Antarctica

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Acest articol se referă la regiunea polară. Pentru continent, vedeți Antarctida.

Antarctica

— Regiune —

Coordonate: 90°S 0°E

Țară

Regiune Regiune acoperită de Tratatul asupra

Antarcticii[*]

Prezență online

GeoNames

Poziția localității Antarctica

Modifică date / text

Regiunea polară de sud

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și
porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică,
aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic.
Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață,
după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața
Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km.

Această pagină (secțiune) necesită o verificare.

De verificat: Verificarea exprimării, deoarece se știe că Antarctica nu este
continent. Pentru continent, vedeți articolul Antarctida

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Antarctica, în medie, este cel mai rece, uscat și vânturos continent, și are cea mai mare altitudine
medie dintre toate continentele [1]. Antarctica este considerată un deșert, cu precipitații anuale de
numai 200 mm de-a lungul coastei și mult mai puține spre interior [2]. Pe continent nu există nicio
rezidență umană permanentă, dar între 1.000 și 5.000 de oameni locuiesc pe parcursul anului la
stații de cercetare împrăștiate pe întreg continentul. Numai plantele și animalele adaptate la rece
supraviețuiesc acolo, inclusiv pinguini și pinipede, nematode si multe tipuri de alge și alte
organisme, precum și vegetație de tundră.
Deși miturile și speculațiile despre un Terra Australis („Ținut de Sud”) datează din antichitate,
prima reperare confirmată a continentului a avut loc în anul 1820 de către expediția rusă a
lui Fabian Gottlieb von Bellingshausen și Mikhail Lazarev. Totuși continentul a rămas în mare
măsură neglijat pentru restul secolului al XIX-lea din cauza mediului său ostil omului, a lipsei de
resurse și izolare.
Tratatul Antarctic din 1959 a fost semnat inițial de 12 țări; până în prezent au semnat tratatul 46
de țări. Tratatul interzice activități militare și mineritul de minerale, susține cercetările științifice și
protejează ecozona continentului. În medie peste 4.000 de oameni de știință de multe
naționalități și cu diferite interese de cercetare efectueză diverse experimente [3].

Pinguinii Adelie cu vaporul MS Explorer și un ghețar în fundal

Cuprins
 [ascunde]

 1Etimologie
 2Istorie
 3Ecologie
 4Referințe
 5Vezi și
 6Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Prima utilizare formală a numelui „Antarctida” („Antarctica”) drept nume de continent este
atribuită cartografului scoțian John George Bartholomew în 1890. Numele „Antarctica” este
versiunea romanizată a compusului din limba greacă ἀνταρκτική, antarktiké, femininul lui
ἀνταρκτικός, antarktikos, însemnând „opusul nordului” [4].

Istorie[modificare | modificare sursă]

Suprafața de zăpadă de la stația Dome C este tipică pentru întreaga suprafață a continentului

Credința în existența unei Terra Australis - un continent vast în extremitatea sudică de pe glob
care “pune în balanță” teritoriile nordice din Europa, Asia și Africa Nordică - a existat încă din
timpul lui Ptolemeu (sec. I d.Hr.), care a sugerat ideea de a păstra simetria tuturor suprafețelor
de uscat din lume. Reprezentări ale unei mari suprafețe sudice de pământ au fost comune în
hărți, cum ar fi harta turcului Piri Reis de la începutul sec. al XVI-lea. Chiar și la sfârșitul sec. al
XVII-lea, după ce exploratorii au constatat că America de Sud și Australia nu făceau parte din
încă nedescoperita Antarctidă, geografii credeau că acest continent era mult mai mare decât
dimensiunea sa actuală.
Hărțile europene au continuat să arate ipotetic acest teren până când navele căpitanului James
Cook „HMS Resolution” și „HMS Adventure” au traversat cercul polar antarctic la 17 ianuarie
1773, în decembrie 1773 și din nou în ianuarie 1774 [5]. Cook de fapt a ajuns la aproape 121 km
de coasta Antarctidei, înainte de a se retrage din fața câmpului de gheață în ianuarie 1773[6].
Prima reperare confirmată a Antarctidei poate fi redusă la echipajul navelor conduse de trei
persoane. În conformitate cu diferite organizații (The National Science
Foundation,[7] NASA,[8] Universitatea California, San Diego,[9] și alte surse ),[10] [11] navele au fost
conduse de trei căpitani care au reperat Antarctida în anul 1820: Fabian Gottlieb von
Bellingshausen (un estonian căpitan în Marina Imperială Rusă), Edward Bransfield
(un irlandez căpitan în Marina Regală Britanică) și Nathaniel Palmer (navigator american din
Stonington, Connecticut). Prima oară von Bellingshausen a văzut Antarctida la 27 ianuarie 1820,
trei zile înainte ca Bransfield să fi văzut și el țărmul, și 10 luni înainte ca Palmer să o facă în
noiembrie 1820. În acea zi expediția pe două nave conduse de von Bellingshausen și Mikhail
Petrovich Lazarev a ajuns într-un un punct la o distanță de 32 kilometri depărtare de continentul
Antarctida și a văzut de acolo înalțimile de gheață. Primul document de debarcare pe continentul
Antarctida a fost cel al navigatorului John Davis în Antarctida de Vest la 7 februarie 1821, deși
unii istorici dispută acesta afirmație.
În decembrie 1839, ca parte a expediției de explorare a Statelor Unite ale Americii care a durat
din 1838 până în 1842 efectuată de Marina SUA(uneori numită “Ex, Ex” sau “Expediția Wilkes”),
a avut loc o expediție de navigare din Sydney, Australia, prin Oceanul Antarctic, cum a fost apoi
cunoscută, care a raportat descoperirea unui continent antarctic în vestul insulelor Balleny. Acea
parte din Antarctida a fost numită ulterior „Wilkes Land”, nume care se menține și astăzi.
Exploratorul James Clark Ross a trecut prin ceea ce este cunoscută acum ca Marea Ross și a
descoperit Insula Ross ( ambele luând numele lui) în 1841. El a navigat de-a lungul unui imens
zid de gheață, care mai târziu a fost numit „Ross Ice Shelf” (de asemenea numit după el
). Muntele Erebus și Muntele Terorii sunt numite după cele două nave ale expediției lui: „HMS
Erebus” și „HMS Terror”.[12] Mercator Cupper a debarcat în Antarctida de Est la 26 ianuarie
1853 [13].
În timpul expediției „Nimrod”, condusă de Ernest Shackleton, 1907, grupurile sub conducerea lui
T. W. Edgeworth David au fost primele care au urcat pe Muntele Erebus și au ajuns la Polul Sud
magnetic. Douglas Mawson, care a preluat conducerea legiunii la întoarcerea lor periculoasă, a
continuat să conducă numeroase expediții până la pensionarea sa în 1931 [14]. În plus,
Shackleton însuși și alți trei membri ai expediției lui au făcut mai multe inaugurări între decembrie
1908 și februarie 1909; ei au fost primii oameni care au travesat „Ross Ice Shelf”, lanțul muntos
Transantarctic ( prin intermediul ghețarului Beard More ), și primii care au pus piciorul pe „Platoul
Polar de Sud”. O expediție condusă de norvegianul Roald Amundsen cu nava „Fram” a devenit
prima care a ajuns la Polul Sud geografic la data de 14 decembrie 1911, folosind un traseu de la
„Bay of Wales” până la ghețarul „Axel Heiberg” [15]. Doar o lună mai târziu nefasta expediție a
lui Robert Falcon Scott a ajuns și ea la pol.

Expediția „Nimrod”: Wild, Shackleton, Marshall și Adams

Richard Evelyn Byrd a fost liderul mai multor curse în Antarctida cu avionul în anii 1930 și 1940.
El este recunoscut drept implementatorul transportului terestru mecanizat pe continent și pentru
conducerea cercetărilor geologice și biologice extinse [16]. Cu toate acestea, nimeni nu a mai
ajuns la Polul Sud până la 31 octombrie 1956; în acea zi un grup din Marina SUA condus de
amiralul Rear George J. Dufek a aterizat cu un avion la pol [17].
Prima persoană care a navigat singură până în Antarctida a fost neozeelandezul David Henry
Lewis în goeleta sa „Ice Bird” de 10 metri lungime, făcută din oțel.

Ecologie[modificare | modificare sursă]

Conform unei estimări făcute de NASA în 2015, gheața Antarcticii s-ar putea topi în cel mult 20
de ani.