UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE, ECONOMICE ȘI

INGINEREȘTI

DOMENIUL: FILOLOGIE

Referat
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române. Cinci secole de literatură

Coordonator științific,

Prof. univ., dr.: Simona Antofi

Masterandă an. II: Victoria S. Caraman

Chișinău, 2018
 Istoria critică a literaturii române a fost mai așteptată chiar decît cea a lui Călinescu,
dacă ne gîndim că istoricul interbelic nu se bucură nici pe departe de reputația manolesciană în
momentul publicării impresionantului volum. Pentru a putea furniza vizibil – adică vizual – o
alternativă reală la canonul calinescian, Manolescu pune pe masă un op la fel de voluminos și de
monumental ca cel al maestrului. Din păcate, din punct de vedere al „condițiunii materiale”,
cartea nu e la fel de rezistentă ca cea a criticului interbelic.
Ca intenție, cartea nu iese din concepția tradițională, îmbrațișată de criticii șaizeciști, a
istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar cît de calinescian a rămas Manolescu din
primele momente ale carierei, cînd era acuzat de răuvoitori că iși insușește ideile maestrului, pînă
în plină maturitate.
Noutatea de concepție a volumului, sintagmă de „istorie critică”, formulată încă din 1990
de la prima ediție și completată la a II-a nu poate fi imputată lui Lovinescu sau Călinescu, autori
care, dincolo de faptul că n-aveau conștiința, pe care a cîstigat-o doar specialistul din a doua
parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecată de gust e mediată cultural, nici n-aveau
bază de a discuta „critic” autorii prinși in „Istoriile” lor. Nu e clar la ce tradiție românească ar fi
putut apela cei doi cînd pot fi numărați pe degete criticii de meserie cu bună experția asupra
operelor literare. Abia efervescență din anii ‘60, cînd limbajul criticii s-a diversificat și cînd
comentariul a dobîndit și la noi un statut oarecum autonom, istoria receptării a devenit, într-
adevăr, un domeniu interesant și concludent. Nu exagerarea originalității conceptului deranjează
însă în „Istoria critică”, ci aplicarea lui în mod inconsecvent. Începînd cu capitolul
„Contemporanii (1948-2000)”, mai degrabă decît să scrie o istorie la două mîini, Manolescu
refuză orice mînă de ajutor de la ceilalți critici.
Scopul lui Manolescu nu e deloc o istorie stufoasă, nici tipologic, nici ca număr de autori.
Dintre cei cărora nu li se mai consacră portrete, cele mai importante epurări sunt Alexandru
Vlăhuță, Andrei Mureșanu sau Cezar Bolliac pentru secolul XIX. Dacă pentru secolul XX de
pînă în anii ‘40 te mai poți împăca cu despărțirea de nume precum Demostene Botez, I. Al.
Brătescu-Voinești, Otilia Cazimir sau Emil Gîrleanu, mai puțin explicabile sunt absențele unor
scriitori valabili ca Panait Istrati ori Pavel Dan, precum și eliminarea în bloc a părții teoretizante
a criticii. Manolescu nu-i reține pe Mihail Dragomirescu sau D. Caracostea, importanți nu numai
în epocă, ci relevanți pentru istoria ideilor noastre literare, după cum nu-l menționează nici pe D.
Popovici, istoric respectabil – privilegiind, în schimb, cronicari precum Ilarie Chendi sau Ion
Chinezu. Poate ar fi meritat reținut și Nichifor Crainic, chiar și numai pentru că a reprezentat un
permanent punct de delimitare a marilor noștri critici interbelici. Un minus important, mai ales
pentru o istorie care se vrea critică, e ignorarea totală a cîmpului în care se mișcă operele valabile
estetic: Manolescu nu acordă atenție grupărilor și curentelor decît tangențial, în portretele
scriitorilor, astfel încît sensul ideologic al evoluției istorice e greu de intrevăzut, altfel decît
printr-o evoluție a formelor.
La capitolul revalorizări, Manolescu repară, de fapt, lucruri deja reparate în receptarea
postbelică, introducînd la capitolul „Mari scriitori” nume precum Mateiu Caragiale, Max Blecher
sau Anton Holban, minimalizînd, în schimb, altele precum Gib. I. Mihaescu sau Ionel
Teodoreanu. Urmuz, Tzara, Vinea sau Voronca nu trec, nici la Manolescu, pragul „Marilor
scriitori” și, cu toate că figurează sub capitolul „Avangardiști”, criticul le descoperă numai
trăsături temperamentale clasice. Urmuz rămîne „un autor amuzant de parodii absurde”, lui
Vinea „poemul în spirit avangardist nu-i iese decît foarte rar de sub condei”, iar Voronca e, în
mod esențial, „un sentimental și un descriptiv”. În schimb, Manolescu absolva Poemul
invectiva al lui Geo Bogza de etichetarea calinesciană „sfidări juvenile”.
Dacă revalorizarea istoriei de pînă la Călinescu rezerva doar surprize de nuanță, în
schimb, ea e o capodoperă de inteligența și de subtilitate critică. Fără a egala frumusețea epică
sau risipă de sugestii din pagina calinesciană, Istoria critică a literaturii române impresionează
prin contrastul dintre prospețimea aproape ingenua a interpretărilor și stilistică retro. Manolescu
are în volum, mai mult decît în cronici, fraza grea și sentențioasă a istoricului literar de modă
veche. Întrarea în pielea lui Călinescu echivalează cu imitarea unei retorici apăsat-judecătorești,
mergînd, uneori, pînă la formule. Toate ticurile de limbaj și ritualurile cu aer definitiv din Istoria
literaturii de la origini pînă în prezent sunt prezente aici. Conștient ca autoritatea o face în mare
masură expresia, Manolescu zice „în adevăr” în loc de „într-adevăr”, cutare opera sau personaj
„se ține minte”, transcrie „morbidetă, acurăteță” in capitolele despre simboliști etc.
Cu privire la reinterpretările propriu-zise, pînă la contemporani, aproape totul e citabil
din Istoria critică. De la cei mai vechi autori pînă la interbelici, Manolescu reface permanent în
fundal o istorie a formelor. Deși îi respinge hotărît pe formaliști, istoricul urmărește
metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii și apariția altora), precum și convențiile
de expresie ale romanticilor.
Cele mai consistente sunt, însă, capitolele despre „Marii scriitorii”, atît din secolul XX
(Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George
Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George
Călinescu, Anton Holban), cît și din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale,
Ioan Slavici). Nuanțările în valorizare sunt puține, dar discutabile. Dacă putem fi de acord ca
Arghezi e poetul secolului său, Sadoveanu nu poate fi proclamat cel mai mare prozator pentru
simplul fapt că, în ciuda talentului imens, rămîne un autor inegal, fără conștiința artistică lucidă.
Mult discutată revalorizare a lui Camil Petrescu – niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere –
e expeditivă si neconvingătoare. Cu privire la Anton Holban e, iarăși, de discutat dacă autorul
nu-l propulsează printre cei mari mai degrabă pentru modernitatea poeticii romanului, centrul
ionicului manolescian, decît pentru valoarea prozei în sine.
Lipsa perspectivei istorice și a viziunii unitare asupra literaturii postbelice face ca setul de
valori impuse de Manolescu să devină necreditabil. E greu de stabilit dacă nenumăratele
omisiuni de autori și de opere importante vin din devalorizarea intenționată – o opțiune normală
într-o istorie subiectivă, pe care am putea-o respecta și supune discuției – sau pur și simplu din
neglijență. Cele mai importante sunt absențele criticilor postbelici, rău citați, cum am văzut, și în
capitolele despre literatura de secol XIX-XX. Oricît de subiectivă, o istorie a criticii din ultimele
decenii nu se poate face fără Adrian Marino. Chiar de-ar fi să acceptăm pentru o clipă că
volumele lui nu sunt decît compilații aride (deși Mircea Martin demonstrează undeva că Marino
e un „patetic al ideilor”), mai rămîn totuși, călinescienele volume despre Macedonski, care arată
un critic viu și personal. Lipsesc și alți critici de prima mînă precum Mircea Iorgulescu, Ioana
Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Ovidiu Cotrus, Al. Protopopescu sau Marian Popa.
În fond, „Istoria” lui Manolescu respectă fidel canonul tradiționalist și impresionist fixat la
jumătatea anilor ‘60, cu prioritatea impresioniștilor și a cronicarilor asupra înnoitorilor de
metode și de limbaje critice.
Frumoasă și instructivă în multe părți, Istoria critică a literaturii române ratează, prin
neglijența și prin permanența schimbare de optică și de mize, tocmai perioada pe care Nicolae
Manolescu a consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, în calitate de cronicar literar. Absența
perspectivei istorice, dar și a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o așteptăm
cu toții să nu se producă: Manolescu rămîne doar cronicarul numărul unu al literaturii postbelice,
nu și istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.
Bibliografie:

1. Manolescu N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela
45, Pitești, 2008.