pădurii. Pline de sugestii antropomorfe şi de motive
zoomorfe sînt şi cănile şi ulcioarele cu ciur ale meşterului, decorate cu un vechi motiv al artei
populare — şarpele; la fel plosca cu patru braţe — plosca lui Vărzache — şi cea cu opt braţe, de
dată mai recentă — plosca lui Şchiopu, împodobite cu şerpi tîrîndu-se pe fiecare braţ sau
ondulîndu-se printre flori. Sînt imagini pline de tîlc ce se confundă. în acelaşi timp, cu un alt
motiv popular — valul sau şireagul. O a l t ă latură a creaţiei
240
. n i l u l " " Im- apare d i n loc în loc. in dup simbolic. ..melcul"" (spir.-tl.-i dacică) sau ..brăduţul.",
Tonte acestea s i n i doar e î i c v a nspeeie a l e creaţiei acestui t a l e n t a l ineşler olar.
eare ş l i c să-şi integreze a r t a în t r a d i ţ i a nohiiă a s t i l u l u i eeramieu locale. Obiectele1
sale au fost apreciate pentru valoarea lor la numeroase concursuri şi festivaluri
republicane si interjudeţene. Tată „palmaresul" meşterului Şchiop ii: premiul II la
bienalele republicane de artă populară din anii 1964 şi 1967 ; două premii I la bienala
din anul 1969 ; diploma de onoare a Festivalului internaţional de folclor „România '69" ;
premiul I la cel de al doilea tîrg al olarilor organizat în cadrul festivalului „Cibinium'71"
ş.a. De asemenea, numeroase lucrări ale lui Dumitru Şchiopii întregesc colecţiile unor
muzee din ţară, cum sînt : Muzeul Satului din Bucureşti, Muzeul de Artă Populară al
R.S.R., Muzeul Bruckenthal din Sibiu, muzeele din Craiova şi Rm. Yîlcea, ca şi ale
altor unităţi muzeistice, ca : Măldărăşti-IIorezu, Goleşti-Argeş.
Cooptat astăzi în corpul didactic al Şcolii popu lare de artă din Rm. Vî lcea,
Du mitru Şchiopu pregăteşte clasa de ceramică din Vlădcşti. unde tinerele vlăstare
învaţă taina unui meşteşug popular d e veche tradiţie.
(N.C-G.)
DUMITRU D. TĂRTĂREANU
Meşterul fluierar Dumitru D. Tărtăreanu, zis „Burtan", din Vaideeni, e un bătrîn
uscăţiv, cu pletele ninse, cu chip frumos, prelung, cu ochii ageri şi mai ales cu o voce
melodioasă, asemenea şipotului apei de munte. S-a născut*-la 10 februarie 1899. De la vîrsta
de 13 ani a păscut turme de oi, cutreierînd cu ele ţara în lung şi lat. „Doinitul din fluieră" 1-a
învăţat de la ciobanii bătrîni. Cînd fluierul nu-i mai suna aşa cum ar fi dorit, 1-a bătut
gîndul să-şi facă unul nou. Chiar din soc, dar care „să întoarcă" mai bine cîntecul. Pe la 18
ani, a prins meşteşugul confecţionării fluierilor din prun de la Adam Romanescu din
Vaideeni. „Am făcut un pariu cu Adam — îşi aminteşte badea Mitu — că de n-oi putea face
fluiera să-i dau o oaie ; în două zile am terminat-o şi am cîntat din ea, cu mare foc, o
învîrtită". După vreo zece ani de la această reuşită, badea Mitu s-a apucat serios să facă
fluiere. Vara, cu desagii încărcaţi, colinda munţii Căpăţînii, Lotrului, Cindrelului şi Parîngului,
vînzîndu-le ciobanilor. Era nelipsit de la tîrgurile din Polovragi, Titeşti şi Poiana Sibiului sau
de la nedeile ce se ţineau la Obîrşia Lotrului şi Poiana Muierii.
într-o asemenea împrejurare 1-a cunoscut, la nedeia din Poiana Muierii, pe bătrînul
meşter Răduca, din C>mpa, de pe Jiu, care 1-a învăţat secretul măsurilor, al felului lui cum se
lucrează vrana şi al grosimii sfredelelor. Dumitru Tărtăreanu s-a deprins uşor să-şi îmbrace
fluierele cu alamă, pe care o foloseşte în benzi spiralate pînă la găuri, iar de aici o
intercalează, tot sub formă de benzi, decorate însă cu „şerpi" în puncte, cu cercuri sau
semicercuri. El a devenit curînd cel mai vestit meşter fluierar de prin partea locului; a primit
apoi multe comenzi, însoţite de scrisori de mulţumire.
Badea Mitu îşi aminteşte cu multă plăcere de contribuţia sa la înfiinţarea primei
echipe de fluieraşi din ţară, cea din Jina. Să-1 ascultăm: „în 1949, eram cu fluiere în centrul
comunei
241
Jina. în jurul meu s-au strîns un grup de jinari. Au luat fiecare cîte un fluier şi au început
să cînte acelaşi cîntec, ca la comandă. Mult m-am minunat de frumuseţea cîntării şi i-am spus
unui prieten : „Măi, frate Vîrvoreo, eu zic că nu aţi face rău să vă uniţi într-o echipă, că prea
fain îi ziceţi"! Şi aşa, la îndemnul ciobanului vaideean, a luat fiinţă această primă formaţie
de fluieraşi a păstorilor.
De atunci, punînd la punct tonurile cu ajutorul profesorului Gheorghe Bogdan din
Poiana Sibiului, Dumitru D. Tărtăreanu a făcut fluiere pentru numeroase formaţii de artişti
amatori din sudul Transilvaniei : Jina, Răşinari, Sadu, Avrig, Cîrţişoara, Arpaş, Făgăraş,
Sercăiţa, Braşov, Rupea, Rîşnov, Cenade, Tilişca, Berevoi, Sibiu, precum şi pentru altele din
Muntenia şi Oltenia : Vaideeni, Domneşti, Albeşti, Corbi, Baia de Fier.
în 1968 el a fost filmat lucrînd fluiere, de către cercetători ai Institutului de etnografie
şi folclor din Bucureşti şi de la Institutul de filme documentare şi ştiinţifice din Koln
(R.F.G) : un an mai tîrziu, l-au filmat alţi cercetători de folclor, din Danemarca. Anul trecut a
lucrat 130 de fluiere şi cavale de diferite mărimi pentru Muzeul Bruckenthal din Sibiu, —
desigur un număr infim faţă de acela al fluierelor sale răspîndite în decursul anilor prin
ţară sau peste hotare. In timp ce meşterul îşi deapănă amintirile, mîinile sale lucrează de zor :
„Voi lucra fluiere cît voi mai putea, pentru că ele îl ajută pe om să se înveselească şi sună la
fel de frumos în toate colţurile lumii".
(V.T.)
VICTOR VICŞOREANU
în casa sa mare şi frumoasă, Victor Vicşoreanu intenţionează să organizeze o cameră-
muzeu în care să expună cele mai reuşite piese de ceramică hurezeană, precum şi altele
mai noi, dar care nu se abat de la stilistica formei şi ornamenticii. Tatăl său, Gheorghe
Vicşoreanu, nu se semna pe obiecte (Victor face la fel). Aşa încît, prin expoziţiile de ceramică
sau prin muzee el apare ca „autor necunoscut". Păstrează de la părintele său un ciorbalîc,
decorat cu verde şi brun în interiorul de culoare albă. „în privinţa stilizării - susţine el —
l-am întrecut pe tata. Nu ştiu însă dacă şi în privinţa autenticităţii!... Materialele nu mai
sînt aceleaşi, iar gusturile s-au schimbat şi ele. Sînt acum mai „moderne".
Prin ceea ce creează, Victor Vicşoreanu ne dovedeşte că nu poate fi vorba de o ruptură
între arta tradiţională şi cea contemporană. Orice model nou păstrează cîte ceva din
trăsăturile ceramicii vechi, mai ales cînd este vorba de modul în care se decorează vasele,
de felul cum sînt dispuse „florile" pe suprafaţa acestuia. Aşa se explică reuşita pieselor,
ornamentate bogat, prin combinarea unor motive ea : faguri, stele, frunze „şempălău",
altiţe, ochi, covor, cîrlige, păianjen, boboci etc, care impresionează şi prin coloritul lor
divers. O vreme, a lucrat vase ce se apropiau întrucîtva de creaţiile tradiţionale, prin
mărimea, forma (cu două funduri şi uzna înăuntru) şi ornamentica lor. Astăzi însă, Victor
Vicşoreanu lucrează mai mult vase de mărimi intermediare între taier şi strachină, cu un
singur fund şi uzna în afară, cu fondul în genere mai închis, iar păianjenul mărit — obiecte
solicitate de public. Predilecţia sa pentru amplificarea or-
■>.<■>
namentelor a dus, de asemenea, la crearea unor piese de ceramică moderne prin factura lor, im-
pregnate de o notă elegantă, somptuoasă. în ambele genuri de lucrări, meşterul Vic.şorcanu se
dovedeşte un artist veritabil.
De aceea, poate, arta sa este mult preţuită de publicul amator ; creaţiile sale au fost
achiziţionate de Muzeul de artă populară al RSR, Muzeul Satului, muzeele din Craiova şi
Goleşti, Muzeul judeţean Vîlcea şi de secţia de la Măldărăşti. A participat la tîrgurile de artă
populară organizate în cadrul Festivalului internaţional de folclor „România'69" sau cu prilejul
Festivalului „Ci-binium", ediţiile 1970 şi 1971. La cea de a V-a Expoziţie bienală
republicană de artă populară din 1969, Victor Vicşoreanu a obţinut premiul I.
(L L.)

You might also like