SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX „SFÂNTUL VASILE CEL MARE”

FILANTROPIA LA SFÂNTUL VASILE CEL

MARE
(LUCRARE DE ATESTAT)

PROFESOR COORDONATOR: SUSȚINĂTOR:

PR. PROF. CONSTANTIN SIMIRAȘ MIZIN NICOLAE

IAȘI

2017
CUPRINS

Argument..................................................................................................................................3

Introducere................................................................................................................................4

Capitolul I. Viaţa Sfântului Vasile Cel Mare.........................................................................5

Capitolul II. Viaţa socială la Sfântul Vasile cel Mare............................................................9

Capitolul III. Milostenia în activitatea Sfântului Vasile cel Mare.....................................14

Capitolul IV. Milostenia la Sfinţii Părinţi............................................................................25

Concluzii..................................................................................................................................29

Bibliografie..............................................................................................................................31

2
 Argument

Sfântul Vasile cel Mare este o figură marcantă a vieții Bisericii din primele veacuri
creștine, evidențiindu-se prin cultura sa enciclopedică, ceea ce îl făcea de neînvins în cuvânt,
dar mai ales prin predica sa reflectată în faptă, adică în activitatea sa filantropică de neegalat
și nemaiîntâlnită până la acel moment.
Gândindu-ne astăzi la ceea ce a reușit să facă Sfântul Vasile cel Mare și la ce
amploare tocmai în secolul al IV-lea, ni se pare un lucru extrem de anevoios, chiar dacă
vremurile s-au schimbat cu mult, iar oamenii și ei. De aceea, aceste gânduri, la vederea celor
sărmani, care mereu cer ajutorul fraților lor creștini și, de multe ori, rămân cu mâna întinsă,
m-au făcut ca pentru lucrarea de atestat de la finalul celor patru ani de studiu să vreau să aduc
în actualitate opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, pentru a arăta că se poate și că
Biserica mereu a avut oameni care, în viața lor, nu și-au dorit decât să împlinească cuvântul
Evangheliei, făcând faptele cele bune izvorâte din dragostea pentru aproapele care se află în
suferință.
Astfel, tema pe care am ales-o pentru finalizarea studiilor seminariale se intitulează
Filantropia la Sfântul Vasile cel Mare, în care am încercat să arăt atât modul în care Sfântul
Vasile pune în predică problemele societății din vremea lui și încercă să combată inegalitățile
sociale foarte vizibile și atunci, ca și astăzi, dar și felul în care cuvântul său este pus în faptă
prin marea sa operă de binefacere, devenind astfel un exemplu puternic pentru cei din timpul
său.
Lucrarea cuprinde patru capitole, cu o introducere și o încheiere.

3
 Introducere

În predica Sfântului Vasile cel Mare locul central îl ocupă predica misionar-
evanghelică, interesându-l în primul rând să determine pe toţi ascultătorii şi cititorii săi la
râvna pentru câştigarea vieţii de veci. Dar ca un mare teolog, psiholog şi filantrop ce era,
Sfântul Vasile şi-a dat seama că acest scop nu poate fi atins, decât dacă creştinii contribuie la
desăvârşirea vieţii sociale, condiţie esenţială a mântuirii. De aceea, atât Sfântul Vasile cel
Mare, cât şi toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, care tratează probleme sociale în scrierile şi îndeosebi
în predicile lor, pot fi numiţi apărători ai celora oprimaţi. Ei critică starea de lucruri
neobişnuită faţă de scopul superior al creştinului pe pământ. În critica lor ei nu se sfiesc să
folosească chiar invective la adresa bogaţilor, biciuind nedreptăţile sociale, înfierând
cruzimea exploatatorilor care atentau la demnitatea1 şi la însăşi existenţa pământească a
omului, căci după învăţătura creştină, viaţa socială reprezintă pentru aceasta o condiţie
indispensabilă pentru a-şi lucra mântuirea sa şi aceasta prin contribuţia la mântuirea
semenilor săi.
Aşa stând lucrurile, în secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare vede în strădania sa
pentru îndrumarea credincioşilor pe calea mântuirii că, neegalitatea şi dezordinea socială sunt
piedici în calea mântuirii ce trebuiesc înlăturate. De aceea în predica sa socială, Sfântul Vasile
nu se ocupă atât de administraţia şi de legile vremii, ci doar de privilegiaţii acestora, bogaţii,
cămătarii, negustorii de sclavi, pe care îi combate de pe poziţiile Evangheliei. Aşadar, Sfântul
Vasile cel Mare încearcă cu mijloace pur creştine, în parte reuşite; ceea ce pentru secolul IV
înseamnă un mare lucru - să aline suferinţele celor apăsaţi de jugul întunecatei societăţi din
Capadocia secolului ai IV-lea.

1
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în Scrieri, partea I, col. „PSB”, vol. 17, traducere, introducere, note și
indici de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1986, p. 146.
4
Capitolul I
Viaţa Sfântului Vasile Cel Mare

Cuvântul „sfânt” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este definit ca persoana

care şi-a consacrat viaţa apărării religiei şi care după moarte este considerată făcătoare de
minuni. Sfinţii au înflorit spiritual ca rod al suferinţelor Lui Hristos şi s-au realizat
hristocentric, Hristos a fost lumina lor, sufletul sufletului lor, viaţa vieţii lor.2
Sfântul Vasile Cel Mare, episcop al Cezareei Capadociei, este unul dintre cei mai
importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi totodată unul dintre cei mai mari teologi creştini. El
s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei având ca părinţi pe Vasile şi Emilia. A făcut
parte dintr-o familie numeroasă cu zece fraţi, dintre care trei vor deveni episcopi: Sfântul
Vasile Cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta. Cinci fraţi au devenit
monahi: cei trei episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios. Mama sa Emilia va fi trecută în
rândul sfinţilor împreună cu Macrina, bunica Sfântului Vasile şi cu alţti trei copii ai săi:
Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru al Sevastei şi Sfânta Macrina cea Tânără. Sfântul
Vasile a primit învăţătura în casa părintească, iar mai apoi studiază la Şcolile din Cezareea
Capadociei, Constantinopol şi Atena. La Atena a avut ca profesori de retorică pe Libaniu,
Proheresiu şi Himeriu, tot aici se va întâlni cu Sfântul Grigorie de Nazianz şi se leagă o
prietenie frumoasă între ei. În scurt timp Sfântul Vasile ajunge să se desăvârşească în ale
învăţăturii, încât s-a făcut cunoscut şi vestit celor mari ai cetăţii şi la tot poporul. 3 După
perioada aceasta de studiu, predă un timp retorica, însă înclinaţia personală şi mai ales
educaţia primită în familie îi îndrumă paşii spre alte idealuri.4
Sfântul Vasile va pleca la Ierusalim împreună cu dascălul său Euvul, se vor închina la
Locurile Sfinte şi vor primi botezul în Iordan de la episcopul cetăţii, Maxim în anul 355. În
clipa botezului a căzut la pământ şi s-a rugat cu lacrimi în ochi Lui Dumnezeu să-I arate un
semn al credinţei lui şi intrând în apă se ruga.5 Când arhiereul a venit sa-l boteze s-a pogorât
un fulger de foc spre dânşii şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan şi
tulburând apa, a zburat la cer, iar cei ce erau pe mal au vazut aceasta, s-au cutremurat şi au

2
Lector. Dr. Cezar Vasiliu, 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”, anul 1979, nr. 1,
p. 161;
3
Vieţile Sfinţilor, vol. 1, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, Cuvânt înainte de Prof. Univ. G. Mihăilă, Editura
Artemis, București, 1992, p. 13-14;
4
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfântul Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la moartea sa, în „Glasul Bisericii”, nr.
5-6, anul 1979, p.459;
5
Ştefan Voiculescu, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, în „Vieţile Sfinţilor”, nr. 2, Editura Sfintei Episcopii a
Argeșului și Muscelului, Pitești, 1933, p. 5;
5
preamărit pe Dumnezeu.6 După botez, Sfântul Vasile renunţă la lume şi intră în monahism,
dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu.
Macrina, sora sa, l-a influenţat mult şi l-a îndrumat să îmbrăţişeze viaţa monahală.
Sfântul Vasile va întemeia o mânăstire de călugări în localitatea Anesi, aproape de Neo-
Cezareea, pe malul râului Iris. Aici se va îndeletnici cu aprofundarea cunoştinţelor teologice,
studiul biblic, rugăciunea, postul şi meditaţia, desăvârşindu-se în cunoaşterea teologică şi
trăirea duhovnicească, fapt ce l-a ajutat să devină un mare scriitor şi bun orator creştin. 7
Pentru monahii din mânăstirea sa a întocmit reguli de vieţuire: Reguli Mari şi Reguli Mici,
dar şi alte lucrări ascetice.
În Regulile Mari, Sfântul Vasile spune că: ˝nimic nu caracterizează mai bine natura
umană decât faptul de a comunica unul cu altul şi de a ne iubi unul pe celălalt, căci suntem
fiinţe sociale, nu solitare şi sălbatice.˝8
La 14 iunie 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales arhiepiscop al Cezareei
Capadociei. În organizarea Bisericii, a depus un efort enorrm şi a luptat pentru drepturile
clerului, punând accent totodată pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor.
Ca arhiereu, a avut de înfruntat grele încercări din partea împăratului Valens. Însă prin
înţelepciunea sa primită de la Dumnezeu şi cu a sa credinţă neclintită, a înfruntat pe împărat
şi a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj. De asemenea, Sfântul Vasile a fost ameninţat de
împăratul apostat Iulian (361 – 363), că îl va ucide, iar poporul credincios va fi dus în robie.
Cetăţenii, însă, au hotărât să strângă bani ca să-l îmbuneze pe împărat. Sfântul Vasile s-a
rugat Maicii Domnului pentru ajutor şi Sfântul Mare Mucenic Mercurie a fost trimis să-l
ucidă pe vrăjmaşul creştinilor. Bucuroşi fiind, credincioşii nu au mai vrut să-şi ia banii înapoi,
ci să rămână pentru Împăratul cerului si pământului. „Iar Sfântul Vasile lăudându-le sârguinţa
lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din ceea ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească
o casă pentru săraci şi pentru străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani.”9
Tot ca arhiereu, Sfântul Vasile cel Mare a luptat împotriva ereziilor vremii sale şi
pentru curmarea schismelor prin faptele sale, cu cuvantul şi cu scrisul, prin tratate teologice şi
prin scrisori către episcopii rasariteni, dar şi către cei apuseni: „vizitând pe unii, altora
trimiţându-le soli, pe alţii chemându-i la el, îndemnând, mustrând, rugând, ameninţând,
ocărând, luptându-se pentru popoare, oraşe sau chiar persoane izolate, născocind diferite căi

6
Ibidem, p. 6;
7
Pr. Prof. Dr. Ivan Ilie, Îndrumător catehetic, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001, p. 72;
8
Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Regulile Mari, Regula 3, în Scrieri, partea a doua, col „P.S.B.”, vol. 18, trad.,
introd., indici și note de Iorgu D. Ivan,EIBMBOR, București, 1989, p. 224;
9
Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura Mânăstirea Sihăstria, Neamţ, 2005, p. 25;
6
spre mântuire, tămăduind pretutindeni, era un nou Veseleil, arhitectul cortului mărturiei,
întrebuinţând tot felul de materiale şi meşteşugiri pentru atingerea scopului şi arajând totul în
vederea frumuseţii şi armoniei operei sale”10
Sfântul Vasile cel Mare, a dat o atenţie deosebită păturii sărace şi celor oprimaţi,
făcând multe acte de caritate, eparhia sa a condus-o cu grijă, fiind un administrator deosebit.
Boala care îl măcina nu l-a împiedicat să viziteze fiecare parohie din arhiepiscopia sa. Însă
ereticii nu şi-au găsit liniştea până nu l-au exilat. Dar din pricina faptului că fiul împăratului
s-a îmbolnăvit de friguri, împăratul nu mai semnează decretul de exil, fiind graţiat. Făcând
apel la cei mai buni medici, împaratul nu găseşte leac pentru boala fiului său şi face apel către
Sfântul Vasile şi credinţa acestuia. Acesta răspunde negreşit chemării şi odata cu venirea lui
boala se mai uşurează. Sfântul Grigore de Nazianz ne mai aminteste de o altă minune
săvârşită de către Sfântul Vasile, atunci când izbăveşte de boală pe prefectul Modest.
Sfântul Vasile cel Mare a avut luptă de dus chiar şi cu unii dintre episcopii săi, care nu
erau binevoitori cu el din trei pricini: întâi pentru că nu erau de acord cu dogmele de credinţă
propovăduite de Sfântul Vasile, pe care le acceptau numai constrânşi de popor; a doua pricină
este că nu le trecuse supărarea că fusese ales episcop al Cezareei în dauna lor; şi a treia
pricină, nu puteau suporta prestigiul de care se bucura Sfântul Vasile.11
Sfântul Vasile a înfiinţat sub numele de Vasiliada, instituţii de asistenţă socială, azile,
case pentru reeducarea fetelor alunecate, spitale, şcoli tehnice. A luptat pentru cei care se
aflau în suferinţe criticându-i pe bogaţi, n-a făcut deosebire între neamuri şi credinţele
oamenilor.12 Întotdeauna Sfântul Vasile a acordat o atenţie deosebită celor săraci, s-a ocupat
de dânşii purtându-le de grijă şi ajutându-i, celor bolnavi uşurându-le suferinţa.
Sfântul Vasile purta de grijă mănăstirilor din Pont şi din Capadocia, păstorind peste
ele, şi îşi revărsa învăţăurile sale asupra lor. Chiar şi după urcarea sa în scaunul de mitropolit,
a păstrat legături cu monahii, adresându-le scrisori atât celor din viaţa de obşte, cât şi
pustnicilor.13
Sfântul Vasile avea şi un dar minunat: la Sfânta Liturghie pe când slujea şi înălţa
Sfintele Daruri, cunoştea că se pogoară Darul Sfântului Duh printr-un semn: acela că
porumbelul de aur ce stătea deasupra Sfintei Mese se clătina de trei ori, mişcat fiind de
tainica putere dumnezeiască a Tatălui ceresc.14
10
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri-Partea întâia, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvîntări,
traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R, București, 1986, p. 16;
11
Ibidem, p.27;
12
Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Patrologie, Editura Sf. Mânăstire Dervent, 2000, p. 112;
13
Ierod. Ioasaf O. Popa, Viaţa monahală a Sfântului Vasile cel Mare, Editura „Anastasia”, București, 2000, p. 17;
14
Ibidem;
7
 Dintre cei „Trei mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi”, Sfântul Vasile cel Mare este
considerat primul dintre ei, însă se stinge din viaţă fiind slăbit de boala care l-a măcinat incă
de pe când era tânăr la o vârstă nu foarte înaintată pe când avea 50 de ani, in anul 379 la 1
Ianuarie.15
Înainte de moartea sa, măcinat fiind încet, încet de către boală până la urmă a fost şi
răpus, aproape mort fiind lipsit de suflare, deodată găseşte putere şi hirotoneşte pe cei mai
credincioşi slujitori ai săi, cărora prin punerea mâinilor le dă harul Duhului Sfânt, pentru ca
Biserica să nu rămână lipsită de ucenicii şi de prietenii cu care a coloborat in vremea misiunii
sale şi rosteşte ultimile sale cuvinte pline de evlavie „În mâinile Tale îmi dau Doamne duhul
meu”.16
La înmormântarea sa, a participat un număr extraordinar de creştini, au participat şi
evrei sau păgâni, localnici şi chiar şi străini , aceasta fiind una din marile dovezi care ne arată
popularitatea sa. Deasupra gropii sale s-au strâns mulţi arhierei şi au cantat psalmi. Episcopul
vremii de atunci al cetăţii Sasima, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, a scris cuvântul de
îngropare şi a venit la mormânt şi l-a citit cu lacrimi deasupra mormântului.
Sfântul Vasile Cel Mare este sărbătorit pe data de 1 Ianuarie. De asemenea mai este
sărbătorit şi pe data de 30 Ianuarie împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie
de Nazianz; Sărbătoare a Sfinţilor Trei Ierarhi hotărâtă de către Ioan Patriarhul
Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinţi şi teologi ortodocşi în anul 1081.

15
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 31;
16
Ibidem;
8
Capitolul II
Viaţa socială la Sfântul Vasile cel Mare

Opera socială şi întregul tezaur de scrieri şi instituţii rămase de la Sfântul Vasile cel
Mare, ne arată că Sfântul Vasile nu a fost numai unul din marii scriitori ai vremii sale, ci şi o
mare personalitate a vremii, o prezenţă foarte cunoscută şi foarte ascultată. Problemele
sociale de azi se clarifică şi se luminează prin soluţiile de ieri. Sfinţilor Părinţi le-a fost
acordată calitatea de interpreţi inspiraţi şi ne interesează cum au interpretat problemele
sociale şi cum s-au reflectat ele în gândirea lor, cum le-au înţeles ei. Căutăm în ei nu atât
soluţii, cât modele, îndrumări.17
Lumea modernă ne invită adesea să ne situăm ca şi creştini, faţă de problemele, de
gândirea şi de principiile ei. Şi chiar dacă nu ne-ar invita, ne-am simţi noi înşine datori s-o
facem, pentru că nu ne convine să nu ştim pe ce lume trăim, cum găndim şi de ce gândim
într-un anumit fel şi nu într-altul, şi cum şi cât, fideli credinţei noastre, ne armonizăm şi cu
vremea noastră, ca să fim oameni ai vremii noastre, să fim părtaşi activi la ea, nu pasivi, nu
indiferenţi, nu inşi care se sustrag în atemporal şi în asocial. Aceasta pentru simplul motiv că
orice sustragere n-ar fi decât o minciună. Nu putem fi nici atemporali, nici asociali. Folosim
bunuri create de vremea noastră şi de semenii noştri. Cele mai neînsemnate bunuri, sunt rodul
muncii sociale. Sunt bunuri de relaţie.
Sfântul Vasile cel Mare s-a situat din toate punctele de vedere faţă de societatea
vremii sale. A facut-o cu pasiune, cu perseverenţă, prin cuvânt, prin acte, în principii, în mod
public şi în scris. Sfântul Vasile s-a implicat în probleme sociale fără frică, fără încetare, fără
răgaz. S-a situat faţă de toate aspectele vieţii contemporane: faţă de filozofia vremii, faţă de
autorităţi şi de autoritate în general, faţă de religiile vremii, faţă de bogaţi şi de bogăţie, faţă
de sclavi şi de sclavie, faţă de săraci şi de sărăcie, faţă de drepturi şi de datorii. 18 Faţă de toate
lucrurile acestea s-a situat în calitatea s-a de creştin. Sfântul Vasile s-a ocupat şi de monahi, i-
a organizat, le-a dat reguli – mari şi mici – i-a învăţat cum să trăiască în obşti, în comunităţi,
traspunând şi în monahism modalităţi sociale de convieţuire, modele din viaţa laică.
O latură importantă pe care Sfântul Vasile a notat-o cu amărăciune şi a dezbătut-o
intens acordându-i o mare importanţă, scriind şi vorbind mult timp despre ea, denunţându-o
ca o calamitate nedemnă de societatea creştină, a fost împărţirea acestei societăţi în bogaţi şi
17
Pr. Prof. I. G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile materiale, în „Studii Teologice”, III (1951), nr. 3-4, p.
224;
18
Pr. Prof. P. Procoviciu, Predica patristică sub aspectul ei socială, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1957, nr.
1-2, p. 94;
9
săraci, inegalitatea celor destinaţi să fie egali şi fraţi, bucurându-se deopotrivă de bunurile
pământeşti. Sfântul Vasile cel Mare era vehement faţă de bogaţi şi îi acuza în primul rând de
o nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru situaţia privelegiată pe care o au, şi anume aceea
de a nu fi obligaţi să ceară de la alţii. În loc să fie darnici însă, ei sunt duri şi neîndurători cu
cei în nevoie. Chiar mai mult de atât, că se plâng că nu au de ajuns şi că ei înşişi sunt săraci.
Faptul de a critica atât de vehement bogaţii nemilostivi, era pentru vremea aceea o
condamnare limpede a împărţirii societăţii în clase privilegiate şi clase lipsite de minimul
necesar.19 Sfântul Vasile nu a făcut o analiză aprofundată a cauzelor şi nici n-a preconizat o
rezolvare prin eredicarea cauzelor, dar a văzut bine că este vorba de o anomalie care provoacă
suferinţe şi care nu este conformă cu voinţa lui Dumnezeu şi cu învăţătura Scripturii.
Despre bogaţi Sfântul Vasile cel Mare spune că nu sunt altceva decât administratori.
Bogăţia pe care o au nu este a lor, nu este proprietate personală şi că mare lor greşeală este că
se cred proprietari. Mai spune Sfântul Vasile că oamenii în general nu au ca proprietate
personală, decât ceea ce au adus cu ei venind pe lume, adică nimic. Totul este proprietate
comună. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie şi el despre acest lucru: „Bunurile materiale nu ne
aparţin; ele aparţin Stăpânului şi trebuie cheltuite în folosul aproapelui”20
Sfântul Vasile îi compară pe bogaţii care pretind că sunt creştini cu păgânii, prin asta
scoate ân evidenţă pretenţia lor iraţională de a fi proprietari exclusi ai bunurilor pe care le
posedă: „ Să ne ruşinăm de exemplele de iubire de oameni pe care le dau păgânii. La unele
din popoarele păgâne este o lege a iubirii de oameni de a avea o singură masă, de a fi comune
bucatele, de a face un singur cămin pentru o mulţime nenumărată de oameni.”21
Problema proprietăţii era pusă de Sfântul Vasile într-un mod determinat de marile
deosebiri care îi despărţeau pe concetăţenii săi, sub raportul posesiunii de bunuri şi de
mijloace de existenţă. El ne arată aceste diferenţe şi merge la cauze: la dreptul tuturor de a se
bucura de toate bunurile, care sunt comune din voinţa lui Dumnezeu şi în virtutea bunului
simţ. Sfântul Vasile nu descoperă modul în care s-ar putea realiza întoarcerea la proprietatea
comună, dar sugerează impărţirea veniturilor de pe proprietăţi în mod egal între bogaţi şi
săraci. Creştinismul a adus din prima clipă ideea egalităţii tuturor oamenilor, ca fii ai
aceluiaşi Părinte ceresc, dar abia cu timpul, atât factorii de interpretare, cât şi cei de aplicare a
învăţăturii, au trecut de la egalitatea religioasă, de la egalitatea în faţa lui Dumnezeu, la
19
Pr.Prof. Ioan G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile materiale…, p. 225
20
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi cuvântări, col. PSB 17,
trad., introd., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1986, p. 11
21
Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt rostit în timp de foame şi secetă, trad. Pr. D. Fecioru, „Tipografia Cărţilor
Bisericești”, București, f.a., p. 14-15;
10
egalitatea tuturor între ei şi în faţa oamenilor. Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că era
destul de mult şi de şocant, pentru mentalitatea vremii, chiar şi numai faptul că noua
învăţătura facea din absolut toţi oamenii fraţi, stăpâni şi sclavi, de aceea pasul următor, spre
eliberarea efectivă a sclavilor, a fost făcut cu grijă.
Oamenii sunt egali între ei. Ideea aceasta merită să fie reluată aparte. Ea străbate ca un
fir roşu întreaga operă a sfântului Vasile, cu deosebire atunci când vorbeşte de bogaţi şi de
săraci, când intervine la autorităţi în favoarea acestora din urmă şi când deplânge condiţia lor
mizerăşi nedreaptă, pentru că – spune el mereu – ei au dreptul la aceeaşi bunăstare ca şi
bogaţii, deoarece toţi au venit pe lume egali.
Egalitatea, demnitatea, originea şi vocaţia comună a tuturor oamenilor nu trebuie însă
sa-i izoleze unii de alţii. Oamenii nu sunt singuri, ci trăind în lume sunt dependenţi unii de
alţii. Egalitatea şi vocaţia lor comună, destinul comun îi obligă pentru a le realiza pe seama
tuturor oamenilor, la solidaritate, la acţiuni comune, la angajarea unora în favoarea altora, şi
Sfântul Vasile cel Mare a dat cel mai elocvent exemplu în această privinţă. Vom pomeni
deocamdată numai numeroasele sale intervenţii pe lângă autorităţi în favoarea celor obidiţi, a
celor nedreptăţiţi, a celor calomniaţi, a celor copleşiţi de povara impozitelor, a celor urmăriţi
pentru delicte ş.a. 22
Legătura aceasta socială obligă la organizarea vieţii în comun şi la armonizarea
intereselor personale cu cele colective. Fără această armonizare nici unele nici altele, nu pot
merge bine. Mai ales în viaţa monahală, dar nu numai, Sfântul Vasile a recomandat viaţa în
comun. El a fost partizan al vieţii comune, al vieţii de obşte în solidaritate organizată după
sistemul diviziunii muncii, potrivit priceperii şi puterilor fiecăruia şi al profitului comun,
potrivit cu nevoile fiecăruia, aşa cum spune Sfânta Scriptură. Regulile sale au rămas până
astăzi preponderent atât în Răsărit, cât şi în Apus în viaţa monahală, chiar şi acolo unde alţi
autori de reguli au mai complicat amănuntele, sau le-au mutat centrul de preocupare. Viaţa în
comun ca structură de bază a rămas peste tot valabilă. Opera sa ne oferă multe posibilităţi de
a-i putea determina atitudinea şi ideile faţă de viaţa socială. Sfântul Vasile cel Mare, a
preamărit milostenia şi a văzut în ea soluţia relelor sociale, dar este cu totul împotriva
cerşitului şi a împrumuturilor. El era cu trupul şi cu sufletul pentru ajutorarea săracilor, la
nevoie, dar îi povăţuia pe toţi şi îi îndruma să muncească, să creeze valori din care să

22
Sf. Vasile cel Mare, Omilia contra bogaţilor, trad. de Pr. D. Fecioru sub titlul: Cuvânt la duminica a XII-a după
Rusalii, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1968, nr. 9-10 p. 786;
11
folosească şi ei şi societatea. Toţi oamenii au drepturi egale la profit din bunurile pământului,
dar nu şi cei care nu muncesc. 23
Viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare ne oferă destule dovezi asupra faptului că s-a
implicat adânc şi multilateral în viaţa societăţii contemporane şi că a oferit soluţii în
problemele cu care s-a confruntat. Soluţiile sale, în principiu , au rămas valabile şi astăzi, în
măsura în care problemele care se pun astăzi sunt identice sau asemănătoare cu cele care se
puneau în timpul vremii sale. Creştinismul pe care l-a trăit şi l-a promovat Sfântul Vasile cel
Mare, este un creştinism realist, umanist, circumscris condiţiilor concrete de viaţă. În
viziunea sa, dinamica desăvârşirii spirituale este alcătuită din elemente sociale şi din element
sufleteşti. N-a fost cu nimic mai prejos decât oricare din tribunii sociali din lumea modernă.
În vremurile de transformări sociale, cuvântările sale ar fi fost, aduse la zi, instrumente de
înflăcărare, adevărate arme incendiare în apărarea egalităţii, a libertăţii, a dreptului tuturor la
resursele materiale şi la demnitate umană.
Sfântul Vasile cel Mare nu a fost numai un teoretician, ci a avut fapte măreţe. Şi-a
încercat principiile în viaţă, nu a fost superficial. El n-a aşteptat pentru săraci, pentru
dezmoşteniţii de toate soiurile, pentru orfani, pentru văduvele care au rămas fără niciun
ajutor, pentru străinii care erau în călătorie, o soluţie în ceruri. Le-a explicat şi despre aceasta
că este satisfacţia finală, dar nu s-a limitat numai la atât, ar fi fost o soluţie prea comodă şi, de
fapt, inexactă. Oamenii aşteaptă o soluţie încă de aici, astfel înţelegem uşor de ce Sfântul
Vasile a trecut la fapte.24
Opera Sfântului Vasile cel Mare de caritate socială a început în timpul unei perioade
de foamete, pe la anul 368, în Cezareea. Pe atunci nu era episcop, dar i-a venit ideea să adune
toşi înfometaţii la un loc şi să le dea de mâncare. Aceasta a făcut-o din propriile sale bunuri,
dar şi de la cei care aveau. Tot atunci a început o campanie de predici în favoarea celor
nevoiaşi şi flămânzi. A inmuiat de multe ori inimile bogaţilor şi i-a şi ruşinat, pentru că nu s-a
ferit să-i condamne în public pe cei care aveau preţuri mari la alimente sau făceau trafic de
bunuri ca să se îmogăţească rapid pe seama celor nenorociţi. Sfântul Grigorie de Nyssa spune
că Sfântul Vasile cel Mare şi-a vândut toate bunurile în vremea aceea să cumpere alimente
pentru nevoiaşi.25
În momentul în care a devenit episcop, Sfântul Vasile cel Mare a fondat Vasiliada,
pentru ajutorarea săracilor, nu numai că a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi, la

23
http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei/ accesat la data de 10.05.2017
24
Ibidem
25
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a, în Scrieri, partea I, p. 139;
12
cei bolnavi, mai ales alegându-i din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor,
străinilor. Cu sprijinul autorităţilor a conceput aşezăminte ca un fel de cetate în marginea
oraşului, a adunat mulţi nevoiaşi ca să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Sfântul Vasile
nu s-a gândit să-i ţină ca pe nişte pensionari inactivi, ci a înfiinşat ateliere şi alte forme de
muncă în comun, pentru cei valizi. Se gândise să înfiinţeze şi şcoli pentru cei apţi în această
direcţie. Celor aflaţi în boală le asigura medicamente şi le oferea medici si personal de
îngrijire. Cu timpul astfel de instituţii au fost organizate şi în alte oraşe, după modelul său. 26
Sfântul Vasile este mărturia atitudinii corecte: creştinii, trăind în istorie, în societate, au ca
orice alt om şi aptitudinea şi datoria să se implice în ea, s-o facă mai bună, să ajute şi ei să fie
mai bună. Au şi criterii de care se pot servi cu exactitate. Sfânta Scriptură este cartea
drumului prin viaţa pământească spre cea de dincolo, Scriptura este cartea orientării prin
viaţă.
Inspirat din Scriptură, Sfântul Vasile cel Mare, spune că oamenii sunt fiinţe sociale
menite să-şi ducă traiul în comun, dependenţi unii de alţii, în solidaritate şi responsabilitate
reciprocă. Oamenii sunt egali, în primul rând pentru că toţi sunt fii ai aceluiaşi Părinte ceresc
şi în al doilea rând pentru că sunt oameni, având acelaşi drepturi şi îndatoriri. După Sfântul
Vasile, diferenţele între oameni, împărţirea lor în sclavi şi liberi, în bogaţi şi săraci sunt cele
mai mari anomalii care nu se datorează nici lui Dumnezeu, nici naturii şi trebuie să fie
corectate. Fiind egali, toţi oamenii au dreptul la libertate. Fiind egali, au dreptul în aceeaşi
măsură la proprietate. De aceea Sfântul Vasile a combătut cu vehemenţă bogăţia şi pe bogaţi
şi a cerut fără încetare restabilirea echilibrului prin folosul bunurilor în comun. Acuzele aduse
bogaţilor de către Sfântul Vasile erau că ei provoacă războaie, provoacă cămătăria, provoacă
avariţia, provoacă minciuna, provoacă calomnia şi crima. Această viaţă economică o influenţa
pe cea spirituală şi socială şi când economia era doar în mâinile câtorva, sufereau ceilalţi şi
sufereau pe nedrept.
Sfântul Vasile este partizanul muncii ca fundament al drepturilor. El aprobă
îndatoririle cetăţenilor către stat, în cadrul vieţii sociale, cum ar fi impozitele şi combate
abuzurile şi nedreptatea în stabilirea lor. Ideea de Patrie este scumpă pentru Sfântul Vasile şi
atunci când Patria a fost ameninţată cu împărţirea, sentimentul Patriei la angajat în apărarea
integrităţii şi unităţii ei. Cenobitismul si viaţa de obşte au fost promovate de către Sfântul

26
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au
îndemnat să fugă de preoţie şi „Elogiul Sfântului Vasile”, traducere preot N. Donos, Atelierele Zanet Corlăţeanu,
Huşi, 1931, p. 184;
13
Vasile în viaţa monahală, căreia i-a dat reguli şi a organizat-o după modelul societaţii laice, în
forme pe care le credea ideale chiar şi pentru aceasta.
Punând în practică ideile sale si concepţia sa socială, a organizat asistenţa înfometaţilor din
oraşul său în vreme de secetă. Una dintre cele mai cunoscute acţiuni ale sale este întemeierea
Vasiliadei, aceasta fiind o instituţie complexă finanţată din contribuţie publică, aici
adăpostindu-se bolnavii săraci, orfanii, văduvele, călătorii. Sf\ntul Vasile cel Mare a făcut din
asistenţa socială una din raţiunile principale ale activităţii Bisericii, pe vremea în care nici
statele nu luaseră această responsabilitate asupra lor.
Sfântul Vasile cel Mare a rămas până astăzi prin fapte şi prin tot ceea ce a scris, un
model pentru întreaga creştinătate, un exemplu în viaţa socială şi o bogată sursă de inspiraţie
în viaţa creştină.

Capitolul III
Milostenia în activitatea Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare este numit pe drept „teologul şi modelul filantropiei”, iar
lucrarea sa filantropică este una extraordinară datorită implicării sale intr-un amplu program
social, pe vremea sa, când societatea se confrunta cu mari şi delicate probleme sociale.
Concretizarea lucrării sale filantropice se face pe de-o parte prin predicile sale în favoarea
milosteniei şi ajutorării celor săraci, iar pe de altă parte prin faptele sale de creere a
instituţiilor cu caracter social şi a săvârşirii milosteniei.
Sfântul Vasile a predicat stăruitor pe tema milosteniei raportându-se la realităţile
vremii sale şi la problemele cu care se confrunta societatea în acea vreme. Lumea era
împărţită în bogaţi şi săraci, în stăpâni şi sclavi. Bogaţii erau puţini în vremea aceea, pe când
numărul săracilor era mare. Tema aceasta a milosteniei era una din preferatele Sfântului
Vasile şi chiar o recomandă ca pe o virtute esenţială şi superioară chiar şi rugăciunii cu
lacrimi şi postului.27
Pentru rezolvarea situaţiei materiale a celor săraci sau măcar pentru ameliorarea ei,
Sfântul Vasile a căutat soluţii şi a încercat să mişte inimile bogaţilor şi să-i întoarcă pe aceştia
spre milostenie, prin predicile sale despre bunurile materiale, despre egalitatea dintre oameni

27
Sfântul Vasile cel Mare, Către cei bogaţi în Scrieri I, p. 42
14
şi despre datoria de a face milostenia şi roadele acestia duhovniceşti în lumea aceasta, dar şi
răsplata ei în viaţa cealaltă.
Sfântul Vasile, urmând Mântuitorului, nu s-a limitat în predicile sale să dea doar
îndemnuri oamenilor, ci le-a arătat clar şi concret ce anume trebuie să facă. Acesta în
cuvântările sale a insistat să arate că milostenia este o virtute care îl schimbă pe om şi că prin
ea se luptă împotriva egocentrismului, pentru că atunci când cineva face milostenie, se
dăruieşte pe sine, renunţă la o parte din plinul de sine sau dăruieşte ceva din sine.
Milostenia, în viziunea sa, are mari efecte, pe de-o parte iartă păcatele şi aduce
binecuvântarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte fereşte pe oameni de necazurile vieţii,
minciună, certuri, războaie, etc. Foarte important este faptul că Sfântul Vasile a pus problema
milosteniei, dar el încurajează oamenii la muncă şi arată că munca este necesară nu numai
pentru câştigarea mijloacelor de trai, ci şi pentru dobândirea mijloacelor necesării practicării
dragostei faţă de aproapele.
Sfântul Vasile cel Mare s-a implicat să facă milostenie şi ca arhipăstor şi a fondat
spitale pentru bolnavi şi victime ale bolilor contagioase, pentru săraci a înfiinţat cămine, iar
pentru străini şi chiar şi pentru călători a făcut azile. Trebuie însă să menţionăm că ar fi
incorect să vedem în Sfântul Vasile numai un administrator şi organizator ecleziastic, pentru
că pe lângă toate sarcinile sale şi pe lângă implicarea sa în societate, a rămas un mare teolog
şi un mare predicator.
Fiind renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe
probleme de doctrină. Predicile sale erau cunoscute până în Italia şi chiar unele dintre ele au
fost utilizate de Sfântul Ambrozie. Spiritul său de lider, pe care l-a arătat in epoca sa plină de
tensiuni şi necazuri, l-a singularizat ca om mare al timpurilor sale.
O temă esenţială pe care el a insistat şi a predicat-o de-a lungul timpului a fost
milostenia. El s-a născut într-o familie bogată, dar nu a fost atras de bogăţie şi nu a fost
fermecat de lux, ci măruriseşte: „este mai bine să fim săraci, dar aproape de Hristos, decât să
avem toate bogăţiile vieţii şi să fim lipsiţi de comuniunea Lui”.28 Îndemnurile la milostenie şi
predicile Sfântului Vasile despre milostenie au fost transpuse de el în practică şi astfel a
confirmat prin fapte tăria convingerilor sale creştine. Una din marile sale fapte de milostenie
este împărţirea averii sale la săraci imediat după ce a fost botezat. Mai târziu după ce ajunsese
în fruntea Bisericii capadociene, în timpul secetei din anul 367, aceasta fiind urmată de
foametea din 368, când provinciile Asiei Mici, printre care şi Cezareea, au fost pustiite de
secetă, locuitorii provinciilor lăsaţi fară vreo speranţă în dobândirea unei recolte, Sfântul
28
Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, în Scrieri II, p. 524;
15
Vasile nu doar a predicat fulminant şi a îndemnat la milostenie pentru cei chinuiţi de foame,
ci el însuşi a făcut încă o împărţire a averii sale la săraci, dându-le hrană şi aceasta a făcut-o
fară să facă deosebire între oameni, fie ei păgâni ori creştini sau evrei.
Sfântul Vasile cel Mare a făcut un act extraordinar de milostenie şi prin opera sa de
asistenţă socială pe care a organizat-o şi a susţinut-o cu propria sa avere, dăruindu-se ei
printr-un devotament extraordinar. În concepţia sa, omul este fiinţă socială, nicidecum
solitară şi sălbatică, şi nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a
comunica unul cu altul şi de a iubi unul pe altul. 29 Slujirea sa a fost una dezinteresată, a fost o
slujire a dragostei frăţeşti, ceea ce confirmă pe deplin dreptatea numirii sale de „patron al
săracilor”.30
Sfântul Vasile a înţeles învăţătura creştină şi a înţeles că aceasta este rezumată în
iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. A ştiut să îmbine în sufletul său iubirea şi
mila creştină, sacrificându-se din dragoste pentru aproapele său aflat în nevoi, lipsuri,
necazuri, boală şi suferinţă. A căutat o aplicare practică a adevărurilor de credinţă, le-a tradus
el însuşi în opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi.
În aşezământul filantropic, numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, s-
concretizat un ansamblu întreg de preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui
episcop capadocian, acestea fiind menite să ajute la îmbunătăţirea situaţiei celor săraci, celor
lipsiţi si oropsiţi din vremea sa. Erau mulţi nevoiaşi în vremea aceea de care nu se ocupa
nimeni, dar instituţia aceasta de asistenţă socială a fost înfiinţată pentru ei şi era formată din:
spitale pentru cei bolanvi, case de binefacere pentru săraci, călători şi pelerini, aziluri pentru
străini, şcoli de reeducare a fetelor căzute, ateliere pentru tot felul de meserii, case pentru
personalul medical etc. Extraordinar era faptul că acest mare ierarh nu s-a sfiit o clipă să
aducă în acest aşezământ de binefacere oameni leproşi, care din pricina bolii lor, erau ocoliţi
de toată lumea şi cei mai abandonaţi oameni. Pentru acest aşezământ de binefacere, Sfântul
Vasile, se îngrijea de tot ceea ce era necesar.
Instituţia aceasta de caritate era subîmpărţită în diferite compartimente în funcţie de
nevoia celor săraci şi suferinzi. Aici era şi biserica şi locuinţa mitropolitului. Mai erau şi
camerele pentru guvernatorul provinciei, locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, camere
pentru străini, azilul bătrânilor şi spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici şi avea un rol extrem

29
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, în Scrieri II, p. 224-225;
30
Pr. Dr. I. Băjău, Trăirea virtuoasă după Sfântul Vasile cel Mare, în „Mitropolia Olteniei”, anul 2000, nr. 1-2, p.
96;
16
de important, era în mijlocul suferinzilor şi săracilor, ascultându-i, sfătuindu-i şi fiind aproape
de ei îi putea ajuta la timp.
Putem vedea foarte uşor şi de aici că viaţa acestui mare ierarh, Sfântul Vasile cel
Mare, este una conformă cu predicile sale şi nicidecum el nu a rămas doar la nivelul de teorie
sau analiză a milosteniei, ci a fost şi un practicant autentic al ei. Ideile sale minunate despre
milostenie, pe care le expunea prin predică din înălţimea amvonului, au fost transpuse in viaţa
sa cu exactitate, fiind un exemplu pentru mulţi. Exmplul acestui mare predicator al
milosteniei, a determinat şi va mai determina pe mulţi la ajutorarea celor săraci, celor aflaţi în
nevoi, celor suferinzi, celor bolnavi ş.a.
Opera literară a Sfântului Vasile cel Mare este inspirată din activitatea sa practică, el
fiind un practicant extraordinar al vieţii duhoniveşti şi nu numai, ci şi al vieţii sociale. Prin
predicile rostite de la amvon şi prin faptele sale, Sfântul Vasile a dus o luptă neobosită
împotriva tuturor inegalităţilor sociale şi a îndemnat pe creştini la milostenie. Milostenia este
una dintre cele mai mari virtuţi şi una din cele mai frumoase cu care s-au încununat mulţi
dintre sfinţi şi este benefică fiecărui credinocios, alături de post şi rugăciune, în drumul său
către mântuire. Prin milostenie este exercitată într-un mod sublim şi virtutea dragostei, care
este cea mai mare dintre toate şi care va rămane pentru veşnicie.
Faptele de binefacere ale Sfântului Vasile relevă inima sa milostivă. El a conştientizat
mare sa chemare şi a înţeles că trebuie să ajute pe cei împovăraţi, pe cei aflaţi în nevoi şi i-a
chemat la sine pentru a-i mângâia şi a le da alinare. Sfântul Vasile sfătuia pe cei care au primit
în dar de la Dumnezeu bogăţii şi averi să fie mulţumiţi cu darurile primite şi să se folosească
de ele cu înţelepciune să nu le fie spre pierzare. În viziunea Sfântului Vasile, omul este o
fiinţă socială şi sociabilă. El îi îndemna pe oameni să nu oprească circuitul iubirii
dumnezeieşti şi să nu-şi înuşească doar pentru ei bunurile hărăzite de Dumnezeu ci să ajute şi
pe cei săraci şi obidiţi.
Sfântul Părinte a încercat să deschidă inimile bogaţilor şi să le lumineze mintea,
învăţându-i că bogăţiile sunt de la Dumnezeu, iar oamenii sunt doar cei care au primit aceste
daruri şi sunt datori să administreze acestea în scopul ajutorării semenilor lor. Milostenia este
o faptă imensă a dragostei creştine, aceasta îl face pe om să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu. Milostenia este clasată prima între virtuţi, căci celelalte precum postul, fecioria
sunt virtuţi individuale, pe când milostenia este o faptă care pune pe om în slujba altora.
Pentru aceasta, Sfântul Vasile, a lăsat îndemnuri la milostenie şi la buna chivernisire a
averilor. Prin milostenie, oamenii care au primit daruri de la Dumnezeu bogăţii şi averi, îşi

17
pot arăta recunoştinţa faţă de El prin milostenie faţă de cei care poartă chipul Său, dar trec
prin suferinţe, necazuri şi lipsuri.
În concepţia Sfântului Vasile, niciun om nu trebuie să uite de mila creştină sau să o
amâne pe aceasta, ci fiecare din puţinul său să dea celui nevoiaş fară să aibă vreo părere de
rău, să dăruiască cu dragoste din inimă şi să facă din durerea semenului propria durere.
Primul pas spre iubirea şi comuniunea dintre oameni este mila, sentimentul de milă îl scoate
pe om din egoism. Omul nemilostiv, care nu-şi adună lumină spirituală în suflet prin virtuţi,
are poveri greu de purtat pe umeri, cum ar fi grijile lumeşti care-l robesc pe om, egoismul şi
lăcomia fără de margini, astfel îşi închide uşa comuniunii veşnice şi a fericirii.
Sfântul Vasile cel Mare a avut la inimă asistenţa socială şi s-a făcut cunoscut prin ea.
În centrul preocupărilor Sfântului Părine au fost bolnavii, săracii, lipsiţii şi toată viaţa a
contribuit la transpunerea în practică a iubirii şi a milei creştine, benefice au fost predicile
sale prin care s-a străduit să sădească în inimile creştinilor iubirea milostivă.
În legătură cu milostenia, Sfântul Vasile, ne recomandă discernământul atunci când
face referire la persoanele cărora trebuie să li se acorde milostenie, deoarece nu toţi cei care
cer milostenie o fac pentru nevoia supravieţuirii, iar a ajuta pe cineva care s-ar putea descurca
să-şi câştige existenţa prin muncă poate deveni o sursă de încurajare a lenei care este un păcat
capital şi poate fi mărit numărul celor care practică cerşetoria. Alt îndemn pe care ni-l oferă
Sfântul Vasile este cel la cumpătare, dreaptă socoteală şi prudenţă, că sunt mulţi cei care
cerşesc deşi ar fi apţi de muncă şi sunt etichetaţi ca negustori sau traficanţi de Hristos.
Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul, spune că trebuie să-l ajuţi pe cel nevoiaş,
dar să nu-i încurajezi lenea. El ne arată din cele ce precizează că nici marii filozofi, care au
trăit înainte de Întruparea Domnului, nu încurajau oferirea unui ajutor aşa încât primitorul să
fie încurajat la lene:
„Cei însetaţi mergeţi la apă” (Isaia, 55, 1), spune Isaia; iar Solomon sfătuieşte: „Bea
apă din vasele tale!” (Proverbe, 5, 15).” Filozoful Platon, luând această idee de la evrei,
porunceşte în „Legile” sale ( Platon, Legile, VIII, 844 AB), ca plugarii să nu scoată şi să nu ia
apă de la alţii, până ce mai întâi sapă în pământul lor până dau de pământ bun şi văd că nu
găsesc apă. Este drept să ajuţi pe cel nevoiaş, dar nu-i bine să încurajezi lenea. Pitagora
spunea că este binecuvântat lucru să ajuţi pe cineva să-şi ducă povara, dar că nu se cuvine să-
l ajuţi să şi-o dea jos (Pitagora, Symb. 18)”31 Tot Clement Alexandrinul vine cu adăugiri

31
Clement Alexandrinul, Stromatele - Stromata I, în col. „PSB”, vol. 5, trad., cuvânt înainte, note și indici de Pr.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1982, p. 16
18
importante: „Gnosticul ajută pe cei care au nevoie de cele necesare traiului şi dă tuturor celor
ce sunt în lipsă, dar nu tuturor la fel, ci după cum este drept şi după cum merită.”32
Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe creştini la prudenţă şi discernământ în ceea ce
priveşte destinaţia milosteniei lor. El aminteşte de cei care fac din infirmitpţile trupului lor un
prilej de neguţătorie, menţionează că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de
răutate şi, în astfel de cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a
scăpa de circul pe care unii dintre aceştia îl fac atunci când cer milostenie: „Negreşit nu-i
folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile
femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupuli lor şi din rănile lor prilej de neguţătorie.
Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie
potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire faţă de fraţi faţă de cei care sunt
învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi
dat să mănânc” (Matei, 25, 35) şi celelalte.”33
Sfântul Vasile a predicat şi a dat îndemnuri pentru ajutorarea celor nevoiaşi, însă
doreşte să fie ajutaţi aceia care chiar au reală nevoie de ajutor: „Dumnezeu vrea ca tu, în
simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi cu raţiunea, să deosebeşti
nevoia fiecăruia din cei care îţi cer.”34
Este foarte adevărat că atunci când oferi bani sau bunuri materiale celor ce cerşesc din
lăcomie, fară să aibă neapărată nevoie, sau celor ce şi-au făcut din infirmităţile trupului prilej
de neguţătorie, deşi fiind apţi de muncă, preferă să cerşească aceasta poate constitui un „prilej
de răutate”, căci folosesc milostenia primită în scopuri rele, în întreţinerea unor păcate, luând
în derâdere, pe ascuns, pe cei ce le-o oferă. Făcând milostenie cu unii ca aceştia, îi învăţăm să
aştepte bani nemunciţi şi ei nu mai găsesc bucuria muncii, bucuria simţită ca urmare a
săvârşirii unui lucru folositor atât lor cât şi comunităţii din care fac parte. Nu trebuie, însă,
nici să devenim sceptici faţă de toţi nevoiaşii şi nu trebuie să luăm aceste judecăţi ca un
îndemn la refuz de a mai săvârşi acte de milostenie, deoarece sunt şi mulţi care chiar au
nevoie cu adevărat de ajutor. Dacă suntem, însă, siguri că unii sunt cerşetori mincinoşi,
prefăcuţi trebuie să evităm să dăm darul nostru unora ca aceştia, în cel mai bun caz „să le
potolim strigarea falsă de ajutor” cu câţiva bănuţi. Putem, cu toate acestea, să-i ajutăm şi pe ei
cu dragă inimă printr-o rugăciune către Dumnezeu pentru ei. În faţa lui Dumnezeu, cel care

32
Idem, Stromata a VII-a, p. 519
33
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 213
34
Ibidem, p. 212
19
dăruieşte cu inimă curată este primit cu darul său, chiar dacă acesta este oferit în neştiinţă
unor „traficanţi de Hristos”. 35
Sfântul Vasile cel Mare a predicat milostenia şi a promovat-o ca mijloc de restabilire a
egalităţii sociale. Sfântul Vasile, însă, nu s-a ocupat special într-o predică de virtutea
milosteniei, ci prin îndemnurile sale la milostenie care se fac auzite în predicile prin care el
combate strângerea peste măsură a avuţiilor. În predica Sfântului Vasile cel Mare, vedem
îndemnurile sale către cei ce pot să ajute pe cei neajutoraţi, să nu rămână doar la stadiul de ai
compătimi pe aceştia, ci să treacă la ajutorarea lor prin fapte. Despre „milă”, zicea Sfântul
Vasile, că este sentimentul pe care îl avem faţă de cei ce se găsesc în necazuri atunci când ne
raportăm cu simpatie faţă de ei. Din sentimentul acesta de milă, persoana care face
milostenie, o face cu iubire trăind suferinţele semenului, iar acesta vede cum durerea şi
suferinţa sa este înţeleasă şi porneşte de la el iubirea faţă de cel care îi oferă ajutorul.36
Principiile acestea de iubire ale Sfântului Vasile, l-au făcut pe acesta să caute să
înmoaie inimile bogatilor, să trezească în aceştia sentimentul de compasiune şi de milă faţă de
cei nevoiaşi şi suferinzi, îndemnând prin predicile sale la fapte de milostenie faţă de aceştia.
Sfântul Vasile căuta să aducă egalitatea socială prin principiile moral-religioase şi prin
milostenie. În toată activitatea sa, Sfântul Părinte, a avut în vedere pe cei care aveau în
proprietate avuţii şi s-a străduit să-i determine să facă milostenie şi le spunea că: „ bogăţiile
care sunt răspândite după voia lui Dumnezeu râmân, în schimb dacă sunt reţinute, ele se
pierd. Dacă tu le vei păstra, nu le vei avea, dacă o să le dai, nu le vei pierde.”37
Fiind un predicator al milosteniei autentic, Sfântul Vasile intensifică această predică o
dată cu prilejul unei secete din anul 367, urmată de foametea din anul 368. În timpurile
acestea cei săraci se înmulţiseră şi sfârşeau în chinuri groaznice din cauza suferinţelor
produse de foamete. Sfântul Vasile cel Mare, însă, nu rămâne nemişcat şi îndeamnă la
ajutorarea lor, ridică glasul său către cei care dispuneau de bunuri, dorind să-i determine pe
aceştia să dăruiască ajutor. Încearcă să determine şi pe cămătari să renunţe la împrumuturile
cele cu procente exagerate care îngreuna viaţa sărmanilor.
Sfântul Vasile se pune în slujba celor sărmani şi săraci din vremea foametei, încearcă
prin toate mijloacele de care dispunea şi prin toată puterea cuvântului său să trezească mila
ascultătorilor săi pentru ajutorarea celor obidiţi. Din inima sa plină de iubire faţă de semeni
porneşte această dorinţă extraordinară de a ajuta şi de a se pune în slujba lor. Sfântul Vasile s-

35
Ibidem, p. 113
36
Pr. Prof. I. G. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Beiuș, anul 1945, p. 40
37
Sf. Vasile cel Mare, Omilia contra bogaţilor..., p. 786
20
a folosit de o imagine sfâşietoare şi anume de imaginea omului care este pe punctul de a muri
de foame, pentru a mişca inima bogaţilor. Nu putea Sfântul Vasile să nu se facă apărător
săracilor, mai ales că ei deveniseră atât de numeroşi şi erau abandonaţi. Acesta îi dojenea prin
cuvântările sale pe aceeia care se credeau trăitori adevăraţi ai credinţei, care erau evlavioşi şi
posteau, dar din cauza egoismului lor şi din cauză că erau lipsiţi de iubirea de aproapele nu
dăruiau ajutor semenilor lor căzuţi în necazuri.38
Prin implicarea sa sufletească şi prin activităţile sale caritabile, Sfântul Vasile cel
Mare ne-a arătat că a înţeles mai bine ca nimeni altul cât de importantă este egalitatea socială,
iar prin cuvintele sale vedem că este mai ales un predicator desăvârşit al milosteniei. Sfântul
Vasile ne învaţă ca trebuie să fim milostivi şi ne dă exemplu animalele necuvântătoare că nu
strang nimic pentru ele: „Ascultaţi popoare, auziţi creştini... Să nu ne arătăm noi fiinţe
raţionale, mai cruzi decât animalele necuvântătoare. Acestea se folosesc în comun de
produsele naturale ale pământului: oricât de mulţi ar fi, caii pasc pe aceeaşi câmpie; turmele
de oi pasc unul şi acelaşi munte; numai noi, oamenii încuiem în magazii produsele fireşti ale
pământului şi punem stăpânire pe bunurile menite tuturor oamenilor.” Iar în continuare
Sfântul Părinte aminteşte obiceiul spartanilor, care, bogaţi şi săraci, se foloseau în comun de
cele necesare traiului şi mai ales, Sfântul Vasile ne aduce aminte de viaţa de obşte care exista
în Biserica primară, când creştinii toţi împreună se foloseau de avuţiile lor.39
Prin predicile insistente ale Sfântului Vasile cel Mare şi prin îndemnurile sale către
milostenie, bogaţii reacţionau şi aduceau tot felul de pretexte şi scuze să nu dăruiască din
averile lor. Bogaţii se întrebau: „Cum vor putea trăi daca vor părăsi tot ceea ce le aparţine?
Cum va mai fi viaţa dacă vor da averile?” Unii dintre bogaţi justificau bogăţia pentru familie.
Majoritatea dintre cei care ascultau îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare la ajutorarea celor
nevoiaşi, nu oferea ajutorul imediat ci amâna lucrul acesta zicând că, mai întâi să se bucure
de roadele avuţiei în timpul vieţii şi mai apoi la sfârşit vor da averea săracilor. Însă Sfântul
Vasile le atrage acestora atenţia că după moarte nu vor mai putea săvârşi fapte de
milostenie.40 El nu tolerează amânarea ci le cere celor bogaţi să-i ajute cât mai repede cu
putinţă pe cei neajutoraţi. Din predicile sale rezultă că el caută ci insistenţă să realizeze
armonia socială prin iubire, iar asupra obligaţiei de a face milostenie insistă tot cu multă
iubire. Doar prin iubire se poate restabili egalitatea socială căci cel ce iubeşte pe aproapele

38
Ibidem, p. 787
39
Idem, Omilia cu prilejul secetei urmată de foamete…, p. 5
40
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la cuvintele de la Luca: voi strica hambarele..., p. 789
21
său ca pe sine însuşi, n-ar mai avea mai mult decât semenul său. 41 Atunci nu s-ar mai putea
vorbi de bogat sau sărac.
Sfântul Vasile le spune bogaţilor că cine va face milostenie, va fi răsplătit, iar cel care
nu va face, va fi pedepsit. 42 Prin milostenie se şterg păcatele şi se dobândeşte mântuirea. 43

Milostenia ne dă cel mai mare bine pe care ni l-am putea dori, binele adevărat, moştenirea
împărăţiei cerurilor. El îndeamnă pe ascultătorii săi să ajute pe cei săraci şi astfel să se ajungă
prin iubire faţă de aproapele la egalitatea socială.
La Sfântul Vasile Vasile cel Mare găsim o totală conformare între ceea ce predică şi
ceea ce săvârşeşte. Este esenţial ca principiile pe care le susţine să se regăsească în viaţa sa.
Ideile extraordinare pe care el le exprima în înălţimea amvonului, erau transpuse în viaţa sa
cu exactitate. Nu putea vreodată să ceară ascultătorilor săi să săvârşească acte de milostenie,
dacă nu era el în primul rând un exemplu în acest sens şi dacă n-ar fi fost el trăitorul acestei
virtuţi. Părintele capadocian, însă, a fost într-adevăr un mare iubitor de oameni, lucrul acesta
a putut fi uşor de observat din faptele sale de binefacere faţă de săraci, faţă de cei săramani,
faţă de cei abandonaţi şi faţă de cei bolnavi. Sfântul Vasile a făcut încă din tinereţe o primă
împărţire a averii sale pe care a dăruit-o săracilor.44
Seceta îndelungată din anul 36845 a pustiit pământurile şi a nenorocit recoltele, lăsând-
ui pe locuitorii Asiei Mici, printre care se afla şi Cezareea fără nici-o speranţă în dobândirea
roadelor. Împrejurările acestea l-au obligat pe Sfântul Vasile să pornească activităţi omiletice
despre milostenie, pentru alinarea suferinţelor celor neajutoraţi şi pentru a trezi în inima
bogaţilor senmtimentul de milă, de compasiune şi de iubire faţă de aproapele. În timpul
acesta Sfântul Vasile cel Mare şi-a vândut toate bunurile pe care le mai avea, pentru a putea
strânge bani să cumpere hrană celor nenorociţi de secetă şi torturaţi de foamete.46
Sfântul Vasile era un exemplu al faptelor de milostenie. În împrejurările grele în care
se aflau oamenii, el continua să predice cu devotament celor bogaţi milostenia, dar mai întâi
de toate el însuşi săvârşea acte extraordinare de filantropie. Vasiliada, oraş al carităţii,
înfiinţat de Sfântul Vasile cel Mare şi numit după numele său, este una dintre cele mai mari
fapte de filantropie ale Sfântului Vasile. Prin construirea acestui oraş vedem calitatea
extraordinară a Părintelui capadocian de organizator al faptelor de binefacere. A înfiinţat aici
în marginea Cezareei Capadociei case de binefacere, spitale, azile pentru străini, ateliere
41
Ibidem, p. 785
42
Ibidem, p. 565
43
Sf. Vasile cel Mare, Omilia cu prilejul secetei..., p. 19
44
Pr. I.G. Coman, Patrologie, p. 163.
45
http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei/ accesat la data de 10.05.2017
46
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoare lui Vasile cel Mare…, p. 155
22
pentru diferite meserii, şcoli de reeducare a fetelor căzute, toate acestea făceau parte din acest
aşezământ numit Vasiliada. Sfântul Vasile se ocupa de instituţia aceasta socială şi avea grijă
să nu lipsească nimic din ceea ce era necesar celor de acolo. Un lucru foarte important este
acela că Sfântul Vasile a adus în acest aşezământ şi pe cei mai abandonaţi oameni, nu s-a sfiit
să aducă şi pe cei leproşi, care din cauza bolii de care sufereau, erau ocoliţi de oameni. El era
un bărbat nobil de famile bună, avea renume strălucit, dar cinstea cu buzele sale acastă boală,
sărutând pe bolnavi, ca pe nişte fraţi, nicidecum din dorinţă de slavă deşartă. Se purta astfel
ca să se dea drept exemplu şi să înlăture şi altora teama de a se apropia de cei bolnavi şi să le
ofere ajutor.47
Sfântul Vasile cel Mare inspira pe fiecare şi insufla să aibă o bună purtare în iubirea
faţă de semeni, mai ales faţă de cei sărmani. El ne-a convins să nu necinstim pe Hristos prin
dispreţuirea semenilor, ci atunci când vedem nenorociri străine, să ne silim a întrebuinţa bine
ceea ce avem, să împumutăm mila lui Dumnezeu, milă de care o să avem şi noi nevoie mai
devreme sau mai târziu.48 Milostenia săvârşită de către Sfântul Vasile era una fără
discriminare, fără deosebire de rasă sau religie. Tuturor celor nevoiaşi care veneau şi cereau
ajutor la dânsul, el le dăruia în aceeaşi măsură. Prin exemplu său şi prin predica despre
milostenie, ca factor al restabilirii egalităţii sociale a determinat pe mulţi la ajutorarea
săracilor.
Putem observa caracterul deosebit creştin al Sfântului Vasile şi putem constata cu
uşurinţă că acest Sfânt Părinte a fost unul dintre cei mai mari cunoscători ai problemelor
sociale, iar pentru rezolvarea acestora s-a implicat şi a depus o mare parte din activitatea sa
predicatorială. Prin predică el voia să apropie raporturile dintre oameni, cunoscut fiind ca
unul dintre cei mai autentici predicatori ai drepăţii şi egalităţii, el urmărea să sădească în
sufletele ascultătorilor săi, principiile religios-morale creştine şi să contribuie la restabilirea
egalităţii sociale. Întotdeauna a ştiut cum să rămână aproape de ascultătorii săi, atât prin
cuvânt cât şi prin faptă. Le vorbea acestora despre frumuseţile duhovniceşti ale vieţii bazate
pe temeiul Sfintei Scripturi şi despre iubirea faţă de aproapele, iubire care trebuie să fie
manifestată prin ajutorarea cel nevoiaşi. Sfântul Vasile cel Mare a înţeles realitatea vieţii
sociale şi prin predica sa a luat atitudine şi a stat drept înaintea problemelor şi a nedreptăţilor
sociale combatând toate imoralităţile societăţii în care trăia. Predicând milostenia, el a
demonstrat că această virtute are un rol extraordinar în schimbarea raporturilor dintre oameni.
Sfântul Vasile încerca o transformare religios-morală a ordinii sociale şi nu încerca nicidecum
47
Ibidem, p. 182
48
Ibidem
23
să o schimbe prin forţă, în ciuda criticii adusă relelor sociale pentru realizarea unei egalităţi
sociale. Deci, el nu a fost indiferent faţă de ceea ce se întâmpla în societatea în care trăia, ci s-
a implicat cu pasiune.
Stăpânit de o iubire imensă faţă de semenii săi şi devotat misiunii sale, nu a pierdut
vreodată ocazia de a se îngriji de credincioşii săi, ţinea cont atât de mântuirea lor sufletească,
cât şi de cea trupească, în mijlocul realităţilor sociale de care se loveau zi de zi. Calităţile sale
incontestabile de predicator şi atenţia pe care a oferit-o problemelor sociale ale credincioşilor
săi, cât şi viaţa sa, care este una conformă cu învăţătura sa creştină, l-au făcut pe Sfântul
Vasile să se bucure de o puternică influenţă asupra ascultătorilor săi şi să se bucure de o mare
preţuire din partea lor.
Sfântul Vasile cel Mare este exemplul viu al vieţii creştine trăită în iubirea faţă de
aproapele, dăruindu-se pe sine celor care aveau nevoie. Faptele sale de milostenie arată
concordanţa cu învăţătura sa. Lucrările sale de filantropie au contribuit la dizolvarea relelor
sociale şi au periclitat fericirea şi pacea oamenilor.

24
Capitolul IV
Milostenia la Sfinţii Părinţi

Mila lui Dumnezeu faţă de noi toţi ne-a fost arătată în mod excepţional atunci când
Tatăl Ceresc a trimis în lume pe Însuşi Fiul Său. A venit în lume să mângâie toate suferinţele
noastre ale oamenilor, şi s-a răstignit pentru noi pe cruce, dovedind iubirea Sa fără de margini
faţă de oameni, aducându-se pe Sine jertfa Tatălui Ceresc prin moarte pe cruce, fiind pe
vremea aceea cea mai ruşinoasă moarte.49
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut milă faţă de noi toţi şi vindeca bolile şi
neputinţele oamenilor, alina durerile trupeşti şi ne-a arătat importanţa milei creştine prin
cuvintele Sale: „Milă voiesc, nu jertfă” (Matei XII, 7). Ne-a învăţat că trebuie să avem milă
unii faţă de alţii şi să facem fapte de milostenie faţă de cei aflaţi în suferinţă, căci aşa este
plăcut înaintea Domnului.50
Creştinul are totdeauna datoria de a săvârşi acte de milostenie şi fapte bune, căci prin
asta poate dobândi mântuirea sufletului. Un duşman mare al vieţii creştine trăită prin fapte de
milostenie, este lenea, aceasta fiind şi numărată printre cele şapte păcate capitale. Căci omul
nu poate să-şi agonisească nici lui cele necesare lenevind, dar să mai facă milostenie şi celor
care sunt în nevoie. Nu numai că nu face milostenie, ci ajunge chiar să îşi agonisească cele
necesare traiului prin mijloace necreştineşti.51
În Sfânta Scriptură găsim cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne învaţă: „Cel ce
seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie
va şi secera” (II Corinteni IX, 6). Sfântul Apostol Iacob spune despre cei ce amână să facă
binele că păcat săvârşesc: „Cei ce ştiu a face binele şi nu-l fac, păcat au” (Iacob IV, 17).
Milostenia înseamnă să dăruieşti ajutorul tău semenilor care sunt în nevoinţe. Când
dai ceva cuiva care nu are nevoie, îl poţi jigni. Milostenia duce spre desăvârşirea morală, ea
trebuie facută din inimă şi făcută în taină nu spre lauda lumii, că astfel îţi pierzi toată plata. 52
Dacă lauda lumii este plata milosteniei, atunci Dumnezeu nu mai are loc în inima ta. Însuşi
Mântuitorul ne învaţă că milostenia trebuie făcută în taină când spune: „să nu ştie stânga ce
face dreapta” (Matei VI, 3) şi tot Mântuitorul ne învaţă că trebuie să ajutăm din inimă pe cei

49
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină, curs pentru doctoranzii în Teologie, anul 1994-1995, p. 36
50
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia, vol. 10, traducere, introducere și note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, anul 1981, p. 364
51
Ibidem
52
Pr. Constantin Karaisaridis, Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul liturgic, teză de doctorat în
teologie (partea I), în „Studii Teologice”, anul 1987, nr. 1, p. 29
25
care au nevoie de ajutorul nostru, când spune: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce
voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei V, 42).
Oricine va cere ceva de la noi, are nevoie de sprijinul, fie el material sau spiritual.
Datoria noastră este să-l ajutăm la timp şi să nu-l cercetăm dacă are sau nu nevoie, căci va
răaspunde pentru tot în faţa lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învaţă că trebuie să împrumutăm
pe cel care vine la noi şi ne spune că se află într-o situaţie grea. În Vechiul Testament o
datoria trebuia restituită după termenul stabilit de Legea Mozaică, iar în al şaptelea an, numit
anul sabatic, trebuie să fie iertată datoria celui care luase împrumut. (Deuteronomul XV, 1-3).
În Israil, în timpul regilor, obiceiul acesta nu mai era respectat, dar după exilul babilonic,
Neemia a restabilit această orânduială a Legii Mozaice (Neemia X, 31). În legătură cu
obiceiurile acestea din legea veche, Mântuitorul nu ne vorbeşte nimic.53
Vedem că milostenia era preţuită încă din Vechiul Testament, iar fapta milosteniei era
încă de pe atunci una dintre cele mai plăcute înaintea lui Dumnezeu: „Nu ştiţi voi postul care
Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi
drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în
casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” (Isaia
58, 6-7).
Dacă vrea cineva să dea ajutor celui sărac doar pentru văzul oamenilor acela nu este
pătruns de dragostea adevărată faţă de aproapele, pentru că în felul acesta îl umileşte pe cel
sărman, căruia îi dă şi îl jigneşte profund în sentimentele sale de demnitate personală. 54 Dacă
oferă cineva ajutorul săracilor în asemenea condiţii nu mai poate fi numită milostenie, ci mai
mult o faptă de mândrie, de orgoliu al celui care dăruieşte, trâmbiţând ca să fie văzut de
oameni. Acesta se mulţumeşte cu lauda din partea oamenilor şi nu-şi doreşte răsplătirea
veşnică.55
Prin cuvintele Mântuitorului, care spune să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, trebuie
să înţelegem că milostenia trebuie făcută fără martori, fără trâmbiţe ci în taină. Făcând
milostenie în felul acesta, Mântuitorul ne asigură de răsplată din partea Tatălui Ceresc, care
vede tot ceea ce se petrece în ascuns.56 Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre milostenie că
este una dintre cele mai mari fapte pe care le poate face omul. Milostenia înseamnă „a dărui”,
iar „a dărui” înseamnă faptă. Faptele sunt dovada dragostei faţă de semeni, acordul inimii,

53
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, E.I.B.M.B.O.R., București, anul
1992, p. 110
54
Ibidem, p. 111
55
Ibidem, p. 112
56
Idem, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, anul 1972, nr. 1, p. 5-6
26
fără de care având doar acordul minţii, creştinul este incomplet. „Dacă faptele lipsesc, numele
de creştin nu poate folosi la nimic”57, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.
În concepţia Sfântului Ioan, milostenia face pe om asemenea lui Dumnezeu. Puterea
acesteia nu poate fi egalată de nimic; milostenia este cea mai mare virtute. 58 Importanţa
milosteniei decurge din faptul că, prin ea ne simţim toţi în unitate, în comuniune, prin
milostenie ne dovedim toţi un trup, depăşind ceea ce în mod normal acordăm numai fraţilor,
rudelor, urcând până la schimbarea tuturor în rudenii spirituale.
Sfântul Ierarh Nicolae era foarte milostiv faţă de săraci şi faţă de cei aflaţi în suferinţă,
toată viaţa sa trăind-o sub îndemnul Mântuitorului care spune: „Fiţi milostivi, aşa cum şi
Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 36). Oriunde era solicitat, Sfântul Ierarh răspundea
prompt şi de multe ori intervenea în situaţii grele fără să fie solicitat, atât de mare era
milostivirea sa faţă de semenii suferinzi. Nu se sfia să intervină pentru cei asupriţi şi obidiţi,
ci cu multă îndrăzneală se implica în ajutorarea lor. Pe când păstorea, Sfântul Ierarh Nicolae a
avut grijă de credincioşii săi păzindu-i în pace şi ferindu-i de rătăcirile eretice. A risipit toate
capişitile idoleşti şi duhurile cele viclene şi rele nu au putut răbda venirea Ierarhului:
„Scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau izgonite şi biruite din locul lor,
prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, lui Hristos arhiereu.”59
Sfântul Ioan Milostivul, Patriarh al Alexandriei a fost un mare practicant al
milosteniei. Oriunde era nevoie de ajutor, Sfântul Ioan trimitea care pline de hrană celor
înfometaţi, iar pe cei săraci, aflaţi în suferinţă şi obidiţi îi sprijinea în necazurile lor. Sfântul
Ioan era „hrănitorul celor flămânzi, dătător bogat celor ce au trebuinţă, izvor al milostivirii,
fântâna milei, sprijinirea celor căzuţi, ocrotitorul văduvelor, cercetătorul bolnavilor,
îmbrăcămintea celor goi, părintele sărmanilor, îndreptarea celor căzuţi, acoperământ
mântuitor celor străini, mângâierea celor ce plâng, apărătorul celor nedreptăţiţi, izbăvitorul
celor neştiutori.”60
Sfântul Cuvios Samson, numit şi „primitorul de străini”, din dragoste pentru cei aflaţi
în suferinţe, deprinsese meşteşugul doctoricesc. „Încă din tinereţe, Sfântul Samson, s-a arătat
aplecat spre milostenie şi spre ajutoararea celor sărmani, şi-a împărţit averea rămasă de la

57
Antonie Plămădeală, Învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur despre slujire, în „Studii Teologice”, anul 1972, nr. 5-8, p.
400
58
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon,
ale Sfântului Apostol Pavel, Editura „Nemira”, București, anul 2005, p. 183
59
Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Episcopiei Romanului și Hușilor”, anul 1993, p. 133
60
Mineiul pe noiembrie, E.I.B.M.B.O.R., București, anul 2005, p. 190
27
părinţi dăruind-o celor săraci, şi-a eliberat robii şi se bucura, împlinind porunca lui dumnezeu
şi vieţuind ca un sihastru. Ajutorarea celor săraci a fost bucuria cea mai mare a vieţii sale.”61
Sfânta Cuvioasă Melania Romana, s-a străduit întotdeauna să împlinească toate poruncile
evanghelice. „Milostenia o săvârşea ca şi cum ar fi nădăjduit să fie miluită doar pentru
aceasta, după cuvântul Domnului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Şi pe lângă faptul că a adus lui Dumnezeu toate ale sale, îi ajuta şi pe alţii să facă acelaşi
lucru. Tocmai de aceea mulţi dintre iubitorii de Hristos încredinţau banii lor Sfintei Melania
ca unui iconom credincios şi înţelept, iar Cuvioasa îi împărţea cu credincioşie şi chibzuinţă
după rugămintea celor care îi dăduseră.”62
Sfânta Cuvioasă Olimpiada Diaconiţa, dispunea liber de imensa sa avere. S-a folosit
de acest lucru pentru a putea săvârşi acte excepţionale de milostenie. A înfiinţat la
Constantinopol prima comunitate ascetică feminină, prima mânăstire de maici cu 250 de
vieţuitoare. Sfânta Cuvioasă Olimpiada devine celebră în tot imperiul prin bunătatea sa fără
limite, împărţindu-şi averile în favoarea Bisericii, ajutând cu danii uriaşe pe clericii ortodocşi
care făceau apel la Sfânta Cuvioasă. „ Pe toate ea le-a încredinţat lui Dumnezeu, şi cu mână
darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: vieţuitorilor în pustie, mânăstirilor, caselor de
săraci, bolniţelor, bisericilor, sărmanilor, caselor primitoare de străini, celor ce se primejduiau
în sărăcie, văduvelor, celor întemniţaţi, tuturor le trimitea milostenie şi multe ţări se umpleau
de dărnicia sa. Sfânta Cuvioasă, însă, chiar dacă avea averi imense, şi-a trăit viaţa în post şi
rugăciune, robindu-şi trupul său duhului.”63

61
Proloagele, volumul I, Editura „Bunavestire”, Bacău, 1999, p. 374
62
Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Mânăstirea Sihăstria”, Neamţ, anul 2005, p. 600
63
Vieţile Sfinţilor, volumul XI, luna iulie, Tipografia „Gutenberg Joseph Göbl”, București, anul 1905, p. 1212
28
 Concluzii

Propovăduirea ideilor sociale ale Sfântului Vasile cel Mare izvorăsc din necesităţile
imediate şi stringente ale vieţii din timpul şi locul său. El este un predicator realist, practic,
atent la viaţa şi nevoile semenilor săi. Sfântul Vasile respectă cursul normal al vieţii şi
urmăreşte logic manifestările omului în diferite ipostaze în care îl pune viaţa sau el însuşi.
Fiind un mare cunoscător şi admirator al naturii, el foloseşte în predica sa socială o exprimare
intuitivă, bogată în comparaţii şi exemple din natură.
Predica socială a Sfântului Vasile cel Mare are la bază iubirea de Dumnezeu şi de
oameni. El sfătuieşte pe credincioşii şi ascultătorii săi să urmeze cu râvnă şi conştiinciozitate
învăţăturile Evangheliei. De aceea cea mai frecventă metodă de convingere în predica socială
a Sfântului Vasile este amintirea de bunurile veşnice şi de pedeapsa veşnică. Dar marele
capadocian nu pierde din vedere nici importanţa socială a bunurilor acestei lumi. Altfel n-ar fi
mai pledat pentru ele în favoarea celor obidiţi. El le consideră însă, nu ca scopuri în sine, ci
mijloace relative, dar totuşi inevitabile pe calea spre eternitate.
Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare a dovedit, prin predica sa socială, un umanism
exemplar. El a militat pentru dobândirea de către credincioşii săi a vieţii de veci, dar n-a fost
nepăsător faţă de viaţa pământească a acestora, pentru care el cere ca ea să fie respectată, prin
cinstire frăţească şi prin condiţii materiale suficiente, indiferent de concepţia sau tagma celui
în nevoie. Astfel, în condiţiile vitrege ale vremii lui şi cu posibilităţile modeste de care
dispunea, Sfântul Vasile a contribuit prin cuvânt şi faptă la săvârşirea unor acte sociale de
înaltă ţinută morală. De altfel, el însuşi spune că nici o virtute nu arată mai bine pe adevăratul
creştin ca slujirea dezinteresată a dragostei frăţeşti64, ceea ce confirmă pe deplin justeţea
supranumelui de «un roman între greci» şi a epitetului «cel Mare».
Între cei trei «mari ierarhi» Sfântul Vasile este cunoscut ca «simbolul energiei şi al
acţiunii creştine, omul faptei pozitive care propovăduieşte Evanghelia în tumultul vieţii
sociale»65. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare combate cu iscusită îndemânare omiletică
parazitismul social, inumanitatea, mamonismul, individualismul, egoismul şi exclusivismul
antisocial al bogaţilor, pe care predicatorul Bisericii creştine trebuie să le combată şi să
contribuie la lichidarea lor. Iată deci un obiectiv serios al predicii cu caracter social pentru
toate timpurile.

64
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi…, p. 144.
65
Ibidem, p. 145.
29
 În acest scop, preotul Bisericii Ortodoxe găseşte - după cum am arătat în cele de mai
sus - în predica socială a Sfântului Vasile cel Mare, un îndreptar temeinic şi un exemplu
strălucit, pentru a întocmi şi a rosti predici folositoare, atât pentru orientarea credincioşilor pe
calea mântuirii sufletului lor, cât şi pentru îndrumarea lor spre atitudini sociale folositoare
timpului în care trăiesc. Prin aceasta el îndeplineşte o poruncă cuprinsă în Sfânta Tradiţie a
Bisericii noastre strămoşeşti.

30
 BIBLIOGRAFIE

1. * * * Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993
2. Băjău, I., Pr. Dr., Trăirea virtuoasă după Sfântul Vasile cel Mare, în „Mitropolia
Olteniei”, anul 2000, nr. 1-2

3. Bodogae, Teodor, Pr. Prof. Dr., Sfântul Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la moartea
sa, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6, anul 1979

4. Clement Alexandrinul, Stromatele, în col. „PSB”, vol. 5, trad., cuvânt înainte, note și
indici de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1982

5. Coman, Ioan, Pr. Prof. Dr, Patrologie, Editura Sf. Mânăstire Dervent, 2000

6. Idem, Învăţătura creştină despre bunurile materiale, în „Studii Teologice”, III (1951),
nr. 3-4

7. Idem, Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Beiuş, anul 1945

8. http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei/ accesat la
data de 10.05.2017

9. Ivan Ilie, Pr. Prof. Dr., Îndrumător catehetic, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001

10. Karaisaridis, Constantin, Pr., Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul

liturgic, teză de doctorat în teologie (partea I), în „Studii Teologice”, anul 1987, nr. 1

11. Mineiul pe noiembrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005

12. Plămădeală, Antonie, Învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur despre slujire, în „Studii
Teologice”, anul 1972, nr. 5-8

13. Popa, Ioasaf O., Ierod., Viaţa monahală a Sfântului Vasile cel Mare, Editura
„Anastasia”, Bucureşti, 2000

14. Procoviciu, P., Pr. Prof., Predica patristică sub aspectul ei socială, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, 1957, nr. 1-2

15. Proloagele, volumul I, Editura „Bunavestire”, Bacău, 1999

16. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, Apologia sau cuvântarea în care
arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi „Elogiul Sfântului Vasile”,
traducere preot N. Donos, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, 1931
31
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către
Tit, Epistola către Filimon, ale Sfântului Apostol Pavel, Editura „Nemira”, Bucureşti,
anul 2005

18. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia, vol. 10, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
anul 1981, p. 364

19. Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt rostit în timp de foame şi secetă, trad. Pr. D. Fecioru,
„Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, f.a.

20. Idem, Omilia contra bogaţilor, trad. de Pr. D. Fecioru sub titlul: Cuvânt la duminica a
XII-a după Rusalii, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1968, nr. 9-10

21. Idem, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, col. PSB 18, trad., introd., indici și note de
Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1989

22. Idem, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări,
col. PSB 17, trad., introd., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

23. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, anul 1992

24. Idem, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, anul 1972, nr. 1

25. Vasiliu, Cezar, Lector. Dr., 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în
„Ortodoxia”, anul 1979, nr. 1

26. Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Episcopiei Romanului şi Huşilor”, anul
1993

27. Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Mânăstirea Sihăstria”, Neamţ, 2005

28. Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura Mânăstirea Sihăstria, Neamţ, 2005

29. Vieţile Sfinţilor, vol. 1, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, Cuvânt înainte de

Prof. Univ. G. Mihăilă, Editura Artemis, Bucureşti, 1992, p. 13-14;

30. Vieţile Sfinţilor, volumul XI, luna iulie, Tipografia „Gutenberg Joseph Göbl”,
Bucureşti, 1905

31. Voiculescu, Ştefan, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, în „Vieţile Sfinţilor”, nr. 2,
Editura Sfintei Episcopii a Argeşului şi Muscelului, Piteşti, 1933

32