Platon

Deşi în posteritatea imediată a filosofiei socratice s-au constituit câteva şcoli

demisocratice, linia principală de preluare şi dezvoltare a învăţăturii socratice,- in-
clusiv în domeniul filosofiei dreptului, este reprezentată de Platon, unul din cei mai
mari filosofi ai tuturor timpurilor.
Născut la Atena sau în Egina în 427 î.d.Cr., Platon aparţinea unei familii
aristocratice, cu ascendenţă ilustră; în 408 devine discipol al lui Socrate pe care-1
urmează până în ziua morţii, în 399. După acest tragic eveniment pleacă la Megara, la
Euclid, întreprinde apoi o lungă călătorie în Egipt, iar către 390 ajunge în Sicilia, la
curtea tiranului Dionisos cel Bătrân. Primit iniţial bine, displace apoi tiranului care
face să fie vândut ca sclav; răscumpărat de un prieten, se întoarce în Atena, unde
deschide o şcoală filosofică în grădinile lui Academos - erou mitic - de unde numele
celebru de Academia dat şcolii lui Platon.
După moartea lui Dionisos cel Bătrân, Platon pleacă din nou la Siracuza, cu
speranţa de a deveni mentor al noului tiran - pentru a îmbina filosofia cu politica -dar,
după un timp, trebuie să fugă. Revine a treia oară la Siracuza, dar se află în pericol de
moarte, fiind salvat de un pitagorician influent. Până la sfârşitul vieţii, în 347, s-a
consacrat exclusiv filosofiei.
Opera teoretică a lui Platon are titlul generic de Dialoguri; sunt 28 de dialoguri,
multe având ca principal personaj pe Socrate.
De ce Platon a optat pentru forma de dialog ?
Exista 2 motive :
 Era un mare admirator al dramei si a vazut in dialog o forma dramatica de
expunere pedagogica a filosofiei sale;
 El a vazut in dialog posibilitatea de a ajunge la adevar, pentru ca unul aduce
niste argumente iar celalt le rastoarna.
Dialogurile îmbină profunzimea gândirii filosofice cu frumuseţea formei literare,
reprezentând şi azi o lectura instructiva şi, in acelaşi timp, plăcută.
Dialogurile lui Platon au fost clasificate în trei grupe iar criteriul de
clasificarea au fost virsta acestuia:
1. Dialoguri de tinereţe, numite şi socratice, în care de obicei se analizează
aprofundat o idee: respectul legii, curajul, temperanţa etc. Apărarea lui
Socrate, Criton, Protagoras, Ion, Alcibiade, Charmides, Hippias minor,
Hippias major - fac parte din această grupă;
2. Dialoguri ale maturităţii timpurii. în care este elaborată teoria ideilor -
miezul filosofiei originale a lui Platon; dintre ele fac parte Phaidon,
Banchetul, Republica, IVIenon etc
3. Dialogurile maturităţii târzii: Parmenides, Teetet, Sofistul, Timaios,
Legile - singurul rămas neterminat, în care se dezbat mai ales probleme de
filosofie a cunoaşterii, inclusiv de cunoaştere a justiţiei.
Personificarile din dialoguri sunt oamenii si filosofii contemporani cu el sau filosofii
care au trait înainte, dar in aproape toate dialogurile nu lipseste ca persoana Socrate. La
începutfoloseste ideile lui Socrate dar trece repede la o constructie proprie.Dialogul
Euthiphron e cel prin care se desparte de Socrate. De la Socrate a preluat tehnica
dialogurilor si predilectia pentru morala.
 In filosofie Platon merge pe urma vietii grecesti (Heraclit,Pitagora, Parmenides). In
acelasi timp el prelucreaza natura, religia, mituri stravechi, cu ajutorul cãrora i-si
argumenteaza unele idei.Concepţia filosofică a lui Platon este un idealism construit pe
datele matematicii, în concepţia lui, filosofia şi logica sunt strâns legate, alcătuind o
singură ştiinţă.
In analiza conceptului central pentru orice filosofie, anume conceptul existenţei,
Platon disociază între două niveluri ale acesteia care constituie două lumi radical
distincte, totuşi legate: o existenţă autentică, atribuită ideii, esenţei sau formei pure,
numită şi eidos, iar la un nivel inferior un surogat de existenţă cu caracter de obiect
sensibil sau de umbră, mai de grabă o nonexistenţă atribuită lumii în care trăim. S-a zis
că, în domeniul existenţei, Platon disociază între esenţă şi aparenţă; esenţele, ideile
alcătuiesc lumea inteligibilă - lume perfectă, eternă, invariabilă, iar aparenţele - lumea
sensibilă, alcătuită din obiecte sensibile şi din umbre, o lume imperfectă şi
schimbătoare (coruptibilă). Aceste două lumi nu au la Platon acelaşi regim sau statut
ontologic, fiind legate însă prin aşa-numita participatie. Participaţia desemnează faptul
că existenţa lucrurilor sensibile este o împărtăşire, o redare parţială şi imperfectă a
ideii, a esenţei pure corespunzătoare. Relaţia dintre locuitorii lumii inteligibile - ideile
şi locuitorii lumii sensibile - obiectele sensibile şi umbrele, este ilustrată de comparaţia
cu raportul dintre o pictură originală şi copiile (falsurile) ei, adică dintre modelul unic
şi copiile, reproducerile lui multiple, dar parţiale. In dialogul intitulat Banchetul, ideea
de frumos este prezentată astfel: frumuseţea în sine este pururea identică prin
unicitatea formei, este frumuseţea din care se împărtăşeşte tot ce este frumos pe lume,
fără ca prin aceasta ea să scadă sau să crească.
Ideea nu este la Platon un produs sau un act al spiritului; ea are o existenţă sepa-
rată, este o fiinţă reală şi concretă. Fructul, de exemplu, există ca atare, separat de
toate fructele lumii noastre care reproduc parţial şi imperfect ideea de fruct. Soarele
acestei lumi a ideilor este, în viziunea lui Platon, ideea de Bine, binele absolut.
După Platon, accesul la umbre este realizat prin iluzie, iar la obiectele sensibile -
prin credinţă - rezultatul lor fiind opinia (doxa), în timp ce accesul la lumea
inteligibilă, la idei, se realizează printr-o intuiţie directă care poate fi sprijinită de un
exerciţiu îndelungat şi laborios al gândirii discursive şi dialectice (prin “dianoia” şi
“noesis”), al cărei rezultat se exprimă în ştiinţă (<episteme).
Incapacitatea simţurilor de a sesiza ideile, absolutul, este învederată de Platon prin
celebra Alegorie a Cavernei, constând în compararea cunoaşterii prin senzaţii cu
imaginile pe care le au prizonierii înlănţuiţi într-o peşteră, astfel încât nu văd decât
umbrele obiectelor reale proiectate pe peretele din fundul peşterii, de lumina Soarelui.
Prizonierii nu cunosc nici cauzele imaginilor pe care le văd - obiectele reale, nici
cauza viziunii lor - lumina soarelui. Prizonierii care ar scăpa, de asemenea n-ar desluşi
clar obiectele reale, fiind orbiţi de lumina Soarelui. Corespunzător exersată, numai
privirea filosofului nu este orbită de strălucirea ideii de Bine - soarele lumii ideilor.
Este subliniată astfel necesitatea iniţierii şi a preparării, a unei lungi educaţii pentru a
fi capabil de intuiţia ideilor pure.
Teoria generală a cunoaşterii este redată de Platon prin teoria reminiscenţei. După
Platon, a cunoaşte înseamnă a recunoaşte; este vorba de faptul că, datorită contactului
senzorial al sufletului cu lucrurile, se deşteaptă în suflet amintirea ideii la
care participă lucrul sensibil, amintire care avea o existenţă latentă în suflet. Această
acţiune de scoatere la iveală a reminiscenţelor din memorie se numeşte anamneză.
Teoria reminiscenţei este fundată evident pe ipoteza că sufletul nostru a trăit o
viaţă anternoară unirii cu corpul în lumea ideilor, pe care le-a contemplat în mod
direct. Căci, după Platon, lumea inteligibilă este adevărata patrie a sufletului. In baza
unei legi căreia îi scapă esenţele pure, sufletul pierde aripile şi cade într-un corp,
păstrând însă imagini din lumea ideilor care dormitează în el şi pe care anamneza le
aduce în lumina conştiinţei.
Ideile lui Platon despre natura şi structura sufletului constituie baza filosofiei sale
morale şi juridice. Sufletul se compune, după el, din trei părţi: dorinţa - alcătuită din
pasiunile inferioare; curajul - alcătuit din pasiunile superioare şi nousul sau raţiunea.
Fiecare din aceste facultăţi este localizată într-o anumită parte a corpului: dorinţa in
stomac, curaiul în piept si raţiunea în cap. Totodată, fiecare parte a sufletulu are
funcţia sa determinată care poate fi pusă în serviciul virtuţii: dorinţa, pofta ca pasiune
inferioară nu lasă loc decât unei virtuţi negative - anume temperanţa sau moderaţia; în
sens filosofic, temperanţa înseamnă renunţarea la plăceri excesive; pasiunile
generoase puse în serviciul virtuţii iau forma curajului, iar raţiunea se prezintă ca
înţelepciune. Temperanţa şi curajul sunt preparatorii pentru înţelepciune. Eliberând
sufletul de lanţurile care-1 ataşează corpului, ele îi permit să se consacre contemplării
Binelui. Ca importanţă, întelepciunea este prima virtute si devine fundamentul
celorlalte. Căci, zice Platon, a fugi de o placere numai pentru a procura una mai mare,
nu este a fi temperat decât prin intemperanţă; a înfrunta un pericol pentru a scăpa de
altul mai mare nu e a fi curajos decât de frică. Or virtutea nu e deloc acest calcul
interesat care schimbă plăceri contra plăceri, tristeţi contra tristeţi, temeri contra
temeri, ca o bancnotă contra alteia. Singura monedă bună, contra căreia trebuie
schimbat tot restul, este intelepciunea cu ea se cumpără orice, se are orice: forţă,
temperanţă, justiţie.
O idee fundamentală a lui Platon este că virtuţile au baza lor în înţelepciune şi
unitatea lor în justiţie. Toate cele trei virtuţi - temperanţă, curaj şi înţelepciune se
unifică în vederea unei valori mai înalte, anume justiţia.
La fel de importantă este ideea lui Platon că justiţia este o virtute sintetică,
interioară, adică de importanţă capitală pentru viaţa personală.Justiţia este virtutea care
constă în primul rând în pacea si armonia sufletului, obţinute prin guvernarea lui de
către raţiune. Justiţia este acordul sufletului; când fiecare parte a sufletului face ce
trebuie să facă, când dorinţa e dominată de curaj şi curajul de raţiune, atunci această
armonie naşte justiţia.
Trecerea de la justiţie, ca virtute proprie vieţii individuale, la justiţia ca virtute a
societăţii, presupune menţinerea şi a unităţii şi a ierarhiei celor trei virtuţi a căror
sinteză este justiţia. Căci, ca şi sufletul individual, societatea se compune din trei părţi
sau caste: a lucrătorilor şi a artizanilor, a războinicilor şi a filosofilor şi fiecare are
virtutea ei: a lucrătorilor - care dau curs nevoilor şi dorinţelor inferioare - este
temperanţa, a clasei războinicilor - care reprezintă pasiunile nobile - curajul, iar a
castei filosofilor, legiuitori şi magistraţi - înţelepciunea Cetatea are deci aceleaşi
virtuţi ca şi omul şi aceeaşi ierarhizare a lor, în sensul că războinicii trebuie să
domine lucrătorii, iar filosofii să subordoneze războinicii. In viaţa polisului, justiţia
este, de asemenea, echilibrul şi armonia, obţinute prin guvernarea de către raţiune.
 Din acest mod de a înţelege justiţia şi cetatea decurge ideea lui Platon că filosofii au
dreptul de a guverna; şi în această concepţie are rădăcinile obsesia lui Platon despre
filosoful rege sau regele filosof, care l-a purtat de trei ori la Siracuza, în speranţa de a-
şi putea aplica ideile despre ordinea de drept.
în “Republica”, după ce Platon arată cum a explicat Socrate fraţilor săi Glaucon şi
Adeimantos ce este justiţia, lămureşte şi ce este injustiţia: este dezacordul părţilor,
revolta unei părţi, pretenţia de a comanda în suflet, respectiv în polis. în dezordinea şi
confuzia acestor părţi constă injustiţia, intemperanţa, laşitatea, ignoranţa, într-un
cuvânt toate viciile. Justiţia şi injustiţia sunt, în suflet, ce sunt sănătatea şi boala pentru
corp.
Dacă justiţia este totdeauna un bine, injustiţia este cel mai teribil dintre rele. Din
aceasta rezultă că e mai bine să suferi injustiţia decât s-o comiţi şi că de răul care este
injustiţia comisă, sufletul nu se poate vindeca decât prin pedeapsă. Apare, la Platon, în
legătură cu aceasta, o întreagă teorie a pedepsei, a ispăşirii şi a suferinţei. Mai rău
decât suferinţa este să nu suferi pedeapsa prin care se ispăşeşte greşeala morală sau
injustiţia. Departe de a te teme de suferinţă trebuie s-o cauţi, trebuie să te prezinţi la
judecător cum se prezintă bolnavul la doctor. Dacă avem un prieten în greşeală, arăta
Platon, chiar prietenia ne impune să-l denunţăm judecătorului, să-i cerem şi să-i
obţinem pedeapsa pentru a-1 ajuta să ispăşească. Cu atât mai mult tu însuţi trebuie să
fii primul care să depui contra ta, primul tău denunţător. Pedeapsa meritată, oricare ar
fi - lovituri de bici, amendă, exil, chiar moartea - trebuie suporată pentru a ispăşi
injustiţia care este răul cel mai rău, este o adevărată gangrenă a sufletului. Pentru
Platon, justiţia este o medicină socială, "o medicină contra răutăţii"
Poate luând cunoştinţă de această concepţie justiţiară, juriştii romani au exprimat-o
lapidar în celebra formulă: “fiat justitia - pereat mundus”.
Respectarea legii, inclusiv a celei care e aspră sau chiar nedreaptă cu cetăţeanul,
este, în optica lui Socrate şi a lui Platon, o cerinţă inderogabilă. în "Criton", dialog
platonician, consacrat integral teoriei datoriei de a respecta neabătut legea, Platon
arată că cetăţeanul nu e îndreptăţit să se poarte cu legile cum se poartă ele cu el, căci
nu există reciprocitate de la cetăţean la lege. Aşa cum, atunci când tatăl tău te ocărăşte
sau te loveşte pe nedrept, tu nu poţi să-i faci acelaşi lucru, legea trebuie, "mai mult
Decât pe tatăl tău, să o respecţi, să n-o înfrunţi şi să-i faci pe plac chiar când e aspră
cu tine”.
In ceea ce priveşte ordinea de drept, Platon a explicat-o conform teoriei sale despre
lumea inteligibilă şi lumea sensibilă. Justiţia există în lumea inteligibilă ca idee, ca
esenţă pură care nu scade şi nu creşte. Polisurile sau statele care dispun de ordine
juridică “participă” la ideea de justiţie într-o măsură mai mică sau mai mare.Platon a
sesizat că se poate învăţa justiţia şi prin observarea lumii, fără să fi formulat ideea de
drept natural. în dialogul “Legile”, unul din cei trei călători care merg împreună pe
acelaşi drum era un reformator (filosof), care mergea să întemeieze o cetate şi care
vorbeşte despre programul său. Concepţia lui Platon, care era unul dintre călători -
Atenianul, este construită pe ideea că ordinea cetăţii trebuie fundată pe virtute, căci
omul e dator să cinstească, mai presus de orice, sufletul său, adică să-l ferească de
greşeli şi de vicii şi să-l îndrepte pe calea virtuţii. Programul sugerat de Platon conţine
şi o legislaţie feministă îndrăzneaţă, este susţinut de reformator prin invocarea faptului
că bărbatul şi femeia au aceeaşi natură (fisis), au aceeaşi raţiune, inimă şi structuri
sufleteşti; diferenţele dintre ei sunt reale, dar sunt neesenţiale, ca şi acelea dintre chel
şi hirsut. Legiuitorul dibaci va ţine seama în legile sale de deosebiri după ce le va
studia şi le va cunoaşte, pe cât este dat unui om să cunoască, arată Platon.
In lucrările sale de «maturitate târzie», cum este şi dialogul "Legile", Platon a
manifestat tendinţa de a reglementa totul, chiar în materii nereglementabile: de
exemplu, râsul nu trebuie să fie prea zgomotos.
Filosofia lui Platon a dominat prima perioadă a filosofiei scolastice din evul mediu
având, înainte şi după aceasta, numeroase alte profunde ecouri în filosofia universală.

Concluzie
In concluzie Platon cu filosofia sa reprezinta un moment extrem de important net
superior fata de filosofiile anterioare. Prin filosofia lui se dovedeste capacitatea de
abstractizare si posibilitatea omului de a gandi universal, de a exprima concepte si
idei, se degaja indemnul ca omul trebuie sa aspire catre o lume a realitatii supreme. A
ramas indemnul pentru posteritate de a se ridica prin contemplarea sufletului, la
contemplarea ideilor externe, ca omul sa-si indrepte conduita sa pe calea intelepciunii.
Prin aceste indemnuri filosofia lui platon este actuala, nedogmatica prin faptul ca el
singur revine la ce a sustinut inainte.
Justitia nu este altceva decit conventia celui mai puternic
(Platon)
 BIBLIOGRAFIE

1. Stefan Georgescu, Filosofia dreptului - o istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani,
Editura Ch Beck, Bucuresti, 2001;
2. Ion Craiovan, Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2010;
3. Nicolae Culic, Introducere in filosofie, Universul Juridic, Bucuresti,2007;
4. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Dan Claudiu Danisor,Filosofia
dreptului. Marile curente, Editura All Beck, 2002;