Splanhnologia reprezintă un capitol din anatomie care se ocupă
cu studiul organelor interne, a viscerelor (viscera - latineşte şi splanchnon - greceşte). In marea majoritate viscerele sunt plasate in cavităţile corpului toracică, abdominală şi pelviană. Cele mai multe organe se află in cavitatea abdominală - stomacul, ficatul, pancreasul, intestinul subţire, intestinul gros, splina, rinichii, glandele suprarenale, ureterele, vezica urinară, prostata (la bărbat), uterul, ovarele, trompele uterine (la femeie). In cutia toracică sunt plasate inima, plămanii, timusul, esofagul. Unele organe se află in afara acestor cavităţi - organele genitale externe masculine şi feminine. O parte din viscere sunt localizate in regiunea capului şi a gatului. In regiunea gatului se află laringele, faringele, glandele tiroidă şi paratiroide, o porţiune a esofagului; in regiunea capului - glandele salivare, limba, dinţii etc. Viscerele reprezintă totalitatea organelor implicate in procesele metabolice şi in reproducere (perpetuarea speciei). Acestea realizează sisteme morfofuncţionale - digestiv, respirator, urogenital, cardiovascular, imunitar şi endocrin. Actualmente encefalul şi măduva spinării nu se referă la viscere. Activitatea viscerelor este in stransă corelaţie cu sistemul circulator şi se desfăşoară sub controlul sistemului neuroendocrin. In conformitate cu forma şi structura lor, viscerele se impart in două categorii: cavitare, prevăzute cu un lumen circumscris de pereţi, şi parenchimatoase Pereţii organelor cavitare sunt constituiţi din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi adventice sau tunica seroasă Tunica mucoasă, tunica mucosa, constituie membrana internă a organului cavitar care indeplineşte funcţiile de protecţie, secreţie, resorbţie etc. Ea este alcătuită din »~s
epiteliu şi corion sau lamina proprie. Epiteliul
conţine glande, care elaborează produse de secreţie, eliminate in cavitatea organului respectiv, şi noduli limfoizi ce indeplinesc funcţia de protecţie. Corionul constituie componenta conjunctivă a mucoasei. Tunica mucoasă este separată de tunica submucoasă prin lamina musculară a mucoasei, lamina muscularis mucosae. Datorită acestui strat mucoasa se poate deplasa şi forma pliuri de diferite forme. Stratul submucos, tela submucosa, este format din ţesut conjunctiv lax cu multe elemente elastice ce permit alunecarea şi plierea mucoasei. In el se conţin vase sangvine şi limfatice, nervi şi plexul nervos Meissner. Tunica musculară, tunica muscularis, este constituită, in cea mai mare parte a viscerelor, de musculatură netedă, in cadrul căreia fibrele sunt dispuse in două straturi: circular intern şi longitudinal extern. Intre ele se găseşte plexul nervos Auerbach. In unele organe (stomac) există şi al treilea strat, cu direcţie oblică a fibrelor musculare, care este dispus mai profund. In anumite locuri fibrele musculare circulare sunt mai bine dezvoltate, hipertrofiate, formand sfinctere, ce reprezintă mecanismul de inchidere şi deschidere al orificiilor. In cadrul sistemului, organele amplasate in regiunea extremităţilor prezintă musculatură striată cu fascicule musculare dispuse longitudinal, oblic sau circular; fasciculele circulare formează sfinctere voluntare. Stratul extern diferă structural in funcţie de localizarea şi gradul de mobilitate a viscerelor, fiind reprezentat fie de o seroasă, fie de o adventice. In organele cu mobilitate redusă stratul extern este adventiţia, iar in cele mobile - tunica seroasă. Adventicea, tunica adventitia, e formată din ţesut conjunctiv lax şi acoperă organele plasate in afara cavităţilor corporale, avand rol contentiv şi de susţinere. Tunica seroasă, tunica serosa, este alcătuită dintr-o lamă proprie de ţesut conjunctiv, lamina propria serosae, acoperită de mezoteliu, mesothelium. Intre tunica seroasă şi cea musculară se găseşte ţesut conjunctiv lax, care formează stratul subseros, tela subserosa. Legătura dintre tunica seroasă a organelor (seroasa viscerală) şi seroasa ce acoperă pereţii cavităţilor corporale (seroasa parietală) se realizează prin mezouri, pliuri, ligamente. In structura unor organe tubulare, pentru preintampinarea prolabării pereţilor, tunica medie este formată de ţesut cartilaginos hialin. Viscerele parenchimatoase au ca elemente structurale: parenchimul, format din ţesuturile care asigură funcţiile specifice lor; stroma, reprezentată de ţesutul conjunctiv din interiorul organului cu rol de susţinere a parenchimului, de formare a septelor interlobare şi interlobulare ce servesc la conducerea vaselor şi nervilor. Aceste organe posedă hil prin care pătrund vase şi nervi. In afară de aceasta, in structura organelor parenchimatoase deosebim lobi, segmente şi lobuli .Funcţia acestor organe răspunde coerent asigurării proceselor metabolismului in organism (metabolismul gazos, producerea fermenţilor şi hormonilor, eliminarea deşeurilor metabolice din organism etc.). Forma, structura şi poziţia organelor depind de varstă, tipul constituţional, sex, caracterul fixaţiei organelor pe peretele posterior al cavităţii abdominale incă in perioada prenatală, de gradul de dezvoltare a ligamentelor. Deosebim visceronorma şi două variante: dolihovisceroză, determinată de imperfecţiunea fixaţiei viscerelor pe peretele posterior al abdomenului, şi visceroptoză - deplasarea caudală a viscerelor, care poate fi parţială sau totală. Aceste variante sunt mult dependente de variantele, formele şi particularităţile structurale ale liniei albe şi ale muşchilor abdomenului, indeosebi de diastaza muşchilor drepţi ai abdomenului. In aceste cazuri, linia albă este lărgită şi subţire, partea musculară a muşchilor oblici se micşorează şi creşte partea aponeurotică, se măreşte diastaza muşchilor drepţi şi are loc majorarea dimensiunilor inelului ombilical.