MECANICA RELATIVISTA

Teoria relativitãþii restrânse

3.1. Axiomele mecanicii clasice ºi postulatele teoriei relativitãþii restrânse

La baza mecanicii clasice stau principiul relativitãþii galileene ºi principiul timpului absolut.
Acestea afirmã cã, deºi observatori inerþiali diferiþi vor caracteriza evenimentele (ceea ce se
petrece într-un loc la un anumit moment) prin valori diferite ale coordonatelor spaþio-temporale,
legile mecanicii clasice vor avea aceeaºi formã pentru toþi iar intervalele de timp dintre douã
evenimente vor fi egale.

La sfârºitul secolului al XIX-lea axiomele mecanicii clasice, având drept consecinþã

propagarea instantanee a interacþiunilor, au intrat în contradicþie cu ecuaþiile lui
Maxwell (legile electrodinamicii) care descriu fenomenele electromagnetice. În acea perioadã,
propagarea cu vitezã finitã a câmpului de interacþiune electromagneticã, prin contiguitate, era
explicatã admiþându-se existenþa eterului.

Erau mai multe interpretãri: într-unele eterul era considerat drept suportul material al
câmpului electromagnetic (aºa cum aerul permite propagarea sunetelor, eterul era un mediu
invizibil cu proprietãþi asemãnãtoare caºcavalului moale pentru cuþitul deplasat lent ºi rigid
pentru o loviturã bruscã a acestuia, necesar propagãrii undelor electromagnetice). In alte
interpretãri se considerã câmpul electromagnetic ca fiind expresia unor stãri particulare ale
eterului. In ipoteza cã eterul este un fluid fin, care umple tot spaþiul ºi corpurile conþinute de
acestea, a apãrut întrebarea referitoare la ce se întâmplã atunci când un corp se miºcâ: eterul este
antrenat de cãtre corp sau nu ?

Hertz a considerat cã eterul este antrenat de cãtre corpuri. În ipoteza eterului total
antrenat ecuaþiile lui Maxwell sunt invariante faþã de transformãrile lui Galilei, iar viteza
luminii este aceeaºi faþã de orice S.R.I. Experimentele efectuate (experimentul
Fizean pentru determinarea vitezei luminii în medii în miºcare, fenomenul aberaþiei stelare
(Bradley)) au 747h79h infirmat teoria lui Hertz.

Lorentz ºi-a imaginat cã eterul nu este antrenat de cãtre corpurile în miºcare. Mai mult, el a
considerat cã eterul constituie un sistem de referinþã special, favorizat, fix (complet imobil) . În
teoria lui ecuaþiile lui Maxwell îºi pãstrau forma cunoscutã doar faþã de eterul fix iar viteza
luminii avea valoarea doar faþã de acesta. Faþã de alte S.R.I. viteza luminii era datã
de legea de compunere a vitezelor a lui Galilei:

Se putea, în ipoteza Lorentz, pune în evidenþã miºcarea uniformã a unui SRI faþã de eterul
fix. Astfel Michelson ºi Morley au vrut sã mãsoare "vântul de eter" care ar fi trebuit sã se simtã
de pe Pãmânt in miºcarea lui prin eterul fix. Dispozitivul experimental, interferometrul
Michelson, era alcãtuit din douã braþe orizontale P ºi Q perpendiculare unul pe celãlalt. O sursã
de luminã trimite o razã care este "despicatã" de o lamã semitransparentã în douã raze care
cãlãtoresc de-a lungul celor douã braþe dus-întors, fiind reflectate la capete de alte douã oglinzi
(O1 ºi O2). În final razele sunt suprapuse obþinându-se o figurã de interferenþã: o succesiune
de franje alternativ luminoase ºi întunecoase a cãror poziþie depinde de diferenþa dintre timpii
de propagare (de la plecare pânã la suprapunere). Unul din braþe e aºezat paralel cu viteza de
deplasare a Pãmântului prin spaþiu iar celãlalt e perpendicular pe aceastã vitezã.

Viteza luminii relativã la aparat este (în acord cu regula de compunere a vitezelor a lui Galilei):

 C-v pe distanþa OO1

 C+v pe distanþa O1O

 pe distanþele OO2 ºi O2O.

Vom avea, deci, urmãtorii timpi de parcurgere a celor 2 braþe:

unde ºi

Diferenþa de timp este:

Rotind dispozitivul cu 900 astfel încât braþul Q sã devinã paralel cu se obþine o nouã
diferenþã de timp:

Pentru fiecare diferenþã de timp ( ºi respectiv ) exista o anumitã poziþie a franjelor pe

ecranul de interferenþã. La rotaþia cu 900 ar trebui ca sistemul de franje sã "defileze"
corespunzãtor diferenþei:

Aproximand ºi se obþine:

Din calcul ar fi trebuit sã se producã o deplasare cu 0,4 din interfranjã. Experimental, cu toate
precauþiile luate pentru evitarea perturbaþiilor (interferometrul aºezat pe un bloc de piatrã care
plutea într-o baie de mercur, experimentul era efectuat la ora 2 dimineaþa pentru ca circulaþia de
pe strãzi sã nu producã vibraþii, etc.), deplasãrile produse de rotaþia aparatului nu au fost mai
mari de 0,02 din interfranjã. Rezultatul acestui experiment a fost negativ. Nu s-a putut mãsura
"vântul eteric" de pe Pãmânt.

Au fost mai multe explicaþii acordate acestui rezultat dar dintre toate a rezistat doar cea datã
de cãtre Einstein în articolul "Asupra Electrodinamicii Corpurilor în Miºcare (" Zur
Elektrodynamik der bewegter Korper", Ann. Phys., 1905, 17, 891-921) sub forma postulatelor
teoriei relativitãþii restrânse:

I. Principiul relativitãþii (Einstein). Legile fizicii au aceeaºi formã faþã de toþi

observatorii inerþiali.

II. Principiul invarianþei vitezei luminii:Existã o vitezã maximã de propagare

 a interacþiunilor în Univers. Aceasta este viteza luminii în vid ( ) ºi este aceeaºi
faþã de orice observator inerþial (indiferent de miºcarea sursei de luminã sau a observatorului).

Acestor postulate li s-a adãugat ºi principiul corespondenþei care afirmã cã la limita vitezelor

mici ( sau ) legile mecanicii relativiste tind spre forma legilor mecanicii clasice.

3.2. Intervalul relativist

O noþiune de bazã în teoria relativitãþii restrânse este aceea de eveniment" "ceva care se
întâmplã într-un anumit loc la un anumit moment". Evenimentul se caracterizeazã deci prin trei
coordonate spaþiale x,y,z ºi una temporalã t. Într-un spaþiu cu patru dimensiuni ale cãrei axe ar
fi cele trei axe spaþiale x,y,z ºi o axã temporalã ct (înmulþirea cu c se face pentru a avea
dimensiune spaþialã), numit spaþiu-timp Minkowski, evenimentul ar fi reprezentat printr-un
punct , numit punct de univers . Dacã evenimentul se referã la o particulã punctul de
univers descrie o curbã numitã curbã de univers. În cazul în care particula are o miºcare rectilinie
uniformã curba de univers este o dreaptã. Vom considera douã sisteme de referinþã inerþiale S
ºi cu axele paralele, astfel încât axele Ox ºi sã coincidã ºi sã fie paralele cu viteza a
lui faþã de S:

De asemenea vom considera douã evenimente ºi faþã de

sistemul S care reprezintã: energia unui semnal luminos ºi respectiv recepþia acestui semnal.
Distanþa dintre cele douã puncte este :

dar ºi : , astfel încât :

 .

Aceeaºi relaþie poate fi scrisã ºi de observatorul :

unde am þinut cont cã viteza luminii este neschimbatã: c.

Dacã evenimentele descrise referitoare la luminã, sunt infinit apropiate, relaþiile de mai sus
pot fi scrise:

ºi

Am definit ca pãtratul "distanþei" dintre cele douã evenimente

(puncte de univers) din spaþiul timp Minkowski. Aceastã "distanþã " poartã numele de interval
relativist. Spre deosebire de diferenþele dintre punctele spaþiului tridimensional care sunt
întotdeauna pozitive definite, intervalul relativist poate avea ºi valori negative. Aceasta exprimã
faptul cã spaþiul - timp Minkowski este pseudoeuclidian. Mai desenãm faptul cã atunci când
separã evenimente legate de luminã, intervalul relativist este nul:

Deoarece ds ºi ds2 sunt diferenþiale de acelaºi ordin rezultã cã sunt proporþionale: ds = ads2 .

Coeficientul de proporþionalitate a nu trebuie sã depindã nici de timp (timpul este uniform), nici
de poziþie (spaþiul este omogen) ºi nici de direcþia vitezei (spaþiul este izotrop). El ar putea
depinde de mãrimea vitezei a= a(v). În cazul a trei observatori iniþiali : S, ultimii doi
având vitezele ºi respectiv faþã de S, vom putea exprima intervalele dintre aceleaºi douã
evenimente astfel:

ºi
De aici obþinem: ºi comparând cu cea de-a treia relaþie: Deoarece

a(v21) depinde de unghiul dintre vectorii ºi iar nu depinde de acest unghi

deducem cã a nu depinde nici de mãrimea vitezei, fiind o constantã: Astfel relaþia ds = a

devine: ºi exprimã o proprietate fundamentalã a intervalului: "intervalul este un
invariant relativist (are aceeaºi valoare faþã de toþi observatorii inerþiali)". Sã nu uitãm cã
aceasta este o consecinþã a postulatelor lui Einstein.

Clasificarea intervalelor

 Dacã , intervalul relativist este de gen

temporal. Se poate gãsi un SRI în care cele douã evenimente pe care le separã sã se întãmple
în acelaºi loc ºi ele pot fi întotdeauna corelate cauzal (un eveniment este cauza celuilalt: îl
precede ºi are loc un transport de energie, impuls, informaþie spre celãlalt, cu o vitezã cel
mult egalã cu cea a luminii în vid).

 Dacã , intervalul relativist este de gen

spaþial . Se poate gãsi un SRI în care evenimentele pe care le separã sã fie simultane ºi ele nu
pot fi corelate cauzal.

 Dacã , intervalul este de gen luminos,

nul sau izotrop. El se referã la evenimente legate de semnale luminoase.

Ecuaþia reprezintã în spaþiul Minkowski o hipersuprafaþã
numitã hipercornul luminos. Proiecþia acesteia în planul xt constã în dreptele de
ecuaþie:

@@@@@@@@desen

Punctele de univers din "viitorul absolut" sau din "trecutul absolut" sunt separate de evenimentul
din origine prin intervale de gen temporal. Ele pot fi conectate cauzal cu acesta. Punctele de
univers "alt univers" sunt separate de evenimentul din origine prin intervale de gen spaþial. Ele
nu pot fi conectate cauzal cu acesta.

3.3. Transformãri Lorentz

Considerãm din nou cele douã sisteme de referinþã inerþiale S ºi cu axele paralele, cu axa
Ox suprapusã peste ºi peste viteza a lui faþã de S.
 Aºa cum distanþa d dintre douã puncte ale spaþiului 3 dimensional rãmâne neschimbatã în
urma relaþiei axelor sistemului de referinþã ºi intervalul relativist ds dintre douã evenimente
trebuie sã rãmânã invariant la relaþiile spaþiu-timpului Minkowski. O relaþie în acest spaþiu
poate fi descompusã în 6 relaþii: una în planul xy, a doua în planul yz, a treia în planul zx, a patra
în planul xt, a cincea în planul yt ºi ultima în planul zt. Deplasarea sistemului de referinþã
inerþial cu viteza în lungul axei comune Ox a sistemului de referinþã S este echivalentã cu
o rotaþie în spaþiul Minkowski în planul xt. În urma acestei rotaþii coordonatele y ºi z rãmân
neafectate: iar intervalul relativist dintre evenimentul origine ºi evenimentul de
coordonate (x,t) este invariant: în urma relaþiei.

Ne aºteptãm ca între coordonatele evenimentului (x,t) faþã de axele nerotite ºi coordonatele

lui ( ) faþã de cele rotative sã existe o legãturã asemãnãtoare cu cea din geometria spaþiului 3
dimensiuni:

cu deosebirea cã funcþiile trigonometrice au fost înlocuite cu funcþii hiperbolice în acord cu

metrica pseudoeuclidianã a spaþiului Minkowski.

În aceste relaþii reprezintã "unghiul de rotaþie" a axelor sistemului . Dacã ne întoarcem

în spaþiul cu 3 dimensiuni ºi primim din O miºcarea lui , avem:

deoarece coordonata a punctului este nulã:

Raportul : ne dã semnificaþia "unghiului de rotaþie".

Revenind la relaþiile de transformare ºi þinând cont cã ºi obþinem

transformãrile Lorentz:
 Acestea fac legãtura între coordonatele (x,y,z,t) ale unui eveniment mãsurate de observatorul
S ºi coordonatele ale aceluiaºi eveniment mãsurate de observatorul S.

Transformãrile inverse se obþin dacã formal mutãm indicele dintr-un membru în celãlalt ºi
întocmim V cu - V:

Observãm cã la limita c, transformãrile Lorentz devin:

adicã regãsim transformãrile lui Galilei, în acord cu principiul de corespondenþã.

Aºa cum principiul relativitãþii galileene se putea exprima prin cerinþa ca legile mecanicii sã-
ºi pãstreze neschimbatã forma în urma transformãrilor lui Galilei ºi principiul relativitãþii
restrânse al lui Einstein cere la legile fizicii sã fie invariante la transformãrile Lorentz.

3.4. Consecinþe ale transformãrilor Lorentz

(i) "Contracþia lungimilor"

 Sã considerãm o sferã rigidã de razã R (atunci când este în repaus faþã de noi) . Cu centrul în
originea referenþialului inerþial . Ecuaþia suprafeþei acestei sfere faþã de acest sistem de
referinþã în care stã este:

Faþã de un alt observator inerþial S în raport cu care (ºi deci ºi sfera) se miºcã cu
viteza paralelã cu axa comunã Ox, ecuaþia suprafeþei la momentul

t = 0 devine:

Aceasta este ecuaþia unui elipsoid de revoluþie cu axele În timp ce dimensiunile

transversale în raport cu au rãmas neschimbate ®, dimensiunea longitudinalã (paralelã cu ºi
cu axa x) s-a micºorat. Cu cât creºte viteza aceastã dimensiune devine din ce în ce mai micã
astfel încât atunci când ea tinde la zero, elipsa devenind un disc. Lungimea maximã a unui
obiect (lungimea proprie) se obþine numai în sistemul de referinþã proprie, faþã de care acesta
este în repaus.

(ii) Timpul propriu. "Dilatarea" duratelor

Fie o particulã în miºcare cu viteza faþã de un observator inerþial S. Pentru intervale foarte
scurte de timp, astfel încât sã nu se modifice prea mult, putem considera particula însãºi un
sistem de referinþã inerþial. Timpul mãsurat de un ceasornic ataºat particulei (faþã de care ea
este în repaus) se numeºte timp propriu.

Considerând douã evenimente suferite de particulã (crearea ºi anihilarea sa, de exemplu),

infinit apropiate, vom exprima relativist astfel:

În expresia de mai sus este timpul propriu, mãsurat de observatorul de pe particulã (pentru
care ) iar dt este intervalul de timp dintre aceleaºi evenimente mãsurat de
observatorul faþã de care particula are viteza . Extragem:
Observãm cã: adicã timpul "curge" mai repede în sistemul de referinþã propriu. Faþã de
observatorul exterior particulei timpul "curge" mai lent (dilatatra duratelor).

Pentru cantitãþi finite expresia obþinutã se integreazã:

"Paradoxul gemenilor". Dacã doi fraþi gemeni se despart unul dintre ei pãrãsind pãmântul într-
o rachetã, ar trebui, din punctul de vedere al celui rãmas, ca la întoarcere , adicã cel revenit
sã fie mai tânãr. Din punctul de vedere al fratelui din rachetã, Pãmântul pleacã cu o vitezã egalã
în mãrime ºi opusã ca sens ºi, la întoarcere, el ar trebui sã fie mai bãtrân. Rezolvarea paradoxului
se face în teoria relativitãþii generalizate, având în vedere cã necesitatea comparãrii ceasurilor
determinã reântoarcerea rachetei, a cãrei traiectorie închisã presupune acceleraþii. În acest caz,
simetria celor doi observatori se stricã, deoarece obdervatorul de pe Pãmânt nu simte efectele
acestei acceleraþii ºi deceleraþii ºi astfel fratele plecat cu racheta este într-adevãr mai tânãr la
reântoarcere.

(iii) Relativitatea simultaneitãþii

Considerãm dacã evenimente simultane faþã de SRI- ( ). În SRI-S faþã de care SRI-
se miºcã cu viteza , cele douã evenimente se petrec la

momentele ºi . Intervalul de timp dintre ele este:

Se observã cã dacã (dacã punctele în care se petrec nu sunt pe o direcþie perpendicularã

pe ) atunci evenimentele nu mai sunt simultane ºi faþã de observatorul S. Astfel, faþã de
mecanica clasicã, în teoria relativitãþii restrânse noþiunea de simultaneitate nu mai este absolutã.

(iv) Compunerea vitezelor în mecanica relativistã

Considerãm miºcarea unei particule studiatã de . S ºi descriºi anterior. Dacã diferenþiem

relaþiile lui Lorentz
ºi þinem cont de definiþiile date de cei doi observatori vitezei particulei:

vom obþine:

Relaþiile inverse se obþin formal mutând indicele " " dintr-un membru în celãlãlt ºi
transformând v în -v:

La limita nerelativistã ( ) relaþiile de transformare conduc la:

adicã la regula de compunere a vitezelor lui Galilei.

 La trecerea de la un SRI la altul se modificã ºi orientarea vectorului vitezã. Sã considerãm
cã ºi sunt conþinute în planul (x,y) ºi respectiv ( ). Atunci

Se observã cã unghiul format de cu axa x a lui SRI -S diferã de unghiul format

de cu axa a lui SRI- .

In cazul luminii (v= =c), relaþia devine: