You are on page 1of 2

SPLANHNOLOGIA.

GENERALITĂŢI 5

Splanhnologia reprezintă un capitol din anatomie care se ocupă


cu studiul organelor interne, a viscerelor (viscera - latineşte şi
splanchnon - greceşte). In marea majoritate viscerele sunt plasate in
cavităţile corpului toracică, abdominală şi pelviană.
Cele mai multe organe se află in cavitatea abdominală - stomacul,
ficatul, pancreasul, intestinul subţire, intestinul gros, splina, rinichii,
glandele suprarenale, ureterele, vezica urinară, prostata (la bărbat), uterul,
ovarele, trompele uterine (la femeie). In cutia toracică sunt plasate
inima, plămanii, timusul, esofagul. Unele organe se află in afara acestor
cavităţi - organele genitale externe masculine şi feminine. O parte din
viscere sunt localizate in regiunea capului şi a gatului. In regiunea gatului
se află laringele, faringele, glandele tiroidă şi paratiroide, o porţiune
a esofagului; in regiunea capului - glandele salivare, limba, dinţii etc.
Viscerele reprezintă totalitatea organelor implicate in procesele metabolice
şi in reproducere (perpetuarea speciei). Acestea realizează sisteme
morfofuncţionale - digestiv, respirator, urogenital, cardiovascular,
imunitar şi endocrin. Actualmente encefalul şi măduva spinării nu se
referă la viscere. Activitatea viscerelor este in stransă corelaţie cu sistemul
circulator şi se desfăşoară sub controlul sistemului neuroendocrin.
In conformitate cu forma şi structura lor, viscerele se impart in două
categorii: cavitare, prevăzute cu un lumen circumscris de pereţi, şi parenchimatoase
Pereţii organelor cavitare sunt constituiţi din
patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi adventice sau tunica
seroasă
Tunica mucoasă, tunica mucosa, constituie
membrana internă a organului cavitar
care indeplineşte funcţiile de protecţie,
secreţie, resorbţie etc. Ea este alcătuită din
»~s

epiteliu şi corion sau lamina proprie. Epiteliul


conţine glande, care elaborează produse
de secreţie, eliminate in cavitatea organului
respectiv, şi noduli limfoizi ce indeplinesc funcţia de protecţie. Corionul
constituie componenta conjunctivă a mucoasei. Tunica mucoasă
este separată de tunica submucoasă prin lamina musculară a mucoasei, lamina muscularis mucosae.
Datorită acestui strat mucoasa se poate
deplasa şi forma pliuri de diferite forme.
Stratul submucos, tela submucosa, este format din ţesut conjunctiv
lax cu multe elemente elastice ce permit alunecarea şi plierea mucoasei.
In el se conţin vase sangvine şi limfatice, nervi şi plexul nervos
Meissner.
Tunica musculară, tunica muscularis, este constituită, in cea mai
mare parte a viscerelor, de musculatură netedă, in cadrul căreia fibrele
sunt dispuse in două straturi: circular intern şi longitudinal extern. Intre
ele se găseşte plexul nervos Auerbach. In unele organe (stomac) există
şi al treilea strat, cu direcţie oblică a fibrelor musculare, care este dispus
mai profund. In anumite locuri fibrele musculare circulare sunt mai bine
dezvoltate, hipertrofiate, formand sfinctere, ce reprezintă mecanismul
de inchidere şi deschidere al orificiilor.
In cadrul sistemului, organele amplasate in regiunea extremităţilor
prezintă musculatură striată cu fascicule musculare dispuse longitudinal,
oblic sau circular; fasciculele circulare formează sfinctere voluntare.
Stratul extern diferă structural in funcţie de localizarea şi gradul
de mobilitate a viscerelor, fiind reprezentat fie de o seroasă, fie de o adventice.
In organele cu mobilitate redusă stratul extern este adventiţia,
iar in cele mobile - tunica seroasă.
Adventicea, tunica adventitia, e formată din ţesut conjunctiv lax şi
acoperă organele plasate in afara cavităţilor corporale, avand rol contentiv
şi de susţinere.
Tunica seroasă, tunica serosa, este alcătuită dintr-o lamă proprie de
ţesut conjunctiv, lamina propria serosae, acoperită de mezoteliu, mesothelium.
Intre tunica seroasă şi cea musculară se găseşte ţesut conjunctiv
lax, care formează stratul subseros, tela subserosa. Legătura dintre
tunica seroasă a organelor (seroasa viscerală) şi seroasa ce acoperă pereţii
cavităţilor corporale (seroasa parietală) se realizează prin mezouri,
pliuri, ligamente.
In structura unor organe tubulare, pentru preintampinarea prolabării
pereţilor, tunica medie este formată de ţesut cartilaginos hialin.
Viscerele parenchimatoase au ca elemente structurale: parenchimul,
format din ţesuturile care asigură funcţiile specifice lor; stroma, reprezentată
de ţesutul conjunctiv din interiorul organului cu rol de susţinere
a parenchimului, de formare a septelor interlobare şi interlobulare
ce servesc la conducerea vaselor şi nervilor. Aceste organe posedă hil
prin care pătrund vase şi nervi. In afară de aceasta, in structura organelor
parenchimatoase deosebim lobi, segmente şi lobuli .Funcţia
acestor organe răspunde coerent asigurării proceselor metabolismului
in organism (metabolismul gazos, producerea fermenţilor şi hormonilor,
eliminarea deşeurilor metabolice din organism etc.).
Forma, structura şi poziţia
organelor depind de varstă,
tipul constituţional, sex,
caracterul fixaţiei organelor pe peretele posterior al cavităţii abdominale
incă in perioada prenatală, de gradul de dezvoltare a ligamentelor.
Deosebim visceronorma şi două variante: dolihovisceroză, determinată
de imperfecţiunea fixaţiei viscerelor pe peretele posterior
al abdomenului, şi visceroptoză - deplasarea caudală a viscerelor,
care poate fi parţială sau totală. Aceste variante sunt mult dependente
de variantele, formele şi particularităţile structurale ale liniei albe şi
ale muşchilor abdomenului, indeosebi de diastaza muşchilor drepţi ai
abdomenului. In aceste cazuri, linia albă este lărgită şi subţire, partea
musculară a muşchilor oblici se micşorează şi creşte partea aponeurotică,
se măreşte diastaza muşchilor drepţi şi are loc majorarea dimensiunilor
inelului ombilical.

You might also like