Professional Documents
Culture Documents
Cap. II:
1. Căile despătimirii
Este necesară întreruperea celor trei circuite ale actului volitiv „infestate” de patimă şi
generarea altor circuite, virtuoase:
C1) circuitul „faptă-reprezentare-voire naturală”;
C2) circuitul „dispoziţie afectivă-voire naturală-intenţie”;
C3) circuitul „faptă-dispoziţie afectivă-hotărâre”.
14
2. Analiza virtuţii făcută de Sf. Maxim Mărturisitorul în „Capete despre dragoste”
(Filocalia Românească, II)
II,3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac
să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o
să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică.
II,52. Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă,
bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi simplu vorbind, poartă în sine aproape
toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească,
ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru acestea.
15
virtutea ca dreaptă judecată (dimensiunea intelectuală)
III,1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi
cunoştinţă Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
IV,65. Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată
preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în
neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului, sau se dedă la o nevoinţă fără măsură şi-şi tulbură
înţelegerea.
virtutea ca sănătate firească a puterilor sufleteşti
II,83. Fireşte este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să stăpânească
peste partea neraţională. Să se păzească aşadar această rânduială în toate şi nu va mai fi răul în făptură, nici vreo
putere care să atragă spre rău.
v. III,72 & II,48.
IV,44. Dacă vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt
vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste
duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte,
atât a cât sunt de trebuinţă.
IV,15. Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a pătruns de înfrânare, iuţimea
stăruie în dragoste, întorcându-se de la ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin rugăciune şi
contemplaţie duhovnicească.
v. IV,80
virtuţile specifice facultăţilor sufleteşti
Rugăciunea:
Cuvântul Ascetic, 25 (FILOCALIA ROMÂNEASCĂ, vol II)
- Cum poate mintea să se roage neîncetat?
- Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna
pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla.
Înfrânarea:
Cuvântul Ascetic, 23: - Cum veştejeşte înfrânarea pofta?
- Întrucât te face să te reţii de la toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere; şi te îndeamnă să nu te
împărtăşeşti de nimic decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să
măsori cu trebuinţa mâncările şi băuturile.
Iubirea (ca reacţie pozitivă faţă de aproapele):
Cuvântul Ascetic, 20: - Cum îmblânzeşte iubirea iuţimea?
- Fiindcă are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el şi
să îndure cele vin de la el.
III,18. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul ca să-şi procure desmierdări printr-însul; iubitorul de slavă
deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temându-se de
foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în
Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.
III,19. Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte şi cel econom. Dar numai
acesta se îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată de a ajuta pe fiecare la trebuinţă.
IV,90. Singur Dumnezeu e bun prin fire; iar bun prin hotărârea voinţei e numai cel ce imită pe
Dumnezeu. Scopul acestuia este să unească pe cei răi cu Cel bun prin fire, ca să se facă buni. De aceea, când e
batjocorit, binecuvântează; când e prigonit, rabdă; când e blestemat mângâie; iar când e ucis se roagă cu
prisosinţă. Toate le face ca să nu cadă de la scopul iubirii.
v. IV,17.
17
IV,75 Curăţeşte-ţi mintea de mânie, de amintirea răului şi de gânduri urâte. Şi atunci vei putea
cunoaşte sălăşluirea lui Hristos.
Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, II, 71. Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic în
fiecare din poruncile sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său în chip firesc.
Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeiască şi o împlineşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflător în ea. Iar
cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodată prin El pe Tatăl care se află în El în chip firesc. Căci a
zis: “Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel ce-l voi trimite, pe mine mă primeşte, iar cel ce mă primeşte pe
Mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Aşadar cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o pe ea, a primit
tainic pe sfânta Treime.
izvoarele virtuţii
II,32. Trei sunt cele ce ne mişcă pe noi spre cele bune: Seminţele naturale, Sfintele puteri şi hotărârea
cea bună. Seminţele naturale, de pildă atunci când ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii facem şi noi lor
asemenea, sau atunci când, văzând pe cineva în strâmtoare şi nevoie, ne milostivim de el în chip natural.
Sfintele Puteri, de pildă atunci când, mişcându-ne noi spre un lucru bun, aflăm un ajutor bun şi izbutim în acest
lucru. Iar hotărârea cea bună, atunci când, deosebim binele de rău, alegem binele.
v. III,93-94.
scopul poruncilor
IV,78. Dumnezeu, care ţi-a făgăduit ţie bunurile veşnice şi a dat în inima ta arvuna Duhului, ţi-a
poruncit să ai grijă de viaţa ta, ca omul dinlăuntru, izbăvindu-se de patimi, să înceapă de aci înainte a se bucura
de bunuri.
I,61. „Iar Eu vă spun vouă, spune Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi,
rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă.” (Mt. 5,44) De ce a poruncit acestea? Ca să te slobozească pe tine de ură,
de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului şi să te învrednicească de cea mai mare avuţia care este
dragostea desăvârşită.
v. I,62.
I,79. Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului; postul veştejeşte pofta; iar rugăciunea curăţeşte mintea
şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile
sufletului.
IV,56. Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de necupătare şi de ură şi să o
ducă la dragostea lui şi a aproapelui, din care se naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe.
insuficienţa informării
III,66. Cunoştinţa fără pasiune a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă mintea să dispreţuiască până la
capăt cele materiale, ci ea se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri. De aceea se găsesc
mulţi dintre oameni, care au multă cunoştinţă, dar care se tăvălesc în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă.
Căci curăţindu-se pentru puţină vreme cu sârguinţă şi dobândind cunoştinţă, ne mai având pe urmă nici o grijă,
se aseamănă lui Saul, care învrednicindu-se de împărăţie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepădat cu mânie
înfricoşată din iad.
v. III,67-70.
verificarea virtuţii
IV,54. Nu socoti că ai ajuns la nepătimirea desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi
te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci
să nu dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le
scormoneşte iarăşi.
v. IV,52,53.
IV,41. Cel ce iubeşte încă slava deşartă sau e legat de vreunul din lucrurile materiale sau se supără pe
oameni pentru cele vremelnice, sau ţine minte răul, sau are ură faţă de ei, sau slujeşte gândurilor urâte. Dar
pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt străine.
III,76. Patima iubirii de argint se dă pe faţă în bucuria pe care o are cineva când primeşte şi în întristarea
ce-o are când dă. Unul ca acesta nu economiseşte bunurile pentru a ajuta pe cei lipsiţi.
IV,40 Dragostea faţă de Dumnezeu doreşte pururi să întraripeze mintea spre vorbirea dumnezeiască; iar
cea către aproapele o face să cugete totdeauna cele bune despre el.
II,67. Pentru cinci pricini, spun unii, că îngăduie Dumnezeu să fim războiţi de către draci cea dintâi,
pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de-a deosebi virtutea şi păcatul A doua,
ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată. A treia, ca înaintând în virtute, să
nu ne îngâmfăm, ci să învăţăm a ne smeri A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură
desăvârşită. A cincea, care e mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici
puterea Celui ce ne-a ajutat.
19