You are on page 1of 11

MOTTO

"Sculatul şi culcatul devreme aduc unui om


Sănătate, bogăţie şi...moarte."
“James Grover Thurber”

INTRODUCERE ŞI MOTIVAŢIA LUCRĂRII

Să iubim profesia aceasta minunată de asistent medical generalist, aşa


cum spunea şi Victor Babeş ”Iubeşte-ţi profesiunea şi socoteşte-o cea mai
frumoasă dintre toate, şi astfel izbânda va fi deplină.”
Rolul esenţial al asistentei medicale, constă în a ajuta persoana
bolnavă sau sănătoasă să-şi redobândească independenţa cât mai repede
posibil.
Pornind de la principiile Virginiei Henderson, că nu există boli ci
numai bolnavi, îngrijirea în nursing pune în centrul atenţiei nu boala ci
bolnavul şi mai ales omul: „mit şi legendă, această maşină vie” care este
un tot din care se ramifică asemenea unui arbore sentimente, pasiuni,
comportamente fiziologice, ocupaţionale, atitudini, cu alte cuvinte cele 14
nevoi ale fiinţei umane:
1. Nevoia de a respira şi de a avea o bună circulaţie;
2. Nevoia de a bea şi de a mânca;
3. Nevoia de a elimina;
4. Nevoia de a se mişca şi de a menţine o bună postură;
5. Nevoia de a dormi şi de a se odihni;
6. Nevoia de a se îmbrăca şi de a se dezbrăca;
7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite fiziologice;
8. Nevoia de a fi curat şi de a-şi proteja tegumentele;
9. Nevoia de a evita pericolele;
10. Nevoia de a comunica;
11. Nevoia de a acţiona după credinţele şi valorile sale;
12. Nevoia de a fi util, de a se realiza;
13. Nevoia de a se recrea;
14. Nevoia de a învăţa.

1
Argument

Mi-am dorit din totdeauna să-i pot ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, să vin în
sprijinul celor fără sprijin, să aduc zâmbetul pe buzele celor trişti, pentru că omul
cu adevărat fericit este acela care poate face pe altul fericit. Ar fi bine să fim
înconjuraţi numai de oameni sănătoşi, dar nu este aşa. Fiecare persoană are
problemele sale, boala şi afecţiunea sa mai mult sau mai puţin gravă.
M-am orientat aspra acestei lucrări, deoarece un factor determinant, a fost
suferinţa prin care trecea un unchi de-al meu internat de multiple ori cu
diagnosticul de rinofaringita
Voi fi întotdeauna aproape de cei aflaţi în suferinţă cu sufletul şi toată
priceperea mea pentru a ajuta persoanele bolnave şi sănătoase să-şi menţină sau
să-şi recâştige sănătatea prin suplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit
singuri, dacă ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare.

2
CAPITOLUL I
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI
RESPIRATOR

1.1 Anatomia sistemului respirator

Aparatul respirator este specializat în efectuarea schimburilor gazoase care


au loc la nivelul membranei alveolare, în interiorul alveolei găsindu-se aerul
inspirat, iar în exterior ramificaţiile vaselor capilare pulmonare. La nivelul
aparatului respirator există un dublu circuit, respectiv al aerului şi al sângelui, a
căror unitate se realizează la nivelul lobulului pulmonar, unitate constitutivă a
plămânului.
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi plămâni.

3
1.1.1 Căile respiratorii superioare:

Nasul şi cavităţile nazale


Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie senzorială.
Există două organe strâns legate între ele, atât structural cât şi funcţional şi
anume : nasul propriu-zis şi cavităţile nazale numite şi foase nazale.
Nasul se reprezintă ca o proeminenţă situată în mijlocul feţei şi serveşte ca
organ de protecţie pentru fosele nazale. Este alcătuit dintr-o rădăcină, o bază, un
vârf, două feţe laterale şi trei margini sau muchii.

Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte


două roluri: conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al
fonaţiei. El se află în regiunea anterioară a gâtului sub osul hioid şi înaintea
faringelui. Are forma unei piramide triunghiulare prezentând la bază un vârf, o
faţă posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini.
Bază: îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul
superior al laringelui. Vârful: este îndreptat în jos şi se continuă cu traheea.
Faţa posterioară formează peretele anterior al hipofaringelui şi este acoperit
de mucoasa faringiană. Feţele anterolaterale: în număr de două (dreapta şi
stânga). Marginile sunt în număr de trei, două posterolaterale şi una anterioară.

4
1.1.2 Căile respiratorii inferioare:

Traheea este un organ fibrocartilaginos, tubular care continuă laringele


întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin unde se
bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. Ea prezintă două
neregularităţi numite depresiuni şi anume depresiunea aortică, produsă la aortă şi
depresiunea tiroidiană produsă de glanda tiroidă. Este un organ elastic, putându-
se alungi sau scurtă ca un resort.
Structura traheei este formată din trei tunici: mucoasă, fibroelastică şi
adventiceea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu da tip respirator,
pseudostratificat, prismatic, ciliat cu caliciforme şi un corion
Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere a traheei şi este
formată din 15-20 de inele sau arcuri incomplete deschise posterior, constituite
din cartilaj lichid.
Adveticeea este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase,
nervi şi formaţiuni limfoide.

Bronhiile principale (dreapta şi stânga) sunt conducte care rezultă din


bifurcarea traheei. Ele reprezintă ultimile segmente ale căilor respiratorii

5
inferioare extrapulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi pintenul
traheal, până la hilul plămânilor, unde se împart bronhiile lobare. De la origine
fiecare bronhie se împarte în jos, în afară şi puţin înapoi, către flandrul respectiv,
ambele formând un unghi de 75 grade – 85 grade cu deschizătura în jos. Bronhia
principală alcătuieşte împreună cu artera pulmonară şi cu venele pulmonare de
pe aceeaşi parte pediculul pulmonar situat în hilul pulmonar.

Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc


schimbările de gaze dintre organism şi mediu ambient. Ei sunt aşezaţi în
cavitatea toracică de o parte şi de alta a mediastinului.
Mediastinul este un sept (perete) sagital, determinat, delimitat, anterior de
peretele sternocostal, posterior de coloană vertebrală şi lateral de feţele mediene
ale celor doi plămâni iar inferior de diafragmă. În acest sept se găsesc: inima şi
vasele mari, esofagul, aorta, nervii vagi, canalul toracic, ganglionii limfatici şi
traheea.
Forma plămânilor seamănă cu cea a unui trunchi de con care prezintă :
bază, un vârf, două feţe şi trei margini.
Baza plămânului sau faţa diafragmatică are forma unei suprafeţe
triunghiulare concave, mulându-se pe bolta diafragmului.
Vârful plămânului are forma unei bolte rotunjite. Se întinde de la costa a
doua în sus depăşind orificiul superior al cutiei toracice.

6
Faţa costală este convexă şi se mulează pe peretele toracic. Pe această faţă
se găseşte un şanţ adânc care împarte plămânul în lobi, numit scizura sau fisura
interlobară.
Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în doi lobi : unul
superior şi unul inferior.
Plămânul drept are două scizuri: scizura mare, interlobară numită şi oblică,
comună celor doi plămâni şi scizura accesorie sau orizontală care se desprinde
din partea mijlocie a scizurii oblice. Plămânul drept are trei lobi: unul superior,
unul inferior şi altul mijlociu.

Faţa mediană sau mediastinală este concavă şi se mulează pe formaţiunile


care se găsesc în mediastin. Pe această faţă se găseşte hilul plămânului şi nişte
depresiuni.
Hilul plămânului reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice
care alcătuiesc pediculul pulmonar : bronhia şi venele pulmonare. El are forma
unei rachete de tennis cu coada în jos, fiind aşezate la jumătatea distanţei dintre
vârful şi baza plămânului.
Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află o impresiune dată de arcul
aortic (şanţul arcului aortic) şi de aorta toracică (şanţul aortei toracice).
Pe faţa mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă, mai puţin
adâncă decât cea din stânga

7
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din
cauza scizurii cardiace.
Marginea posterioară este rotunjită, se mulează pe şanţul costovertebral.
Marginea inferioară este reprezentată de circumferinţa bazei plămânului.
Plămânul este alcătuit din două categorii de formaţiuni anatomice distincte:
un sistem de canale aeriene intrapulmonare numit arborele bronşic şi un sistem
de saci în care se termină ramurile arborelui bronşic şi care poartă numele de
alveole pulmonare. La acestea se adaugă ţesutul conjunctiv. Acestea se
organizează în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi ocini
pulmonari.
Lobii sunt unităţi morfologice mari, delimitate prin scizuri, independenţi
structural, funcţional, patologic.
Lobulul - ramificaţii ale bronhioleleor; este o masă piramidală cu baza către
suprafaţa externă a plămânului, constituită din ramificaţii ale bronhiolelor şi
vase de sânge, înconjurate de ţesut conjunctiv.
Accinii pulmonari formaţi din: bronhiola respiratorie, canale alveolare,
alveole pulmonare. Acinul pulmonar constituie unitatea structurală şi funcţională
a lobulului pulmonar.
Arborele bronşic: reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care
rezultă din ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhiile principale se
ramifică progresiv. Bronhia principală dreaptă se împarte mai întâi în bronhia
lobară superioară care merge la lobul superior şi în trunchiul bronşic intermediar.
La rândul lui se împarte în două ramuri: bronhia lobară mijlocie şi bronhia
inferioară.
Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul
acesteia. Bronhiile lobare şi segmentare: au o structură asemănătoare cu cea a
traheei cu deosebirea că lumenul lor este mai mic iar inelele sunt complete.
Bronhiile interlobare au mucoasa de tip traheal iar în corionul acestuia se găsesc
glande de tip seromuculos. Scheletul fibrocartilaginos este format din segmente
de arcuri de formă lenticulară. Muşchiul neted este slab dezvoltat. Adventicea
este formată din ţesut conjunctiv lax.
Bronhiile intralobare care provin din diviziunea dicotomică a bronhiilor
interlobare, au epiteliul mucoasei monostratificat, prismatic sau cubic, corionul
este lipit de glande. Scheletul cartilaginous lipseşte fiind înlocuit de un inel
musculos.
8
Bronhiile terminale au o structură mult mai simplă. Epiteliul lor este cubic
sau uşor turtit, lipsit de cili şi de celule caliciforme. Corionul este slab dezvoltat.
Bronhiile respiratorii sau acinoase se caracterizează prin faptul că peretele
lor este prevăzut din loc în loc cu alveole pulmonare.
Lobul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţională a segmentelor
pulmonare respective a plămânului. Mai mulţi lobi pulmonari formează un
segment pulmonar care are aeraţie şi vascularizaţie proprie.
Lobul pulmonar este legat de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară
care provine din diviziunea dicotomică a bronhiilor interlobulare.
Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, circa 200 de milioane
pentru ambii plămâni. O alveolă pulmonară este o formaţiune veziculoasă care
seamănă cu un sac mic globules şi care prezintă un orificiu ce se deschide în
canalul sau aductul alveolar.
Structura peretelui unei alveole este deosebit de complexă. Este format
dintr-un epiteliu alveolar, unistratificat aşezat pe o membrană bazală şi ţesut
conjunctiv bogat în fibre elastice, în care se găseşte o reţea de capilare provenite
din ramurile terminale ale arterei pulmonare. Epiteliul alveolar şi menbrana
bazală a alveolei, împreună cu membrana bazală a capilarului şi endoteliul
capilar, constituie membrana alveolo-capilară, prin care se face schimbul de
gaze.
Epiteliul alveolar este alcătuit din trei tipuri de celule alveolare care nu sunt
altceva decât aspecte morfologice şi funcţionale diferite ale uneia şi aceleaşi
celule. Acestea sunt:
 celulele alveolare mici cu diametrul între 4 – 6μ cu un nucleu voluminos;
 celule alveolare mari cu diametrul între 8 – 12μ de forma poliedrică;
 celule alveolare libere cu diametrul de 15μ care sunt fie fixate în epiteliu
fie pe cale de desprindere.
Membrana bazală pe care se află epiteliul alveolar este subţire, constituit
din micromolecule glicoproteice. Ea se aplică pe membrana bazală a capilarului
sanguin pe care se aşează celulele endoteliale. Stroma 1 peretelui alveolar este
formată dintr-o substanţă fundamentală glicoproteică în care sunt incluse fibrele
conlunctive, celule conjunctive şi capilarele sanguine.

1
STRÓMĂ - rețea de suport a unui organ, alcătuită din țesut conjunctiv, vase și nervi.

9
Spaţiile dintre lobulii pulmonar sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax format
din fibre colagene şi elastice în care se găsesc elementele celulare, vase sanguine
care alcătuiesc circulaţia sanguină funcţională şi nutritivă, limfatice pulmonare şi
terminaţii nervoase.

Pleura

Plămânii sunt înveliţi în nişte membrane seroase care se numesc pleure.


Rolul acestora este de a asigura alunecarea plămânilor pe pereţii cavităţilor în
care se găsesc în timpul mişcărilor respiratorii. Pleura este alcătuită din două
foiţe:
 viscerală, acoperă plămânii pătrunzând şi în scizuri,
 parietelă, căptuşeşte pereţii cutiei toracice.

1.2 Fiziologia sistemului respirator

Mecanismul respiraţiei
Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorită succesiunii ritmice a
două procese: inspiraţia şi respiraţia. În inspiraţie, aerul atmosferic pătrunde prin
căile respiratorii până la nivelul alveolelor pulmonare, iar în expiraţie, o parte
din aerul alveolar este expulzat la exterior. Acest proces, prin care se face
circulaţia alternativă a aerului între mediul extern şi alveolele pulmonare,
constituie ventilaţia pulmonară.

10
Inspiraţia este un proces activ, care constă în contracţia muşchilor
inspiratori şi are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea
celor trei diametre (longitudinal, antero-posterior, transversal).
Modificările de volum ale cutiei toracice determină modificări
corespunzătoare ale volumului plămânilor, deoarece prin pleura viscerală
plămânii sunt solidari cu cutia toracică. Peliculă de lichid pleural dintre cele
două foiţe pleurale favorizează alunecarea acestora dar şi creşterea coeziunii
dintre ele. Astfel., în inspiraţie plămânii urmează expansiunea toracică şi se
destind pasiv. Presiunea intrapulmonară scade cu 2 – 3 mm Hg. faţă de cea
atmosferică şi aerul atmosferic pătrunde în plămâni. În inspiraţia forţată
acţionează şi muşchii inspiratori accesori, contribuind la ridicarea suplimentară a
coastelor.
Expiraţia este un proces pasiv în condiţii obişnuite, toracele revenind la
dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii.
Datorită retractării se creează în interiorul plămânilor o prsiune superioară cu 2 –
4 mm Hg. celei atmosferice, ceea ce face ca o parte din aerul introdus anterior să
fie expulzat. Expiraţia se realizează pe seama elasticităţii pulmonare. În timpul
efortului şi în anumite condiţii numite condiţii patologice expiraţia devine activă,
intrând în acţiune anumite grupe musculare toracice.

La nivelul plămânului are loc, în permanenţă, un schimb de gaze


între aerul din alveole şi gazele dizolvate în sângele venos ce ajunge la acest

11