Răspunderea penală a minorului în dreptul comparat

2.1. Capacitatea penala

Raspunderea penala a minorilor este conditionata de starea psiho-fizica la diferite

etape ale minoritatii. Desigur, este vorba de starea bio-psiho-fizica normala
corespunzatoare fiecarei etape si nu de cazurile de anomalii sau boli ce pot influenta
aceasta stare normala. Doar cand capacitatea bio-psiho-fizica normala a minorului a
atins acest grad de dezvoltare se poate pune problema raspunderii penale pentru minor
pentru ca doar atunci minorul isi da seama de caracterul penal al urmarilor actiunii sau
inactiunii sale.
Pana la varsta de 14 ani, o persoana fizica nu poate fi subiect activ general al
infractiunii ce duce la raspunderea penala deoarece persoana nu a ajuns la acel grad de
dezvoltare fizica si psihica ce ii permite intelegerea caracterului periculos al urmarilor
actiunii ori inactiunii sale, deci nu are discernamant din punct de vedere penal,
prezumtia inexistentei discernamantului este absoluta, pentru ca nici o imprejurare nu se
va putea dovedi contrarie.
In reglementarea raspunderii penale a minorilor este necesar sa se faca o
distinctie intre minorii ce au capacitatea penala si pot fi facuti raspunzatori penal pentru
faptele savarsite de ei si minorii ce nu au capacitate penala si nu raspund penal pentru
faptele prevazute de legea penala.
In viata de zi cu zi, faptele prevazute de legea penala nu sunt savarsite numai
de persoane responsabile, deci cu discernamant, ci si de persoane iresponsabile. Din
punctul de vedere al raspunderii penale, nu orice faptuitor devine subiect activ de drept.
Pentru a raspunde penal, pe langa punerea in aplicare a rezolutiuni infractionele propriu-
zise, fie participarea faptica la savarsirea unei infractiuni, este necesara si vinovatia, iar,
vinovatia (ca si plilon al raspunderi penale) exista acolo unde exista discernamant.
Pentru ca legea penala sa poata actiona prin masuri represive, se cer a fi
intrunite doua conditii: responsabilitatea(discernamant) si vinovatia(intentie).
In doctrina nu exista un acord cu privire la intelesul notiunii de discernamant.
G.Solomonescu arata ca unii inteleg prin discernamant 'facultatea de a distinge
binele de rau'; altii vad in discernamant 'puterea individului de a intelege criminalitatea
si ilegalitatea actului si pe cale de consecinta, puterea de a-si da seama de
responsabilitatea penala cu urmarile ei', insa altii privesc discernamantul ca o
responsabilitate morala si ca un discernamant juridic.
Vintila Dongoroz sustine ca, in ipoteza in care unii autori raporteaza acest
concept la capacitatea de intelegere, altii la capacitatea de a deosebi binele de rau, altii
la posibilitatea de a cunoaste ceea ce este licit si ilicit.Toate acestea sunt fara utilitate,
 deoarece, atata timp discernamantul este o cauza care atrage capacitatea penala, acolo
unde este prezumtia ca aceasta capacitate lipseste (la minorii intre 14-16 ani) si
discernamantul nu poate fi explicat decat pornind de la notiunea de capacitate penala.
Propia-mi parere vis-à-vis de notiunea de discernamant si responsabilitate este ca, aceste
doua notiuni definesc o problema de adaptibilitate a individului uman, cu raporturile
sociale si regulile de convetuire. Nu exclud ideea ca lipsa discernamantului sa fie chiar
din cauze genetice ori medicale pe cale de diagnostic (cronic ori acut).
Datorita caracterului relativ al discernamantului, existenta lui se va stabili de la caz
la caz, in raport cu fapta savarsita de minor.
Dintr-un alt punct de vedere, prin responsabilitate penala, intelegem
totalitatea particularitatilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil sa
inteleaga libertatea si necesitatea actiunilor sale in unitate dialectica cu legile obiective
de dezvoltare a societatii si sa aprecieze consecintele faptelor sale atunci cand el
actioneaza contrar acestei unitati.
In acelasi sens, este conceput discernamantul si in practica noastra judiciara.
'Discernamantul, se arata intr-o decizie a fostului Tribunal Suprem, presupunea
capacitatea de a intelege si de a-si exprima constient vointa fata de un anumit fapt.'
Existenta discernamantului se dovedeste in raport cu fapta comisa de minor.
In principiu, se poate spune ca o fapta a fost savarsita cu discernamant atunci
cand, in momentul comiterii acesteia, minorul a fost in masura, datorita gradului de
dezvoltare a facultatilor sale psihice, a educatiei primite, a influentelor exercitate asupra
sa de mediul social, sa-si dea seama de natura antisociala si vatamatoare pentru altii a
faptei, de riscul de a fi pedepsit pentru savarsirea ei.
In ceea ce priveste proba existentei sau inexistentei discernamantului, de
asemenea, s-au exprimat puncte de vedere divergente. Potrivit unei opinii, singura proba
concludenta in aceasta materie ar fi expertiza medico-legala psihiatrica. Acest punct nu
poate fi acceptat, in primul rand pentru ca explicarea savarsirii faptei prevazute de legea
penala exclusiv prin deficientele personalitatii exclude etimologia sociala, despartind
sensul comportamentului de situatia sociala in care se afla subiectul; in acest fel, relatia
ca suport al oricarei actiuni sociale dispare si 'ramane doar individul rupt de orice relatii
sociale, subiect solitar al unor fapte care vor trebui sa fie imputabile psihiomului sau'.
Apoi, pentru ca, daca s-ar admite ca sanctiunile de drept penal sa intervina
exclusiv pe baza datelor de ordin psihologic - furnizate de o asemenea expertiza, s-ar
putea ajunge la situatia inadmisibila ca minorul sa fie declarat raspunzator pentru propria
sa structura si dezvoltare psihica.
Pentru stabilirea discernamantului minorului intre 14-15 ani in momentul
savarsirii unei infractiuni - se arata intr-o decizie de indrumare a Tribunalului Suprem -
instantele trebuie sa examineze nu numai starea psihica a minorului, ci si natura faptei
comise, imprejurarile concrete ale comiterii acesteia, posibilitatea de a aprecia ca urmare
a educatiei si instructiei primite, precum si a influentelor mediului ambiant, ca savarseste
o fapta daunatoare ce-i poate atrage pedepsirea; daca instanta nu poate stabili cu propriile
mijloace starea psihica a minorului, va dispune efectuarea unei expertize medico-
psihiatrice.
Examinand existenta discernamantului in cauza unui minor in varsta de 14
ani si o zi care, pentru a se razbuna, a aruncat, de la mica distanta, o vergea metalica
ascutita in directia copilului victimei, perforandu-i cutia craniana si cauzandu-i moartea,
Tribunalul Suprem, in decizia amintita, a considerat ca, din moment ce din raportul de
constatare medico-legala a rezultat ca minorul are discernamant corespunzator varstei
sale, ca functiile lui mentale sunt dezvoltate fara devieri, in raport cu instruirea si
experienta sa de viata si ca posibilitatile sale interpretative nu sunt alterate, trebuie sa se
conchida ca el a savarsit fapta cu discernamant si ca atare este raspunzator din punct de
vedere penal.
In lipsa expertizei medico-psihiatrice sau chiar si in prezenta acesteia,
instanta se orienteaza, de asemenea, in mare masura in functie de 'anamneza penala'
rezultata din ancheta sociala aflata la dosarul cauzei, ca si comportarea minorului in fata
instantei.
Proba discernamantului incumba acuzarii, insa aceasta nu inseamna ca
instanta nu are obligatia de a verifica, in baza rolului sau activ, daca in momentul
savarsirii faptei, minorul intre 14 si 16 ani a lucrat sau nu cu discernamant, dispunand
din oficiu, cand este cazul, administrarea de probe in acest sens.
Codul nostru penal consacra impartirea minorilor din punct de vedere al
raspunderii penale in doua categorii: una a minorilor care au capacitate penala si deci
raspund penal, si alta a minorilor care sunt lipsiti de capacitate penala - nu raspund penal.
In acest sens, art.99 Cod penal prevede ca: 'Minorul care nu a implinit varsta
de 14 ani nu raspunde penal. Minorul care are varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani raspunde
penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. Minorul care a
implinit varsta de 16 ani raspunde penal'.

2.1.1. Minorii care nu raspund penal

In aceasta categorie de minori sunt cuprinse doua subcategorii, si anume:
-aceea a minorilor care sunt considerati ca fiind lipsiti in mod absolut de
capacitate penala;
-aceea a minorilor a caror capacitate penala este presupusa ca fiind relativa.
a) Din prima categorie fac parte toti minorii care nu au implinit varsta de 14
ani. Acesti minori nu pot fi subiecti activi de drept penal. Faptele penale pe care le-ar
savarsi nu au caracter penal, nu constituie infractiuni si nu atrag deci raspunderea penala.
In aceasta ipoteza, a minorului pana la 14 ani, legea instituie o prezumtie absoluta de
incapacitate penala, prezumtie juris et de jure.
Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani beneficiaza de o prezumtie legala
absoluta de incapacitate penala.
 Minorul pana la 14 ani este prezumat, in toate cazurile, ca nu are capacitatea
de a intelege semnificatia penala a faptelor sale in special caracterul antisocial al unei
infractiuni si nici de a-si manifesta in mod constient vointa. Asa fiind, el nu-si da seama
de urmarile faptei sale si deci nu este vinovat. Vinovatia, adica prevederea urmarilor
faptei sau posibilitatea prevederii acestora depinde de capacitatea de intelegere, de
discernamantul faptuitorului. Aceasta categorie de minori, neavand acest discernamant,
nu pot fi vinovati si deci fapta lor nu constituie infractiune. Potrivit art.50 Cod penal,
'nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor care, la
data comiterii acesteia, nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal'.
b) din a doua subcategorie de minori, care nu raspund penal, fac parte minorii
care au implinit varsta de 14 ani, dar nu au atins-o pe cea de 16 ani, daca in privinta lor
nu s-a facut dovada ca ar fi savarsit fapta cu discernamant. Legea consacra o prezumtie
relativa juris tantum.
Acesti minori, in varsta de la 14 la 16 ani, beneficiaza si ei de o prezumtie
legala de incapacitate penala, insa, aceasta prezumtie este relativa, putand fi inlaturata
prin probe care a r dovedi ca minorul a savarsit fapta cu discernamant. Atata timp cat
prezumtia nu este concret inlaturata, minorul apartine categoriei minorilor care nu
raspund penal.
Responsabilitatea se apreciaza prin prisma a doi factori: 1. intelectiv, ce
presupune capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor sau inactiunilor
sale, a urmarilor acestora, si 2. volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stapana
pe actiunile sau inactiunile sale, pe care le dirijeaza in mod constient).
In ipoteza in care minorul a savarsit mai multe infractiuni concurente,
problema discernamantului trebuie rezolvata in raport cu fiecare infractiune in parte,
unele fapte putand fi savarsite fara discernamant, iar altele cu discernamant, ca de altfel
si in situatia pluralitatii intermediare prevazuta de art.40 Cod penal.
Acesti minori, care nu sunt subiect de drept penal, dar savarsesc fapte
prevazute de legea penala, sunt considerati ca fiind supusi pericolului de a deveni mai
tarziu infractori, adica atunci cand vor fi implinit varsta de 16 ani sau chiar varsta de 14
ani si s-ar constata ca au lucrat cu discernamant.
Imprejurarea ca fapta comisa de minor nu are caracter penal nu exclude insa
raspunderea civila a persoanelor care, la data savarsirii faptei, aveau in ingrijirea lor pe
minor.
In ipoteza minorului care, la data savarsirii faptei, implinise 14 ani, dar nu
trecuse inca de varsta de 16 ani, raspunderea lui penala depinzand de existenta
discernamantului, se procedeaza la inceperea urmaririi penale fata de invinuit si
dispunerea unei expertize psihiatrice judiciare pentru a se constata existenta sau
inexistenta discernamantului in momentul savarsirii faptei.
In cazul in care stabileste ca minorul sub 16 ani nu a lucrat cu discernamant,
organul de urmarire penala dispune, prin ordonanta, scoaterea de sub urmarire penala a
minorului, iar daca stabilirea lipsei discernamantului are loc in fata instantei de judecata,
aceasta pronunta achitarea in conditiile art.11 Cod pr.pen., urmand sa sesizeze
autoritatea tutelara.
Daca minorul care nu a implinit 14 ani sau care, desi in varsta de 14-16 ani,
este lipsit de discernamant, a savarsit fapta indrumat de alte persoane, neindeplinirea, in
persoana sa, a conditiilor privind calitatea de subiect activ de drept penal nu exclude
existenta infractiunii, ci numai propria situatie juridica, daca instigatorul sau complicele
a actionat cu intentie (participatia improprie) acestia din urma vor fi sanctionati pentru
participarea la infractiunea savarsita, facandu-se abstractie de imprejurarea ca autorul
nu poate fi subiect activ de drept penal.

2.1.2. Minorii care raspund penal

Si in aceasta categorie de minori putem deosebi doua subcategorii, si anume:
1. o prima categorie a minorilor a caror capacitate penala este relativa;
2. o a doua categorie a minorilor care sunt considerati, in mod absolut, ca
avand capacitate penala;
1. Din prima categorie de minori care sunt considerati ca au capacitate
penala, fac parte cei in varsta de 14-16 ani, in privinta carora prezumtia relativa de
incapacitate penala a fost inlaturata.
Aceasta inlaturare a prezumtiei de incapacitate are loc atunci cand se face
dovada ca faptuitorul minor intre 14 si 16 ani, a savarsit fapta cu discernamant, printr-o
expertiza psihiatrico-judiciara.
Existenta discernamantului trebuie dovedita in raport cu data la care fapta a
fost savarsita. Astfel, la faptele de durata vor fi relevante penal numai actele pentru care
s-a facut dovada ca au fost savarsite cu discernamant, iar in caz de concurs de infractiuni,
chiar in ipoteza savarsirii lor la date apropiate, dovada existentei discernamantului
trebuie sa fie facuta pentru fiecare fapta in parte, deoarece, existenta discernamantului
trebuie cercetata si in raport cu natura faptei comise, si a imprejurarilor in care s-a comis.
De aici rezulta necesitatea de a determina momentul savarsirii infractiunii,
in cazul diferitelor forme de unitate infractionala si de a examina consecintele situatiilor
in care, momentul consumarii sau epuizarii infractiunii nu coincide cu acela al comiterii
actiunii (inactiunii constitutive).
Cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue
sau de obicei, ori unele din actiunile sau inactiunile care ar face parte din unitatea legala
a infractiunii continuate au fost savarsite inainte de implinirea varstei de 14 ani si altele
intre 14 si 16 ani, se impun solutiile urmatoare:
- minorul care, dupa ce a implinit 14 ani, a savarsit fara discernamant restul
activitatii sale, nu va raspunde penal;
- daca minorul a comis cu discernamant actiunile sau inactiunile ulterioare
implinirii varstei de 14 ani, el va raspunde penal, dar minorul infractor va fi responsabil
numai pentru actiunile sau inactiunile savarsite cu discernamant, dupa implinirea varstei
de 14 ani, iar in cazul infractiunilor continue sau de obicei, numai pentru acea parte a
activitatii ilicite subsecvente varstei de 14 ani, daca este suficienta pentru a realiza numai
ea continutul infractiunii.
Cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue
sau de obicei ori unele din actiunile sau inactiunile ce ar putea sa alcatuiasca infractiunea
continuata, au fost comise intre 14 si 16 ani, iar celelalte intre 16 si 18 ani, se ivesc
situatiile urmatoare:
- in cazul minorului care nu a avut discernamant cand a savarsit actiunile
(inactiunile) intre 14 si 16 ani, acestea nu vor intra ca parti componente dintr-o
infractiune continua, continuata sau de obicei, alaturi de alte actiuni sau inactiuni
savarsite dupa 16 ani. Acestea se vor constitui intr-o infractiune continua, continuata sau
de obicei, daca sunt suficiente pentru a-i realiza continutul.
- daca in perioada intre 14 si 16 ani, minorul a actionat cu discernamant si
apoi si-a continuat activitatea infractionala in baza aceleiasi rezolutii, toate actele,
actiunile sau inactiunile vor alcatui o unica infractiune continua, continuata sau de
obicei.
- cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue
sau de obieci ori actele infractiunii continuate au fost comise inainte de implinirea varstei
de 18 ani, iar altele dupa majorat, se va regasi o singura infractiune continua, continuata
sau de obicei, dupa caz. Infractorului i se va aplica, pentru intreaga activitate
infractionala, tratamentul juridic penal prevazut de lege pentru infractorii majori.

Dupa producerea unui anumit rezultat periculos in dezvoltarea legaturii

cauzale, are loc in timp, amplificarea acestui rezultat sau producerea altuia, astfel, fapta
capatand o incadrare juridica mai grava.
Cand minorul pana la 14 ani a savarsit fapta, dar urmarile s-au amplificat sau
au aparut altele dupa ce a devenit major, i se va aplica tratamentul juridic al infractorilor
minori.
Stabilirea raspunderii penale a celui ce a comis o infractiune de lovire sau
vatamare corporala in perioada cat era minor, se va face potrivit reglementarilor legale
referitoare la minoritate, chiar si atunci cand victima a incetat din viata datorita leziunilor
survenite dupa ce el a devenit major, astfel ca fapta savarsita caracterizata de acest
rezultat mai grav, constituie infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.
Legea penala prevede unele fapte in raport cu care existenta
discernamantului este mai usor de dovedit deoarece minorii afla despre caracterul imoral
al acestor fapte (exemplu: furt, viol, lovire), dar sunt si fapte al caror caracter antisocial
implica o cunoastere mai temeinica a vietii, ordinii sociale, normelor morale si de drept
(exemplu: spionaj, tainuire).
 2. Din subcategoria minorilor care sunt considerati in mod absolut ca avand
capacitate penala, fac parte acei minori care au implinit varsta de 16 ani.
Codul penal prevede, in legatura cu acesti minori, o prezumtie absoluta a
existentei discernamantului care nu poate fi inlaturata prin probe contrarii.
'Minorul care a implinit varsta de 16 ani, raspunde penal', se arata in art.99
alin.3 Cod penal. Minorul intre 16 si 18 ani este prezumat, in toate cazurile, ca are
posibilitatea de a intelege valoarea sociala a faptelor sale si de a-si coordona in mod
constient vointa.
Caracterul absolut al capacitatii penale a minorului la care ne referim, nu
exclude pentru acesta, la fel ca si pentru faptuitorii majori, posibilitatea de a dovedi ca
este iresponsabil, in sensul art.48 Cod penal , si ca de aceea, probabil, fapta savarsita nu
constituie, pe aceasta baza, infractiune.
De altfel, existand si o distinctie intre discernamant si vinovatie, fiecare cu
semnificatie proprie, daca minorului care a depasit 16 ani ii este interzis sa dovedeasca
lipsa discernamantului, el poate face totusi dovada lipsei de vinovatie, aratand organului
judiciar ca si faptuitorul major, ca fapta nu a fost savarsita cu intentie sau culpa.

2.2. FELUL CONSECINTELOR RASPUNDERII PENALE A

MINORILOR
2.2.1. Sistemul sanctiunilor.
Principiile care stau la baza tratamentului penal al minorilor care raspund
penal sunt cuprinse in art.100 Cod penal in care se prevede: 'Fata de minorul care
raspunde penal, se poate lua o masura educativa, ori se poate aplica o pedeapsa. La
alegerea sanctiunii, se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea
fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a
fost crescut si a trait si de orice element de natura sa caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este
suficienta pentru indreptarea minorului'.
Codul penal a dat in mod firesc prioritate in cadrul sanctiunilor destinate
minorilor, masurilor educative, care, prin actiunea si finalitatea lor, apar ca fiind mai
potrivite pentru a aseza pe linia unei normale si eficiente dezvoltari umane si sociale pe
minorii care, prin savarsirea unei fapte penal, au dovedit ca se gasesc in afara acestei
linii.
Desigur, cadrul sanctiunilor destinate minorilor nu se poate limita numai la
masurile cu caracter educativ, el trebuie sa cuprinda si pedepse, deoarece realitatea a dat
deseori la lumina existentei unele cazuri de ingrijoratoare perversitate printre infractorii
minori capabili de a savarsi uneori fapte foarte grave.
In tratamentul acestor minori, firesc insensibili la actiunea oarecum moderata
a masurilor educative, regimul sever al sanctiunii penale (al pedepsei) apare ca fiind mai
potrivit pentru o adecvata actiune de reeducare a acestei categorii a minorilor pervertiti.
 In afara de aceasta, se pot intampla cazuri in care minorul a savarsit fapta
prevazuta de legea penala nu cu mult timp inainte de a ajunge major, astfel ca luarea de
masuri educative nu mai este posibila, intrucat executarea acestor masuri dureaza pana
la ajungerea la majorat.
De asemenea, se poate ivi cazul ca o fapta savarsita de un minor sa fie
judecata dupa ce faptuitorul a devenit major, astfel incat masurile educative nu mai pot
fi luate fata de el, intrucat nu si-ar atinge scopul preventiv-educativ sau, chiar daca s-ar
lua o masura 'educativa, aceasta nu ar putea consta decat in mustrare' si raportat la gradul
de pericol social al faptei savarsite.
Intr-o speta solutionata fata de minorul M.F., Judecatoria Arad a luat masura
educativa a libertatii supravegheate pentru savarsirea infractiunilor de furt calificat in
paguba avutului particular si public, retinandu-se ca, la 24 ianuarie 1992 si la 10 martie
1992, impreuna cu un alt faptuitor, inculpatul, care era minor, a sustras din doua
magazine, pe timp de noapte si prin efractie, bunuri in valoare de 72.246 lei, sentinta
ramanand definitiva, prin nerecurare.
Instanta suprema a constatat ca instanta de fond a luat masura educativa a
libertatii supravegheate la data de 12 mai 1993, dupa ce inculpatul devenise major.
Din interpretarea art.103 alin.1 si ultim Cod penal rezulta ca masura
educativa a livertatii supravegheate nu putea fi luata fata de inculpatul minor care, la
data pronuntarii, a depasit varsta de 17 ani, devenind chiar major, raportat si la pericolul
social al faptelor si persoana faptuitorului, si ca atare, se impunea luarea masurii
educative a mustrarii, prevazute de art.101 lit.'a' Cod penal.
Desigur, masurile educative si pedepsele se iau tinandu-se seama de criteriile
speciale care servesc la individualizarea sanctiunilor de drept penal prevazute de art.100
Cod penal pentru infractorii minori.
Atunci cand fapta savarsita de minorul care raspunde penal este judecata si
sanctionata dupa ce infractorul a devenit major, cercul de sanctiuni de drept penal
prevazute infractorilor minori isi ingusteaza continutul, reducandu-se numai la masura
educativa a mustrarii sau pedepse. Aceasta explica de ce, pe de o parte, legea prevede
pentru minori pedeapsa amenzii, iar pe de alta parte, stabileste conditii mai avantajoase
in caz de dispunere a suspendarii conditionate a executarii pedepsei (art.110 Cod penal).
Desi pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta urmaresc in
ultima instanta, prevenirea infractiunilor, fiecare dintre ele are si o finalitate proprie, mai
directa, realizabila prin mijloace specifice.
Astfel, spre deosebire de pedeapsa care are ca finalitate proprie,
constrangerea (ca masura de reprimare) si reeducarea (ca masura de prevenire a
comiterii de noi infractiuni) infractorului, masurile educative au, in primul rand, scopul
de a realiza reeducarea acestuia. La fel, spre deosebire de masurile de siguranta al caror
scop principal este independent de stadiul dezvoltarii psiho-fizice a infractorului,
inlaturarea unei stari de pericol, masurile educative au ca principal scop reeducarea
infractorului prin mijloace adecvate persoanelor care nu au ajuns la deplina maturitate
psiho-fizica. Din aceste deosebiri cu privire la finalitatile proprii si mijloace specifice de
realizare a fiecaruia din cele trei sanctiuni de drept penal rezulta concluzii in legatura cu
corelatia dintre ele:
-finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative sau a
pedepselor, pe de o parte, si finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor de
siguranta, pe de alta parte, sunt compatibile intre ele.
-finalitatea si mijloacele proprii de realizare a pedepselor sunt incompatibile
cu finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative.
De aici rezulta ca:
-pedepsele sau masurile educative se pot aplica concomitent cu masurile de
siguranta
-pedepsele nu se pot aplica concomitent cu masurile educative
De altfel, rezulta ca masurile educative nu se pot aplica in acelasi timp cu
pedepsele din cuprinsul art.100 Cod penal , care prevad ca: 'Fata de minorul care
raspunde penal se poate lua o masura educativa ori i se poate aplica o pedeapsa'. Ori
desemneaza ca se poate aplica numai una din cele doua sanctiuni.
Aceasta regula a aplicarii alternative a celor doua sanctiuni este una din
caracteristicile tratamentului juridic al minorilor. Aplicarea ei nu ridica probleme in
cazul savarsirii de catre minor a unei singure infractiuni.
In cazul in care unele dintre infractiunile concurente savarsite de minor
prezinta un pericol social redus, care puteau atrage, daca minorul nu ar fi comis si alte
fapte mai grave, luarea de masuri educative, trebuie sa se tina seama de principiul
general inscris in art.100 Cod penal dupa care alegerea sanctiunii este in functie de
comportamentul minorului privit in ansamblu pedeapsa, aplicandu-se ori de cate ori
luarea masurii educative nu apare ca fiind suficienta.
Daca insa minorul a savarsit mai multe infractiuni dintre care pentru unele
se apreciaza ca trebuie aplicate pedepse, inseamna ca pericolul social pe care il
reprezinta persoana acestuia este mai mare, iar indreptarea sa nu s-ar putea face prin
masuri educative, ci numai prin aplicarea si executarea unei pedepse. In astfel de cazuri,
instantele vor stabili pedepse pentru toate infractiunile dupa care vor aplica dispozitiile
art.34 Cod Penal privind concursul de infractiuni.
In ipoteza in care unele dintre infractiunile concurente prezinta gradul de
pericol social care atrage aplicarea unor pedepse, se vor stabili aceleasi sanctiuni si
pentru infractiunile mai putin grave, facandu-se apoi aplicarea art.34 Cod penal.

2.2.2. Felul sanctiunilor.

Dupa cum rezulta din art.101 alin.1 Cod penal, sanctiunile de drept penal
prevazute pentru infractorii minori care raspund penal sunt grupate in categorii:
-unele sanctiuni au caracterul unor masuri educative
 -altele au caracterul unor pedepse.

Masurile educative
Fata de cele aratate referitor la minoritate se impune ca o necesitate faptul
ca, fata de infractorii minori, sa se reactioneze, in primul rand, prin masuri cu un continut
preponderent educativ si nu prin masuri cu caracter represiv accentuat, cum sunt
pedepsele care urmeaza sa fie aplicate minorilor numai in cazuri extreme, cand
interventia lor este absolut necesara (art.100 alin.2 Cod Penalsi art. 113 noul Cod
Penal). De aceea, pentru a raspunde necesitatilor luptei contra criminalitatii minorilor,
codul penal a reglementat un sistem complet de masuri cu caracter educativ.
In cadrul acestui sistem au fost instituite in raport de necesitatile reeducarii
minorului infractor, urmatoarele masuri educative:
-mustrarea
-libertatea supravegheata
-internarea intr-un centru de reeducare
-internarea intr-un institut medical-educational
Legea prevede ca, in sanctionarea infractorilor minori, masurile educative
trebuie sa aiba precadere, adica nu se va recurge la aplicarea unei pedepse decat in cazul
in care, tinand seama de criteriile ce trebuie sa serveasca la alegerea sanctiunii prevazute
de alin.1 din art.101 Cod penal s-ar aprecia ca luarea unei masuri educative nu ar fi
suficienta pentru indreptarea minorului.
In principiu, luarea masurilor educative este conditionata de existenta starii
de minoritate a faptuitorului in momentul pronuntarii acestor masuri, iar durata este
conditionata de existenta aceleiasi stari in timpul executarii lor.
In cazul in care minorul a savarsit mai multe infractiuni inainte de a fi judecat
definitiv pentru vreuna din ele, instanta, daca apreciaza ca pentru fiecare in parte este
necesara o masura educativa, va aplica, avand in vedere incompatibilitatea aplicarii
simultane a doua sau mai multor masuri deosebite, pe cea mai aspra in scara masurilor
educative.
In prevederile art.11 alin.4 Cod penal se arata ca masurile de siguranta se pot
lua chiar daca faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa, cu exceptia masurii prevazute in
art.112 lit."d" Cod penal si din dispozitiile art.116 Cod penal, care conditioneaza luarea
masurii de siguranta a interzicerii de a se afla in anumite localitati de condamnarea
inculpatului la pedeapsa inchisorii avand o anumita durata sau pronuntata pentru
savarsirea anumitor infractiuni, indiferent de pedeapsa aplicata.