Arta Bizantină

-Pictura și mozaicul-
-examen la disciplina Istoria Artei-

Coordonator disciplină, Student,

Lect. Univ. Dr. Gabriel KELEMEN REZUȘ Alexandru
Grafică, an I
 Contextul Epocii
Pe fondul unui analfabetism accentuat și a lipsei de interes pentru dezvoltarea
culturii și artei, Evul Mediu este privit ca o perioadă importantă în evoluția civilizațiilor
europene. Imediat după prăbușirea Imperiului Roman, viața culturală se află într-un declin,
fără să se producă o dispariție totală a tradițiilor și activităților culturale. Se formează două
zone culturale: în cea dintâi supraviețuiește civilizația romană, iar cea de-a doua, cea a
Imperiului Bizantin, va renunța treptat la civilizația romană, punând bazele unei noi
civilizații.
Arta Bizantină – generalități
Arta Bizantină se dezvoltă pe teritoriile Imperiului Bizantin între secolele IV și XV
în corelație cu structura și evoluția imperiului. Cultura și arta bizantină sunt puternic legate
de religia creștină și de autoritatea bazileului. Ea devine instrumentul de propagandă a
creștinismului.
Arta are rolul de a impresiona, accentuând în permanență latura emoțională. Ea
trebuie să înalțe sufletul spre divinitate, să arate măreția imperiului și statului.
Arta bizantină are un profund caracter tradiționalist prin păstrarea regulilor și
canoanelor care determină stabilitatea artei și lipsa ei de libertate creativă.
Cultura bizantină poate fi urmărită de-a lungul celor unsprezece secole de existență.
În evoluția artelor plastice se disting 6 perioade: începuturile artei bizantine ( sec. IV-V),
epoca lui Justinian sau „secolul de aur” (sec. VI), perioada iconoclastă ( sec. VIII – IX),
perioada clasică sau dinastiile macedonilor și comnenilor( sec. IX – XIII ) și renașterea
paleologă (sec. XIII-XIV) .
În evoluția sa, dezvoltarea artei bizantine este influențată de extinderea
monahismului și criza iconoclastă. Monahismul este specific credinței creștine și
reprezintă retragerea și izolarea unor credincioși în mănăstiri. Acest fenoment cunoaste o
mare raspandire în imperiu, construindu-se numeroase mănăstiri care devin adevărate
centre de cultură și artă. În timpul lui Justinian se construiesc la Constantinopole peste 70
de mănăstiri. Călugării dezvoltă credința în icoane, acestea devenind un intermediar între
credincioși și Dumnezeu. Dezvoltarea rapidă a icoanelor determină o racție violentă
împotriva lor : Iconoclasmul. Cultul icoanelor va fi total interzis. Multe mănăstiri sunt
închise și transformate în cazarme, grajduri sau edificii publice. Călugării persecutați sunt
nevoiți să părăseasca imperiul. Astfel, arta bizantină se va răspândi și în alte țări.
După căderea Constantinopolului, arta creștin-ortodoxă din sec. XV-XVIII continua
în condiții total diferite, tradiția artei bizantine fiind imbogățită cu caracteristici specifice
zonei în care se dezvoltă: arta rusă. arta românească, arta greacă. Acestea se vor încadra
în Arta Postbizantină.
 Pictura Bizantină
Pictura devine principalul și cel mai eficient mijloc de exprimare al artei bizantine.
Este folosită in decorarea bisericilor, având un rol educativ. Era supranumită „biblia în
imagini”. Cu ajutorul imaginii pictate, divinitatea devenea accesibilă, pictura având
caracter simbolic. Ea nu mai reprezenta realitatea, ci căuta esența sau ideea.
Se stabilește o iconografie ce trebuie păstrată neschimbată de-a lungul timpului.
Pictura bizantină ignoră timpul și spațiul, fondul de aur este abstract, este simbolul lumii
superioare, transcedentale. Figurile sunt fără volum, cu siluete fără greutate. Peisajul este
simplificat, stilizat, culorile sunt ireale, pur decorative. Deformarea și lipsa proporțiilor
trupului, neglijarea detaliilor anatomice accentuează spiritualitatea. Spre sfârșitul secolului
XI se elaborează un model de trup: corpul este lipsit de consistență, capul este mărit, ochii
sunt exagerat de mari și fixați pe privitor, buzele sunt subțiri, nasul – reprezentat doar prin
câteva linii, iar fruntea este înaltă, dominând fața.
Compozițiile sunt simple, lumina este difuză și uniformă, desenul este clar – realizat
peste pete de culoare aplatizate, iar locurile luminoase de pe chip sau veșmite erau
evidențiate prin linii sau hașuri albe numite „blicuri”. Se folosește perspectiva inversă.
Mozaicul
Este utilizat în împodobirea ctitoriilor imperiale. Personajele sunt așezate în friză,
sunt imobile, calme, au atitudini nobile și majestuoase. Sunt îmbrăcate în costume bogate
și tratate decorativ. Mozaicul era amplasat pe pereți, bolți, cupole sau podea. Exemple:
Biserica San Vitale, „Impăratul Justinian și suita sa”, „Împărăteasa Teodora și suita sa”
; Biserica San Apollinare in Classe și Biserica San Apollinare Nuovo.
Fresca
Deși la început s-a preferat mozaicul, considerat „ pictură pentru eternitate”, este
mai apoi înlocuit datorită costurilor ridicate, cu fresca. Aceasta cunoaște o mare dezvoltare,
mai ales în provincii și mănăstiri. Tehnica este una mult mai simplă și mai accesibilă
oamenilor. Are un caracter narativ, cu multe detalii și amănunte. Compozițiile sunt așezate
pe pereți, bolți și cupole în registre bine delimitate. Culorile sunt vii, puse în tușe plate,
uniforme.
Începuturile Artei Bizantine
Pictura continuă tehnica frescei, fiind plasată pe pereții catacombelor romane.
Frescele cuprind tematica cultului morților.
Mozaicul cunoaște o evoluție strălucită („Mausoleul Împărătesei Galla Placida din
Ravenna”). Se folosește de transparențe, stilizări, și simbolistică. Tehnica se
perfecționeaza, realizându-se efecte de raccourci, perspective geometrice și cromatice.
Epoca lui Justinian
 Mozaicul înregistează apogeul în epoca justiniană. Exprimă fastul civilizației
bizantine. Numeroasele scene oferă un spectacol estetic complex. Știința compoziției,
spendoarea coloritului, strălucirea armoniilor cromatice impresionează în acceași măsură
ca și măiestria virtuozității tehnice. Expresia generală a interiorului este a fastului imperial,
a înaltului rafinament artistic, la care a ajuns societatea bizantină. Exemple: San Apollinare
in Classe din Ravenna, San Apollinare Nuovo, Santa maria Antiqua din Roma
Perioada Iconoclastă
Bizanțul trăiește de-a lungul acestor trei secole, o perioadă tulbure din punct de
vedere istoric. Autoritatea împăratului nu mai este recunoscută, iar în interiorul imperiului
au loc lupte religioase între cei ce condamnau cultul icoanelor (iconoclaști) și cei ce slujeau
icoanele (iconoduli) .
În frescă, se vor relua motivele paleocreștine, evitând elementul figurativ uman, iar
în mozaic apare tema iconografică a lui Iisus Pantocrator, în calota absidei capelei San
Venanzio din Lateran (640-642).
Dinastiile Macedonenilor și Comnenilor
În această perioadă are loc maturizarea culturii bizantine. Pictura murală va
împodobi monumentele de mari și de mici dimensiuni ale arhitecturii religioase. Mozaicul
atinge și în această epocă un apogeu. În secolul XI, școala constantinopolitană își impune
autoritatea artistică alături de școala greacă. Din secolul XII ramân mozaicuri
impresionante în Sicilia, în catedralele din Chefalu si Monreale.
Renașterea paleologă
Pictura murală și mozaicul evoluează în secolele XIII – XV spre o viziune nouă.
Compozițiile devin unele complexe, cu numeroase personaje, iar scenele primesc un colorit
mai nuanțat, mai luminos. Apare preocuparea pentru perspectiva descriptivă, nu
iluzionistă. Mozaicul evoluează de la o viziune monumentală, la una discretă, fiind înlocuit
complet de frescă. Treptat se produce desprinderea școlilor naționale de pictură de sub
influența bizantină, fiecare evoluând pe un drum propriu.

Concluzii
Arta Bizantină este descrisă prin ascensiunea către spiritual, accentuând în
permanență latura emoțională, impresionând privitorul, înălțându-i sufletul către divinitate.
Exotismul și fastul oriental, splendoarea și strălucirea spectacolului optic al artelor au
marcat traseul original al culturii bizantine, pe o perioadă de mai bine de un mileniu în
cadrul Imperiului Roman de Răsărit.
Bibliografie
1. BOTEZ-CRAINIC, A., „Istoria Artelor Plastice”, Vol.1;
2. GOMBRICH, H., „Istoria Artei”;
3. ELIADE, M., „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Vol 1;
4. BULIGA, M., PANȚU, B., „Istoria artelor și a arhitecturii”;