Testament

de Tudor Arghezi

Arta poetică, denumită și poezie programatică(poezie-manifest), este o specie lirică în care

autorul îșiexprimă convingerile cu privire la misiunea artistului, finalitatea operei de artă, relația
creatorului cu lumea, influența operei litarare asupra publicului, etapele procesului creator.
Aparținând perioadei moderniste, Arghezi este autorul mai multor arte poetice reprezentative:
„Testament”, „Flori de mucigai”, „Rugă de seară”, „Biografie”, „Cuvânt”, „Ex. Libris”.
Poezia „Testament” este situată în deschiderea volumului „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927, și
constituie o ilustrare convingătoare a speciei artei poetice și a principiilor care guvernează opera
argheziană.
Tema poeziei este condiția creației și a creatorului. În viziunea (poetului) autorului, creația literară
apare ca un proces de tranfigurare a unor surse variate în frumusețe pură, iar finalitatea estetică
însumează și depășește dimensiunile: socială , vindicativă, eticǎ.
Titlul, element esențial în structura textului liric, implică prin sensul denotativ al cuvântului
„Testament” ideea continuității, a transmiterii unei moșteniri, justificată prin formula inițială „Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte” și prin vocativul „fiule”. Semnificația profundă decurge din
sensurile conotative, textul nefiind expresia ultimelor dorințe, ci a unor idei majore, legate de creația
artistică. Se poate stabili, de asemenea, o analogie cu „Noul și Vechiul Testament”, textul căpătând
astfel valențe sacre.
În opinia mea, poemul este dominat de mărci stilistice ale începutului și ale unicității, care
structurează concepția poetului despre opera de artă ca unicat, ca valoare absolută,originală și
inimitabilă „hrisovul vostru cel dintâi/ să schimbăm acum întâia oară, o singură vioară, o treaptă”.
Concepția argheziană despre poet și poezie se conturează prin intermediul unor motive lirice,
cum ar fi „cartea”,” cuvintele potrivite” și „dualitatea inspirație-meșteșug”.
Motivul cărții reprezintă opera sau creația și este dezvoltat prin mai multe asocieri
metaforice. Alături de „nune”, cartea reprezintă esența moștenirii spirituale și în același timp un
început al inițierii, al desăvârșirii(„o treaptă”). Totodată, prin construcția imperativă „așaz-o cu
credință căpătâi” este exprimată importanța, valoarea, idee amplificată prin structura oximoronică:
„hrisovul cel dintâi al robilor”. Motivul „cuvintelor potrivite”, care dă și titlul volumului, surpinde
prin sensul adjectival atribuit celui de-al doilea termen, deplina adecvare a expresiei la conținutul de
idei, iar prin valoarea de participiu implică efortul creator al poetului-cuvinte care au fost potrivite,
prin intervenția autorului.Dintr-o mǎrturisire a poetului se desprinde și adeziunea necondiționatǎ la
forma versului cu rimǎ, denumitǎ de autor „potrivealǎ” ///.
În viziunea poetului, creația este în egală măsură rod al inspirației de natură divină „slova de
foc” și rezultatul unui efort al spiritului creator „slova făurită”. Artistul apare ,astfel, într-o dublă
ipostază: de iluminat și de artizan.
Prezența eului liric este asociată în text cu numeroase verbe, care surprind însăși esența
procesului creator: „am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat”, „făcui”. Acestea fac legătură între
două serii de termeni contrastanți, ce denumesc sursele de inspirație și ,respectiv, elementele creației
propriu-zise. Se configurează, astfel, mărturia adeziunii poetului „la estetica urâtului”, acesta
considerând că artistul autentic e capabil sa creeze frumusețe pură, pornind de la aspectele obscure,
derizorii,degradate ale existenței și ale limbajului.
Poezia este ,așadar ,rezultatul unui proces alchimic în care artistul intervine decisiv, în dublă
ipostază de inițiat și de meșteșugar, demersul său atribuind sensuri noi și nebănuite cuvintelor. În
acest sens, se pot remarca structurile „ făcui din zdrențe muguri și coroane” , „veninul strâns l-am
preschimbat în miere”, „lăsând întreagă dulcea lui putere”, care surprind valențele estetice,
vitalitatea, unicitatea și ambivalența creației lirice, sensul ei purificator.
În viziunea lui Arghezi, opera poetică reprezintă o primă treaptă, un prim moment de
înnobilare prin spirit a unor generații anterioare de truditori ai pământului, condamnați la suferință și
umilință, aspecte ilustrate prin structurile: „râpi și gropi adânci/bătrânii au adunat printre
plǎvani/Sudoarea muncii sutelor de ani”. Această conștiință a legăturii cu trecutul se concretizează
prin metaforele „osemintele vărsate în mine”, și „Dumnezeu de piatră”. Mai mult decât atât, poetul
ȋși asumă misiunea de a răzbuna prin creație toate aceste suferințe, idee accentuată prin metaforele:
„seară răzvrătită”, „biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”. Această dimensiune vindicativă a lirusmului
este ,însă, subordonată funției sale primordiale, aceea de a produce emoție estetică și purificare
interioară.
Finalul poeziei potențează această sublimare a eticului în estetic: „Robul a scris-o, Domnul o
citește/ Fără a cunoaște că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei”.
Originalitatea poeziei argheziene în contextul modernismului interbelic este dată de noutatea
limbajului ,care valorifică predominant elemente arhaice(slovă, hrisov), populare(plǎvani, sarici) în
structuri cu mare forță de concretizare și cu o remarcabilă expresivitate la nivel sonor, în aceste sens
observându-se frecvența grupurilor consonantice și a vocalelor închise din sintagmele: „Râpi și gropi
adânci”, „pe brânci”.
De asemenea, caracterul novator al viziunii artistice este dat de adeziunea la estetica
urâtului, poetul situându-se în descendența lui Baudelaire.
În concluzie, poezia „Testament” constituie o dezvoltare lirică autentică și convingătoare a
principiilor care guvernează creația argheziană: rolul activ,transformator al poetului asupra
limbajului, dualitatea inspirație-meșteșug, forța purificatoare a cuvântului poetic, sublimarea revoltei
și a suferinței în valoare estetică.