Dialogul liric dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle

(O masă.Pe masă o oglindă.o lumînare şi la masă Mihai Eminescu: )

-Departe sunt de tine şi singur lîngă foc,

Petrec în mine viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrîn ca iarna,că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptînd în faţa-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vîntul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gîndu-mi firul duioaselor poveşti.
Şi-atunci dinainte-mi prin ceaţă parcă treci
Cu ochi mari în lacrimi,cu mîini subţiri şi reci;
Cu braţele amîndouă de gîtul meu te-anini
Şi parcă-ai vrea a-mi spune ceva…apoi suspini…
Eu strîng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi.
În sărutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămîie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrîn şi singur,vei fi murit demult!

Veronica Micle:
-De ce-ţi mai numeri anii
Să vezi de eşti bătrîn,
Cînd ştiu ce grea durere
tu porţi în al tău sîn,
Şi pentru ce oglinda
întrebi privind în ea,
Să-ţi spună de nu-i încă
zbîrcită faţa ta?
Cînd ştiu c-a tale lacrimi
ce curg neîncetat
Adînci şi triste urme în
suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o veşnicie
amară e de cînd
O clipă fericită avut-ai
pe pămînt?

Mihai Eminescu:
-De ce în al meu suflet
De ani eu moarte port,
De ce mi-e vorba seacă,
De ce mi-i ochiul mort?
De ce pustiu mi-e chipul,
Viaţa într-un fel?
Şi tu…tu eşti aceea
Ce mă întrebi astfel?

Veronica Micle:
-Să pot întinde mîna s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte şuviţele le-aş da
Senină să rămînă,curată ca un crin
Icoană de iubire la care să mă-nchin.