Creștinism

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de
iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta
globală de „creștini”, religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă
din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția
religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului

Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase
orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă

cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul „creștin” vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la

Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia
și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul „Hristos”, în limba greacă Χριστός Christós, „cel uns”, este
traducerea din limba ebraică a cuvântului ‫משיח‬Mașiah (arabă ‫ َمسيح‬Masīh).
 Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta
Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar
pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Formarea popoarelor medievale europene

I. Popoare şi limbi indo-europene

 Patria primitivă: din nordul Mării Negre până în Asia Centrală („civilizaţia
kurganelor”).
 Perioada: 3500 – 2500 î. Hr.
 Procesul de indo-europenizare a Europei (pe parcursul a două – trei
milenii): aşezarea populaţiilor războinice de păstori şi agricultori peste
populaţiile agricole neolitice impunându-şi tehnicile şi valorile spirituale. S-
a produs procesul de aculturaţie – asimilarea de către un popor a
elementelor de cultură şi civilizaţie străine, renunţând parţial sau total la
cele proprii.
 Extindere:
• Celţii – Europa vestică şi centrală;
• Traco-ilirii – Europa sud-estică;
• Latinii – Italia centrală;
• Germanii, slavii, balticii – Europa nordică;

 Societate: sistemul tripartit (trifuncţional):

• Funcţia politico-religioasă: preoţii şi suveranul;

• Funcţia militară: războinicii (aristocraţia);
• Funcţia economică: poporul (ţăranii şi orăşenii).

 Limbi indo-europene:

• Grupul romanic:
- Italiana;
- Franceza;
- Spaniola;
- Portugheza;
- Româna;
• Grupul germanic:
- Germana;
- Engleza;
- Suedeza;
- Norvegiana;
- Daneza;
- Olandeza;
• Grupul slav:
- Rusa;
- Ucraineana;
- Poloneza;
- Ceha;
- Slovaca;
- Sârbo-croata;
- Slovena;
- Bulgara;
• Altele:
- Greaca;
- Limbile baltice: letona, lituaniana;

 Limbi ne-indo-europene:
• Fino-ugrice:
- Maghiara;
- Finlandeza;
- Estoniana;
• Uralo-altaice:
- Turca;
- Tătara.

II. Marile migraţii şi căderea Imperiului Roman de Apus

 Agonia unei societăţi: Imperiul Roman a devenit în secolul al IV-lea o

„ruină reparată”(după reformele împăraţilor Diocletian şi Constantin cel
Mare).

- Funcţionarii nu mai apără „binele public” ci „binele personal”;

- Ansamblul roman este tot mai mult dislocat de particularităţile regionale,
mereu mai pronunţate (revin la suprafaţă elemente de cultură şi limbi preromane:
celtice, tracice);
- Imperiul se dezmembrează din cauza armatelor care erau formate din
mercenari barbari, conduse de generali barbari. Frontiera dintre romani şi barbari
nu mai este eficientă;
- Oraşele se fortifică (devin civitates);
- 476 – ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, este detronat de barbarul
Odoacru, care se proclamă rege al Italiei şi trimite însemnele imperiale la
Constantinopol. Astfel se pune capăt unui „imperiu-fantomă” unde împăratul
controla doar Italia.

 Cauzele marilor migraţii:

• Creşterea demografică în rândul populaţiilor barbare;

• Atracţia exercitată de Imperiul Roman;
• Presiunile exercitate de alte popoare barbare.

 Crearea regatelor barbare - germanice (sec. V):

• Vizigoţii pătrund la sfârşitul secolului al IV-lea în Imperiul Roman. După ce ard

şi jefuiesc Roma (410), trec în Peninsula Iberică unde pun bazele primului stat
barbar.
• Vandalii pradă Gallia, pătrund în Spania de unde sunt împinşi de vizigoţi în
Africa de Nord unde întemeiază un regat propriu.
• Burgunzii creează un stat în sud-estul Galliei.
• Francii lui Clovis întemeiază regatul Merovingian (după numele dinastiei) în
nordul Galliei.
• Ostrogoţii conduşi de Teodoric pun bazele unui stat propriu în Italia.
• Anglo-saxonii (sfârşitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea )
invadează pe mare Britania unde vor întemeia mai multe regate.
• Longobarzii vor cucerii, începând cu secolul al VI-lea, Italia.

 Migraţiile slave (secolele VI-VII):

• Slavii de răsărit au constituit popoarele bielorus, rus şi ucrainean.

• Slavii de vest au format popoarele ceh, slovac şi polon;
• Slavii de sud: sârbii, bulgarii şi croaţii.

 Migraţiile târzii ale popoarelor türcice şi mongole (secolele XI-XIII):

• Uzii;
• Pecenegii;
• Cumanii;
• Tătarii (mongolii);
• Turcii.

 Consecinţele marilor migraţii:

• Politice: constituirea regatelor barbare pe teritoriul fostului Imperiu Roman;

• Etno-lingvistice: apar noi popoare şi familii de limbi indo-europene;
• Sociale: apar noi categorii sociale, noi relaţii în cadrul societăţii;
• Economic: decăderea comerţului şi a oraşelor, ruralizarea societăţii;
• Religios: noile popoare europene adoptă creştinismul, turcii islamismul
datorită contactului cu arabii.

 Două societăţi: confruntare sau sinteză ?

• Romanii au de partea lor numărul şi cultura;

• Barbarii au de partea lor forţa militară;
• Ideea imperială dispare, este înlocuită cu regalitatea de tip germanic.
Teritoriul este privit de noii cuceritori ca pe o simplă proprietate. Regii îşi împart
imperiul, ca pe o moşie, între fiii lor.

 Romanitatea occidentală – romanitatea orientală (395 – divizarea

Imperiului Roman):
• Romanitatea occidentală: limba oficială, liturgică şi de cultură - latina:
- Italia;
- Gallia (Franţa);
- Hispannia;
- Britannia;
- Germania;
- Africa de Nord
• Romanitatea orientală:
- Imperiul Bizantin se grecizează.
- Peninsula Balcanică se slavizează.
- Limbă romanică: româna.

Formarea poporului român şi a limbii române

Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a fost

apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.
 Principalele etape ale formării poporului român au fost:

 perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv,

secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor
s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei
romane, formându-se populaţia daco-romană;
 continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul
271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii
liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat
în populaţie românească.

Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării,

urmaşă a traco-daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai
ales cu numele de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân,
megleno-român, istro-român.

Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60%
din fondul lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de“ portugheză,
franceză, spaniolă, italiană.

Principalele etape ale formării limbii române au fost:

 adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat
şi cuvinte traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);
 includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba
slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul lexical de bază).

Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi,
volohi, blahi(termeni de origine germanică, ce desemnau populaţiile romanice).

Islamul si expansiunea araba

 Arabii, ca popor, isi au originea in peninsula Araba. La inceputul
sec. VII, ei erau nomazi organizati in triburi, insa cu o viata urbana
incipienta. In sudul peninsulei exista deja o civilizatie agricola, care
avea orase si drumuri, insa nordul era populat doar de beduini nomazi.
In acest context a aparut islamul, religia intemeiata de profetul
Mahomed. In jurul anului 610, Mahomed a inceput sa predice ceea ce
i-a fost revelat. Invataturile sale au fost respinse in Mecca, orasul sau
natal, asa ca, in 622, a plecat la Medina. Acesta fuga, hegira,
marcheaza inceputul erei islamice. Cuvantul islam inseamna supunere,
iar credinciosii se numescmusulmani, de la un derivat al
cuvantului islam. Mahomed si-a creat o comunitate islamica, care a
inceput Djihadul, razboiul sfant. Mahomed a cucerit Mecca in anul 630
si apoi a murit in 632. Urmasul sau a fost Abu Bakr, socrul sau, care a
devenit primul calif. Incepand cu el, arabii au cucerit intinse teritorii in
Orientul Mijlociu: Siria, Palestina, Egiptul si Persia, pana in anul 655.
In acest timp, in cadrul islamului au aparut conflicte intre doua
variante ale religiei: sunnismul si siismul. Siiti il sustineau in functia de
calif pe Ali, ginerele lui Mahomed, insa el a fost ucis si s-a instaurat o
noua dinastie, dinastia Omeiazilor, fondata de Moawija I (661-680).
Acesta si-a stabilit capitala la Damasc. In timpul omeiazilor, califatul
arab s-a extins ajungand sa se intinda de la Indus la Oceanul Atlantic.
Un rol important a avut flota, care a inlesnit cucerirea nordului Africii si
era comparabila cu cea a Imperiului Bizantin. Expansiunea califatului a
fost insa oprita la Talas, in 751, de catre chinezi, la Constantinopol, in
718 si in Galia, la Poitiers, in 732, dupa ce cucerisera Spania in anul
711. In Spania s-a infiintat Emiratul Andaluziei, insa in nordul
peninsulei au mai ramas cateva state crestine. In cadrul imperiului,
crestinii si everii aveau un statut inferior musulmanilor, insa nu erau
persecutati. Multi nearabi s-au islamizat pentru a avea acces la pozitii
superioare.

Au aparut tensiuni intre arabi si musulmanii de alta etnie. S-a

declansato o revolta, in urma careia in anul 750, a fost proclamat calif
Abu al-Abbas, fondatorul dinastiei Abbaside, care a mutat resedinta la
Bagdad. Aceasta dinastie s-a ocupat de consolidarea stapanirii si de
completarea dominatiei politice cu una economica si culturala.
Institutia de califat a suferit influente persane, califul devenit un
despot oriental, iar birocratia sporind in administratie. Califatul isi
cunoaste apogeul intre anii 786 si 809, sub domnia lui Harun al-Rasid.
Economia era infloritare, iar cultura a fost sprijinita de califi. Incepand
cu a doua jumatate a secolului IX, califatul arab a intrat in declin.
Luptele pentru putere din cadrul sau si prezenta in armata a unor
straini impreuna cu atacurile imperiului Binzantin au inlesnit luarea sa
in stapanire de catre turcii selgiucizi, in anul 1055. In secolul al X-lea,
califatul arab se destrama, din cauza ca era prea mare pentru a fi
guvernat de un singur suveran. Au aparut alte doua califate. Un
omeiad supravietuitor, Abd ar-Rahman, fondase deja un stat
independent in Spania, cu capitala la Cordoba, oras care a devenit
unuol dintre marile centre urbane ale lumii. Abd ar-Rahman al III-lea a
transformat acest stat intr-un califat. La sfarsitul sec XI, regatele
spaniole din nord vor incepe ofensiva impotriva musulmanilor, ofensiva
care se va termina in 1492, odata cu cucerirea Granadei. In anul 969,
adeptii unei secte, numiti fatimizi, au cucerit Egiptul si au format un
califat cu capitala la Cairo, care a devenit cel mai important stat arab.
Turcii selgiucizi veniti in sec. XI au recunoscut autoritatea califilor
fatimizi, nu insa si din punct de vedere militar. Ei ataca Asia Mica si
Imperiul Bizantin. Acest lucru provoaca cruciadele. Dupa o perioada in
care cruciatii au castigat tere, musulmanii i-au invins, condusi fiind de
emirul Saladin. Acesta a preluat conducerea Califatului de Cairo in anul
1174 si a restaurat dominatia islamica asupra teritoriilor cucerite de
cruciati. Saladin a intemeiat dinastia Ayyubida, care a domnit la Cairo
pana in 1250, cand puterea a fost luata de un grup de militari de elita,
de origine cumana, denumiti mameluci. Sultanul mameluc
Baibars(1260-1277) a fost un dusman al mongolilor, care distrusesera
califatul din Bagdad in 1258, si s-a aliat impotriva lor cu imparatul
bizantin Mihail al VIII-lea(1258-1282).

Din Asia a sosit un nou grup de turci, care si-au format state
dependente de cele ale selgiucizilor. La inceputul secolului XIV au
ocupat teritorii in apropierea Constantinopolului, sub conducerea lui
Osman I(1281-1324). In 1326 au cucerit Brusa, care a devenit
capitala lor, pana in 1354, cand, dupa intrarea lor in Europa, capitala
devine Adrianopol. Otomanii isi extind teritoriul cucerind pamanturi ale
bizantinilor. Sultanul Murad I (1359-1389) este cel care transforma
armata otomana in cea mai puternica armata a lumii islamice. Eficienta
sa era data de soldatii profesionisti: ienicerii. Cavaleria era constituita
din timarioti, soldati care primeau pamant. Otomanii au continuat sa
se extinda in Peninsula balcanica, iar, in anul 1453, au cucerit
Constantinopolul.

Cultura si civilizatia medievala

 Lunga perioada a Evului Mediu european(secolele V-XV) a fost
interpretata, la o extrema, drept o noapte a istoriei, iar la extrema
opusa, un model ce ar trebui reinviat.

Renasterea si Clasicismul au vazut perioada medievala ca o

epoca intunecata.Dar romantismul se va raporta pozitiv la Evul mediu,
cultivand dragostea fata de castele si catedralele medievale.

Fata de cele doua extreme se impune o atitudine moderata.

Pentru Evul mediu timpuriu(sec. V-X) nu sepoate contesta decaderea
fata de antichitate, datorita distrugerilor populatiilor migratoare.

Dar in Evul mediu dezvoltat(sec. X-XIV) asistam la o

exceptionala inflorire culturala, economica si politica. In plan cultural,
sunt infiintate universitati, teologia catolica atinge apogeul, stilul gotic
din arhitectura se raspandeste in tot occidentul european.
Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a
artei în Europa, Orientul Mijlociu și nordul Africii. Ea include importante curente
artistice și perioade, arte naționale și regionale, genuri, renașteri, lucrări ale
artiștilor și artiștii înșiși.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor
migratoare, arta celtică, arta preromanică și arta romanică, arta gotică, arta
bizantină și arta islamică. În plus, fiecare „națiune” și cultură a Evului Mediu are
stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre exemplu arta anglo-
saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în
special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor și arta mozaicului; mai mult,
existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.
Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moștenirii artistice a Imperiului
Roman și a influenței Bisericii creștine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa
cultură artistică „barbară” a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă
cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie
a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreștine și a artei „păgâne”.
Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul
Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru
a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol.

Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων(Basileía

Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de
început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei
lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a
introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează
evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a
victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în
momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții
plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat
apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe
împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea
a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua
capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți
istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a
elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă
oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să
numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această
dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a
imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până
la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: ‫دول ِت َعليه ُعثمانيه‬, Devlet-i Aliye-i
Osmaniye, „Sublimul Stat Otoman”; limba turcă modernă: Osmanlı
Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu, adesea numit și Turcia Otomană) a fost o
supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și
care a existat din 1299 până în 1922. Initial, a fost un stat islamic sunnit fondat
de turcii oghuzi sub conducerea lui Osman I, in nord-vestul Anatoliei, in 1299.[1]

Odată cu ascensiunea otomanilor sub Murad I și cucerirea Peninsulei Balcanice

între 1362-1389, și căderea Constantinopolului de către Mehmed al II-la în 1453,
Sultanatul Otoman s-a transformat într-un imperiu. În 1453, după ce turcii au
cucerit Constantinopolul (orașul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală
a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele
al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice
entități politice și statale ale lumii, țările europene simțindu-se amenințate
neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul Uniunii
polono-lituaniene.
Între secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I,
devenind un imperiu multinațional, multilingvistic, stăpânind Anatolia, Orientul
Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa
19.9 milioane de km².
La începutul secolului al XVII-lea, imperiul cuprindea 32 de provincii și
numeroase state vasale și tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în
timp ce celorlalte le era garantată autonomia. Multe dintre provinciile sau
regiunile asupra căreia își exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect
al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul
musulman universal condus de succesorii Profetului Mohamed . Instituția
califatului a devenit din primele secole de existență o chestiune pur simbolică,
puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a
reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un
reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al
sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a
fost o punte de legătură între culturile estului și vestului.
Otomanii au avut influențǎ și în afara Afroeurasiei, ca expediția spre Aceh din
Indonezia în 1565 și achiziționarea temporară a insulelor Lanzarote din Oceanul
Atlantic în 1585.
Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul
război mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au
înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război
mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit
între puterile învingătoare. În numai câțiva ani au fost proclamate noi state. Unul
dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost
alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul
dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la
Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor sultani. Imperiul
otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea
capăt existenței „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbușit pe la
finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață
în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia,
aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul
granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele
occidentale și-au folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce
pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au luptat chiar alături de turci contra
rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în toată Europa.

Regatul Franței (franceză Royaume de France) a fost un stat feudal

din vestul Europei, unul din succesorii direcți ai Regatului Francilor,
precursorul Franței actuale și una dintre cele mai mari puteri economice, militare
și politice din Evul Mediu. Cu toate că de facto era independent în urma Tratatul
de la Verdun din 843, regatul Franței a început să se contureze ca un stat de sine
stătător doar în urma urcării pe tron a Dinastiei Capețienilor, succesorii acestora
conducând statul timp de peste 800 de ani, până la izbucnirea Revoluției
franceze în 1789.

Imperiul romano-german. Ottonienii

Imperiul romano-german (Sfantul Imperiu roman de natiune germanica) a
fost succesorul Imperiului roman restaurat teoretic la 800 de Carol cel Mare,
regele francilor. Avea sa fie proclamat in 962 d.Hr. de Otto cel Mare, care a
pretins a fi organismul politic capabil sa reuneasca Europa Occidentala si sa o
guverneze conform misiunii speciale pe care Dumnezeu i-a incredintat-o.
Statul astfel constituit cuprindea regatul Germaniei (impartit in sase ducate:
Saxonia, Bavaria, Franconia, Suabia, Lorena Inferioara si Lorena Superioara),
Boemia (devenita regat in secolul al XII-lea), regatul Italiei si din 1031, regatul
Burgundiei. Cum regatul Frantei nu a putut fi integrat, centrul de greutate a
ramas in Germania, ceea ce si explica de ce istoricii l-au numit Sfantul Imperiu
roman de natiune germanica.
Desi imaparatii sai ar fi dorit reuniunea tuturor popoarelor Occidentului intr-
o civilizatie crestina unica, Imperiul a ramas in mod esential o constructie
politica germano-italiana. Conducatorul acestui stat a fost de la inceput lipsit
de mijloacele necesare pentru a-si impune autoritatea: institutii specializate,
un domeniu regal si sistemul de succesiune ereditar.
Perioada de apogeu a Imperiului romano-german s-a intins pe durata a trei
secole (intre 962 -1250 d.Hr.), timp in care Ottonienii, Salienii si Staufenii, cele
trei mari dinastii, s-au straduit sa-si sporeasca puterea in Germania si sa
supuna Italia, ambele in cele din urma fara succes. Intemeietorul statului, Otto
cel Mare, a reusit sa-si mareasca puterea in dauna principilor, sa controleze
biserica si sa pastreze in familia sa coroana. Din pacate, urmasii sai, Otto al II-
lea si mai cu seama Otto al III-lea (983-1002 d.Hr.), nepot al imparatului
bizantin, au neglijat Germania, lasata prada anarhiei feudale, instalnadu-se,
potrivit iluziilor lui imperiale, la Roma.
Anglia (în engleză England (ajutor·info)) este cea mai mare și cea mai dens
populată țară din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Până în anul
1707 Anglia a fost un regat suveran, de sine stătător, Regatul Angliei. În 1707
acesta a fuzionat cu Scoția, dând astfel naștere Regatului Marii Britanii.
Pentru majoritatea locuitorilor Europei continentale, Anglia nu se referă nici la
numele din latina evului mediu al țării engleze din Regatul Unit, nici la denumirea
actualei regiuni din estul acestei țări, ci este sinonim cu Marea Britanie sau chiar
cu Regatul Unit, lucru care însă este incorect din punct de vedere politic și
exclude scoțienii, galezii și nord-irlandezii.

Spania, incepând cu secol IX î.Hr., celții, fenicienii, grecii și cartagii au intrat

în Peninsula Iberică, urmați de Republica Romană, care a ajuns în secolul II
î.Hr.. Limba de acum a Spaniei, religia și sistemul juridic dăinuie din perioada
romană. Cucerită de vizigoți în secolul V d. Hr. și atacată de mai multe ori
în 711 de maurii nord-africani islamici, Spania modernă a început să se formeze
după Reconquista, eforturile de a-i elimina pe mauri, care au rămas aici până
în 1492. În timpul dominației maure au existat mai multe state arabe, dintre care
unul dintre cele mai puternice a fost califatul de Cordoba, condus de mai mulți
emiri cu numele Abd er-Rahman. În 1492 Regina Isabella I de Castilia a
început inchiziția spaniolă, care a durat peste 300 ani. Acesta a fost și anul în
care i-a dat lui Cristofor Columb banii pentru prima sa călătorie pe Atlantic spre
"Lumea Nouă". Până în 1512, unificarea Spaniei din zilele noastre a fost
completă. Totuși, proiectul monarhilor castiliani a fost de a unifica întreaga Iberie,
iar acest vis a părut aproape îndeplinit, când Filip al II-lea a devenit rege
al Portugaliei în 1580, și al celorlaltor regate iberice (colectiv cunoscute ca și
"Spania" care nu era pe atunci un stat unificat). În 1640, poliția centralistă
a Contelui de Olivares a provocat războaie în Portugalia și Catalonia: Portugalia
a devenit un regat independent din nou, iar Catalonia s-a bucurat de o
independență asistată de Franța, dar pentru scurt timp.
În secolul XVI, Spania a devenit cea mai puternică națiune din Europa, datorită
bunăstării derivate din colonizarea spaniolă a Americilor. Dar o serie de războaie
lungi și sotisitoare și revolte a început declinul puterii Spaniei în Europa.
Disputele privind succesiunea la tron au devastat țara în secolul
XVIII (vezi Războiul Spaniol de Succesiune - important, un stat spaniol
centralizat a fost stabilit doar după acest război), prin ocupația din
partea Franței în timpul erei napoleonice la începutul anilor 1800, și a condus la
o serie de conflicte armate și revolte între liberali și suporterii Vechiului Regim în
mare parte a secolului XIX; un secol care a reprezentat și pierderea a mare parte
din coloniile spaniole din Americi, culminate în Războiul Spano-
American dând 1898.
Secolul XX a însemnat inițial instaurarea păcii; colonizarea Saharei de
Vest, Marocului Spaniol și a Guineei Ecuatoriale a fost probată ca și un substitut
al pierderilor din Americi. O perioadă de dictatură (1923-1931) s-a încheiat prin
stabilirea celei de A Doua Republică Spaniolă. Creșterea polarizării politice,
combinat cu creșterea violenței ce nu a putut fi stăpânită de autorități, a dus la
izbucnirea Războiului Civil Spaniol în iulie 1936. Urmând victoria forțelor sale
naționaliste în 1939, generalul Francisco Franco a condus o națiune epuizată
politic și economic.
Totuși, în anii 1960 și anii 1970, Spania a fost transformată treaptat într-o
economie industrială modernă cu un sector de turism încreștere. După moartea
dictatorului Generalul Franco în noiembrie 1975, succesorul său
desemnat, Prințul Juan Carlos și-a asumat titlurile de rege și de conducător al
statului. El a jucat un rol important în transformarea Spaniei într-un stat
democratic modern, mai ales în opoziția unei încercări de lovitură de
stat în 1981. Spania a aderat la OTAN în 1982 și a devenit membră a Uniunii
Europene în 1986. După moartea lui Franco, vechilor naționalități istorice - Țara
Bascilor, Catalonia și Galicia - li s-a acordat o autonomie lărgită, care, s-a extins
spre toate regiunile spaniole.

Dezvoltarea statele medievale romanești

Istoricii sunt de acord că în veacul al XVI-lea s-au făcut, cel puţin în
Europa Occidentală, paşi importanţi în drumul spre modernitate. Dacă
ne referim însă la Europa Răsăriteană, atunci imaginea se schimbă
substanţial. Majoritatea istoricilor, deşi nu neagă existenţa unui anumit
progres, subliniază mai degrabă absenţa unei adevărate modernizări,
decalajul crescând faţă de Europa Occidentală, şi stabilirea unui
tipar de dezvoltare/subdezvoltare marcat de dependenţă
(periferialitate).
Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care
se derulează începând cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-
lea, prin care nobilimea din țările medievale române se emancipează
treptat de stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie
cu întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara
Românească și Moldova.
Atât în Dacia cât și în sudul Dunării, slavii s-au așezat și au
conviețuit în timp cu daco-romanii și traco-romanii. Astfel limba
romanică de până în sec al VI-lea s-a transformat treptat în proto-
română, cu unele influențe slave.
Pe vremea migrațiilor, după ce majoritatea orașelor romane dacice au
fost distruse de barbari migratori, daco-romanii s-au organizat în obști
sătești, numite de istorici Romanii populare și de popoarele vecine Vlahii,
denumire prin care acestea le deosebeau de Sclaveniile slavilor, și care au
lăsat toponimele ca Vlahia, Vlașina, Vlahina, Blatnița, Vlăsia,
Vlașca, Romania Planina, Stari Vlah, Montana, și altele asemănătoare.
Importanţa formării statelor medievale româneşti
Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă
durată şi s-a realizat în două etape : unificarea formaţiunilor politice
prestatale (a Româniilor populare) sub autoritatea unuia dintre
conducătorii acestora; apoi crearea instituţiilor politice, administrative şi
religioase, necesare afirmării şi apărării statului.
Prima formaţiune statală întemeiată a fost Voievodatul Transilvaniei,
integrat teritorial Regatului maghiar în urma expansiunii acestuia spre
est. Românii transilvăneni au început să fie obiectul unei politici de
discriminare,care va duce în cele din urmă la eliminarea lor din viaţa
politică a Transilvaniei.
Celelalte două state româneşti (Moldova şi Tara Românească) au reuşit
să se emancipeze de sub dominaţia mongolă şi ungară, dobândind
independenţa politică. Procesul de unificare a statelor româneşti n-a
atins nivelul creării unui stat unitar independent. Ţările Române au avut
drept focare constituitoare teritorii destul de îndepartate unul de altul.
Atunci când extinderea lor teritorială a ajuns să se întâlnească (la
Curbura Carpaţilor), ele erau deja state constituite, conduse de dinastii
domneşti proprii, fiind orientate în relaţiile politice externe în diferite
direcţii: Ţara Românească - spre Ungaria, iar Moldova- spre Polonia şi
Lituania.
Cu timpul s-a format o tradiţie istorică, acceptată de contemporani, o
tradiţie a două ţări separate cu propriile lor interese politice, sociale şi
economice externe, adică a unui pluralism statal românesc.
Transilvania, datorită aşezării sale geografice şi situației de centru
natural al neamului românesc, în urma instaurării timpurii a dominaţiei
regilor ungari, a fost exclusă din procesul de unificare politică a
românilor. După ce Dobrogea a fost cucerită de Imperiul otoman, Ţara
Moldovei şi Ţara Românească au continuat să prezinte cele "două
libertăţi româneşti" (după expresia lui N.Iorga), care au creat condiţii
politice corespunzătoare pentru o dezvoltare istorică neîntreruptă a
societăţii româneşti. Pe baza lor s-a înfăptuit unitatea politică a spaţiului
românesc care s-a desăvârşit la 1918.
Premisele formării statelor medievale româneşti.
Odată cu desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi a
limbii române (secolele VIII-IX) în istoria ce se scria în spaţiul Carpato-
Danubian-Pontic începe o nouă etapă -constituirea statelor medievale
româneşti.

Formarea statelor medievale româneşti este, în primul rând,

rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale,
necesitatea protejăriii averii acumulate de diferitele pături sociale, a
reglementării relaţiilor dintre aceste pături, a apărării căilor comericiale
internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ
intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor
terenuri etc.

Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula

acceptată de istorici despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat.
Această formulă explică esenţa procesului care a avut la bază
consolidarea obştei săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială
de organizare socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea
legiunilor romane din Dacia. Interesele comune de apărare şi de
valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază pentru unirea mai
multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numităvoi
evod, cnez, ban. Uniunile de obşte se numeau "ţări" (din latinescul-terra).
Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste "ţări"- Romanii
populare, în izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică ţari
ale românilor, deoarece străinii, după cum am demonstrat deja. Istoricii
au atestat circa 20 de asemenea "ţări", care acopereau întreg spaţiul
locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-
politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-
administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar.

Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor

au dus la apariţia unei forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de
obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni, ce
întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din
slavă-conducător de oaste), unban etc. Faptul că aceste formaţiuni erau
preponderent numite în termeni slavi, permite de a conchide că
constituirea lor s-a produs în perioada asimilării elementului slav la nord
de Dunăre în secolele VII-VIII.
Formate în secolul al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova erau
state de o mărime medie, fiecare având ceva mai puţin de 100.000 km².
Din punct de vedere economic, ambele principate erau mai degrabă
înapoiate în comparaţie cu Europa Occidentală sau Centrală, fiind slab
locuite şi având doar câteva oraşe mai degrabă lipsite de importanţă.
Această situaţie a fost şi mai mult agravată de cucerirea de către
otomani, în 1484, a Cetăţii Albe, cel mai mare oraş al Moldovei, şi a
Chiliei. Nivelul tehnologic era scăzut, deopotrivă în agricultură şi în
producţia meşteşugărească.

Din punct de vedere social, prevala ţărănimea liberă, dar existau de

asemenea mari moşii şi şerbi aflaţi în stăpânirea boierilor şi mănăstirilor.
În pofida eforturilor centralizatoare ale unor domni, mecanismul statal
era arhaic şi avea o eficienţă limitată, bazându-se în principal pe
dregători nespecializaţi, răsplătiţi pentru credinţa lor mai ales cu
proprietăţi funciare. Totuşi, în pofida înapoierii medievale, cele două ţări
române nu erau nici stagnante, nici complet separate de regiunile
Europei Centrale şi Mediteranei. Dimpotrivă, atât Ţara Românească, cât
şi Moldova au fost conectate încă din secolul al XIV-lea la reţele de
comerţ la mare distanţă care legau Orientul Apropiat de Europa Centrală
prin regiunea Mării Negre.
Astfel, ştim că la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui
de-al XVI-lea, atât Ţara Românească, cât şi Moldova au cunoscut o
perioadă de creştere economică şi demografică.
Situaţia s-a schimbat însă dramatic pe parcursul secolului al XVI-lea.
Dispariţia regatului Ungariei după bătălia de la Mohács şi colaborarea
polono-otomană de după 1525/1533 au adus Ţările Române sub
dominaţia tot mai accentuată a Imperiului Otoman. Această schimbare
politică a adus cu sine o creştere rapidă a plăţilor Ţării Româneşti şi
Moldovei către Imperiul Otoman. Astfel, plăţile totale ale Ţării
Româneşti către Imperiul Otoman au crescut la aproape 600.000 de
galbeni pe an în anii 1580, în vreme ce Moldova plătea în total puţin
peste 300.000. Această povară financiară a remodelat structurile
economice şi sociale ale Ţărilor Române, domnii încercând să obţină bani
prin creşterea fiscalităţii şi/sau împrumutând bani de la cămătari din
Imperiul Otoman.
Veniturile statale pe cap de locuitor
Statul Monede de aur Kilograme de grâu

Anglia (1600) 0,25 21,5

Provinciile Unite (1650) 4,5 148

Veneţia (1600) 2 50

Polonia (1580) 0,14 10

Ţara Românească (1590) 2 134

Moldova (1590) 1 67

Transilvania (1590) 0,4 40

Imperiul Otoman (1581-1583) 0,5 60

Banatul otoman (1591) >0,5 >50

Brăila otomană (1598) 0,91 55

Imperiul Mogul din India (1600) 0,34 86

Este limpede că, în pofida faptului că nu erau încă moderne, Ţara

Românească şi Moldova au dezvoltat un sistem fiscal impresionant şi au
ajuns în topul statelor europene în ceea ce priveşte strângerea dărilor,
alături de state mai dezvoltate şi foarte urbanizate, precum Provinciile
Unite şi/sau Veneţia. Prin urmare, se poate susţine că Ţara
Românească şi Moldova s-au transformat pe parcursul secolului al
XVI-lea în adevărate economii de export.

Domnii erau responsabili pentru scurgerea către Istanbul a

majorităţii veniturilor statale; avem în vedere că fiscalitatea statală
depăşea cu mult orice altă formă de prelevare a surplusului economic,
chiar a celei mai mari părţi a surplusului produs în Ţările Române.
Această scurgere de resurse a împiedicat modernizarea Moldovei şi a
Ţării Româneşti. De fapt, domnii nu au avut niciodată îndeajuns bani
pentru a construi o administraţie eficientă şi pentru a menţine o armată
permanentă semnificativă. Prin urmare, ei au fost siliţi să recurgă la
improvizaţii, îndeosebi la arendarea dărilor, sistem care asigura
obţinerea de venituri pe termen scurt, dar care pe termen lung diminua
autoritatea statului asupra contribuabililor, mărind astfel discrepanţa
dintre impozitarea nominală şi încasările reale ale vistieriei.
Pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dominaţia
otomană nu a împiedicat creşterea demografică şi economică a
Ţărilor Române. Aceasta era însă mai degrabă o simplă creştere decât
o dezvoltare sau o modernizare a structurilor economice şi sociale.
Din cauza gradului scăzut de urbanizare, înapoierea culturală era
chiar mai mare în Moldova şi în Ţara Românească decât în multe alte
părţi ale Europei. Deşi tiparul a fost introdus relativ devreme în Ţara
Românească, prima carte fiind tipărită în 1508, activitatea tipografică a
încetat în 1512, după doar alte trei cărţi, probabil din cauza lipsei cererii
şi a susţinerii sociale. Prima carte tipărită în limba română a fost un
catehism luteran, în 1544 – a provocat o reacţie defensivă în rândul
clerului ortodox. Analfabetismul a rămas extrem de ridicat în
Moldova şi în Ţara Românească şi nu a scăzut sub 90% înainte de
secolul al XIX-lea.

În concluzie, dacă acceptăm că modernizarea, deşi este un concept

intens dezbătut, înseamnă în esenţă tranziţia de la o societate dominată
de comunităţi la una în care predomină individul şi relaţiile sociale
impersonale – şi, în acest cadru, trecerea graduală de la viaţa rurală la
urbanitate, disoluţia statutelor juridice speciale, dezvoltarea relaţiilor de
piaţă şi extinderea lor în diverse aspecte ale vieţii, o mai largă participare
socială la activitatea politică etc. –, atunci „realizările” pe drumul
modernizării ale Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea sunt mai degrabă modeste. În pofida anumitor realizări şi a
unui considerabil efort social, Ţara Românească şi Moldova au rămas
înapoiate de-a lungul întregii perioade moderne timpurii.

Dicţionar
Inscripţie votivă – inscripţie dedicată zeului, divinităţii.

Fariseu – evreu, membru al unei grupări care respectă cu stricteţe ritualul

religios.

Religie sincretică – religie care reuneşte într-o doctrină coerentă influenţe

venite din alte religii.

Templul lui Solomon – edificiul sacru al poporului evreu, înălţat de regele

Solomon (964-924).

Apostoli – cei 12 discipoli ai lui Hristos; misionari de la începuturile

creştinismului.

Conciliu ecumenic – adunarea universală a episcopilor din imperiu.

Episcop – în comunităţile creştine timpurii, prelat de rang superior, fără atribuţii

precizate.
Basileu – rege, în greacă, şi desemnează pe şefii politicii din lumea greco-
romană, dar şi din cea „barbară”.

Boii şi tauriscii – triburi celtice.

Rege clientelar – în concepţia Romei, un stat aflat în sfera ei de influenţă şi

care îi este aliat fidel.

Popor neolatin – popor desprins din lumea romană, care vorbeşte o limbă ce
are la bază latina.

Retoromani – mic grup romanic din sud-estul Elveţiei, ce coboară din vechea
populaţie romanizată din provincia Rhaetia, de pe Dunărea superioară.

Substrat lingvistic – cuvinte ce îşi au originea în limba vorbită de populaţia

absorbită de romani (celţi, daci etc.)

Adstrat/suprastrat lingvistic – cuvinte ce ţin de limba grupurilor suprapuse

popoarelor neolatine (germani, slavi) şi asimilate de romanici.

Arian – rit creştinesc îmbrăţişat de neamurile germanice de la Dunăre, în

opoziţie cu ortodoxia („dreapta credinţă”), confesiunea romanilor.

Blachi, vlahi, blaci, olahi – termeni etnici prin care vecinii îi definesc pe
români şi care au ca arhetip germanicul walch-walach, ce-i desemna pe oamenii
de limbă latină.

Rumâni, rumeri, armâni – numele prin care neolatinii din Europa sud-estică se
autodefinesc încă de la sfârşitul Antichităţii, care continuă termenul romanus.

Troian – la origine, în română, valuri de pământ de apărare înălţate de

împăratul Traian, de la numele căruia derivă cuvântul.

Glaciaţiune – lungi perioade de timp în care clima de pe pământ a cunoscut o

răcire generală.

Viaţă prădalnică – etapă din evoluţia omului, în care el este vânător de

animale şi culegător de plante şi fructe sălbatice din mediul natural.
„Grădina raiului” – potrivit Bibliei, aici au fost aşezaţi de Dumnezeu primii
oameni creaţi, Adam şi Eva.

Neolitic – în greacă, „vârsta pietrei noi”, când confecţionarea uneltelor şi

armelor se face prin şlefuirea, nu cioplirea pietrei.

Scriere cuneiformă – cea mai veche scriere descifrată, ce constă din semne
simplificate ale obiectelor şi fiinţelor (pictograme), imprimate cu un stilet de
trestie pe tăbliţe de argilă proaspătă.

Kuşiţi – popor din sud, din Nubia, fondator al regatului Kush.

Hicsoşi – în egipteană, „străini din ţările de sus”, adică de pe coasta siriană.

Cosmocrator – creatorul şi stăpânul universului.

Chivotul Legii – altar din lemn de salcâm, placat cu aur, venerat de evrei.

Aristocraţie – „puterea celor aleşi”.

Democraţie – regim politic ce se sprijină pe popor, format din cvasitotalitatea

cetăţenilor liberi (democraţie – „puterea poporului”).

Oligarhie – regim politic în care puterea aparţine unei minorităţi (în greacă,
oligarhie – „stăpânirea celor puţini”).

Strateg – magistrat atenian cu atribuţii militare.

Gimnaziu – în Grecia antică, edificiu public destinat la început practicării

exerciţiilor fizice, ulterior centru intelectual.

Muzică – totalitatea artelor greceşti patronate de muze (teatru, poezie, muzică

etc.).

Palestră – loc în care se practicau exerciţii fizice.

Talant – moneda de aur şi argint care a circulat în Grecia şi Roma antică.

Triumvirat – „alianţa celor trei bărbaţi”, formă de conducere politică în Roma
antică.

Bazilică – edificiu public roman, al cărui interior era despărţit de şiruri de

coloane.

Colegii – organizaţii profesionale în oraşele romane, cu funcţii religioase şi de

binefacere.

Dominus – stăpân; conducător.

Funcţionar imperial – demnitar numit de împărat.

Magistratură – instituţie ai cărei titulari erau aleşi pe timp limitat.