Atașamentul securizant : se realizează atunci când părinţii sunt tot timpul “pe fază” la nevoile

copiilor, când sunt responsabili. Copiii siguri, oricât ar fi fost de tulburați de separare, erau
liniștiți foarte repede după reîntâlnirea cu mama, îi adresau un zâmbet sau îi căutau privirea,
lăsându-se mângâiați și își reluau jocul. Acest tip de flexibilitate pare a fi rezultatul interacțiunilor
cu o mamă sensibilă, care a știut să răspundă la semnalele copilului său. De obicei, mamele cu
copii siguri i-au luat în brațe repede atunci când plângeau și i-au ținut cu grijă și cu atenție, dar
numai cât aceștia au vrut să fie ținuți în brațe. Aceste mame știau să îmbine propriul lor ritm cu
cel al bebelușilor lor și nu le impun propriul lor plan. Comportamentul acestor mame tinde să
genereze senzitivitate, acceptare și cooperare și nu lipsă de implicare, respingere sau distanțare
emoțională (Ainsworth și colab, 1978).
Atașamentul anxios evitant apare atunci când părinţii nu vădesc preocupare faţă de nevoile,
trebuinţele copiilor, sunt neglijenţi şi chiar îi resping. În urma observațiilor realizate de
Ainsworth (1978) s-a ajuns la concluzia că mamele copiilor considerați evitanți au refuzat activ
ofertele de apropiere ale copiilor lor. Alți cercetători au observat că astfel de mame se retrag
atunci când copiii lor pari triști. Acești copii sunt rezervați și timizi. La plecarea mamei se
calmează greu, iar la reîntoarcerea acesteia, deşi acceptă să fie luați în braţe, păstrează o mică
barieră (fie o mână, un cot) între corpul mamei şi al său, fiind vigilent, conform experienţelor
anterioare. Dacă la început “cerşesc” atenţia, afectivitatea părinţilor şi/sau se revoltă, sfârşesc
prin a se resemna, devenind insensibili şi detaşaţi în raporturile cu aceştia.
Atașament anxios ambivalent: Apare atunci când părinţii nu răspund corect la necesităţile
copilului, au comportamente contradictorii, uneori fiind plini de grijă, afecţiune, iar alteori
urâcioşi, agresivi, neglijenţi astfel încât copilul devine nesigur, derutat; datorită incertitudinii
apare anxietatea, teama de separare și copilul tinde să fie timorat din punct de vedere
comportamental. Acest comportament este întărit de amenințarea cu abandonul sau cu bătaia
venite din partea părinților. Astfel, sentimentul de nesiguranță se adâncește și se poate croniciza.
Cercetările lui Ainsworth (1978) au identificat două tipuri de copiii ambivalenți: cei care erau
furioși și cei care erau pasivi. Ambele categorii erau prea preocupate de locul în care se află
mamele lor pentru a mai putea explora liber. De asemenea, atât copiii furioși, cât și cei pasivi
au reacționat la plecarea mamelor cu distres foarte puternic, astfel încât perioadele de separare
au trebuit întrerupte. După reîntâlnire, copiii clasificați furioși au oscilat între o deschidere față de
conexiunea cu mama și exprimări ale respingerii, iar copiii considerați pasivi au părut capabili
doar de slăbiciune sau cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi fost prea copleșiți de
neajutorarea și nefericirea lor pentru a intra în contact cu mama direct.
S-a descoperit că acești bebeluși ambivalenți aveau mame care erau în cel mai bun caz
disponibile ocazional și imprevizibil. S-a mai observat că mamele copiilor ambivalenți păreau să
le descurajeze autonomia mai mult sau mai puțin subtil, ceea ce poate explica inhibiția explorării,
caracteristică acestor copii (Ainswort și colab, 1978).
Atașamentul dezorganizat: Acest tip de atașament este o descoperire a lui Mary Main, studentă
a lui Ainsworth. Aceasta în urma vizionării a 200 de casete video cu copiii studiați în „situația
străină” de Ainsworth a observat că 90% dintre aceștia manifestau în prezența părintelui
răspunsuri inexplicabile, bizare sau contradictorii. Acești copii, după reîntâlnirea cu mama, s-au
retras de aceasta, au rămas blocați, s-au prăbușit pe podea sau și-au acoperit gura cu mâna