Minuni ale Sfinţilor Îngeri

Tipărit cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Traducere din limba greacă:

Ion Andrei Ţârlescu

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................... 6

INTRODUCERE........................................................................................................ 8
Creaţia ................................................................................................................... 8
Timpul Creaţiei....................................................................................................... 9
Modul creaţiei - Natura Îngerilor ........................................................................... 9
Scopul creaţiei ..................................................................................................... 10
Însuşirile îngerilor ................................................................................................ 11
Comparaţia cu oamenii ........................................................................................ 12
Arătări.................................................................................................................. 14
1
Numărul acestora ................................................................................................ 15
Cetele îngereşti .................................................................................................... 15
Lucrarea ............................................................................................................... 17
Îngerul păzitor...................................................................................................... 17
Îngerii neamurilor şi ai Bisericilor ......................................................................... 19
Cinstea adusă îngerilor......................................................................................... 20
Sărbători şi slujbe ................................................................................................ 21
Arhanghelul Mihail............................................................................................... 22
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................... 24

I. În Sfânta Scriptură …………………………………………………………………………26

Agar şi Ismail .................................................................................................. 27
Găzduirea îngerilor şi pedeapsa sodomeilor .................................................. 30
Jertfa lui Avraam ............................................................................................ 34
Ghicitorul Valaam .......................................................................................... 36
Invitaţia lui ghedeon ...................................................................................... 38
Naştere lui Samson ........................................................................................ 40
Îngerul ucigător.............................................................................................. 42
Îngerul însoţitor ............................................................................................. 43
Daniel în groapa cu lei .................................................................................... 48
Vestea cea bună a lui Zaharia şi a Născătoarei de Dumnezeu ........................ 52
Naşterea Domnului ........................................................................................ 54
“Nu este aici!” ................................................................................................ 55
Înălţarea Domnului ........................................................................................ 56
Sutaşul Corneliu ............................................................................................. 57
Eliberarea din temniţă a Apostolului Petru .................................................... 58

2
II. În sinaxare şi Paterice ………………………………………………………………..60
Minunea din Hones* ...................................................................................... 61
Desfrânata care a ajuns sfântă ....................................................................... 63
Păzitorul curăţiei ............................................................................................ 65
Sfânta Parascheva şi îngerul........................................................................... 67
Rugăminţi îngereşti ........................................................................................ 68
Înger păzitor şi îndreptător ............................................................................ 70
Cuviosul Ioan “cel din fântână” ...................................................................... 72
Schimbări minunate ....................................................................................... 74
Călăuzirea îngerească spre mucenicie ............................................................ 76
Viaţa îngerească a marelui Paisie ................................................................... 78
Ucenicul martir care nu a făcut ascultare....................................................... 80
Prietenul îngerilor .......................................................................................... 81
Cuviosul Pahomie şi îngerul ........................................................................... 86
Sfântul Ioan Gură de Aur acelaşi cu îngerii ..................................................... 87
Ierarhul - “alesul” lui Dumnezeu .................................................................... 89
Îngerii şi cei deopotrivă cu ei ......................................................................... 92
Poveţe angelice.............................................................................................. 96
Tainele vieţii celei veşnice .............................................................................. 98
Relatările Marelui Arsenie ........................................................................... 101
Ceata purtătoare de făclii ............................................................................ 103
Jurământul mântuitor .................................................................................. 105
Regretul celei de-a unsprezecea .................................................................. 106
Ologul cel pretenţios.................................................................................... 107
Naşii cei cereşti ............................................................................................ 109
Episcopul şi evreica ...................................................................................... 110
Batista pocăinţei .......................................................................................... 112
Greutatea condamnării ................................................................................ 114
Pecetea îngerului ......................................................................................... 115
3
 Sfânta Golinduh ........................................................................................... 116
Îngerul cel “sărac” ........................................................................................ 117
“Bătrânul” arhanghel ................................................................................... 118
Măreţia milosteniei...................................................................................... 120
Harurile cele ascunse ................................................................................... 122
Aurul amăgitor ............................................................................................. 123
Vedenia morţii ............................................................................................. 125
Cearta plăcută lui Dumnezeu ....................................................................... 127
Conduita angelică ........................................................................................ 128
Îngerul vultur ............................................................................................... 130
Îngerii tămâiază şi miruiesc .......................................................................... 131
Vămile.......................................................................................................... 133
Mângâierea bolii .......................................................................................... 139
Pălmuirile îngerului ...................................................................................... 141
Tunderea îngerească .................................................................................... 142
Lacrimile pocăinţei ....................................................................................... 148
Pedeapsa duşmăniei .................................................................................... 150
Trăitorul Sfintelor Taine ............................................................................... 151
Cuviosul Sava Vatopedinul* ......................................................................... 153
Prietenul îngerilor ........................................................................................ 155

III. În biserici, mănăstiri şi locuri de rugăciune …...............157

“Răzbunarea” arhanghelului ........................................................................ 158
“Cuvine-se cu adevărat...”............................................................................ 159
Minunea mănăstirii Dohiariu ....................................................................... 161
Fântâna mănăstirii Dohiariu ......................................................................... 163
Măcelul piraţilor .......................................................................................... 164
Începătorul de oşti al lui Madamados .......................................................... 166
Nesperata salvare ........................................................................................ 172
4
Intervenţia arhanghelului Mihail la operaţie ................................................ 174
Puterea credinţei ......................................................................................... 175
Dobândirea de copii ..................................................................................... 177
Clarvăzătorul ................................................................................................ 179
Ofranda........................................................................................................ 182
Arhanghelul prevăzător ............................................................................... 185
Învăţătura patriarhului ................................................................................. 187
Barca şi arhanghelii ...................................................................................... 188
Importanţa călugărului ................................................................................ 189
La cimitirul Sfintei Ana ................................................................................. 190
Durerea iadului ............................................................................................ 191
Salvarea demonizatului ................................................................................ 192
Criteriul despre moarte................................................................................ 193
Îngerul Salvator ............................................................................................ 194
Călugărul şi îngerul ...................................................................................... 195
Ospitalitatea îngerească .............................................................................. 197
Postul de miercuri şi de vineri ...................................................................... 198
Părintele Dumitru şi arhanghelii .................................................................. 199
Slujitor împreună cu îngerii .......................................................................... 201
PRINCIPALELE IZVOARE DIN LIMBA GREACĂ ................................................ 203

5
 CUVÂNT ÎNAINTE

Trăim, evident într-o epocă care este condusă de evdemonism şi de

cuvântul drept. Omul trăieşte cu simţămintele iar pentru simţăminte şi
promovarea deosebită a ştiinţelor naturale şi-a efectat îndeosebi simţămintele lui
duhovniceşti. Aşadar cuvântul despre nevăzut, pentru lumea simţită,
supranaturalul face să sune ciudat, poate chiar deranjator. Îngerii, expulzaţi în
spaţiul mitului şi al fanteziei, se văd a fi folosiţi numai pentru decorarea de Crăciun
a vitrinelor şi a magazinelor şi în programele cu reclame pentru copii.

Şi totuşi îngerii nu sunt deloc imagini mitice sau fantastice. Aceştia sunt
adevăraţi, existenţe cereşti, care au fost creaţi de Dumnezeu şi joacă un rol
important, atât în viaţa noastră personală, cât şi în istoria întregii lumi. Pentru
aceasta, astăzi mai mult decât în oricare epocă, avem deosebită nevoie de ei.
Astăzi cultul satanei a luat formă de epidemie, iar fiecare gen de cinstire a lui este
catastrofală şi infectează, producând victime; astăzi când frica unei eventuale
catastrofe de incendiu sau chiar catastrofe ecologice a planetei noastre face să ne
crească neliniştea, prezenţa purtătorilor de speranţă a îngerilor în viaţa noastră
este mai mult decât necesară.

Este mângâietor să cunoaştem faptul că nu suntem chemaţi să

preîntâmpinăm singuri ameninţătoarele surprize neplăcute ale timpului. Acestea
toate pentru că avem lângă noi apărători puternici, păzitori cereşti, fiind cei mai
capabili şi îndreptăţiţi să ne reprezinte la fiecare nevoie.

Biserica noastră, de secole, trăieşte prezenţa sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu,

în toată măreţia ei, prin experienţa rugăciunii şi a cultului. În spaţiul Bisericii,
“oamenii şi îngerii se unesc... cerul atinge pământul”. În special la Sfânta Liturghie,
credincioşii, înfăţişând pe heruvimi, primesc pe “Împăratul tuturor... pe Cel
nevăzut înconjurat de cetele îngereşti”.

Ziua noastră începe liturgic cu epicleza Duhului Sfânt (“Împărate Ceresc...”)

şi se încheie cu minunta rugăciune cea de după masă adresată îngerului nostru
6
păzitor (“Sfinte Îngere”...).

Ceea ce urmăresc ei are ca scop rebotezarea în experienţa dublă a Bisericii

noastre; să ne facă să simţim prezenţa sigură a îngerilor lângă noi, în fiecare clipă a
vieţii noastre; să ne iniţieze în minunatul şi misticul mod de viaţă al lor, unde noi
toţi, în funcţie de firea noastră, am fost rânduiţi să-i imităm.

***
Cartea aceasta este o colecţie de diferite întâmplări cu arătări şi minuni ale
Sfinţilor Îngeri, fiind alese din: Sfânta Scriptură, sinaxare şi paterice şi din istoricele
diferitelor biserici şi mănăstiri închinate arhanghelilor, precum şi din povestirile
aghioritice ale timpurilor noastre.

Pentru început am prezentat în linii generale, ca o introducere, învăţătura

Bisericii noastre în legătură cu îngerii; în continuare relatând povestirile
antologice, clasificate în trei capitole, corespunzătoare izvoarelor prezentate mai
sus, din care au fost extrase.

Numărul care este notat în paranteze la sfârşitul fiecărei istorisiri, al celui

de-al doilea sau al treilea capitol trimite la legătura principală cu tema izvor, care
se găseşte numerotată în ordine alfabetică (în ordinea alfabetului grec - n. red.) la
sfârşitul cărţii.

Oferind această colecţie iubitorilor de Dumnezeu şi de îngeri, cititori, cerem,

pentru noi toţi, rugăciunile şi sprijinul “Puterilor cereşti” încât să fim învredniciţi să
gustăm din slava cu greu accesibilă a dumnezeirii şi din infinita frumuseţe a
chipului Domnului şi Dumnezeul nostru. Amin.

Sfânta Mănăstire Paraclitu

7
 INTRODUCERE

Ce sunt îngerii? Când şi de ce au fost creaţi? Care sunt natura şi lucrarea

lor? Care este legătura lor cu noi, oamenii?

La aceste întrebări, Biserica, cu ajutorul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, dar şi cu

experienţa lor de-a lungul timpului, ne dă câteva răspunsuri însemnate,
folositoare şi îndeajuns de multe pentru mântuirea noastră, nu însă şi suficient de
puternice pentru înlăturarea iubirii noastre de avuţie. Ne sunt înfăţişate multe din
evenimentele vieţii îngereşti, totuşi multe rămân ascunse şi separate în tainele
veacului ce va să vină.

În continuare, cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al textelor Sfinţilor Părinţi, vom

încerca să ne apropiem puţin de această lume a Sfinţilor Îngeri ai lui Dumnezeu.

Creaţia

În Simbolul de credinţă mărturisim: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl

atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... prin Care toate s-au făcut”.
Credem deci că pământul şi toate cele existente pe acesta, soarele şi milioanele de
galaxii ale universului au fost create de Dumnezeu Tatăl prin Fiul “din nimic”, într-o
anumită perioadă de timp. Încă mai credem că cealaltă lume nevăzută a duhurilor,
a numărului neştiut de îngeri este, de asemenea, creaţia Cuvântului lui Dumnezeu
(Coloseni 1, 16-17).

Hristos, deci, a creat nu numai universul, pe om, animalele şi plantele, dar şi

cetele îngereşti. Numai El există înainte de toate, ca neînceput şi tot El este cauza
tuturor, ca un Creator ce este.
8
 Timpul Creaţiei

Din Vechiul Testament învăţăm că îngerii au fost creaţi înainte de lumea

văzută. Îngerii, după cum observăm, au existat înainte de crearea lumii văzute,
aceştia urmărind cele ce se întâmplă în aceasta, extaziaţi şi uimiţi. Aşadar, prima a
fost creată lumea spirituală şi la urmă lumea materială, cu fiinţa ei cea mai
raţională, omul.

Îngerii, deci, sunt cea mai veche şi perfectă creaţie raţională, reprezentând
începutul întregii creaţii dumnezeieşti: “Pune început, Creatorule, îngerilor şi
duhurilor fără de trup”.

Modul creaţiei - Natura Îngerilor

Modul creării îngerilor nu ne-a fost descoperit. Cu toate acestea, după cum
spune Sfântul Grigorie Teologul, au fost creaţi la fel ca celelalte creaţii
dumnezeieşti: Dumnezeu zice: “vrea să pună puterile cereşti şi îngereşti”.

În legătură cu natura lor, cunoaştem că sunt plăsmuiţi “după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu”, fără de trup. Profetul David nu se referă (vezi Ps. 103,
4) la conţinutul naturii lor, ci descrie doar câteva dintre capacităţile lor, precum
mişcarea liberă, necondiţionată, luminozitatea, puterea de pătrundere, căldura,
viteza de deplasare şi imaterialitatea.

Sfântul Ioan Damaschin, folosind învăţătura Sfinţilor Părinţi, chiar până şi în

epoca lui, dă următoarea explicaţie: “Îngerul este natura raţională, de sine
mişcătoare, de la sine dătătoare, fără de trup. Acesta serveşte lui Dumnezeu şi
este, după har, nemuritor, însă natura firii şi conţinutul acesteia numai Creatorul le

9
poate uni. Se mai numeşte, de asemenea, fără de trup şi imaterial raportat la
natura umană, pentru că fiecare lucru care nu se poate compara cu natura
dumnezeiască, singura incomparabilă este “gros şi material”. Pentru acest fapt,
Părinţii au învăţat că îngerii au un oarecare trup eteric, logic, de foc, mult mai
subţire decât cunoscuta noastră materie.

Scopul creaţiei

Dumnezeu, după învăţătura Bisericii noastre, este “autonom”, deci nu are

nevoie de nimic. Universul material şi duhovnicesc nu se poate adăuga lucrurilor
create, neînsemnate sau nu se mai poate adăuga nici măreţia lui Dumnezeu în
toată slava Acestuia. Prin urmare, pe îngeri nu i-a creat dintr-o oarecare nevoie;
acestora le-a dat existenţă şi viaţă datorită mişcării iubirii Lui de creaţie, cu scopul
de a se împărtăşi şi aceştia, ca existente raţionale ce sunt, din Împărăţia lui
Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Dumnezeu i-a creat pe îngeri, pe
arhangheli şi pe toate celelalte existenţe fără de trup, numai din iubire.

Participarea lor la veşnicia cea sfântă se exprimă prin neîntrerupta

contemplare a Chipului lui Dumnezeu, zice Sfântul Vasile cel Mare (“Cum ar fi trăit
îngerii lui Dumnezeu dacă nu ar fi văzut Chipul Tatălui”?!).

Trebuie, totuşi, specificat faptul că participarea îngerilor la fericirea cea

veşnică nu este o situaţie statică, ci o continuă desfăşurare ascendentă, fără sfârşit
şi fără o putere de înţelegere absolută a slavei lui Dumnezeu, pentru că aceştia nu
sunt naturi perfecte, ci tind către perfecţiune, participând la lucrările nevăzute şi
nu la firea necreată a lui Dumnezeu.

10
 Însuşirile îngerilor

Îngerii nu au fost creaţi ca pruncii, dar rămân precum au fost creaţi la

început. Caracteristica aceasta, constantă, a îngerilor se referă la compoziţia şi la
construcţia lor şi nu la opţiunea acestora ca existenţe create şi raţionale care este
liberă şi schimbătoare. “Numai necreatul este neschimbător şi constant” (Sfântul
Ioan Damaschin).

Îngerii au posibilitatea de a ajunge la perfecţiune dar aceasta numai prin

participarea lor la harul Sfântului Duh. Prin această predilecţie izvorăşte şi
sfinţenia lor; deci, aceştia sunt sfinţi nu prin natura lor, pentru că atunci s-ar fi
confundat cu Sfântul Duh, ci prin colaborarea lor cu natura sfântă. Sfinţenia lor
este dar virtuos care se păstrează cu grijă şi perseverenţă, acest lucru însemnând
că au fost plăsmuiţi din natură schimbătoare.

Aşadar dacă Satana nu ar fi putut să se întoarcă către rău, nu ar fi căzut.

Îngerii, însă, nu i-au urmat Satanei, aceştia primind harul de a nu putea să se
îndrepte către rău. Când au primit acest har? L-au primit o dată cu întruparea Lui
Iisus Hristos, pentru că smerenia desăvârşită a Lui a arătat-o chiar şi îngerilor:
“Drumul care conduce la Dumnezeu”. (Sf. Grigorie Palama).

Aşa, deci, pe când îngerii erau îndepărtaţi de la rău, după întruparea lui
Hristos, prin patimile şi chiar Învierea Lui, au devenit neschimbători nu numai în
fire, dar şi în har; poate, chiar şi în iubire (Sf. Ioan Damaschin). Neschimbarea
aceasta a lor către rău şi neclintirea în virtute nu înseamnă şi dispariţia
autoexistenţei lor, dar prin harul Duhului Sfânt ajung la sfinţenie, deosebindu-se
de demoni numai prin înclinaţia lor spre bine, prin iubirea şi ascultarea de
Dumnezeu.

Cunoscuta putere şi posibilităţile lor sunt mai mari şi cu mult superioare

oamenilor, fără a deranja autocunoaşterea şi atotputernicia lui Dumnezeu; ei ştiu
mult mai multe decât noi toţi despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre lucrările
Lui, despre lumea spirituală, despre lumea materială, despre oameni şi despre
11
toate celelalte creaturi ale pământului...; toate acestea, în faţa atotcunoaşterii
dumnezeieşti sunt “nimic”.

Îngerii nu cunosc viitorul dacă acesta nu li se face cunoscut, adică

descoperit de către Dumnezeu. Nu pot să ştie ce se ascunde în inima oamenilor.
Şi, mai mult, nu cunosc ascunsa şi nemăsurata înţelepciune a lui Dumnezeu
(Efeseni 3, 10). Sfântul Apostol Pavel ne spune că o dată cu întruparea Cuvântului
lui Dumnezeu s-a arătat îngerilor, ca fiind ceva ce nu-l ştiau... planul purtării de
grijă a Lui pentru mântuirea omului (Efeseni 3, 9-10; I Timotei 3, 16).

Îngerii nu pot ştii ceasul celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 24, 36).

Îngerii nu au sex, deoarece firea lor este spirituală. Nu au nevoie de hrană

materială, de odihnă şi nu mor. Sunt, deci, nemuritori. Acest lucru nu prin firea lor,
ci prin har. Orice lucru are un început şi un sfârşit, în deplină armonie cu legile firii.
Numai Dumnezeu, ca Neînceput, este prin natura Lui, fără de morte şi veşnic (Sf.
Ioan Damaschin).

Prin natura lor, îngerii sunt foarte iuţi, dar nu atotprezenţi. Când se găsesc în
cer, nu se află pe pământ. Când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu rămân în
cer. Acest lucru înseamnă că sunt “descriptibili”. Nu putem să înţelegem cum pot fi
“acum” lângă noi?! Nu încetează să vadă pretutindeni, ei fiind chipul Tatălui nostru
ceresc (Matei 18, 10).

Comparaţia cu oamenii

Desăvârşirea naturii îngereşti este, după cum am văzut, relativă. De fiecare

dată când se face comparaţia cu natura umană, se pune accentul pe superioritatea
acesteia.

Atunci când se face comparaţia cu desăvârşire lui Dumnezeu, acesta se

12
consideră înjumătăţită şi foarte puţin diferită de cea omenească.

Sfinţii Părinţi îi caracterizează pe îngeri ca fiind slujitori, conlocuitori şi vecini

ai omului. Şi aceştia, precum noi, sunt membri ai Bisericii lui Hristos, însă din cauza
naturii diferite şi scopurilor duhovniceşti ale creştinilor, ne sunt superiori nouă. Cu
toate acestea, superioritatea lor nu este absolută, pentru că omul, cu
îndumnezeirea lui în Hristos, poate să ajungă la fericirea trăită de ei, devenind egal
cu aceştia, chiar depăşindu-i. În cer, după cum spune Domnul, “drepţii vor trăi ca
îngerii lui Dumnezeu” (Matei 27, 30), primind aceeaşi fericire pe care o au şi
aceştia.

Aşadar Preasfânta Născătoare a depăşit în slavă şi cinste toate puterile fără

de trup, fiind caracterizată de către Biserică ca “mai cinstită decât Heruvimii şi mai
mărită, fără de asemănare, decât Serafimii” (Axion).

În veacul ce va să vină, marile deosebiri dintre îngeri şi oameni vor înceta să

mai existe. Vor exista deosebiri numai între mai puţină sau mai multă slavă dintre
experienţele raţionale, fără a avea importanţă diferenţele dintre natura îngerească
şi cea umană.

Această perspectivă eshatologică, despre care se vorbeşte în Sfânta

Scriptură şi în Tradiţie, ne permite să acceptăm că “după chip şi asemănare”, la
care participă oamenii şi îngerii, se ajunge până la asemănări din cele trupeşti.
Faptul că, în Împărăţia Cerurilor, oamenii vor trăi cu trupul lor cel înviat, sprijină
această versiune.

Cuviosul Macarie Egipteanul spune, cu multă siguranţă că înfăţişarea

exterioară a îngerilor este aceeaşi cu a oamenilor. (Omilia 7). Aşadar şi arătările
îngereşti nu au, de regulă, caracter cu simbolism uman, ci corespund unei anumite
realităţi. Chipul şi arătările îngerilor care apar sunt apropiate de imaginea lor reală.

13
 Arătări

În istoria şi experienţa Bisericii noastre, arătările îngereşti ocupă un loc

deosebit. În aceste arătări se fac văzute numai chipul sau conturul acestora, nu şi
natura lor (vezi Teodor Studitul).

Oamenii primesc arătările îngerilor prin trei moduri: prin simţurile corporale
(atunci când apar ca oameni simpli), prin ochii sufletului (când apar ca naturi
nemateriale, ivite în visuri sau vedenii) şi, în cele din urmă, cu putere purificatoare
(când apar cu înfăţişarea lor reală, substanţială - Avva Isaac Sirul). Îngerii apar
numai celor vrednici, de obicei cu chip omenesc, vorbind, mâncând, arătând ca
nişte oameni obişnuiţi. Altădată apar ca fulgerele, stârnind frică celor care i-au
mâniat.

Lui Iacov i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu ca om (Fac. 37), 24 - 30). Îngerii
au fost găzduiţi de Patriarhul Avraam, dând impresia că mâncau şi beau ca
oamenii (Fac. 18 -19).

Arhanghelul Rafail a călătorit împreună cu Tobie multe săptămâni, fără să

creeze nici cea mai mică impresie că nu era om (Tobit 12, 19).

Femeile mironosiţe, când au alergat dis-de-dimineaţă la mormântul

Domnului, s-au speriat văzând cum pogoară deodată, din cer, un înger cu chip ca
de fulger şi îmbrăcămintea albă ca zăpada, dându-le vestea cea bună (Matei 28, 1
- 6).

Slăvitul chip al îngerilor este descris şi în visul minunat al profetului Daniel

din Babilon, când a petrecut în post şi rugăciune (Daniel 10, 5 - 6). “Trupul lui ca şi
faţa lui ca fulgerul iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau
ca arama lustuită”. După această vedenie, profetul a căzut cu faţa la pământ,
nemaiputând să grăiască nici o vorba, de frică şi uimire (Daniel 10, 16). “Şi iată!
Acela care avea înfăţişarea fiului omului s-a atins de buzele mele, atunci am
deschis gura mea şi am grăit...”.

14
 Numărul acestora

Numărul îngerilor este nemăsurat şi necuprinzător. Profetul Daniel a văzut

în visul lui pe “Cel vechi de zile”, stând pe tron de foc iar în jurul lui oşti de îngeri
nemăsurate (Daniel 7, 10).

La naşterea lui Hristos (Luca 2, 13), în Ghetsimani, când apostolul a scos

sabia şi i-a tăiat urechea lui Malhus, Domnul l-a certat, zicandu-i că, dacă ar vrea,
pe loc ar chema oştiri nemăsurate de îngeri (Matei 26, 53).

În Apocalipsă, evanghelistul Ioan scrie că a văzut şi a auzit un cor angelic de

pe tronul lui Dumnezeu, unde numărul lor era nemăsurat (Apoc. 5, 11).

Cetele îngereşti

Numărul acestor cete putem spune că este orânduit în anumite cete.

Fiecare ceată are o funcţie aparte şi un nume propriu. Astfel, la profetul Isaia, sunt
descrise pentru prima şi singura dată cete îngereşti, înconjurând tronul preaslăvit
al lui Dumnezeu (Isaia 6, 2 - 7).

Apostolul Pavel, de asemenea, în Epistola către Coloseni, denumeşte patru

cete îngereşti (Tronurile, Domniile, Incepatoriile şi Stapaniile) (Col. 1, 16). În altă
parte se referă la Arhangheli ( I Tesaloniceni 4, 16), la puteri şi la îngeri (Romani 8,
38). Deşi cu numele îngeri (care înseamnă purtători de veste) se denumeşte o
anumită ceată, s-a convenit a se numi astfel toate cetele îngereşti, care pe baza
mărturiilor aghiografice, sunt împărţite în două.

Despre cele nouă cete îngereşti se vorbeşte sistematic în scrierile

areopagitice. Scriitorul teolog le clasifică în trei cete de câte trei, în funcţie de
15
natura lor diaconică:

SERAFIMI HERUVIMI TRONURI

DOMNII PUTERI STĂPÂNII

INCEPĂTORII ARHANGHELI ÎNGERI

Cuviosul Nikita Stithatul, întărind cele afirmate mai sus de către acest mare
sfânt teolog, afirmând că puterile cereşti stau în Sfânta Treime împărţite în grupuri
de către trei, acestea aparţinând fiecărei Persoane.

În afară de numărul şi numele celor 9 cete, Sfânta Scriptură ne aduce la

cunoştinţă şi numele câtorva îngeri. Dumnezeu, care a dat nume tuturor astrelor
(Ps. 146, 4), a dat,cu siguranţă, nume tuturor îngerilor Lui. Noi, însă, cunoaştem
numai trei îngeri pe numele lor.

Primul este Gavriil. Acest nume, în ebraică, înseamnă “eroul lui Dumnezeu”.
Acesta s-a arătat pentru prima dată profetului Daniel, explicându-i câteva vedenii
simbolice (Daniel, 8, 16). A doua oară s-a arătat aceluiaş profet, arătându-i câţi ani
vor trece de la reclădirea Ierusalimului şi până la venirea lui Hristos (Daniel 9, 21 -
28). Acelaşi înger i-a apărut lui Zaharia şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
(Luca 1, 19, 28).

Al doilea înger cunoscut cu numele este Mihail. Apare de multe ori în

Vechiul Testament ca începător de oşti: “Mihail, marele începător” (Daniel 12, 1).

Al treilea înger, cunoscut cu numele în cartea lui Tobit, este Rafail, unul
dintre cei şapte arhangheli care duce de pe pământ la cer rugăciunile sfinţilor
(Tobit 12, 15).

Tradiţia ebraică aduce la cunoştinţă şi pe cel de-al patrulea înger, cu numele

de Uriil.

16
 Lucrarea

Cea mai însemnată lucrare a îngerilor este slava neîncetată pe care o înalţă
lui Dumnezeu. O altă lucrare a lor este, de asemenea, diaconia care constă în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cât şi sprijinul adus la mântuirea oamenilor
(Isaia 6, 1 - 3; Luca 2, 13 - 14; 1 Petru 12; Evrei 1, 14).

Grija îngerilor pentru maintuirea noastră este cea mai cunoscută şi

binefăcătoare lucrare angelică (Luca 15, 7, 10).

În Sfânta Scriptură şi în vieţile sfinţilor îi vedem pe îngeri stăruind şi

neliniştindu-se pentru robii lui Dumnezeu dar, totodată, descoperind şi viitorul
celor drepţi sau profeţilor.

Îngerul păzitor

Tradiţia Bisericii noastre ne învaţă că fiecare creştin are propriul înger

păzitor.

Punctul de plecare al acestei tradiţii se referă la întâmplarea din Vechiul

Testament despre Tobit şi fiul lui, Tobie (Tobit 5, 4) şi la mărturia profetului
Zaharia: “Şi a grăit către mine îngerul care vorbea cu mine...” (1, 9). De asemenea,
în mărturia Domnului din Noul Testament: “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din
aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, care
este în ceruri” (Matei 18, 10). Mai avem şi în “Faptele Apostolilor” întâmplarea
întemniţării apostolului Petru, unde se vorbeşte despre îngerul păzitor (vezi
pagina cu capitorul “Eliberarea din temniţă a Apostolului Petru”).

În străvechea carte intitulată “Păstorul” a părintelui apostolic Herma, se

17
aminteşte despre îngerul păzitor, gingaş, decent, blând şi liniştit. Vine în inima
omului, învăţându-l despre “dreptate, curăţie, smerenie, decenţă... despre fiecare
lucrare cinstită sau virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, precum şi alţi părinţi, susţin că numai credinciosul
îl poate avea lângă el pe îngerul păzitor, pe când necredinciosul şi păcătosul
trăieşte numai cu voinţa (poftele) lui, sub tirania diavolului.

În rugăciunile Catehezei, cu puţin înainte de Sfântul Botez, preotul Îl roagă

pe Dumnezeu “pentru luminarea...”, îndepărtarea duhului necurat de la cel
botezat “Călcarea în picioare Satanei de către acesta” (cel botezat). Şi continuă:
“Să-i fie însoţitor în viaţa lui, îngerul de lumină”.

Cu toţii, deci, prin Sfântul Botez, am fost “uniţi” cu îngerul păzitor de

lumină. Acest înger este prietenul nostru cel mai credincios, fratele nostru cel mai
grijului. Ne stă întotdeauna la căpătâi, chiar dacă noi îl alungăm prin lucrările
noastre cele viclene, pentru că “precum fumul alungă albinele, aşa şi păcatul îl
alungă din viaţa noastră pe îngerul păzitor” (Marele Vasile).

Acesta ne poate mângâia mâhnirile, ne calmează durerile, pătimeşte cu noi,

se bucură de reuşita noastră duhovnicească, ne apară de duşmanii văzuţi şi
nevăzuţi; este atât de puternic, încât chiar şi singur ar putea să lupte cu o armată
întreagă de oameni şi porunci.

Toate câte le fac îngerii pentru om au perspectivă eshatologică; mai bine

spus, au în vedere intrarea lui în Împărăţia Domnului. Pentru acest lucru, atunci
când vreun suflet virtuos se desparte de trup este înconjurat de către îngerul
păzitor şi de celelalte puteri cereşti, care se bucură de mântuirea lui, conducându-l
la Hristos, pentru a primi împreună cu ei fericirea cea veşnică.

Dimpotrivă, sufletele care au preferat păcatul şi îndepărtarea de la

Dumnezeu sunt luate de diavoli şi conduse departe de harul Domnului, la “locul”
întunecat al iadului.

18
 Îngerii neamurilor şi ai Bisericilor

Destul de devreme, încă din primele secole creştine, s-a dezvoltat ideea că
Dumnezeu a aşezat în fiecare neam câte un înger păzitor. Această opinie s-a
sprijinit pe diferite texte din Vechiul Testament, precum şi în Deuteronom (32, 8):
“Când cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor... a statornicit hotarele
neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, vedenia profetului Daniel (10,
13; 10, 20 - 21) şi Apocalipsa (9, 14), unde, în acord cu comentariul Sfântului Ipolit,
cei patru îngeri despre care vorbeşte textul sunt păzitori ai perşilor, midenilor,
asirienilor şi babilonienilor.

Păzitor şi apărător al iudeilor era, aşa cum spun multe mărturii ale Părinţilor
Bisericii, arhanghelul Mihail, care, după încercările şi disperarea acestui neam, a
preluat, ca obiectiv de apărare, Biserica lui Hristos.

Îngerii păzitori sunt amintiţi în aceste texte ca fiind şi păzitori ai oraşelor.

Despre îngeri păzitori ai neamurilor şi ai oraşelor, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
aduce o frumoasă imagine: “Aşa cum un puternic împărat aşează oştiri în diferite
oraşe, ca să le apere de năvălirile barbare, aşa şi Dumnezeu a aşezat în zonele
locuite oşti îngereşti, ca să stăvilească atacurile diavolilor cei răi şi să străjuiască
pacea oamenilor”.

În afară de îngerii neamurilor şi ai oraşelor, mai există şi îngeri pe care

Dumnezeu i-a investit să apere şi să sprijine Bisericile, pretutindeni unde acestea
există. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul îi caracterizează pe
aceşti îngeri ca fiind nişte “supraveghetori” ai Bisericilor.

Sfântul Ipolit, într-o referire de a sa la Biserică, o aseamănă cu o corabie,

care-L are drept cârmaci, întotdeauna de veghe, pe Hristos, iar drept marinari
experimentaţi pe îngeri.

Herma, în lucrarea sa “Păstorul”, îi aseamănă pe îngeri cu păzitorii de viţă de

vie: “Dumnezeu a sădit viţa Sa de vie, deci l-a creat pe poporul Lui şi i-a aşezat pe

19
îngeri s-o păzească şi s-o întreţină”.

Îngerii păzitori apară, de asemenea, sfintele locaşuri, îndeosebi mănăstirile,

unde este slăvit fără încetare Dumnezeu.

Cinstea adusă îngerilor

Biserica “înarmată” îi preţuieşte pe îngeri şi-i respectă, aşa cum îi respectă

pe sfinţii ei. În primele secole, Sfinţii Părinţi se fereau să întărească respectul pe
care-l arătau credincioşii pentru puterile cereşti, din cauza fricii de idolatrie, care
încă se mai manifestă. Însuşi Apostolul Pavel interzice un tip de cinstire, numit
“Anghelolatrie”, adică cinstea adusă îngerilor, aşa cum o numeşte în Col. 2, 18,
gnosticii eretici înlocuind cultul lui Hristos cu acest cult al îngerilor.

Cei care-i respectă şi îi preţuiesc pe îngeri sunt monahii. Aceştia, în

rugăciunea lor neîntreruptă, încearcă să-i imite prin slava adusă lui Dumnezeu,
astfel încât şi aceştia să poată ajunge pe aceeaşi treaptă de sfinţenie cu îngerii,
putând înlocui chiar ceata îngerilor.

În lucrările părinţilor şi asceţilor, viaţa călugărească este caracterizată ca

fiind “viaţă îngerească”, pe când în Moliftelnic, tunderea în monahism se cheamă
“slujba marelui chip îngeresc”.

20
 Sărbători şi slujbe

Este greu să se poată determina cu exactitate când a fost stabilită

sărbătoarea închinată îngerilor. Există dovezi că arhanghelul Mihail a început să fie
sărbătorit încă din secolul al V-lea şi că, de sărbătoarea lui, s-au legat şi sărbătorile
arhanghelului Gavriil şi ale celorlalţi îngeri.

Cea mai importantă sărbătoare a îngerilor este “Sărbătoarea Începătorilor

de oşti a arhanghelului Mihail şi Gavriil şi a celorlalţi sfinţi fără de trup şi a cetelor
îngereşti”, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 8 noiembrie. Sinaxarul acestei
zile spune: “S-a mândrit Lucifer că o să urce pe tronul lui de pe norii cerului şi o să
fie acelaşi cu Dumnezeul cel Preaînalt” (Isaia 14, 14). Însă, imediat a căzut din
slava cerească şi din măreţia lui arhanghelică, trăgând după el şi ceata îngerească
care i se supunea. Atunci, în acea mare tulburare care a urmat acelei căderi
îngrozitoare, arhanghelul Mihail a adunat din zelul sau dumnezeiesc toate
celelalte cete îngereşti, strigând: “Înţelepciune” (deci să fim atenţi), a lăudat cu
voce tare pe Domnul şi, împreună cu el, L-au lăudat toţi îngerii. Această adunare
s-a numit Adunarea Îngerilor, deci “atenţie, armonie şi unire”.

O altă sărbătoare este “Minunea din Colose a Începătorului de oşti Mihail la

6 septembrie (pentru această minune vezi capitolul “Minunea din Colose”).

La 11 ianuarie, în conformitate cu Mineiul, “se săvârşeşte Adunarea

mirurilor Sfinţilor Îngeri”, pe când pe 26 martie urmează, după Buna Vestire,
“Soborul Arhanghelilor Gavriil”.

La 11 iunie, de asemenea, se sărbătoreşte “Serbarea Arhanghelului Gavriil

din Adin” (Pentru tema acestei sărbători vezi “Cuvine-se cu adevărat...”).

Şi, în sfârşit, la 13 iulie, se pomeneşte un alt “Sobor al Arhanghelului

Gavriil”, fără să fie cunoscut motivul şi tema acestei sărbători.

Mai târziu, când s-a format cel de-al 7-lea ciclu liturgic al slujbelor, ziua de
luni a fost închinată celor fără de trup. În cartea de rugăciuni există tropare şi
21
mulţime de canoane ale sfinţilor îngeri la fiecare dintre acestea cântându-se în
cele opt glasuri.

În Ceaslovul cel Mare există două slujbe importante: “Canonul de rugăciune

către înger, păzitorul vieţii omului” şi “Canonul de rugăciune către Puterile cereşti
şi către toţi Sfinţii”.

În afară de aceste canoane speciale, Biserica pomeneşte şi-i cheamă pe

apărătorii cereşti în aproape toate slujbele de-a lungul celor 24 de ore.

Totuşi, în Sfânta Liturghie, putem găsi cele mai multe “rugăciuni şi imnuri”
închinate îngerilor.

Imnul întreit (“Trisaghion”) este inspirat din cântecul îngeresc. În timpul

heruvicului Îl primim pe “Împăratul tuturor”, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele
îngereşti. După marea intrare, cerem de la Domnul să ne trimită “înger de pace,
credincios... păzitor sufletelor şi trupurilor noastre” (Această cerere o repetăm şi
la slujbele Vecerniei şi Utreniei). Înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri se cântă
triumfal imnul îngeresc pe care l-a auzit în vedenie profetul Isaia: “Sfânt, Sfânt,
Sfânt Domnul Savaot...”.

În încheiere chemăm apărarea “Cinstitelor fără de Trup Puteri ale Cerului”.

Arhanghelul Mihail

Arhanghelul Mihail a fost cinstit cel mai mult dintre toţi îngerii şi iubit cel
mai mult de către toate popoarele credincioase.

În Bizanţ se făceau multe vindecări de boli în izvoare termale, unde existau

biserici închinate lui. Multe spitale se clădeau pe lângă bisericile care-i purtau
numele sau îl cinsteau ca apărător. Guvernatorii şi împăraţii Bizanţului, respectând

22
menirea lui de “comandant al puterilor cereşti”, îl credeau stăpân al războaielor.
Astfel,aproape toţi împăraţii au ridicat şi pictat biserici în numele lui, pe când alţii
au bătut moneda având gravată, pe una din feţe, chipul acestuia.

Mulţi dintre guvernatori s-au înmormântat în biserici care-i purtau numele,

iar cele mai multe dintre paraclisele de cimitir erau ridicate în numele lui.

Legătura arhanghelului şi a îngerilor, în general, cu morţii s-a făcut pe baza

mărturisirilor lăsate de Noul Testament, anume că la a doua venire a Domnului,
morţii vor învia “la glasul Arhanghelului” (1 Tes. 4, 16) şi că îngerii vor despărţi pe
cei vicleni de cei drepţi (Matei 13, 49).

Sabia scoasă din teacă, cu care este înfăţişat în diferite icoane Arhanghelul
Mihail, se crede din popor că o foloseşte atunci când ia poruncă de la Dumnezeu
pentru a despărţi sufletul de trupul omului, în ceasul morţii acestuia.

23
 BIBLIOGRAFIE

Vasile cel Mare, în Hexaimeronul, vol. 1, Părinţi Bisericeşti Greci, Ed.

Grigorie Palama, Tesalonic, 1973.

După Eunomie, vol. 3 şi Despre Sfântul Duh, din Părinţi Bisericeşti Greci, vol.
10, Ed. Grigorie P., Tes., 1974.

Grigorie Teologul, La arătarea Sfântului Duh, Părinţi Bisericeşti Greci, 27, Ed.
Grigorie Palama, Tesalonic, 1977.

Grigorie Palama, Naşterea în mântuiorul trup al Domnului şi Dumnezeul

nostru Iisus Hristos, din cuvântările P.B.G 11, Ed. Grigorie Palama, Tesalonic, 1986.

Păstorul lui Herma, Parabola 5, P.B.G., 3, Ed. Diaconia Apostolică a Bisericii

Greciei, Atena, 1955.

Teodor Studitul, Adunarea cetelor îngereşti, P.G. 99, p. 729 - 748. Ipolit al
Romei, Despre Hristos şi diavol, LIX, B.P.G.S.B. 6, Ed. Diaconia Apostolică a Bisericii
Greciei, Atena, 1956.

Isaac Sirul, Repertorii Ascetice, Ed. Vasile Rigopulu, Tesalonic, 1976.

Ioan Damaschin, Editare exactă a crezului ortodox, P.B.G. 19, Ed. Grigorie
Palama, Tesalonic, 1976.

Nichita Stithatu, Cele 300 de capete despre cunoaştere, 99, Filocalie, cap. 4,
trad. Andonie Galiti, Ed. Îmbrăcămintea Maicii Domnului, Tesalonic, 1987.

Nicodim Aghioritul, Cuvânt de laudă celor doi mari Arhangheli Mihail şi

Gavriil, Martiria Aghioritica (revistă), Ed. Sf. Mănăstire Xiropotamu, Sfântul Munte
Athos, vol. 8 - 9/1990, p. 139 - 149.

Maica Alexandra, Îngerii, Ed. Cerbul, Atena, 1994.

Vulgarachi Ilie, Îngerii şi misionarismul, revista “Neamurile toate”, Ed.

24
Diaconia Apostolică a Bisericii Greciei, vol. 31/1989, p. 23 - 24.

Kniazef Alexie, Înger (V.T.) Ed. Martin, vol. 1 (1962), p. 172 - 177.

Kukiari Sila, arhim., Minunile - apariţiile îngerilor şi arhanghelilor în arta

bizantină a Balcanilor, Ed. Gogoaşa, Atena, lanina, 1989.

Lukatu Dumitru, Înger (Laografie) 2, Ed. Martin, Vol. 1 (1962), p. 185 - 196.

Maţuca Nicolae, Înger (Înger păzitor), Ed. Martin, vol 1 (1962), p. 181 - 185.

Mustachi Vasiliu, Înger (N. Test. - Dogmatica), Ed. Mrtin, vol. 1 (1962), p.
181 - 185.

* Lumea duhovnicească 7, Ed. Viaţa, Atena, 1958.

Antonie Papadopulos, Aghiologhia, Ed. P. Purnara, Tes. 1985.

Papaevanghelu Panaghiotu, Aghelos (Iconografie), Ed. Martin, vol. 1 (1962),

p. 188 - 193.

Rose Seraphim, ieromonah, Învăţătura ortodoxă despre îngeri, Aghioritichi

Martiria (rev.), Ed. Sfânta Mănăstire Xiropotamu, Sfântul Munte, vol. 12 - 13/1991,
p. 209 - 215.

Ţami Dimitriu, Aghiologia, Ed. P. Purnara, Tesalonic, 1985.

Ţami Dimitriu, Introducere în gândirea Părinţilor, cap. 3, Ed. P. Purnara.

Tesalonic, 1985.

25
26
 Agar şi Ismail

Trecuseră zece ani de la venirea lui Avraam în pământul Canaanului iar Sara,
soţia lui, nu născuse încă copii. Acesta avea o slugă egipteancă, pe Agar.

Odată a zis compătimitoare către bărbatul ei:

- Avraam, Domnul nu vrea să fac copii; deci du-te cu sluga mea ca să am şi

eu un copil, chiar dacă e al acesteaia1.

Astfel, la puţin timp, Agar a rămas însărcinată. Aceasta însă s-a mândrit şi a
dispreţuit pe doamna ei, Sara. Aceasta, văzând dispreţul slugii ei, aleargă la
Avraam spunându-i: eu am lăsat-o pe sluga mea în mâinile tale şi aceasta mă
dispreţuieşte. Dumnezeu să judece pentru că, precum vezi, tu accepţi
comportamentul acesteia...

- Slujnica ta este în mâinile tale, a răspuns imediat Avraam, fă cu ea după

cum îţi place.

Sara a început atunci să o brutalizeze şi să o chinuie pe Agar, aceasta fugind

la puţin timp.

Pe când rătăceau prin pustiu, i s-a arătat îngerul Domnului, zicându-i:

- Agar, slujnica Sarei, de unde vii şi unde mergi?

- Am fugit de la doamna mea.

- Să te întorci înapoi! i-a poruncit îngerul, să te smereşti şi să asculţi de

doamna ta.

_____________________
1
. În acord cu legile epocii aceleia, era permisă poligamia (dreptul Avraam, era
monogam), precum şi luarea de către bărbat a celei de-a doua femei, chiar dacă era dintr-o
clasă socială inferioară primei soţii. Copiii care se năşteau de aceste femei se considerau
odrasle ale soţiei primare.

27
 Şi s-a adunat ea cu gândurile, primind făgăduinţă de la Dumnezeu:

“O să înmulţesc urmaşii tăi încât o să fie cu neputinţă la numărat. O să naşti

copil şi o să-l numeşti Ismail, pentru că Domnul a auzit rugăciunea ta şi te-a iubit
pentru necazul prin care treci. Fiul tău o să fie brutal, necioplit şi turbulent. Cu toţi
o să se lupte şi toţi se vor lupta cu el. Urmaşii lui o să locuiască la sud de fraţii lor,
israeliţii”2.

Agar, plină de recunoştinţă, a chemat numele Domnului care i-a vorbit prin
mijlocul îngerului, aceasta glăsuind confuză:

- Tu eşti Dumnezeul care ai aruncat privirea binecuvântată asupra mea,

nefericita! Cu adevărat am văzut să se arate feţei mele Dumnezeu!

Pentru aceasta am numit fântâna unde l-am văzut pe înger “Fântâna unde
l-am văzut pe îngerul Domnului”. Fântâna aceasta se găseşte în nord-estul regiunii
Sinai, între Kadis şi Varad.

S-a întors, deci, Agar, iar când i-a venit vremea a născut un fiu. Avraam, care
era pe atunci la vârsta de optzeci şi cinci de ani, l-a numit Ismail.

Când, însă, Avraam a ajuns la cei o sută de ani ai lui, Dumnezeu a vrut să-i
dea un fiu cu Sara. Minunatul dar dumnezeiesc, de a naşte Sara, i-a umplut de
bucurie pe cei doi părinţi.

Dar într-o zi Sara a văzut că Ismail îl necăjea pe Isaac, băiatul nou născut. S-a
dus la Avraam şi l-a forţat să o alunge pe Agar cu fiul ei. Afectuosului Avraam i-a
părut grea şi neomenească dorinţa Sarei; de aceea a ezitat să pună în aplicare
planul ei chiar din clipa aceea. Cu toate acestea Dumnezeu intervine în acest
moment, arătând că, în spatele dorinţei Sarei, se acunde voia Lui:

“Să nu vezi greu cuvântul Sarei - a zis în aceeaşi noapte Domnul către
Patriarhul Avraam - fă ceea ce-ţi spune pentru că, prin voinţa Mea, urmaşii lui

_____________________
2
. A vrut să spună urmaşii lui Avraam din fiul său Isaac, pe care l-a născut mai târziu
Sara.
28
Isaac o să fie recunoscuţi ca fiind cu adevărat urmaşii tăi. Cât pentru slujnica ta, nu
te nelinişti; pe Ismail o să-l apar Eu şi o să-l numesc născător de popor mare,
pentru că şi acesta este urmaşul tău”.

După aceasta Avraam s-a trezit dis de dimineaţă, a luat pâine şi un burduf
cu apă, i le-a dat lui Agar, încărcându-i-le în spate şi astfel a îndepărtat-o din casa
lui.

Agar a început să rătăcească prin deşert, în sudul pământului Canaanului.

Apa terminându-se nu mai aveau cu ce să-şi potolească setea care începea să-i
chinuie. Fără nici un ajutor, Agar a lăsat copilul lângă un copac să moară.
Înnebunită, s-a îndepărtat aproape cu o sută de metri să nu vadă moartea fiului ei.
Copilul a început să plângă şi să ţipe. Atunci preaiubitorul Dumnezeu a trimis un
înger să-i ajute. Îngerul a stat ca o stea pe cer, în faţa lui Agar, zicându-i:

“Ce se întâmplă, Agar? Nu-ţi fie frică! Domnul a auzit ţipătul şi plânsetul
băiatului tău. Ridică-te! Ia-l pe Ismail de mână. O să-l numesc născător de neam
mare”.

Imediat Agar a văzut aproape de ei un izvor de unde curgea apă rece. A

umplut burduful cu apă, a băut, dându-i şi băiatului ei, iar după ce şi-au revenit
s-au ridicat şi au mers mai departe.

S-au aşezat atunci în deşertul Faran, unde Ismail a crescut sub privirea lui
Dumnezeu, învăţând să folosească arcul şi devenind vânător. Când s-a maturizat a
luat femeie egipteancă şi s-a dovedit a fi născătorul neamului ismaeliţilor
[arabilor] (Facere 16, 1 - 6, 21, 1 - 21).

29
 Găzduirea îngerilor şi pedeapsa sodomeilor

Era după - amiază şi primitorul de străini Avraam a fost învrednicit să-L

primească pe Însuşi Dumnezeu! Pregătit întotdeauna să-i odihnească pe drumeţi,
stătea în faţa cortului său, lângă stejarul Mamvri. Dintr-o dată, vede trei bărbaţi
stând puţin mai departe. Nu a aşteptat ca aceştia să se apropie de el, a alergat
primul să-i întâmpine şi pe când mai avea puţin până la ei, a căzut la pământ şi li
s-a închinat cu ospitalitate.

- Domnul meu, zice Avraam, nu pleca fără să mă vizitezi. O să aduc apă ca să

spele slugile picioarele voastre. Staţi să vă răcoriţi la umbra copacului, pentru că
sunteţi moleşiţi de căldură. Până atunci, eu o să vă pregătesc nişte pâine şi
merinde să mâncaţi, după care, odihniţi, o să vă continuaţi drumul vostru. De
aceea aţi ajuns până aici, ca să vă găzduiesc.

- Fă cum ai zis, au răspuns fără zăbavă cei trei bărbaţi la invitaţia lui Avraam.
Acela imediat a alergat la cort unde era Sara şi-i zice:

- “Repede, frământă nişte pâine şi fă lipii ca să mănânce străinii”. Însuşi se

duce în staulul lui, alege un viţel gras şi fraged şi-l dă servitorilor ca să-l
pregătească. În puţin timp erau pregătite. Avraam a luat lipiile, viţelul cel fript,
unt, lapte şi le-a dus străinilor care stăteau sub stejar. Şi pe când mâncau ei,
patriarhul stătea lângă ei în picioare, ca servitor, pregătit să împlinească oriece
dorinţă a lor. Când au terminat, primul dintre aceşti invitaţi - acela pe care Avraam
L-a numit la început “Domn” - i-a zis:

- Unde este soţia ta, Sara?

- În cort, răspunse imediat Avraam.

- Când o să mă întorc la anul, pe la această vreme, Sara o să aibă un fiu.

La auzul vorbelor acelea, Sara, care stătea în uşa cortului, a râs în sinea ei.

- Atâţia ani nu am făcut copil şi o să fac acum, când bărbatul meu are o sută
30
de ani? s-a gândit ea.

Imediat străinul care era Dumnezeu, zice către Avraam:

- De ce a râs în sinea ei Sara de cele ce am zis? Este oare ceva cu neputinţă

la Dumnezeu? Deci, la anul care o să vină, când o să mă întorc, Sara o să aibă copil.
Sara, atunci, înfricoşată, a murmurat:

- Nu, nu am râs.

- Ai râs! i-a zis poruncitor Domnul.

După aceea cei trei străini s-au ridicat şi au luat drumul spre Sodoma şi
Gomora. Avraam i-a condus. Domnul, însă, a rămas pentru o clipă pe loc şi a zis:

- Nu o să mă ascund de robul Meu, de Avraam, oricâte ar trebui să fac,

pentru că o să fie născător de popor mare şi puternic, şi o să se binecuvînteze prin
mijlocirea acestuia toate neamurile pământului, învăţând pe copiii lui să trăiască
în dreptate şi să păzească legea lui Dumnezeu. Avraam auzi ţipete multe şi strigăte
puternice, pline de zbucium urcate la cer din Sodoma şi Gomora. Sunt strigătele
care vin din multele nelegiuiri ale lor. Păcatele locuitorilor acestui oraş sunt atât de
grele, încât nu poate nici măcar măreţia Mea să-i mai rabde.

Avraam s-a apropiat de Domnul şi a îndrăznit să întrebe:

-“Dar cum este cu putinţă să distrugi pe drepţi împreună cu cei nedrepţi?

Dacă se găsesc în oraş cincizeci de drepţi, o să-i stârpeşti împreună cu cei
nedrepţi? Nu o să salvezi oraşul pentru cei cincizeci de drepţi? Nu, nu cred că o să
faci asemenea rău. Ca un judecător drept al întregii lumi, nu o să faci şi aici
dreptate?

- Bineînţeles, dacă se găsesc în Sodoma cincizeci de oameni drepţi, nu are

rost să distrug, se înţelesese iubitorul de oameni Domnul, cu Avraam. Acesta a
prins curaj şi a vorbit din nou:

- Eu sunt pământ şi apă în faţa Ta, Domnul meu, dar îndrăznesc să Te întreb
din nou: Dacă se găsesc patruzeci şi cinci de drepţi în oraş, o să-l distrugi?

31
 - Nu! Ajunge să găsesc şi patruzeci şi cinci...

- Şi pentru cei patruzeci o să salvez oraşul.

- Doamne, poate Te superi dacă te întreb din nou... Dacă se găsesc numai
treizeci de drepţi?...

- Pentru ei nu o să-i distrug pe locuitori.

- Şi douăzeci numai să găsesc, o să-mi schimb părerea.

- Doamne, pentru ultima dată Te întreb, iartă-mă: Dacă se găsesc zece cu

toţii?

- Chiar şi numai pentru aceştia zece drepţi nu o să distrug Sodoma.

Acolo s-a oprit dialogul lor. Domnul a pornit la drum iar Avraam s-a întors la
cortul său, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

În cele din urmă, cei doi îngeri au ajuns în Sodoma. Era seară. Nepotul lui
Avraam, singurul locuitor drept al oraşului, stătea în poarta oraşului, pregătit să
primească pe orice drumeţ. Ştia bine ce înseamnă ospitalitatea dar şi răutatea
sodomiţilor. Imediat ce i-a văzut pe cei doi îngeri - chiar dacă nu a cunoscut
măreţia şi scopul lor - a alergat şi i-a întâmpinat:

- Haideţi, domnii mei, la casa robului vostru, să vă odihniţi, să mâncaţi şi să

înnoptaţi, le-a zis cu amabilitate. Mâine o să vă continuaţi drumul vostru.

- Nu, o să înnoptăm afară, în piaţa oraşului, au răspuns imediat îngerii.

Atunci Lot a început să-i îndemne, cu rugăminţi, ca să primească invitaţia

lui. Aceia, în faţa insistenţei, l-au urmat la casa lui, unde le-a pregătit cina.

Înainte de a merge la culcare, sodomiţii, de la tânăr până la bătrân,

înconjurau casa lui Lot şi strigau cu neobrăzare:

- Unde sunt cei doi străini care au venit noaptea la tine acasă. Dă-i afară.
Predă-ni-i nouă, să ne desfrânăm cu ei!

32
 Lot a ieşit afară, închizând uşa după el.

- Fraţilor! a strigat indignat dar şi neliniştit pentru siguranţa străinilor. În nici

un fel nu trebuie să faceţi o faptă atât de neruşinată. Am două fecioare. Bărbat nu
le-a atis niciodată. Dacă vreţi să vă satisfaceti dorinţa voastră cea păcătoasă, vi le
dau şi abuzaţi de ele precum vă place! Numai nu vă atingeţi de străini, pentru că
au găsit găzduire la casa mea şi sunt sub protecţia mea. Desfrânaţii de sodomiţi au
răspuns cu neruşinare:

- Pleacă de acolo! Nu eşti de pe-aici. Ai venit din alt oraş. Vrei acum să fi
judecătorul nostru? O să vezi tu, mai multe decât o să păţească oaspeţii tăi!.

Şi au năvălit ca lupii asupra lui Lot, încercând să spargă uşa şi să între în casa
lui.

Atunci, cei doi îngeri, arătându-şi puterea lor, au atins mâinile lor, au tras pe
Lot înăuntru şi au închis uşa ca şi când nu era nimeni afară.

Pe sodomiţi însă i-a făcut să orbească pe moment şi să paralizeze. După

aceasta l-au întrebat pe Lot:

- Ai cumva aici gineri sau fii, fiice sau rude? Cumva ai pe cineva să nu fie
păcătos precum ceilalţi şi vrei să-l salvezi? Îndreaptă-i repede departe de oraş,
pentru că o să-l distrugem. Ne-a trimis Dumnezeu să facem acest lucru, deoarece
răbdarea Lui s-a sfârşit. S-a dus atunci Lot şi a găsit pe ginerii lui.

Trebuie să plecăm repede de aici, le-a zis el, pentru că Domnul o să distrugă
oraşul. Aceia însă au crezut că glumeşte sau că i-a slăbit mintea şi nu l-au ascultat.

În zori de zi îngerii l-au grăbit pe Lot încărcat cu lucrurile sale să plece.

- Nu sta mult pe loc! Ia-o repede pe femeia ta şi pe fiicele tale şi plecaţi

departe de oraş, să nu vă pierdeţi şi voi împreună cu păcătoşii locuitori ai acestuia.

Tonul ameninţător al îngerilor a făcut pe Lot şi pe femei să se îngrijoreze şi

să se uluiască. Li se înmuiaseră picioarele şi nu mai puteau să facă un pas. Atunci
îngerii i-au luat de mâini şi i-au condus afară din Gomora.

33
 - Acum uite cum o să te salvezi, i-a zis lui Lot. Nu te gândi la nimic. Plecaţi şi
salvaţi-vă viaţa. Alergaţi la muntele acela, care se vede, ca să fiţi departe de
catastrofă.

Lot s-a speriat, poate nu va ajunge să meargă în muntele pe care i l-au

arătat îngerii, zicând:

- Vă rog, până acum mi-aţi arătat atâta bunătate, permiteţi-mi să nu mă urc

în munte, ca să nu mă prindă catastrofa până mă urc. Lăsaţi-mă să mă refugiez în
oraşul acela mic, care este mult mai aproape. Acolo o să ajung să merg şi o să vă
datorez vouă salvarea mea. Acolo locuiesc mai puţini oameni şi nu cred să fie
păcătoşi precum sodomiţii. Va rog nu-i distrugeţi şi pe aceştia.

- Rugămintea ta este primită, au răspuns imediat îngerii. Nu o să distrugem

oraşul. Grăbiţi-vă însă să ajungeţi acolo înainte să înceapă pedeapsa lui
Dumnezeu.

Foarte de dimineaţă, imediat ce a răsărit soarele, Lot a intrat în oraşul acela

care se numea Sigor (mic).

Atunci Domnul a vărsat din cer foc peste Sodoma şi Gomora şi a distrus
oraşele şi vecinătăţile cu toţi care locuiau întrânsele.

[Facere 18, 19, 1 - 25]

Jertfa lui Avraam

Dumnezeu, ca să încerce pe patriarhul Avraam, îi trimite cea mai puternică

ispită chiar în cea mai fericită perioadă a vieţii sale:

- Avraam! Ia-l pe fiul tău iubit, pe Isaac şi urcă să-l jertfeşti în muntele pe
care o să-l rânduiesc.
34
 S-a sculat de dimineaţă Avraam, a înhămat animalul, a tăiat lemne pentru
jertfă, a luat împreună cu el pe Issac, pe slugile sale şi a pornit într-acolo. A treia zi
a ajuns la locul pe care i l-a arătat Dumnezeu.

Puţin mai jos le-a lăsat pe slugi, i-a pus lui Isaac lemnele în spinare, a luat
focul şi cuţitul şi au pornit, băiatul şi tatăl, către locul jertefei.

- Tată, a întrebat Isaac, focul şi lemnele le văd, unde este însă oaia pe care o
s-o jertfim?

- Pentru oaie o să aibă grijă Dumnezeu, băiatul meu. Când au ajuns la locul
rânduit, Avraam a pregătit jertfelnicul şi l-a aşezat deasupra lemnelor. După aceea
l-a legat pe Isaac, l-a pus pe jertfelnic, a întins mâinile să apuce cuţitul şi...

- Avraam! Avraam!, se aude o voce îngerească din cer, nu pune cuţitul la

gâtul fiului tău! Acum am înţeles că te temi de Dumnezeu şi pentru iubirea Lui nu
ai şovăit să jertfeşti pe fiul tău iubit.

Înmărmurit, Avraam ridică ochii şi vede mai încolo un berbec, cu coarnele

încurcate într-un tufiş. L-a prins şi l-a tăiat în locul băiatului şi l-a adus ca jertfă de
ardere lui Dumnezeu. Încă o dată, pentru a doua oară, îngerul îl cheamă pe
patriarh zicându-i:

- Ascultă ce a rânduit Dumnezeu. Deoarece tu L-ai iubit atât de mult şi nu ai

cruţat pe singurul tău fiu, pentru El, Acela o să înmulţească şi o să umple de
moştenitori neamul tău precum stelele de pe cer şi nisipul marii. Dar şi toate
popoarele pământului vor fi binecuvântate cu un urmaş al tău (cu Hristos).

[Facere 22, 1 - 18]

35
 Ghicitorul Valaam

Înainte evreii către Ţara Făgăduinţei, Canaan, au trecut peste ţări şi

popoare. Luptându-se cu Sion, regele amoreilor, au venit şi şi-au aşezat taberele în
vestul ţării Moabiţilor, în partea opusă a Ierihonului.

Regele moabiţilor, Balac, s-a speriat de mulţimea evreiască şi s-a gândit să

ceară ajutor ghicitorului Valaam. A trimis solii cu daruri multe, rugându-l:

- Un popor puternic a ieşit din Egipt şi s-a împrăştiat peste tot pământul.
Acest popor şi-a aşezat acum tabăra lângă mine. Haide să-l blestemi spre plăcerea
mea. Aşa poate o să-l învingem. Îţi cer acest lucru ştiind că pe oricine binecuvintezi
este binecuvântat şi pe oricine blestemi este blestemat.

Valaam a primit pe soli, le-a auzit ruga şi le-a zis:

- Rămâneţi aici în această noapte şi dimineaţă o să vă răspund ceea ce-mi va

arăta Domnul. În noaptea aceea apare Dumnezeu3 la ghicitor şi-l întreabă:

- Ce cer aceşti oameni?

- Cer să merg şi să blestem spre plăcerea lor pe Israeliţi.

- Nu o să mergi cu ei, nici nu o să blestemi acest popor, pentru că este

binecuvântat.

Dimineaţă trimişii au plecat nemulţumiţi. I-au adus regelui răspunsul negativ

_____________________
3
. Este una din situaţiile rare şi neobişnuite în istorie, când Dumnezeu permite să
lucreze harul Lui asupra unui mag şi profet mincinos. Aici Dumnezeu, vrând să descopere
viitorul şi să slăvească pe poporul lui preaiubit în faţa necuviincioşilor moabiţi foloseşte ca
unealtă pe necuviinciosul ghicitor Valaam, pe care în final îl extermină (Numeri 31, 8). Este
vizibil cum neobişnuită energie a lui Dumnezeu nu poate să socotească vrednică nici magia
nici pe magi şi ghicitorii fiecărei epoci, din momentul în care bineînţeles Dumnezeu însuşi ne
zice că-i ignoră (Deuteronom 18, 10 - 12).
36
al ghicitorului, dar acesta a trimis pentru a doua oară soli mult mai arătoşi,
ducându-i lucruri mult mai valoroase şi daruri mult mai multe. Ghicitorul le-a
răspuns însă din nou:

- Chiar dacă Balac o să-mi dea palatul plin de aur şi argint, eu nu o să mă

abat de la porunca lui Dumnezeu. Rămâneţi până dimineaţă ca să mai întreb încă
o dată voia lui Dumnezeu. În timpul nopţii a venit Domnul la Valaam şi cedând
rugăminţii lui a zis:

- Dacă au venit şi te cheamă, dute şi urmează-i dar o să faci ceea ce o să-ţi

spun Eu.

S-a sculat de dimineaţă Valaam înhămând animalul. Apoi a plecat împreună

cu moabiţii. Era fericit pentru că se gândea că Dumnezeu dacă i-a cerut voie să se
ducă, o să-i permită şi blestemul asupra israeliţilor, aşa încât să nu piardă bogatele
lui daruri de la Balac. Dumnezeu însă s-a mâniat pentru gândul lui trimiţând
îngerul ca să-i schimbe planul.

Îngerul, deci, stătea cu sabia ridicată în faţa animalului pe care se urcase

Valaam. Acela însă a ieşit de pe drum şi a început să alerge peste câmpuri. Valaam,
nevazând îngerul, îl lovea rău cu vergeaua ca să-l ducă din nou pe drumul lui;
îngerul stătea însă şi mai oportun între două grajduri. Animalul, în încercarea lui
de a se depărta de înger, s-a îmbulzit într-un zid din dorinţa de a trece peste el. A
sărit şi peste al doilea gard dar acum îngerul stătea într-un loc şi mai strâmt. Aşa,
animalul neputând să facă nici stânga nici dreapta, a stat înfricoşat în faţa
îngerului.

Valaam, speriat a început din nou să-l bată. Atunci Dumnezeu a dat glas
omenesc animalului şi i-a zis ghicitorului:

- Ce ţi-am făcut de mă baţi?

- Ce mi-ai făcut? Ai atâta timp de când mă chinuieşti, una pe aici una pe

acolo. Dacă aveam cuţit la mine te-aş fi omorât.

- Nu sunt eu animalul pe care îl călăreşti încă din tinereţile tale? Ţi-am mai
făcut eu vreodată acest lucru pe care ţi l-am făcut acum?
37
 - Nu, a răspuns acela.

Dintr-o dată Dumnezeu i-a deschis ochii şi vede în faţa lui pe înger drept, cu
sabia ridicată. Cade imediat cu faţa la pământ şi i se închină.

- De ce-ţi baţi animalul? l-a întrebat îngerul. Eu am fost cel care te-a
împiedicat mai înainte. Am vrut să te omor, pentru că nu-mi place drumul pe care
l-ai ales.

- Am păcătuit! a strigat cu părere de rău ghicitorul. Nu am ştiut că tu încurci

animalul. Dacă nu-ţi place planul meu, mă întorc.

- Nu, a răspuns imediat îngerul. Du-te! Ai grijă numai să-i transmiţi regelui
Balac ce am să-ţi spun acum! Apoi Valaam s-a întâlnit din nou cu trimişii lui Balac.

[Numeri 22, 1 - 35]

Invitaţia lui ghedeon

În cartea Judecătorilor se vorbeşte de o arătare îngerească minunată, care a

însemnat sfârşitul unei încercări grele a israeliţilor.

Dumnezeu a predat pe poporul său ales, în mâinile madianiţilor, din cauza

păcatelor lui, pentru şapte ani. Şi era atât de mare asuprirea şi necazul lor încât
aceştia stăteau în munţi, în peşteri ascunse, în găuri şi catacombe. Când, odată,
departe, semănau grâu, i-au descoperit madianiţii şi au venit împrăştiindu-i şi
ascunzându-le animalele. Situaţia era disperată.

În vremurile acelea trăia printre israeliţi un drept al lui Dumnezeu,

Ghedeon. Pe când Ghedeon treiera în loc ascuns puţinele spice care au ieşit să
răsară, vede dintr-o dată în faţa lui un înger al Domnului cu chip de om, zicându-i:

38
 - Dumnezeu cel Atotputernic şi tare este cu tine!

Ghedeon s-a speriat, dar nu a înţeles că cel care i-a vorbit a fost înger. A
crezut a fi vreun trecător. Îi răspunde deci:

- Este cu mine şi cu poporul lui Dumnezeu! Atunci de ce ne-au ajuns toate

aceste răutăţi? Unde sunt minunatele lui ajutoare pe care ni le-au povestit părinţii
noştri, de atunci de când i-au scos din Egipt? Nu, acum nu mai este deloc cu noi.
Ne-a părăsit... Îngerul s-a oprit dintr-o dată şi l-a întrerupt:

- Ghedeon, du-te cu puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi o să salvezi pe

israeliţi din mâinile madianiţilor. Ghedeon se pierduse...

- Eu, să eliberez pe israeliţi? Şi în ce mod? Iată neamul meu este cel mai
sărac din seminţia lui Manase, iar eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.

- Dumnezeu o să fie cu tine, l-a încredinţat îngerul şi tu vei bate pe madianiţi

ca pe un singur om.

Ghedeon a zis atunci către dânsul:

- Ca să mă asigur că o să se întâmple toate acestea precum ai spus, te rog,

aşteaptă să pregătesc jertfa în faţa ta.

- Nu plec, te aştept, i-a promis îngerul. S-a dus atunci Ghedeon, a pregătit în
grabă o căpriţă fiartă şi azimă aducându-le ca jertfă îngerului lui Dumnezeu. Acela
îi zice:

- Aşează-te să mâncăm carnea şi pâinea pe acest bolovan şi stropeşte-le cu

vin. Ghedeon i-a dat ascultare. Atunci îngerul a întins toiagul pe care îl avea în
mâna şi cu vârful a atins mâncărurile. Şi a ieşit foc din piatră şi a mistuit atât
carnea cât şi azima.

În acel moment îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui Ghedeon. Omul lui
Dumnezeu a căzut cu faţa la pământ şi înmărmurit a strigat:

- Vai, vai! Doamne, Doamne, am văzut chiar cu ochii mei pe îngerul Tău!
L-am văzut faţă către faţă! [Judecători 6, 1 – 22]

39
 Naştere lui Samson

Cu mulţi ani după moartea lui Ghedeon, israeliţii L-au părăsit din nou pe
Dumnezeu şi s-au întors la idoli. Pentru acest lucru Domnul i-a predat în mâinile
filistenilor.

Trecuseră patruzeci de ani de robie, astfel încât îngerul Domnului s-a arătat
într-o zi cu înfăţişare de om la o femeie stearpă, soţia lui Manoe din oraşul Tora şi-i
zice:

- Ştiu că eşti stearpă şi nu ai copii. Acum însă o să primeşti şi o să naşti un

fiu. Ai grijă numai, de acum înainte să nu mănânci ceva care să aibă legătură cu
legea necurată; nici să bei vin sau altă băutură îmbătătoare. Copilul pe care o să-l
naşti nu o să-şi tundă niciodată firele părului lui, pentru că acesta este dăruit lui de
Dumnezeu din harul Lui, şi acesta o să înceapă primul eliberarea israeliţilor de sub
filisteni.

Femeia uluită, a intrat în casă şi a povestit tot ce i-a spus îngerul soţului ei.
Acela a rugat pe Domnul să mai trimită încă o dată pe omul Lui, încât să ne înveţe
ce să facem cu copilaşul care se va naşte.

Domnul a auzit rugăciunea lui Manoe, iar îngerul s-a arătat din nou femeii
lui. Acela aleargă, îl găseşte pe soţul ei şi strigă:

- Hai repede, s-a arătat din nou omul ieri!

Manoe, mergând după femeia lui, vede pe înger şi-l întreabă:

- Tu eşti cel care ieri a vestit femeii mele naşterea unui băiat?

- Da, eu sunt.

- Ia spune-mi, te rog, când o să se nască copilul, cum trebuie să-l creştem şi

care este chemarea lui?

- Păziţi-l, a răspuns îngerul să nu bage nimic în gura lui din câte am rânduit
40
femeii tale. Şi tot ce am mai poruncit nu neglijaţi.

Manoe, din politeţe pentru necunoscutul vizitator şi neştiind că este îngerul

Domnului, i-a propus cu amabilitate:

- O să ne permiţi să te reţinem aici, ca să-ţi pregătim un ied?

- Accept să mă reţii, a răspuns acela, dar nu o să mănânc nimic. Tu însă,

dacă vrei, jertfeşte ceva pentru Domnul.

- Poţi să-mi spui numele tău ca să-ţi dăruiesc ceva când o să se împlinească
cuvintele tale? a întrebat o dată Manoe.

- La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el este minunat.

Manoe a luat un ied şi un prinos de pâine pentru jertfa nesângeroasă şi le-a

aşezat pe jertfelnic. A pus mai departe un foc, pe când îngerul stătea deoparte.

Când focul s-a aprins bine şi flăcările se ridicau spre cer, Manoe şi femeia lui
văd dintr-o dată pe oaspetele ceresc că se ridică din flăcările jertfelnicului şi se
pierde în înălţime.

Înfricoşaţi amândoi au căzut cu faţa la pământ. Atunci au înţeles că

oaspetele lor era înger, dar nemaivăzându-l altă dată, profeţia acestuia s-a
adeverit. Femeia stearpă a născut un fiu, pe care l-a numit Samson. Copilul,
crescând, a fost biecuvantat de Domnul şi a împlinit menirea pentru care era ales.

[Judecători 13, 1 - 25]

41
 Îngerul ucigător

Cândva profetul şi împăratul lui Israel, David a hotărât să numere poporul

lui, vrând să ştie câţi are sub conducere. A chemat deci pe nepotul lui şi pe
generalul Ioab şi-i zice:

- Tu şi ceilalţi comandanţi să mergeţi şi să număraţi poporul evreu. Vreau să

ştiu câţi sunt. Ioab a înţeles că în spatele acelei porunci a împăratul ascundea
vanitatea. I-a fost frică de mânia lui Dumnezeu şi a încercat să-l schimbe pe David.
Acesta nu şi-a schimbat părerea.

Recensământul poporului s-a făcut: un milion o sută de mii erau bărbaţii

Israelului care puteau să ia arma şi din aceştia patru sute şaptezeci de mii din
neamul lui Iuda.

Numărătoarea aceasta egoistă a poporului nu a plăcut lui Dumnezeu.

Acesta a zis profetului Gad:

- Du-te la David şi zi-i: “Domnul are în mâinile Lui trei pedepse pentru tine.
Alege pe cea pe care o vrei: trei ani de foamete, trei luni o să te alerge duşmanii
tăi şi sabia duşmanilor o să ajungă la tine sau în trei zile molimă în ţara ta de la
înger, care o să ucidă pe israeliţi cu sabia lui”.

Gad s-a dus şi l-a anunţat pe David toate pe care i le-a descoperit
Dumnezeu. Împăratul neliniştit a răspuns hotărât:

- Prefer să cad în mâinile Domnului meu, pentru că este atotmiluitor, decât

să cad în mâinile oamenilor.

Atunci a trimis Domnul molima asupra lui Israil şi au murit şaptezeci de mii
de bărbaţi. După aceea a trimis pe înger în Ierusalim, ca să ucidă şi acolo. Şi când a
văzut Domnul că se pustieşte Ierusalimul a zis către înger:

- Ajunge, Trage-ţi mâna!

42
 Îngerul imediat a încetat pedeapsa lui. În clipa aceea se găsea în aria lui
Ornan Iebuseul.

David a ridicat ochii lui şi a văzut pe îngerul Domnului care stătea între cer şi
pământ. Sabia lui, goală în mână, era ridicată ameninţător deasupra Ierusalimului.
Atunci David şi preoţii poporului, îmbrăcaţi în sac, au căzut cu faţa la pământ.

- Eu sunt vinovat, Doamne, a strigat David, căci am dorit să se facă

numărătoarea poporului. Eu am păcătuit, că am făcut rău. Dar aceste oi ce rău au
făcut să le omori? Dumnezeul meu, să cadă pedeapsa Ta peste mine şi casa mea,
nu peste poporul Tău!

Atunci îngerul Domnului s-a întors către profetul Gad:

- Zi-i lui David să urce în pământul lui Orna al Iebuseului şi acolo să

pregătească jertfelnicul pentru Domnul.

Împăratul a împlinit fără întârziere porunca îngerului şi a adus jertfă lui

Dumnezeu cu rugăminte fierbinte pentru salvarea poporului.

Dumnezeu a auzit rugăciunea lui, a primit jertfa lui şi a poruncit îngerului să

introducă sabia în teacă.

[Paralipomena 21, 1 - 27]

Îngerul însoţitor

Întreaga carte a Vechiului Testament, Tobit se referă la povestea cea mai

educativă a îndrăgitului israelitean Tobit şi a fiului lui Tobie, precum şi la
interesanta protecţie a lor de către arhanghelul Rafail.

Tobit de mic era iubitor de Dumnezeu şi miluitor. După căsătoria lui cu Ana

43
şi după dobândirea fiului lui a lui Tobie, au năvălit asirienii şi l-au atacat pe el şi pe
familia lui încât a trebuit să se retragă împreună cu familia lui în capitala Ninive.

Acolo s-au desprins cu o miluitoare lucrare însă şi riscantă, aceea de a

îngropa pe cei morţi pe care i-au omorât asirienii în afara zidurilor, cu rânduială şi
poruncă împărătească să rămână neingropaţi pentru luare de exemplu.

Cândva, după îngroparea unuia dintre morţi, a orbit din cauza unui
accident. De atunci sărăcia lui a devenit prieten de nedespărţit.

Pe cât trecea timpul chinurile lui se măreau, încât într-o zi, nesuportând mai
mult, s-a dăruit rugăciunii fierbinţi, rugând pe Dumnezeu să-l ia din această viaţă,
dând astfel o rezolvare dramei lui.

În aceeaşi zi, foarte departe de Ninive, în Ecbatana Midiei se dasfaşura altă

dramă: Sara, tânăra fată a unuia, Raguil, avea demon groaznic, care a omorât încă
din prima zi a căsătoriei pe soţul ei. De şapte ori se căsătorise şi tot de atâtea ori
devenise văduvă.

În ziua aceea, rănită de comportamentul ironic al servitoarelor, s-a gândit să

se sinucidă. Imediat însă şi-a revenit şi s-a afundat în rugăciune fierbinte, rugând
pe Dumnezeu să o salveze sau să-i ia viaţa.

Preaiubitorul Dumnezeu a auzit rugăciunile lui Tobit şi ale Sarei şi a trimis pe

îngerul său Rafail să-i vindece.

Până atunci însă Tobit, crezând că va muri, imediat după rugăciune a

chemat pe fiul său, i-a dat ultimele sale sfaturi şi l-a informat de o importantă
sumă de bani pe care a dăruit-o compatriotului său Gabail, din Ragheşul din
Midei. I-a propus din cauza sărăciei, să meargă cât mai curând şi să ceară banii.

Cerând Tobit însoţitor pentru lunga şi primejdioasa călătorie, găseşte din

grijă dumnezeiască pe arhanghelul Rafael, care avea chipul unui oarecare israelit
Azaria.

L-a chemat acasă şi i-l prezintă tatălui său. Acela îl îmbrăţişează şi-l întreabă:

- Frate, din ce neam şi din ce familie eşti?

44
 - Neam şi familie îţi trebuie, îi zice îngerul, însoţitor pentru fiul tău?... Sunt
Azaria, fiul marelui Anania.

- Accepţi ca recompensă un ban pe zi şi când te vei întoarce o sumă de

bani?

- Accept, a răspuns imediat îngerul.

Tobie s-a pregătit şi a pornit cu Azaria. Când au ajuns la râul Tigru, tânărul a
coborât să facă o baie. Acolo unde se îmbăiase, din senin, a sărit asupra lui un
peşte mare.

- Prinde-l! a strigat îngerul.

Tobie l-a prins şi a ieşit din apă.

- Acum curaţă-l şi alege inima, ficatul şi fierea. Pe astea păzeşte-le bine.

Tobie a făcut precum i-a zis îngerul. Cealaltă parte a peştelui au fript-o şi au
mâncat-o. După aceea şi-au continuat drumul, cu următoarea oprire la Ecbatana.

- Frate Azaria, a întrebat băiatul, ce trebuinţă are inima, ficatul şi fierea?

- Dacă cineva, a explicat îngerul, este deranjat de demon sau duh necurat şi
arzi în faţa lui inima şi ficatul, nu o să mai fie niciodată deranjat. Cât despre fiere,
dacă o ungi pe ochi, care suferă de albituri, pot să se vindece4.

Când s-au apropiat de Ecbatana, îngerul a profeţit lui Tobie:

- În noaptea aceasta, fratele meu, o petrecem lângă Raguil. Este ruda ta şi

are o fată pe care o cheamă Sara. O să vorbesc cu părinţii ei să ţi-o dea de soţie,
pentru că eşti singurul din neamul ei şi în acord cu legea trebuie să o iei tu. Fata
este frumoasă şi deşteaptă.

_____________________
4
. Bucăţile de peşte nu aveau de la sine putere proprie de vindecare. Dumnezeu le-a
dat har, prin intermediul îngerului, pentru cele două situaţii de vindecare, care le vedem mai
sus.

45
 La afirmaţia aceasta a îngerului Tobie îşi spunea părerea lui:

- Am auzit că această femeie a avut şapte bărbaţi şi toţi au murit în seara

nunţii deoarece fata are demon care omoară pe oricare îl are lângă el.

- Nu-ţi fie frică de demon. Când intri în camera de nuntă, o să pui inima şi
ficatul deasupra căţuiei aprinse. Fumul care o să iasă o să dea o dată şi pentru
totdeauna afară pe demon! Şi încă ceva: înainte să te culci cu femeia ta, rugaţi-vă
la Dumnezeu din adâncul inimii voastre ca milostivirea Lui să vă acopere. Nu-ţi fie
frică. Această fată este rânduită ca soţie a ta de mult timp. O s-o eliberezi de
demon şi o să faceţi o familie fericită.

În puţin timp cei doi drumeţi au ajuns la Ecbatana şi s-au îndreptat spre casa
lui Raguil. Fata lui Sara, viitoarea soţie a lui Tobie i-a întâmpinat şi i-a condus
înăuntru. Acolo s-au cunoscut cu familia lui Raguil, care i-a ţinut cu bucurie şi le-a
pregătit o găzduire bogată.

Azaria a vorbit lui Raguil de căsătorie, acela a primit cu bucurie nu înainte

de a spune celor doi despre problema fetei lui. Când însă a văzut insistenţa lor a
luat o hârtie, a închis acordul căsătoriei şi a ştampilat-o.

Intrând noaptea Tobie în camera de nuntă, a făcut precum i-a spus Azaria. Şi
minunea s-a împlinit! O dată cu primul fum al cădelniţei demonul s-a făcut
nevăzut. Tinerii căsătoriţi au stat după aceea în rugăciune şi au implorat mila şi
ajutorul lui Dumnezeu.

Cununiile s-au sărbătorit în casa lui Raguil paisprezece zile întregi. În timpul
acesta, cu rugăciunea lui Tobie, îngerul s-a dus la Ragheş şi a încasat de la Gabail
banii, răsplătind astfel scopul întregii călătorii. Mai departe s-au întors la ecbatana,
a luat pe Tobie şi pe mireasă cu bogata sa avere şi au plecat cu toţii către Ninive.
Când s-au apropiat a zis îngerul către Tobie:

- Noi doi o să mergem înainte să pregătim pe părinţi şi casa. Soţia ta o să

stea mult mai în spate. Apucă în mâinile tale fierea peştelui şi când îl vezi pe tatăl
tău, unge-l cu aceasta pe ochi. O să simtă o puternică mâncărime şi imediat albul
ochilor care i-au oprit lumina o să cadă ca doi solzi.

46
 Aşa s-a şi întâmplat. Tobie, vindecat acum de orbire, a sărbătorit cu soţia lui
întoarcerea fiului său. A primit pe mireasa fiului său şi a slăvit pe Dumnezeu
pentru toate întâmplările minunate pe care le-a rânduit şi pe cele două familii pe
care le-a avut în grijă.

Abia trecuseră primele emoţii şi Tobit a chemat îngerul însoţitor şi, plin de
recunoştinţă pentru simplitatea şi de neuitata ofrandă a lui, îi dăruieşte daruri
generoase:

- Jumătate din ce a adus Tobie ţi se cuvin ţie. Ia-le deci şi mergi cu bine.

Atunci îngerul a crezut a fi momentul pentru a li se descoperi. Îi ia pe cei doi

deoparte şi le zice:

- Să-L slăviţi şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care
vi le-a făcut şi să le mărturisiţi. Tainele împărăţiei trebuie ascunse însă măreţia lui
Dumnezeu trebuie să se arate şi să se slăvească. Nu o să vă ascund deci nimic.
Când tu, Tobit, şi mireasa ta, Sara, v-aţi rugat cu durere şi cu căldură la Dumnezeu,
eu am luat rugăciunile voastre şi le-am dus la tronul Lui. Când cu preţul vieţii tale
ai înmormântat pe cei morţi, eu am fost totdeauna cu tine. Acum m-a trimis
Dumnezeu să te vindec pe tine şi pe soţia ta. Eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte
sfinţi îngeri care urcă rugăciunile oamenilor cuviincioşi la tronul lui Dumnezeu.

La auzul acestor cuvinte, tatăl şi fiul s-au speriat şi au căzut cu faţa la

pământ. Îngerul însă i-a liniştit:

- Nu vă fie frică! Pacea lui Dumnezeu o să fie cu voi. Întotdeauna să-I

mulţumiţi. Pentru că Acela m-a trimis lângă voi şi v-a învrednicit să mă vedeţi cu
ochii voştri trupeşti. M-aţi văzut că mănânc şi că beau, dar în realitate nici nu am
băut şi nici nu am mâncat. Toate aceste fapte scrieţi-le într-o carte. Acum eu plec.
Merg la Acela care m-a trimis.

Tatăl şi fiul s-au ridicat de pe podea. Îngerul însă a plecat şi nu l-au mai văzut
niciodată. S-a îndreptat către cer.

[Tobit 1 - 12]

47
 Daniel în groapa cu lei

După Nabucodonosor a împărăţit în Babilon fiul lui Baltazar iar după acesta,
Darius. Imediat ce a primit autoritatea, cel din urmă a fost numit împărat în toată
împărăţia. Printre supuşi se găsea şi profetul Daniel, care se deosebea de toţi prin
înţelepciunea lui şi prin cumpătare.

Minunându-se Darius de deosebitele haruri ale lui Daniel, l-a numit

guvernator al întregii împăraţii. Acesta a stârnit invidia celorlalţi guvernatori care
încercau să găsească motiv de distrugere a acestuia. N-au găsit însă nimic
deoarece Daniel era fidel ordinelor împărăteşti.

Atunci au pus la cale un plan viclean, ca să-l silească pe profet să încalce

legea împărătească, aceasta putându-se întâmpla numai dacă legea l-ar fi putut
condamna cu vreo vină. Au alergat deci la împărat şi l-au silit să dea poruncă, în
care să prevadă că pentru trei zeci de zile nu trebuie nimeni să ceară de la
Dumnezeu nimic dar nici de la oameni. Cel care ar fi încălcat porunca ar fi fost
aruncat în groapa cu lei.

Aşa s-a întâmplat. Daniel însă, chiar şi cu această poruncă împărătească

dată, a continuat să se roage de câte trei ori pe zi, precum făcea şi înainte.
Invidioşii de guvernatori numai atât au aşteptat. S-au dus numaidecât şi au pârât
încălcarea poruncii de către acesta.

Darius, când a auzit, s-a întristat foarte tare, deoarece îl iubise foarte mult.
A încercat să găsească un mod de întoarcere a acestuia dar s-a dovedit a fi
imposibil5.

Astfel nevoit, a dat poruncă să-l arunce în groapa cu lei. Groapa a fost sigilată

_____________________
5
. Exista obiceiul la perşi, în momentul în care se dădea o poruncă împărătească nimeni
nu putea să o refuze sau să o anuleze, nici chiar împăratul care a dat-o (vezi Daniel 6, 8, 15).

48
cu sigiliul împărătesc dar împăratul, din cauza supărării lui, a postit şi nu a putut să
închidă un ochi toată noaptea.

Ce s-a întâmplat însă în groapa cu lei? Daniel a primit trimis ceresc. Îngerul
Domnului a coborât şi a împiedicat fiarele sălbatice să-l rănească.

Împăratul, nebănuind că se întâmplase asemenea lucruri, trăia în neliniştea

lui. Imediat ce se lumină de ziuă, a alergat la groapa cu lei şi a strigat de sus cu
inima strânsă de îndoială:

- Daniel, trăieşti? Ai scăpat de fiarele sălbatice?

Şi profetul de jos, cu voce blândă, îi spuse:

- Da, împăratul meu. Dumnezeu mi l-a trimis pe îngerul Său şi a închis gurile
leilor pentru că am rămas credincios în faţa Lui.

Atunci împăratul, plin de bucurie, a eliberat pe Daniel, pe când pe invidioşii

acuzatori i-a aruncat în aceeaşi groapă, unde şi-au găsit groaznică moarte.

[Daniel 6]

***

Trecuseră ani de zile. În Babilon acum împărăţea împăratul Cirus al perşilor.

Daniel se maturizase în timpul acestui împărat şi era unul dintre prietenii lui cei
mai buni. Cu toate acestea, profetul mai fusese încercat pentru credinţa lui în
Dumnezeu, dar s-a salvat din nou cu ajutorul îngerului Domnului într-un mod
minunat şi nemaivăzut. Iată cum s-a întâmplat:

Babilonienii se închinau unui idol care se numea Baal. Pentru acest idol
consumau în fiecare zi şase sute şaizeci de kilograme de migdale, patruzeci de oi şi
două sute treizeci şi patru de litri de vin! Împăratul slăvea şi el pe acest idol şi i se
închina lui. Într-o zi îi spune prietenului său Daniel:
49
 - De ce nu te închini şi tu lui Baal?

- Nu mă închin la idoli fără de suflet, a răspuns profetul, ci numai lui

Dumnezeu cel adevărat, care a făcut cerul şi pământul.

- Pe Baal nu-l accepţi ca Dumnezeu adevărat? Nu vezi cât mănâncă şi bea în

fiecare zi? s-a uimit împăratul. Daniel a râs şi i-a zis lui prieteneşte:

- Împărate al meu, nu greşi. Baal, pe dinăuntrul lui, este de lut iar pe

dinafară, este de hârtie. Nici nu a mâncat niciodată, nici nu a băut.

Ciudate păreau cuvintele profetului către preacredinciosul împărat.

- Aceia care mănâncă şi beau, a continuat profetul, sunt cei şaptezeci de

preoţi cu soţiile lor şi copiii. Acest lucru o să ţi-l dovedesc.

Într-adevăr, în aceeaşi seară s-au dus împreună la idol şi a presărat pe

ascuns făină peste toată podeaua. În dimineaţa următoare, împăratul, cu o foarte
mare uimire, a observat urme de bărbaţi, femei şi copii care fuseseră înainte
intraţi pe ascuns, printr-o intrare secretă.

S-a înfuriat împăratul pentru această înşelăciune şi i-a omorât pe toţi preoţii
iar locaşul l-a dărâmat.

Pe atunci exista în Babilon şi un balaur, un şarpe mare pe care toţi îl

respectau ca pe un Dumnezeu.

- Cumva o să-mi spui că şi acesta este de hârtie şi mort? L-a întrebat

provocator împăratul pe Daniel. Este dumnezeu viu şi adevărat. Mănâncă şi bea.
Închină-te lui deci.

- Eu mă închin numai Domnului meu, şi singurul Dumnezeu adevărat, care

nu moare, precum poate să moară balaurul acesta. Uite, dacă îmi dai voie, pot să-l
omor fără cuţit.

Împăratul a fost de acord şi profetul a luat smoală, grăsime şi fire de păr.

Le-a pus pe toate împreună, le-a făcut ghemotoace şi le-a aruncat în gura
balaurului. Acela, imediat ce le-a înghiţit, a şi murit.

50
 Îngroziţi babilonienii pentru această a doua situaţie s-au ridicat împotriva
împăratului şi l-au ameninţat:

- Sau ni-l dai acum pe Daniel, sau te ardem pe tine şi tot palatul tău.

Împăratul s-a speriat de răzbunarea poporului şi a fost nevoit să-l dea pe

profet. L-au înşfăcat şi l-au aruncat într-o groapă unde erau şapte lei înfometaţi.
Acolo Daniel a stat şase zile.

În aceeaşi vreme trăia în Ierusalim un profet, Avvacum. În ziua în care

babilonienii l-au aruncat pe Daniel la lei, acela pregătea la casa lui mâncare. A
pregătit-o, a tăiat pâine şi le-a pus într-un coş, pornind să le dea lucrătorilor care
secerau pe câmp la el. Pe drum îl opreşte îngerul Domnului şi-i zice:

- Avvacum! Mâncarea pe care o ai să o duci în Babilon, la Daniel, care se află

în groapa cu lei.

Avvacum a înlemnit.

- Nici Babilonul nu ştiu unde se află, Doamne, dar nici groapa cu lei nu
cunosc a se afla acolo.

Atunci îngerul, fără să-i mai dea vreo altă explicaţie, îl apucă de păr şi-l duse
ca fulgerul în Babilon, exact deasupra gropii. Vede Avvacum pe Daniel şi strigă:

- Daniel! Daniel! Ia această mâncare. Ţi-o trimite Dumnezeu.

- O, Dumnezeul meu, a strigat uimit Daniel, ţi-ai adus aminte de mine!... Da,
nu-i părăseşti pe toţi cei care te iubesc.

S-a sculat imediat şi a mâncat. Îngerul a apucat pe Avvacum şi l-a dus înapoi
la Ierusalim.

În a şaptea zi a venit împăratul la groapă să plângă moartea lui Daniel. Dar

s-a găsit în faţa minunii: Daniel era viu între înfometaţii lei! L-au scos imediat şi în
locul lui i-a aruncat pe aceia care au protestat şi au susţinut pedeapsa lui Daniel.
Leii i-au sfârtecat în faţa împăratului.
[Daniel, Bal şi balaurul]

51
 Vestea cea bună a lui Zaharia şi a Născătoarei
de Dumnezeu

În vremea când împărat în Iudea era Irod, trăia acolo un oarecare preot din
neamul lui Abia, care se numea Zaharia. Pe femeia lui o chema Elisabeta şi era
urmaş a lui Aaron. Amândoi credeau în Dumnezeu şi trăiau în legea Acestuia. Nu
aveau însă copii pentru că Elisabeta era stearpă. Trecuse chiar şi vârsta lor.

Când a venit rândul lui Zaharia să slujească la templu, a intrat şi a tămâiat

iar toată lumea se ruga afară.

Atunci i s-a arătat îngerul Domnului, care stătea în dreapa jertfelnicului

tămâierii. Când l-a văzut Zaharia s-a speriat.

- Nu-ţi fie frică, Zaharia, l-a liniştit îngerul. Rugăciunea ta a fost auzită.
Femeia ta, Elisabeta, va naşte un fiu, pe care îl veţi numi Ioan. Tu şi ceilalţi să vă
bucuraţi de naşterea lui. Mare va fi apostolia lui în lucrarea Domnului. Vin şi alte
băuturi nu o să bea. Va avea duh sfânt de când se va naşte din pântecele mamei
lui şi va face pe mulţi israeliţi să se întoarcă la Domnul lor. O să stea în fruntea
lucrării lui Dumnezeu cu duhul şi cu puterea profetului Ilie. O să înfrăţească părinţi
cu copii. Necuvincioşilor le va dărui cumpătarea drepţilor. Aşa o să pregătească
poporul să-L primească pe Domnul.

- Dar cum să cred unele ca acestea? L-a înrebat Zaharia pe înger. Eu şi soţia
mea am îmbătrânit de-acum...

- Eu sunt Gavriil, a răspuns imediat îngerul, care se găseşte lângă Dumnezeu.

Acela m-a trimis ca să-ţi vestesc această ştire de bucurie. Dar pentru că nu crezi în
cuvintele mele, care se vor întâmpla la timpul potrivit, din acest moment vei fi
mut. Vei putea vorbi din nou când se va naşte copilul şi îi vei pune numele.

Şase luni mai târziu, Dumnezeu a trimis pe arhanghelul Gavriil în oraşul

Nazaret din Galileea, la o fecioară logodită cu un bărbat Iosif din neamul lui David.

52
Se numea Maria. I-a apărut deci arhanghelul şi i-a zis:

- “Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată

eşti tu între femei”.

Aceea, imediat ce a văzut pe înger şi a auzit cuvintele lui s-a tulburat. A

cerut să-i explice ce înseamnă lauda aceasta.

- Nu-ţi fie frică, Maria, i-a zis acela. Dumnezeu ţi-a dat dar de la El. Vei lua în
pântece şi vei naşte fiu şi-l vei numi Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt
Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va
împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.

Maria a întrebat pe înger:

- Şi cum o să mi se întâmple acest lucru? Eu nu am fost cu bărbat.

- Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea lui Dumnezeu va umbri. De

aceea şi copilul sfânt pe care o să-l naşti se va numi Fiul lui Dumnezeu. Află acum
că ruda ta, Elisabeta, a primit fiu, acum la bătrâneţile ei se găseşte în luna a şasea
a sarcinii. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

Maria a zis:

- Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de
lângă ea.

[Luca 1, 5 - 38]

53
 Naşterea Domnului

În timpul lui Cezar Augustus a ieşit poruncă să se facă recensământ în toată

împărăţia. Recensământul era primul care se făcea. Era atunci guvernator în Siria
un oarecare Quirinius.

S-au dus deci toţi la recensământ, fiecare la locul de unde era.

S-a dus şi Iosif din Nazaret, oraş al Galileii, în Iudea, ca să se înscrie în

Betleem*, în oraşul lui David, din neamul din care se şi trăgea. Împreună cu el se
afla şi Maria, logodnica lui, care purta pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu era
departe de a naşte.

La han nu mai erau locuri. Au găsit refugiu deci într-o peşteră-staul de

animale. Acolo a venit ceasul Mariei de a naşte. Într-adevăr a născut băiat. L-a
înfăşat şi l-a pus pe fân.

În zona aceea se găseau păstori care au rămas noaptea pe câmp şi păzeau

turma de oi. Iată, s-a arătat îngerul Domnului luminându-i pe aceştia cu lumina
dumnezeiască. Se înfricoşaseră.

- Nu vă fie frică! i-a liniştit îngerul. Vă aduc veste minunată care o să umple
lumea de bucurie mare. Astăzi în oraşul lui David s-a născut pentru mântuirea
voastră Hristos, Domnul. Ca să-L recunoaşteţi acesta este semnul: veţi găsi un
prunc înfăşat şi pus pe fân uscat.

Atunci lângă acel înger s-au arătat alţii, oaste întreagă de puteri cereşti,
care-i cântau lui Dumnezeu şi ziceau:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,

Şi pe pământ pace,

_____________________

*. Betleem, ebraică - casa pâinii (n.t.)

54
 Între oameni bunăvoire”.

După aceea îngerii au plecat la cer iar păstorii s-au dus să se închine
pruncului.

[Luca 2, 1 - 15]

“Nu este aici!”

Era duminică dimineaţa. Domnul nostru Iisus Hristos, de vineri, Îşi dăduse
duhul în mâinile Tatălui Ceresc. A fost răstignit şi îngropat.

Foarte de dimineaţă, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea,

au venit la mormântul Domnului. Aveau cu ele miresme ca să ungă trupul Lui.

Femeile erau pe drum neliniştite, pentru că piatra care pecetluia mormântul

era foarte mare. “Cine ne va ridica nouă piatra mormântului?” se întrebau ele.

Dintr-o dată un cutremur mare a avut loc. Un înger al lui Dumnezeu a

coborât din cer şi a ridicat piatra de la uşa mormântului acesta stand pe ea. Chipul
lui era ca fulgerul iar hainele lui albe complet ca zăpada. Atât de mult s-au speriat
de el soldaţii încât au început să tremure şi s-au făcut ca morţii. Acela s-a întors
către femei şi le-a liniştit:

- Nu vă temeţi. Ştiu pe cine căutaţi: pe Iisus Nazarineanul Care s-a răstignit.

Nu este aici pentru că, precum a zis, a înviat! Haideţi să vedeţi locul unde se
găseşte trupul Lui!

Şi pe când femeile înfricoşate au văzut cu ochii lor locul unde zăcuse trupul
mort al lui Iisus, îngerul a continuat:

- Alergaţi însă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că a înviat din morţi şi va

merge înainte de aceştia în Galileia, unde îi va aştepta. Acolo Îl veţi vedea!
55
 Femeile au ieşit repede din mormânt cu frică şi bucurie mare au alergat să
spună vestea ucenicilor lui Hristos cel înviat.

[Matei 28, 1 - 8; Marcu 16, 1 - 8; Luca 24, 1 - 9]

Înălţarea Domnului

După Învierea Sa, Domnul s-a arătat de multe ori uceinicilor. Timp de
patruzeci de zile li s-a arătat lor şi le-a vorbit în legătură cu Impărăţia lui
Dumnezeu.

Pe când era era împreună cu ei şi mânca, le poruncea:

- Nu vă îndepărtaţi de Ierusalim. Să aşteptaţi de la Tatăl făgăduiala

promisiunilor de care v-am vorbit; voi veţi fi botezaţi în câteva zile cu Sfântul Duh.

Într-o zi, deci, când se găseau în Muntele Măslinilor, ucenicii L-au întrebat:

- Doamne, a sosit oare vremea să aduci din nou înapoi Împărăţia lui Israel?

El a zis către ei:

- Nu este al nostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea
Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste noi şi Îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.

Imediat după ce a terminat de zis acestea, iar aceia Îl priveau, s-a înălţat la
cer. Un nor L-a ascuns de ochii lor. Pe când L-au văzut urcând la cer, doi bărbaţi
îmbrăcaţi în haine albe s-au arătat dintr-o dată lor. Erau îngerii:

- Galileeni, le-a zis, ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat din
mijlocul vostru la cer, aşa va veni din nou în acelaşi fel în care L-aţi văzut mergând
la cer.
56
 Îngerii dispăruseră iar ucenicii s-au întors în Ierusalim, care era cale de o
sâmbătă aproape de Muntele Măslinilor.

[Fapte 1, 1 - 12]

Sutaşul Corneliu

În Cezareea Palestinei, trăia un sutaş pe nume Corneliu. Servise în oastea

care se numea a “italienilor”. Era cuviincios şi intrase în societatea iudaică
împreună cu familia lui. Făcuse multă milostenie şi se ruga continuu lui Dumnezeu.

Într-o zi, în jurul orei trei după-amiază, a văzut clar o vedenie: un înger al lui
Dumnezeu a intrat în casa lui, s-a apropiat de el şi i-a zis:

- Cornelie!...

Acesta l-a privit şi i-a zis:

- Ce este, Doamne?

- Rugăciunile tale şi milosteniile tale au fost ascultate de Dumnezeu iar

Acesta nu te uită. Acum, deci, trimite-ţi un om în Lope să cheme aici pe unul
Simon, care se numeşte şi Petru. Acesta este găzduit la un alt Simon, săpător de
puţuri, care îşi are casa lângă mare.

Îngerul s-a făcut nevăzut iar Corneliu a strigat două slugi ale sale şi un
credincios care-l serveau. Le-a povestit totul şi i-a trimis în Lope.

Acela l-au găsit într-adevăr pe Apostolul Petru, care înştiinţat de Dumnezeu,

s-a dus cu ei în Cezareea şi a predicat pe Hristos lui Corneliu şi la mulţi idolatri,
rude şi prieteni de-ai lui. Localnicii au crezut, au primit Duhul Sfânt şi s-au botezat
imediat de către Apostol. [Fapte 10, 1 – 48]

57
 Eliberarea din temniţă a Apostolului Petru

Pe vremea aceea când Apostolii trimiteau ajutoare Bisericii Ierusalimului,

împăratul Irod a luat din sânul Bisericii câţiva cuvioşi ca să-i batjocorească.

Printre ei se afla şi Apostolul Petru. Dacă l-au prins l-au aruncat în temniţă şi
a pus să-l păzească succesiv patru grupe de câte patru soldaţi fiecare.

Creştinii din Ierusalim au auzit de acest lucru şi se rugau fierbinte pentru

salvarea lui. Într-o noapte, şi anume cea premergătoare judecăţii lui Irod, Petru
dormea liniştit, legat în lanţuri duble între doi soldaţi şi cu doi paznici în uşa
temniţei făcând de santinelă.

Dintr-o dată s-a arătat îngerul lui Petru, camera temniţei umplându-se de
lumină.

- Ridică-te repede, zise îngerul lui Petru, lovindu-l peste faţă să se mai
trezească. Imediat, lanţurile au căzut de la mâinile lui, îngerul zicându-i din nou:

- Puneţi centura şi sandalele.

Petru a făcut ascultare.

- Acum, a zis mai departe îngerul, pune-ţi pelerina şi urmează-mă.

Aşa s-a şi întâmplat. A ieşit din camera închisorii şi l-a urmat pe înger fără să
fi înţeles că acestea le trăia în realitate.

Credea că avea în visul lui halucinaţii.

Trecând de prima şi a doua strajă se apropiau de poarta de fier care mergea

direct în oraş. Poarta s-a deschis singură şi au ieşit afară.

Au trecut un drum îngust şi imediat îngerul a dispărut.

Atunci Petru şi-a revenit şi a zis de unul singur:

58
 - Acum a înţeles că a trimis într-adevăr Domnul pe îngerul Lui şi m-a eliberat
din mâinile lui Irod.

Pe urmă s-a îndreptat către casa Mariei, mama lui Ioan care se mai numea şi
Marcu. Acolo erau adunaţi mulţi creştini şi se rugau. Petru a bătut la uşă. O tânără
servitoare, Rodi, a alergat să vadă cine este. A auzit voacea lui Petru şi, de bucurie,
nu a deschis, ci s-a întors grăbită să anunţe întâmplarea.

- Eşti nebună! i-au zis ceilalţi?! Aceasta a insistat că este adevărat.

- Îngerul lui trebuie să fie, au presupus aceia. Petru, între timp, a continuat
să bată insistent în uşă. În cele din urmă au deschis. Când l-au văzut au rămas
înmărmuriţi. Acela le-a făcut semn să se ridice povestindu-le cum Domnul l-a scos
din închisoare trimiţând pe îngerul Lui.

[Fapte 12, 1 - 17]

59
60
 Minunea din Hones*

Una dintre invenţiile minunate ale arhanghelului Mihail cu care a apărat

biserica lui, ca şi când ar fi fost ceva sfânt şi a dat afară şiroaiele de apă ale râului,
este minunea din Hones, care se sărbătoreşte pe 6 septembrie.

Când Sfinţii Apostoli au pornit să propovăduiască cuvântul Evangheliei în

toată lumea, evanghelistul Ioan s-a îndreptat pentru început în Efes. A doua oprire
a fost în Ierapoli, la graniţa cu Frigia şi Lidia.

Lângă Ierapoli exista aşezarea Heretopos (gr. locul bucuriei). Acolo Sf. Ioan,
după ce a propovăduit şi a făcut minuni, a profeţit că va izvorâ aghiasmă multă,
care va aminti numele începătorului de oşti Mihail şi va face multe minuni.

Aşa s-a şi întâmplat. Aghiasma care a izvorât, a vindecat în fiecare zi, cu

puterea arhanghelului, nu numai creştini dar şi eretici.

Un idolatru din Laodicea avea o fiica mută. Arhanghelul a făcut-o bine cu

agheasmă şi tatăl ei, din recunoştinţă, a ridicat acolo o biserică purtând numele
începătorului de oşti.

Trecuseră 90 de ani de la construirea bisericii, când într-o zi a venit un copil

de 10 ani din Ierapoli, cu scopul de a se închina arhanghelului. Se numea Arhipos.
A rămas acolo, a venit în biserică ca paraclisier şi a început viaţă de ascet aspră, cu
toate că era foarte tânăr.

Sfânta lui viaţă, precum şi minunile de zi cu zi ale arhanghelului, îi deranja

pe necredincioşi. Aceştia au încercat o dată să-l omoare pe Arhipos şi să ascundă
aghiazma. Când s-a apropiat însă, au văzut că iese din aceasta foc şi au fugit
înfricoşaţi.

_____________________

*. În mineiul românesc, pe 6 septembrie se prăznuieşte “Pomenirea Minunii

celei mari ce s-a făcut în Colosele Frigiei de Arhistrategul Mihail”.

61
 În partea stângă a bisericii curgea un râu, râul Hrisos (de aur). Idolatrii se
gândeau să schimbe direcţia acestui râu către agheazmă, încât acesta să se
amestece cu apa râului şi aşa creştinii să nu poată să o folosească.

Într-adevăr, au schimbat cursul râului Hrisos către agheazmă, dar dintr-o

dată râul, ca şi cum ar fi cinstit harul arhanghelului, s-a întors către dreapta
bisericii pe o distanţă aşa de mare, atât cât avusese înainte în stânga. De atunci
apele lui au acelaşi curs.

Şi după acest eşec, idolatrii s-au gândit la altă faptă necuviincioasă. În

partea de răsărit, unde se afla agheazma, curgeau două mari râuri şi anume
Likokastros şi Kufos. Coborând, treceau pe de o parte şi de alta a bisericii însă la o
distanţă apreciabilă de acesta. După aceea, mai departe, se uneau, despărţea Licia
şi se vărsau în mare, în partea opusă a insulei Rodos.

Aceste două râuri s-au gândit să le îndrepte către biserică şi agheazmă încât
să nu mai rămână nici urmă din acestea. Locul era prielnic. Era în coborâre foarte
mare şi apa ar fi coborât cu viteză. Au săpat, au cioplit un bolovan, au săpat
şanţuri şi au ridicat baraj să strângă apa.

Au trecut zece zile. Atunci necuviincioşii au deschis barajul şi apa râurilor a

năvălit cu putere către agheazmă.

Arhipos, neştiind de toate acestea, se ruga în biserică. Pe când apele se

apropiau cu viteză, aude un tunet şi vede pe arhanghelul Mihail că se coboară în
biserică şi-i zice cu voce tare:

- Arhipos, ieşi din biserică înainte de a te înghiţi apele!

Arhipos a ieşit şi, nesuportând să vadă fulgerătoarea vedere a

arhanghelului, a căzut pe duşumea. Într-adevăr, semăna cu o coloană de foc care
ajungea până la cer.

- Ridică-te, strigă la Arhipos, stai în stanga mea şi să nu-ţi fie frică!

Imediat ridică mâna lui, a făcut semnul crucii pe stânca care era înfiptă în spatele
bisericii şi porunceşte:

62
 - Până aici ţi-a fost! Şi cu bastonul pe care-l ţinea în mână a lovit puternic
bolovanul despicându-l adânc. Apele l-au văzut şi s-au speriat. Au rămas pe loc
acolo.

Arhanghelul mai face o dată semnul crucii şi porunceşte:

- Să curgă apele aici!

Imediat s-a făcut cutremur mare şi apele râurilor s-au vărsat în văgăuna
aceea. De aceea şi locul acela s-a numit Hones. Biserica a rămas intactă iar
paraclisierul Arhipos a slăvit pe Dumnezeu şi pe Începătorul oştilor Mihail pentru
nemaipomenita lui minune.

[10, 12]

Desfrânata care a ajuns sfântă

Când împărăţea Traian (92 - 117), trăia în Iliupoli al Feniciei o fată pe

numele ei Evdokia*, era atât de frumoasă încât nici un pictor nu a putut să
găsească greşeală în frumuseţea ei.

De multe ori însă frumuseţea nu se împleteşte cu cuminţenia. Aşa şi Evdokia

odată s-a abătut şi a deschis o casă a păcatului. În câţiva ani ajunsese foarte mare
desfrânată în viaţa ei fără de salvare.

Dumnezeu însă lucara ca să rânduiască mântuirea ei.

Un călugăr, trecător prin Iliupoli (în greceşte oraşul soarelui). A găzduit lângă

_____________________

*. Prăznuită la 1 martie.

63
casa ei. Noaptea a citit cu voce tare dintr-o carte judecata cea cruntă, despre iadul
păcătoşilor şi răsplată. Evdokia care s-a întâmplat să nu doarmă, a auzit toate
acestea şi s-a cutremurat.

Când s-a luminat de ziuă, a chemat pe călugăr cu dorinţa de a se pocăi iar

acela a îndrumat-o cum să procedeze.

Printre altele i-a zis să se închidă o săptămână în camera ei şi acolo să

postească şi să se roage cu lacrimi pentru mântuirea ei.

În toate zilele acelea Evdokia se ruga plângând. În ultima noapte vede

dintr-o dată un tânăr de fulger foarte frumos, într-o lumina puternică, care o ia de
mână şi o ridică în cer.

Acolo i-a arătat cu bucurie o mulţime nenumărată de bărbaţi în alb pe când

în afara porţii un negru gigant care scârţâia din dinţii lui striga:

- Mă neîndreptăţeşti, începătorule de oşti!

Eu pentru o mică neascultare am fost alungat din rai iar aceasta care a
stricat atâţia oameni o să se mântuiască?

- Aşa îi laudă Dumnezeu pe aceştia care se pocăiesc, s-a auzit o voce dulce.

După aceea i s-a adresat arhanghelului:

- Ia-o Mihail, du-o la casa ei să se nevoiască, iar eu o să iert păcatele ei.

Imediat ce s-a întors, Evdokia a întrebat pe arhanghel:

- Arată-mi-te, domnule, cine eşti?

- Sunt primul înger al lui Dumnezeu. Eu îi adun pe păcătoşii cărora le pare

rău de păcatele săvârşite şi-i conduc către viaţa veşnică. Acolo îngerii se bucură
foarte tare pentru fiecare dintre aceştia. S-a liniştit deci roaba lui Dumnezeu
Evdokia şi a prins curaj.

Acestea i-a zis arhanghelul, i-a făcut cruce de trei ori şi a zburat către cer.

64
 După vederea aceea dumnezeiască, Evdokia s-a botezat în numele Sfintei
Treimi, a împărţit bogăţiile trecătoare la săraci - aur, mărgăritare, pietre scumpe,
lucruri din argint, mătăsuri, îmbrăcăminte de aur, câmpuri, viţă de vie, bani - şi şi-a
închinat mai departe viaţa lui Dumnezeu.

Mai târziu au prins-o soldaţii împăratului şi au dus-o la martiriu. Pe drum i-a

mers înainte o făclie, luminându-i calea, îngerul ei păzitor, care nu era văzut de
însoţitorii ei.

Şi când împăratul a poruncit să-i scoată lucrurile şi să o lege, un soldat a

văzut un tânăr strălucitor de frumos, îmbrăcat în alb, care vorbea cu sfânta şi o
acoperea cu un material alb să nu i se vadă goliciunea ei.

După multe chinuri suferite, făcând cu ajutorul lui Dumnezeu semne

minunate, i-a tăiat gâtul călăul cu sabia şi aşa şi-a dat sufleul în mâinile lui
Dumnezeu.

[12]

Păzitorul curăţiei

În ceata martirilor slăviţi se numără şi sfânta muceniţă Agni (gr. - curată)

care s-a păstrat curată şi în viaţă şi la martiriu*.

Ţara ei a fost Roma. Însăşi Agni a predat şi altor femei cuviinţa şi le-a
îndrumat la cunoaşterea Dumnezeului Cel adevărat.

Guvernatorul Romei, care a auzit despre comportamentul ei, a chemat-o şi

_____________________

*. Prăznuită la 21 ianuarie.

65
i-a poruncit:

- Închină-te idolilor, altfel o să te închid în casa de toleranţă.

- Nici la idoli nu o să mă închin, nici de casa de toleranţă nu mi-e frică, a

răspuns fără greş sfânta, deoarece cred că Dumnezeu o să mă apere fără zăbavă.

A poruncit atunci tiranul să fie plimbată goală prin tot oraşul purtând numai
o bluză, după aceea urmând să fie dusă la casa păcatului, unde putea să vină
fiecare, liber şi să o dezonoreze.

Aşa s-a şi întâmplat.

Câţi însă s-au apropiat de ea simţeau dorinţa să moară şi plecau fără

izbândă. Odată, unul, mândru şi trufaş, bătându-şi joc de ceilalţi, s-a năpăstuit
asupra ei ca un cal sălbatic. Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat: a căzut imediat
ca mort!

Când a auzit guvernatorul, a chemat-o pe sfântă şi a întrebat-o:

- Zi-mi, femeie vicleană, în ce mod l-ai omorât pe tânăr?

- Când ai poruncit să mă ducă la casa diavolului, a răspuns Agni, m-a urmat

un tânăr îmbrăcat în alb, a intrat şi acesta stând lângă mine şi stăvili dorinţa
tinerilor care se apropiau de mine. Acesta l-a omorât şi pe cel pe care-l vezi mort,
deoarece s-a apropiat cu mare curaj.

- Şi cine a fost acel tânăr îmbrăcat în alb? a întrebat împăratul. Cine l-a
trimis?

- Domnul şi Dumnezeul meu. Acesta l-a trimis pe îngerul Lui şi m-a apărat de
dezonorare.

- Dacă este devărat tot ce spui, roagă-L pe Dumnezeul tău să învieze aici pe
acest mort.

Atunci sfânta a ridicat mâinile la cer, s-a rugat şi într-adevăr, minune -

mortul a înviat.

66
 Acestă înviere din moarte i-a uimit pe necredincioşi şi toţi, împreună cu
guvernatorul au strigat:

- Mare este puterea creştinilor!

Câţiva însă au crezut puterea ei ca fiind vrăjitorie şi-l împingeau pe tiran să o

arunce în foc.

[12]

Sfânta Parascheva şi îngerul

Sfânta cuvioasă muceniţă şi fecioară Parascheva (sec. II)* (gr. cea care se
pregăteşte), s-a născut la Roma din părinţi cuviincioşi care au murit când aceasta
avea 20 de ani. Atunci e a împărţit moştenirea la săraci şi s-a dedicat vestirii
Evangheliei.

Lucrarea ei s-a făcut cunoscută şi de către împăratul Antonin, idolatru încă

pe atunci, care a chemat-o şi a încercat să o aducă la idolatrie. Văzând stăruinţa ei
în credinţa lui Hristos, a poruncit să-i pună pe cap o coroană de foc încinsă.
Dumnezeu a apărat-o şi nu a păţit nimic. Atunci împăratul a trimis-o legată în
temniţă, până când se va decide ce îi va face. Acolo sfânta se ruga cu lacrimi şi
zicea:

- Doamne, sprijină-mă în adevărata credinţă a Ta şi salvează-mă din cursele

duşmanului.

Pe când se ruga, la miezul nopţii s-a arătat îngerul Domnului care ţinea în

_____________________

*. Prăznuiută la 26 iulie.
67
mâinile lui crucea de lumină, trestie, burete şi cunună.

- Bucură-te, Paraschevo, iubitoare de Hristos, i-a zis. Nu-ţi fie frică de

chinurile tiranilor, pentru că Domnul Care a pătimit şi S-a urcat pe cruce pentru
mântuirea oamenilor, va fi ajutorul tău!

Imediat îngerul a dezlegat-o din legături şi s-a făcut nevăzut.

Chinurile au continuat dar sfânta a rămas nevătămată. În cele din urmă

împăratul Antonin a crezut şi s-a botezat creştin, sfânta mai înainte vindecându-l
de orbire.

[12]

Rugăminţi îngereşti

Sfânta şi marea mucenică Cristina (sec. II - III)* s-a născut în Tir şi era fata
generalului Urvan. Părinţii ei fuseseră idolatri, dar Cristina sălăjluia credinţa unei
femei cuviincioase. Când a auzit acest lucru, tatăl ei s-a mâniat şi a închis-o într-un
turn înalt, unde prin fiecare mijloc încercase să o readucă la idolatrie. Deoarece
toate încercările dăduseră greş, a decis să o chinuiască.

În noaptea premergătoare începutului chinurilor, sfânta se rugase fierbinte

la Domnul:

- Dumnezeule ceresc, Stăpâne şi Creatorule al lumii, nu mă părăsi pe mine,

păcătoasa, acum când o să trec prin încercări. Iartă nelegiuirile mele, ca un iubitor
de oameni şi dă-mi puterea să-i înving pe duşmanii mei, ca să se slăvească
preasfântul Tău Nume.

_____________________

*. Prăznuită la 24 iulie.
68
 Atunci s-a arătat în faţa ei un înger, trimis de Dumnezeu şi i-a zis:

- Bucură-te, Cristina, mireasă neîntinată a lui Hristos. Domnul a auzit

rugăciunea ta. Nu te teme! Acela este lângă tine! În faţa a trei guvernatori vei
apărea şi o să-L mărturiseşti pe Dumnezeul Cel adevărat şi Mântuitorul tău. O să-L
slăveşti şi o să te slăvească!

- Însemnează-mă, îngere al lui Dumnezeu, cu semnul Domnului meu, ca să

iau putere, l-a rugat sfânta.

Îngerul a însemnat-o cu semnul crucii şi a urcat din nou la cer.

În ziua următoare Urvan a predat-o călăilor. Au chinuit-o fără milă, au

atârnat-o de grumaz, i-au tăiat trupul fâşii, au băgat-o în foc. După toate acestea,
văzând că nu o pot convinge, au închis-o în temniţă din porunca tatălui ei nemilos
şi au lăsat-o fără mâncare, dorind ca să moară de foame. Însă milostivul Tată
ceresc i-a trimis trei îngeri, care i-au adus mâncare şi au vindecat în mod minunat
toate rănile pe care le avea.

Când a auzit Urvan, a trimis cinci slugi care au legat de gâtul sfintei o piatră
mare, aruncând-o după aceea în mare. Însă atunci - minune preamărită! Din nou
Domnul a trimis îngeri care au dezlegat piatra şi au ţinut-o pe sfântă deasupra.
După aceea, cu poruncă dumnezeiască, începătorul de oşti Mihail a luat-o şi a
dus-o la casa părintească.

În aceeaşi noapte Urvan a murit. De atunci a primit să continue lucrarea lui

josnică fiul lui, tânărul guvernator Dion. A chinuit-o şi acesta aspru, dar în zadar.
Roaba lui Dumnezeu a stăruit răbdarea bătăi cu lemne, ţepuşe, flăcări şi scoatere
în lume.

Pe Dion, în sfârşit, l-a înlocuit Iulian al III-lea şi ultimul împărat chinuitor al

ei, precum îi spusese îngerul. Acesta a legat-o într-un cuptor încins, închis ermetic.
Sfânta a rămas acolo cinci zile fără să păţească nimic! Soldaţii care au păzit
cuptorul au auzit voci melodioase care cântau şi lăudau pe Dumnezeu. Era sfânta
care cânta împreună cu întregul cor de îngeri pe care Domnul l-a trimis să o apere
de flăcări. Soldaţii, înfricoşaţi şi uimiţi, au alergat la guvernator şi i-au zis de vocile

69
pe care le-au auzit. Acela, în a şasea zi, a poruncit să deschidă cuptorul. Sfânta a
ieşit nevătămată şi fericită, ca şi când ar fi fost în spălătoare.

În cele din urmă, Cristina a primit cununa muceniciei fiind omorâtă prin
lovirea cu lăncile în inimă şi în celelalte părţi ale corpului.

[12]

Înger păzitor şi îndreptător

Marele mucenic Mercurie* a trăit în secolul III, în anii împăraţilor Deciu şi

Valerian. Era din neam soldat de la tatăl său Skiti şi venise în armata martensilor.

Cândva l-a trimis împăratul cu armata lui să se lupte cu barbarii. Barbarii

erau mulţi şi sfântul se gândea cu nedumerire ce să facă. Dintr-o dată, s-a arătat în
faţa lui un Înger îmbrăcat în alb, ţinând o sabie în mână. I-a dat-o tânărului şi i-a
zis:

- Iubitul meu prieten Mercurie, m-a trimis Domnul ca să te încurajez şi să te

împuternicesc. Loveşte-i pe duşmanii tăi şi cu ajutorul lui Dumnezeu o să învingi.
Prin această victorie vei deveni tuturor de ajutor. Ai grijă numai să nu arăţi
Purtătorului Tău de grijă nemulţumire, ci totdeauna să-ţi aduci aminte de ajutorul
Lui. În sufletul tău trebuie să se înrădăcineze dragostea pentru El, pentru că într-o
zi vei mărturisi pentru sfântul Lui nume şi vei primi cununa muceniciei.

Sfântul, auzind acestea, a prins curaj şi putere. S-a avântat curajos în luptă şi
a înfrânt pe duşmani cu sabia îngerului.

_____________________

*. Prăznuit la 25 noiembrie.

70
 Împăratul s-a minunat de eroismul lui şi l-a numit comandant de oşti. Şi nu
numai atât, dar i-a făcut şi daruri, l-a prezentat poporului şi l-a chemat în fiecare zi
la masa împărătească.

Prea multa iubire a împăratului pământesc l-a făcut pe sfânt să nu-şi mai
aducă aminte de Împăratul Ceresc. Pentru acest lucru dumnezeiescul înger apare
din nou într-o noapte şi-l trezeşte, făcându-i observaţie:

- Ce ţi-am zis, Mercurie, când ţi-am dăruit sabia aleasă şi ai biruit cu ajutor
dumnezeiesc mulţimea de barbari? Este scris să muceniceşti pentru Hristos şi să fi
slăvit în veci. Tu însă ai uitat de Împăratul ceresc şi ai preferat preţuirile celui
pământesc. Trezeşte-te din nepăsarea ta, dispreţuieşte gustul trecător şi aşa te vei
învrednici să locuieşti în palatele Celui ceresc.

Îngerul imediat s-a făcut nevăzut iar tânărul, cu părere de rău pentru ceea
ce a făcut s-a hotărât să urmeze sfatul îngerului.

În ziua următoare împăratul l-a chemat să se închine la templul zeiţei

Artemis - aceasta fiind ajutătoare în război. Acela a refuzat să se închine şi a
mărturisit cu curaj credinţa lui, urmând să scoată centura şi mantaua de soldat şi
să le arunce jos.

În temniţă unde l-au aruncat se ruga până târziu în noapte. Atunci s-a
apropiat de el din nou îngerul şi l-a încurajat de acum la noi virtuţi duhovniceşti.

- Mărturiseşte-L cu curaj pe Hristos şi stăruie cu bărbăţie în trecatoarele

chinuri ca să guşti veşnica slavă şi iubire.

Dimineaţa sfântul a îndurat multe chinuri. Când, mai târziu s-a umplut de
răni, l-au aruncat din nou în temniţă. Acolo a venit din nou impreunăluptătorul lui
înger şi i-a zis:

- Bucură-te neânvinsule ostaş al lui Hristos!

Împăratul, văzând însănătoşirea, s-a mâniat şi a poruncit să-l supună la

chinuri mult mai groaznice. Călăii au obosit. Pe când se pregăteau să-l decapiteze
apare Stăpânul Hristos şi-i adresează cel din urmă salut pământesc:

71
 - Bucură-te, Mercurie! Martiriul tău ajunge la sfârşit, iar tu vei gusta, în cer,
din belşug, răsplata durerilor tale!

[12]

Cuviosul Ioan “cel din fântână”

Despre Cuviosul Ioan, care a trăit ascetic înăuntrul izvorului, deţinem puţine
date biografice. Mama sa, Iuliana, bogată şi cu frică de Dumnezeu, a trăit în
perioada persecuţiilor, rămânând de tânără văduvă, cu doi copii mici, Ioan şi
Temistia.

Ioan deseori mergea la biserică şi se ruga pe ascuns de frica idolatrilor.

Într-o zi a plecat de acasă ca să nu se mai întoarcă niciodată. A plecat în

pustiu, la un oarecare călugăr Farmutie*, luând binecuvântare şi îndepărtându-se,
cu decizia de a trăi şi acesta ca ascet.

Ca loc de nevoinţă a ales o fântână seacă, care era plină de scorpioni, şerpi
şi alte reptile. Şi-a făcut rugăciunea iar după aceea s-a aruncat în fântână. Fântâna
era adâncă de douăzeci de metri. Pe când cădea în aceasta l-a prins îngerul
Domnului şi aşa virtuosul ascet nu a păţit nimic.

Acolo jos, în adâncul fântânii, a ridicat Ioan mâinile în semnul crucii şi a stat
în rugăciune patruzeci de zile în continuu, fără să mănânce şi să bea, fără să
doarmă şi fără să coboare mâinile.

Imediat şerpii au plecat. Cât despre mâncarea lui, îngerul Domnului, care

_____________________

*. Prăznuit la 11 aprilie.

72
aducea pâine la Farmutie, a primit să aibă grijă şi de acesta. Ca să nu se
mândrească Ioan, care era încă tânăr şi începător, nu aducea pâine la el direct, dar
o aducea la Farmutie şi zicea:

- Uite, Domnul îţi trimite această pâine ca să o duci la Avva Ioan, care se
găseşte în fântâna seacă.

Trecuseră ani. Ioan primea în fiecare zi pâine din mâinile lui Farmutie, îi
mulţumea lui Dumnezeu şi mânca. Diavolul, din nou, văzând neobişnuitul progres
al tânărului, îi pricinuise felurite ispite, neizbutind însă să-l învingă.

Zece ani a vieţuit aspru cuviosul inăuntrul neobişnuitului loc de rugăciune.

Acolo înăuntru l-a slăvit pe Dumnezeu şi a urcat pe toată scara virtuţilor.

Se apropiase timpul adormirii sale. În pustiu a vieţuit treizeci şi atâţia ani un

alt ascet, şi anume Hrisios. La acesta se arată un înger şi-l îndrumă către fântâna
cea secată ca să-l înmormânteze pe Ioan.

Ajungând acolo, Hrisios stătea deasupra fântânii şi-l ruga pe Ioan să-i arate
fiecare îndrumare legată de asceza şi virtutea lui. Imediat a urmat o minune
nemaivăzută: fundul fântânii a urcat până sus şi aşa cei doi cuvioşi s-au întâlnit.

După aceasta cei doi s-au îmbrăţişat întru Domnul iar Ioan, nevoitorul din
fântână, şi-a dat imediat sufletul în mâinile lui Hristos.

[12]

73
 Schimbări minunate

Sfânta Cecilia din Roma*, cuviincioasă din naştere, a mucenicit la anul 288,
în vremea împăratului Diocleţian. De vârstă fragedă, a trăit creştineşte, în
rugăciuni, faceri de bine şi nevoinţe.

Mai târziu, din voinţa părinţilor ei, s-a căsătorit cu un tânăr bogat, idolatru,
pe numele său Valerian. Vrând sfânta să-şi păstreze fecioria, a zis soţului ei când
au ajuns în cămara de nuntă:

- Să ai în vedera că pe mine mă păzeşte un înger deosebit, nelăsând pe

nimeni să mă întineze. Dacă tu, acum, te apropii de mine cu pofta trupului, o să te
omoare. Dacă va înţelege însă că mă iubeşti cu iubire adevărată, ca pe sora ta,
atunci o să te iubească şi acesta, dându-ţi harul lui.

- Arată-mi pe acest păzitor ceresc, a zis cu uimire tânărul, şi atunci o să cred

şi o să fac tot ce-mi vei spune.

- Ca să-l vezi pe îngerul purtător de flacără trebuie să te botezi creştin.

Tânărul idolatru s-a dus într-adevăr puţin în afara Romei, a întâlnit pe

arhiepiscopul Urban şi i-a zis care era dorinţa lui.

Urban a îngenuncheat şi s-a rugat. Imediat ce a terminat s-a arătat în faţa

lor un tânăr strălucitor îmbrăcat, ţinând în mâinile lui o carte cu litere de aur. Se
întoarce la Valerian, care căzuse înfricoşat la pământ şi-i zice:

- Citeşte ce este scris în această carte şi zi-mi dacă crezi!

- Unul este Dumnezeul adevărat, una este credinţa creştinilor şi unul este
sfântul şi adevăratul botez, a citit tânărul. Cred din toată inima mea!

_____________________

*. Prăznuită la 22 noiembrie.

74
 După această mărturisire de credinţă, Cel îmbrăcat în alb s-a făcut nevăzut,
pe când Valerian a primit cu bucurie de la arhiereu Sfântul Botez.

Întorcându-se acasă a găsit-o pe Cecilia vorbind cu sfântul înger. Adusese

din rai două cununi din trandafir mirositori şi crini, apropiindu-se de tineri, le-a
dăruit câte unul la fiecare zicându-le:

- Păziţi aceste cununi alese pe care vi le trimite, din trupul şi sufletul curat al
Lui, Stăpânul Hristos. Mireasma lor nu o să înceteze, nici petalele lor nu o să se
ofilească deoarece sunt cereşti; nici altcineva nu o să le poată vedea, înafară
numai de aceia care o să păzească curăţia şi o să creadă în Dumnezeu, precum voi.
Şi tu, Valerie, zi-mi ce dar să-ţi fac deoarece ai ascultat sfatul mângâietor de suflet
al soţiei tale.

- Altul nu-mi doresc atât de mult decât acela: să creadă în Hristos fratele
meu şi să devină şi acesta părtaş acestui dar dumnezeiesc.

- Acest lucru, a întărit îngerul, îl doreşte şi Stăpânul Hristos, care va îndeplini

dorinţa ta. Cât mai repede voi doi veţi veni în rai.

Peste câtva timp a băut şi a intrat în cameră fratele lui Valerian, Tiburtie.

- Ce minunată mireasmă! a exclamat cu uimire. Aceasta nu poate să fie

mireasmă pământească.

Cei doi soţi i-au explicat ce se întâmplă; după aceea, urmând să vieţuiască în
credinţa adevărată, tânărul a primit cu bucurie cuvintele vieţii, s-a botezat şi
acesta de către arhiepiscopul Urban şi a fost învrednicit să vadă de multe ori pe
îngerul dumnezeiesc.

Nu trecu mult timp după aceea că cei doi tineri au refuzat dictatura aprigă a
Romei sub împăratul Diocleţian. Deoarece au refuzat să se închine idolilor, au fost
decapitaţi. Pe când trupurile lor au căzut pe pământ, sufletele lor au urcat la cer
însoţite de sfinţii îngeri, care cântau nemaiauzit.

[12]

75
 Călăuzirea îngerească spre mucenicie

Sfântul martir Pafnutie*, s-a nevoit în Ghediria Egiptului, în anii

necuviinciosului împărat Diocleţian.

Într-o noapte, în timp ce priveghea, rugându-se în munte, se arată în faţa lui

îngerul Domnului:

- Bucură-te, Pafnutie, robul lui Hristos! îi zice.

- Bucură-te şi tu, Domnul meu, a răspuns fără zăbavă cuviosul.

- Dacă vrei, a continuat îngerul, să găzduieşti mucenicia în locuinţa sufletului

tău, pe care ai început s-o clădeşti încă de mic copil, fă tot ce-ţi voi spune: du-te în
primul rând la chilia ta şi poartă veşmântul preoţesc, deoarece te cheamă Domnul
în cerescul palat al Lui. După aceea urmeaz-mă. Iată, stăpânul Egiptului, Arie, a
trimis două sute de soldaţi să te prindă şi să te arunce în temniţă. Înarmează-te cu
curaj şi să nu-ţi fie frică! Eu sunt îngerul Domnului. Precum am fost în vechime
lângă părinţii tăi, aşa şi acum voi fi lângă tine. Hristos te va întări şi vei ruşina pe
Arie şi pe idoli.

Cuviosul s-a pregătit după cum i-a spus îngerul şi a pornit cu bucurie către
mucenicie. Pe drumul către Egipt l-a însoţit îngerul şi a discutat cu el despre
tainele cereşti.

Au mers împreună până la râul Nil. Atunci îngerul i-a arătat toate câte avea
să pătimească, după care acesta s-a făcut nevăzut.

În acelaşi timp a ieşit şi Arie dintr-o barcă pe malul râului. Nu a întârziat să

se întâlnească cu cuviosul, care s-a prezentat singur şi a respins orice propunere
de împăcare.

_____________________

*. Prăznuit la 25 septembrie.

76
 Tiranul l-a predat călăilor. Aceia l-au luat şi l-au chinuit atât de mult încât au
început să-i curgă măruntaiele, umplând pământul de sânge.

- Doamne, a exclamat martirul, sunt pregătit să mor pentru numele Tău!

Vreau mai întâi să ruşinezi pe Arie şi pe zeii lui, ca să Te slăvesc pe Tine.

În acelaşi moment s-a arătat sfântul înger, trimis din cer, dezlegând pe
mucenic şi coborându-l de pe lemn. După aceea i-a luat măruntaiele scoase şi le-a
băgat din nou la locul lor. Însemnând pe mucenicul lui Dumnezeu de trei ori cu
semnul crucii, l-a vindecat rămânând ca înainte.

Călăii au rămas uluiţi de minunea văzută pe viu. L-au adus imediat pe

temnicer şi-au scos centurile soldăţeşti şi au mărturisit credinţa creştină. Pe mulţi
încă pe Pafnutie, cu cuvântul şi exemplul lui, i-a condus la credinţa adevărată şi la
martiriu.

În final, tiranul porunceşte să-l urce pe sfânt pe roată. Era roata aşa de
ticloasă încât a tăia trupul acestuia în patru bucăţi.

- Unde este Dumnezeul tău, Pafnutie? De ce nu vine să te salveze? a strigat

sarcastic tiranul pe când pleca.

Domnul însă a urmărit pe robul Lui. De aceea a trimis mai întâi un înger,
care a strâns trupul făcut bucăţi. La urmă a coborât Însuşi din cer, cu arhanghelii
lui, Mihail şi Gavriil. Cei doi arhangheli au luat bucăţile trupului şi le-au unit, pe
când Domnul a întins mâna Lui şi a zis:

- Mâna care a creat pe primul om acum aceasta te reclădeşte şi pe tine. A

suflat de trei ori şi sfântul a revenit la viaţă.

Sfârşitul martiriului său a fost răstignirea. A fost învrednicit şi acesta la anul

303 să se răstignească, precum Hristos, şi să guste, ca un cuvios martir, din bogata
răsplată pentru nevoinţele lui.

[12]

77
 Viaţa îngerească a marelui Paisie

Marele Paisie*, pustnic egiptean şi aspru postitor, s-a născut în jurul anului
300, din părinţi credincioşi, fiind al şaptelea şi cel mai mic copil al familiei.

Mama lui a rămas văduvă şi având grijă de atâţia copii, avea deseori
momente când se deznădăjduia. Într-o noapte se arată îngerul Domnului şi-i zice:

- M-a trimis Dumnezeu, părintele orfanilor, să te întreb de ce te frămânţi

atât de mult cu grija copiilor tăi? Singură o să te îngrijeşti? Nu are grijă pentru
acest lucru Dumnezeu? Să nu-ţi pară rău deci. Dăruieşte un băiat lui Dumnezeu, ca
să slăvească preasfântul numele Lui.

- Toţi copii mei sunt ai Lui. Să aleagă pe care-l va vrea, a zis mama.

- Acesta este plăcut lui Dumnezeu, a zis îngerul, luându-l pe Paisie de mână.

- Acesta nu este capabil. Ia mai bine unul dintre cei mari.

- Femeie bună, zici că Paisie nu este capabil să-i servească Domnului

deoarece este mic. Să şti însă că puterea lui Dumnezeu, de obicei, se arată celor
neputincioşi. Acesta de aici, cel mai mic, este alesul lui Dumnezeu şi urmează să-i
placă lui Dumnezeu.

Acestea zicându-le îngerul, s-a făcut nevăzut. Crescând micuţul dar de acum
ca ales al lui Dumnezeu, a râvnit către viaţa călugărească. A părăsit lumea şi a
plecat în pustiu, lângă Avva Pamvo, care l-a tuns monah.

Râvna lui pentru desăvârşire l-a condus la nevoinţe mari. Postea toată
săptămâna şi numai sâmbăta mânca pâine şi sare. Mai târziu începuse să
postească chiar şi două săptămâni. Rănit de dragostea lui pentru isihasm, se ruga

_____________________

*. Prăznuit la 19 iunie.

78
la Dumnezeu să-i descopere vrerea Lui. Într-o noapte, în timpul utreniei, se arată
îngerul şi-i zice:

- Dumnezeu porunceşte să pleci de aici, să mergi în partea de răsărit a

pustiului. Acolo o să se adune pentru slava Sa popor nenumărat, o să se
întemeieze o mănăstire şi o să se slăvească numele lui Dumnezeu.

A plecat cuviosul către partea răsăriteană, după cum a poruncit îngerul, a

locuit într-o peşteră şi într-atât i-a plăcut lui Dumnezeu vieţuirea sa încât însuşi
Hristos se arata deseori şi-l îndruma pe calea desăvârşirii.

Odată a căzut în extaz şi indulcindu-se de bucuriile raiului, a fost învrednicit

să primească harul postului. De atunci a trăit şaptezeci de ani de post,
împărtăşindu-se în fiecare duminică, numai cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

După voia şi porunca lui Dumnezeu, marele Paisie a devenit îndrumătorul şi

învăţătorul unui mare număr de călugări. Atât el cât şi ucenicii lui s-au bucurat de
grija sfinţilor îngeri.

Astfel, când se găsea în pustiu, a strălucit lumină în faţa lui, văzând în

aceasta cete îngereşti care umpluseră zona. Cuviosul a rămas nedumerit, dar în
acelaşi timp, îngerul păzitor i-a explicat faptul:

- Chiar dacă eşti aici, Paisie, sau chiar dacă lipseşti, noi îi protejăm pe
călugării care locuiesc în acest pustiu.

Altădată s-a spriat cuviosul când un călugăr era ajutat de către sfântul înger.
Fratele acesta, începător şi subjugat de demonul desfrânării şi al mândriei, a cerut
ajutorul sfântului. Acolo s-a rugat la Dumnezeu şi imediat îngerul Domnului s-a
arătat în faţa lui, având pe diavol legat cu lanţuri.

- Ţi-l predau, a zis îngerul, şi păzeşte-l precum vrei, pe nemernic. Legat ţi-l
aduc, pe acesta care are atâţia oameni prinşi în orgiile lui.

De atunci tânărul călugăr nu a mai ascultat niciodată sfatul celui viclean. Şi

cuviosul însuşi se afla sub paza unui înger: un călugăr, care s-a dus odată să-l
viziteze, l-a găsit dormind, avându-l lângă el ca păzitor pe un înger frumos

79
strălucitor. S-a minunat fratele şi a vorbit de unul singur: “Într-adevăr, Dumnezeu
apară pe aceia care cred în El”.
[12]

Ucenicul martir care nu a făcut ascultare

Un călugăr a fost pentru câţiva ani mucenic la un oarecare duhovnic. Din

invidia demonului însă, a uitat de ascultarea lui fără nici un motiv întemeiat.
Duhovnicul i-a dat canon pentru neascultarea lui, dar acela l-a nesocotit şi pe
acesta.

A plecat deci şi s-a dus în Alexandria. Acolo l-a ridicat (arestat) ca fiind
creştin, iar guvernatorul idolatru şi i-a poruncit să se închine idolilor. Călugărul a
refuzat. Călăii l-au chinuit cu cruzime, bătându-l cu bice de viţel ca, în final, să fie
decapitat.

Noaptea creştinii au luat pe ascuns trupul martirului şi după ce l-au uns cu

mir şi l-au înfăşurat în pânză şi l-au dus în altarul unei biserici, cinstindu-l ca
moaşte de martir.

De atunci, la fiecare Sfântă Liturghie, se întâmpla următoarea întâmplare

minunată: la cântărea “Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, vedeau credincioşii racla că
iese singură şi că se duce în naos. Imediat ce se termina liturghia, se întorcea din
nou singură în Sfântul Altar.

Unul dintre aceşti părinţi având dreaptă socoteală a spus despre această
întâmplare şi a rugat pe Dumnezeu să dea o explicaţie. Nu a întârziat deci să se
arate îngerul Domnului.

- Ce te minunezi şi te nedumereşti, i-a zis, despre minunea care se

întâmplă? Nu au primit apostolii de la Hristos puterea lui “leagă şi dezleagă”? Nu
80
au primit mai departe de la aceştia şi succesorii lor? Ascultă deci că pe acest
călugăr îl dă afară din Sfântul Altar un înger. Acest lucru se întâmplă deoarece,
chiar dacă a fost mucenic, a nesocotit canonul duhovnicului lui şi a plecat de sub
ascultarea lui. Pentru acest lucru martiriul a fost răsplătit cu cununa
mucenicească. Deoarece însă a fost legat cu dorinţă, nu este cu putinţă să rămână
în Sfântul Altar în timpul sfintei prefaceri, numai dacă îl dezleagă duhovnicul de
canon.

Acestea a spus îngerul călăului, iar acela le-a transmis duhovnicului

martirului, care a plecat din părţile lui, dându-i iertare ucenicului. De atunci
ucenicul şi martirul au rămas nemişcaţi în Sfântul Altar ori de câte ori se săvârşea
Sfânta Liturghie.

[12]

Prietenul îngerilor

Sfântul Nifon*, episcop al Constantianei, vechi ierarh al bisericii Alexadriei,

trăind în zilele Marelui Atanasie (sec. IV), a fost învrednicit să vadă în viaţa
pământească a lui mulţime de vedeii, printre acestea multe arătări îngereşti.
Deseori i se arătau, datorită trăirii lui sfinte, şi i se descopereau taine cereşti,
mângâietoare şi povăţuitoare pentru toţi.

Încă de tânăr, sfântul, trăind în Constantinopol, a fost cuprins de o dorinţă

rea. Demonii au sărbătorit înfrângerea lui, pe care o provocaseră cu ispite
groaznice. Acela însă, pocăindu-se a început să se lupte cu trupul lui, începând din
toată puterea lui să-şi lovească faţa. Rugăciunea înflăcărată a ieşit din buzele lui în

_____________________

*. Prăznuit la 23 decembrie.

81
reculegere şi mântuire. Imediat s-a arătat înger sfânt şi l-a încununat pentru
pocăinţa lui. După aceea a apucat o funie şi a legat pe toţi demonii care l-au
aruncat în păcat.

Scoţând unul câte unul, i-a legat cu mii de noduri zicând:

- Altădată să nu mai ispitiţi pe robii lui Dumnezeu!

Îngerul i-a chinuit pentru mult timp, demonii asurzind lumea cu răcnetele
lor. De atunci, când îl vedeau pe Nifon, se făceau nevăzuţi deoarece le era frică de
pedeapsă.

***

Odată, trecând prin faţa unei case de desfrâu, a văzut un om cuviincios dar
întristat. Plângea, având chipul cuprins cu palmele şi se ruga cu suspine:

- Ce se întâmplă, frate? l-a întrebat sfântul. De ce eşti atât de întristat?

- Sunt îngerul Domnului, Nifone. În această clipă, înăuntrul acestei locuinţe

păcătuieşte cu o femeie, omul meu, pe care mi l-a dat Dumnezeu să-l păzesc. Cum
să nu bocesc pentru chipul lui Dumnezeu, care s-a prăbuşit atât de mult?

- De ce nu-l îndrepţi, să înceteze păcatul?

- Nu pot să mă apropii de el. Din momentul în care a început, s-a făcut sluga
demonilor şi aşa eu nu am autoritate asupra lui.

- Cum nu ai autoritate? Nu ţi-a încredinţat Dumnezeu mântuirea lui?

- Domnul a plăsmuit pe om cu voie liberă, a răspuns fără zăbavă îngerul şi

l-a lăsat să umble pe calea care îi place. Deci, ce învăţăminte să-i dau, dacă însuşi
Hristos, cu gura Lui, îndreaptă şi învaţă să iasă toţi din păcat?

- Şi de ce ridici mâinile la cer şi suspini?

82
 - Am văzut în jurul lui pe diavoli cântând la chitară, şi bătând din palme şi
batjocorindu-l. De aceea am rugat pe Dumnezeu să-l salveze şi să mă bucur aşa şi
eu pentru întoarcerea lui.

***

Într-o zi cuviosul a fost învrednicit să vadă următoarea scenă: trecând prin

faţa unei case, a văzut înăuntrul acesteia stând la o masă pe stăpânul casei cu
femeia lui şi copiii. În jurul lor a văzut că stăteau nişte tineri îmbrăcaţi luminos:

- Ce se întâmplă? s-a întrebat. Cei care stau jos sunt foarte săraci, pe când
cei care stau în picioare sunt tineri îmbrăcaţi luminos, adică îngeri precum îi arată
Dumnezeu. Au poruncă să stea în jurul creştinilor la ora mesei cu mâinile
încrucişate, ca slugi bune. Dacă însă, aud la masă judecată sau oricare altă răutate
spusă, pleacă imediat precum albinele din fum. În locul lor vine un diavol negru şi
se rostogoleşte printre meseni.

Cu multă bucurie, cuviosul a alergat către biserică pentru sfintele slujbe.

Într-o liturghie vede dintr-o dată coborând foc din cer şi acoperind de
lumină jertfelnicul şi pe preot. La imnul întreit au coborât patru îngeri şi au cântat
împreună cu credincioşii.

Cu puţin înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri s-a deschis cerul şi au început

să coboare îngeri, cântând imnuri şi doxologii. Imediat s-a arătat un foarte dulce
prunc. L-au adus Heruvimii în palmele lor şi l-au aşezat pe sfântul disc. În jurul lui
s-au adunat mulţime de tineri îmbrăcaţi frumos. Când a ieşit preotul cu Sfintele
Daruri, au mers în frunte doi Heruvimi şi doi Serafimi, însoţind pe îngeri fără de
picioare, cântând. Imediat după ce preotul a aşezat Sfintele Daruri pe Sfânta Masă,
îngerii l-au acoperit cu aripile lor. După “Crez” a binecuvântat cele sfinte, zicând:
“...primind Duhul Tău cel sfânt...”. Cuviosul vede un înger care a tăiat cu cuţitul
pruncul. Ţâşnind sângele în Sfântul Potir, a împărţit trupul lui şi l-a pus pe disc.
83
 Când a venit ora să se împărtăşească credincioşii, îngerii s-au făcut nevăzuţi.
Imediat ce se apropia vreun cuviincios, îi puneau cununa pe cap. Dacă însă venea
vreun necredincios, îl respingeau.

După ce s-au împărtăşit toţi şi s-a epuizat Sfânta Împărtăşanie, s-a găsit din
nou viu pruncul în palmele Heruvimilor, care l-au urcat cu cântări în cer.

Cândva cuviosul, acolo, în Constantinopol, a vizitat biserica Sfântului

Nicolae, care era lângă palatul Aftoniei. Acolo a fost învrednicit să vadă şi să
vorbească cu sfântul înger care stătea de pază la sfântul jertfelnic (Sfânta Masă).

- De mult mi-am dorit să te văd, a zis îngerul către cuvios. Am rugat pe

Dumnezeu să vii cândva să te închini aici, ca să te cunosc şi să gust din rugăciunea
ta.

- De unde mă ştii? a întrebat nedumerit Nifon şi de ce doreşti atât de mult

să vezi un bătrân cuprins de păcat?

- De aceea te-am rănit, ca să cunosc smerenia ta. Auzisem în cer că ţi-a

dat-o Hristos cu însăşi mâna Lui.

- Dar este cu putinţă să se vorbească în cer de o stârpitură ca mine?

- Ţi-am spus adevărul. Eu, după cum vezi, slujesc acest sfânt altar. De fiecare
dată când urc la cer să-i ofer lui Dumnezeu rugăciunile credincioşilor, aud tot ce
îmi zic îngerii despre tine: Că Nifon este iubit de către îngerii celui Înalt deoarece
cu adânca lui smerenie îi face cenuşă pe demoni şi că îşi aduce aminte de
rugăciunile lui, de fericitele puteri. Pentru acest lucru Domnul a poruncit fiecărui
înger şi arhanghel să-ţi pomenească neîncetat meritele în jertfele lor.

Acestea zicându-le îngerul şi fericindu-l din nou pe cuvios pentru smerenia

lui se făcuse nevăzut.

Deseori dreptul pleca din oraş către zonele din nord deoarece dorea mult să
se roage lui Dumnezeu în linişte.

Odată, pe când se ruga cu înfocare, a vazut că se deschid cerurile. L-a văzut

pe Domnul stând pe tron slăvit şi înconjurat de mulţime de îngeri. Pe când privea
84
uluit, a auzit pe îngeri că-şi vorbeau între ei:

- Iată-l pe iubitul nostru Nifon! Cu ce iubire şi râvnă ne priveşte! Îndreptăţit

şi noi îl pomenim în sfintele noastre slujbe.

Ferindu-se Nifon de slava oamenilor, a părăsit împărăţia călătorind în

Alexandria. Acolo însă a căzut în capcana dumnezeiască. A fost hirotonit, fără
vrerea lui, episcop al Constantianei şi a păstorit cu râvnă “turma” sa.

În ultimele zile ale vieţii lui a căzut în extaz. I se părea că s-a văzut intrând în
palatele dumnezeieşti.

- Mihail, auzi vocea calmă a Cerescului Împărat, arată-i lui Nifon locul
liniştirii lui.

Imediat arhanghelul l-a conds în oarecare palate atât de luminoase încât

l-au orbit. Acolo l-au înconjurat de jur împrejur mulţime de tineri îmbrăcaţi în alb,
zicând:

- Stăpâne Mihail, când o să ni-l dai pe iubitul nostru Nifon?

- Voia lui Dumnezeu, a răspuns acela, este să vi-l dau peste trei zile.

Îngerii, auzind acest lucru, au tresărit de bucurie. Câţiva, bineînţeles, au

început pregătirile cereşti.

- Iubirea de oameni a lui Hristos, care te-a miluit, i-a zis începătorul de oşti,
însoţitorul lui, a rânduit ca aici să fie liniştea ta. Ţi-a dăruit toate acestea pentru că
ai iubit pe Acesta şi pe noi. Iată, acum vei avea tronuri, haine luminoase,
dormitoare şi coridoare nenumărate. Pe toate le-a pregătit cu însăşi mâna Lui,
preaiubitorul Dumnezeu.

[24]

85
 Cuviosul Pahomie şi îngerul

Vestea despre viaţa ascetică a cuviosului Pahomie (+346), care se dusese

peste tot, a atras mulţime de fraţi care voiau să devină ucenici ai lui şi să
vieţuiască sub îndrumarea lui înţeleaptă.

El însuşi văzând că a pierdut pur şi simplu liniştea lui iubită şi şi-a luat
asupra-şi imense responsabilităţi şi griji, se întreba care este vrerea Domnului.

S-a arătat atunci un înger şi i-a zis:

- Pahomie, voia lui Dumnezeu este să slujeşti fraţilor tăi!

După aceea i-a dat mai multe detalii despre lucrarea lui duhovnicească:

- Dorinţa tuturor fraţilor să fie una. Să poarte la brâu centură iar pe cap fes,
însemnat cu semnul Sfintei Cruci roşu. Să-i împărţi în douăzeci şi patru de cete, pe
cât de multe sunt literele alfabetului, în funcţie de caracterul lor. Să încerci întreit
pe cei laici care vin să ajungă monahi. Fraţii, când mănâncă la masă, să fie
acoperiţi cu fesul ca să nu vadă unul pe celălalt şi să nu vorbească. Acestea şi
multe altele, pe care i le-a descoperit îngerul, le-a pus în practică cu precizie
Marele Pahomie şi aşa a povăţuit pe fraţi după cum a vrut Dumnezeu.

[12]

_____________________

*. Prăznuit la 15 mai.

86
 Sfântul Ioan Gură de Aur acelaşi cu îngerii

Sfântul Ioan Gură de Aur* (sec. IV), înainte de a începe lucrarea sa

pastorală, a vieţuit într-o mănăstire săracă în Antiohia şi mai târziu în pustiu. Din
cauza ascezei mari şi întâmplărilor rele s-a îmbolnăvit, având dureri mari la rinichi.

Însuşi iubitorul de linişte şi rugăciune, a preferat viaţa monahală, Dumnezeu

însă plănuind să-l numească al doilea apostol Pavel. Într-o noapte i se arată îngerul
Domnului patriarhului Antiohiei, Flavian, la ceasul când acesta se ruga, şi-i zice:

- Du-te la mănăstirea în care se găseşte Ioan, ia-l şi adu-l la biserica

patriarhiei tale. Să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales al Sfântului Duh, la
fel ca Apostolul Pavel, şi urmează să lumineze toată lumea.

În aceeaşi noapte s-a arătat din nou îngerul şi la Ioan, pe când se ruga.

- Mâine, îi zice, va veni patriarhul Flavian şi-ţi va cere să te ia cu el. Să-l

urmezi imediat pentru că este vrerea lui Dumnezeu să primeşti preoţia.

- Iartă-mă, a răspuns acela, dar nu sunt vrednic pentru asemenea lucrare.

Acest lucru trece peste puterile mele.

- Cine îndrăzneşte să nu asculte porunca lui Dumnezeu?

Aşa a zis îngerul şi s-a făcut nevăzut.

Ioan a urmat dorinţa Domnului. La ceasul hirotoniei lui toţi preoţii şi

evlavioşii creştini au văzut minune de slavă: un porumbel alb a coborât stând pe
capul lui.

Când sfântul a devenit, mai târziu, patriarh al Constantinopolului, având un

caracter de neclintit, a apărat dreptatea şi dreapta credinţă.

_____________________

*. Prăznuit la 13 noiembrie şi 30 ianuarie.

87
 O văduvă în Alexandria, nedreptăţită de către consilierul locului, s-a dus la
Constantinopol şi a cerut ajutorul împărătesei. Din nefericire însă, în loc să i facă
dreptate, a plecat şi de acolo nedreptăţită, aşadar ajungând la patriarhul Ioan.
Acela a chemat pe consilier care se găsea în zilele acelea în Constantinopol şi l-a
îndemnat să îndrepte nedreptatea pe care o făcuse. Consilierul a fost de neînvins.
Atunci Sfântul Ioan, folosind drepturile patriarhale care i se atribuiseră de către
împăraţi, condamnă şi închide pe consilier în închisoarea patriarhiei, până va reda
cele datorate.

Împărăteasa a auzit şi a cerut imediat eliberarea acestuia.

- Dacă vrei să-l eliberez, a anunţat-o sfântul, dă-i văduvei cei 500 de galbeni
care i le-a luat acesta, pe nedrept.

Împărăteasa s-a mâniat îngrozitor. A trimis imediat două sute de soldaţi ca

să spargă poarta închisorii şi să-l elibereze pe consilier. Abia se apropiaseră soldaţii
că, iată, au văzut o vedenie înfricoşătoare: îngerul Domnului stătea măiestru, ca
un fulger şi cu lancea lui cu două vârfuri i-a alungat pe toţi!

După lucrarea şi viaţa mult încercată, asemenea aurului, a încetat drumul

vieţii lui pământeşti şi ajunge în corturile cereşti.

Atunci episcopul Adelfios, care a avut multă grijă de cuvios, s-a rugat
fierbinte la Dumnezeu:

- Arată-mi, Doamne, slava de care s-a învrednicit în cer dumnezeiescul Gură

de Aur.

Pe când se ruga, a căzut în extaz. Vede atunci un bărbat luminos că-i arată
pe toţi dascălii, ierarhii, cuvioşii şi drepţii “însemnaţi” în cer. Adelfios i-a văzut cu
bucurie.

S-a mâhnit că nu a văzut şi pe Ioan printre ei. Atunci un bărbat preafrumos

şi luminos i-a zis:

- Ceri pe Ioan cel de Aur, gura lui Dumnezeu? Acel mare om? Nu poţi să-l
vezi deoarece se găseşte lângă tronul Stăpânului Hristos.

88
 Aceeaşi vedenie a avut-o şi cuviosul Marcu, ascetul, auzind aceleaşi cuvinte
despre Sfântul Ioan Gură de Aur.

[12]

Ierarhul - “alesul” lui Dumnezeu

Una din marile figuri bisericeşti ale secolului al IV-lea este Sfântul
Amfilohie*, episcop al Iconiei. Capadocian precum atâţia alţi Sfinţi Părinţi ai
timpului, acesta avea legături de rudenie cu Cuvioasa Olimpiada şi Sfântul Grigorie
Teologul, precum şi o strânsă prietenie duhovnicească pe care a legat-o cu Sfântul
Vasile.

Sfântul Amfilohie, după ce a dobândit o vastă cultură bisericească, s-a retras

într-un pustiu al Asiei Mici, spre Likaonia ca să ducă viaţă ascetică. În timp scurt
educaţia lui creştină şi nevoinţele lui duhovniceşti i-au adunat lângă el îndeajuns
de mulţi ucenici.

Patruzeci de ani avea de când era în asceză, când a adormit, episcopul

Iconiei, Ioan. Preaînţeleptul Dumnezeu a trimis atunci un înger al Lui la Amfilohie
şi-i porunceşte:

- Amfilohie, să te duci în mitropolia iconienilor şi să devii pastor al oilor

gânditoare!

Chiar dacă sfântul a ascultat cu cuvioşie vocea dumnezeiască, nu a hotărât

să îndeplinească porunca deoarece a crezut că nu este vrednic pentru o asemenea
lucrare.

_____________________

*. Prăznuit la 23 noiembrie.
89
 Şi în noaptea următoare a venit îngerul şi a rostit aceleaşi cuvinte. Nici acum
nu a răspuns sfântul deoarece a crezut că noaptea precedentă a fost o ispită
diavolească.

În sfârşit, a treia noapte, s-a arătat din nou îngerul şi i-a zis cu o oarecare
duritate:

- Nu te opune poruncii dumnezeieşti, Amfilohie, harul Duhului Sfânt te-a

ales episcop.

Atunci sfântul i-a zis cu îndrăzneală:

- Dacă eşti cu adevărat înger al lui Dumnezeu, rămâi să ne rugăm împreună.

Îngerul a primit.

- “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...”, a început să se roage Amfilohie.

Îngerul stătea lângă el în picioare. La urmă l-a luat de mâna şi l-a dus în
biserică. Uşile s-au deschis imeadiat de la sine!

Imediat ce s-au aflat înăuntru, o lumină cerească a umplut tot locul. Dintr-o
dată s-au arătat mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, care l-au luat pe Amfilohie în
Sfântul Altar şi i-au pus în mâini o Evanghelie.

- Dumnezeu să fie cu tine! i-au zis. Unul dintre aceştia, care părea a fi
începătorul lor, le-a zis celorlalţi:

- Să ne rugăm ca să-l umbrească harul Preasfântului Duh.

După ce s-au rugat, s-au întors din nou la Amfilohie.

- Pace ţie!

Aceştia au rostit aceste cuvinte şi s-au făcut nevăzuţi.

Era miezul nopţii. Sfântul era puţin confuz. Rămăsese în biserică uluit,
extaziat, fără de grai... Acolo l-au găsit alţi fraţi, ucenicii lui, când au venit la
utrenie.

90
 Văzându-l pe Amfilohie schimbat şi îmbrăcat în lumină cerească nu au
întârziat să-l întrebe ce i s-a întâmplat.

Minunatele întâmplări şi demne de slăvit nu se terminaseră.

Când mai târziu sfântul a plecat de la chilia lui, s-a întâlnit cu şapte episcopi
care veneau să-l întâmpine. Tuturor acestora le vorbise vedenia dumnezeiască
poruncindu-le însăşi Domnul să-l hirotonească episcop al Iconiei.

S-au apropiat de el şi l-au întrebat:

- Cum eşti alesul lui Dumnezeu, Amfilohie?

- Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul, a răspuns acela smerit, fără să

zăbovească.

L-au luat şi l-au dus în biserică ca să facă tot ce le-a poruncit Duhul Sfânt.

Când i-au pus veşmintele arhiereşti, sfântul a înţeles scopul lor. Atunci le-a
povestit cu lux de amănunte întâmplarea din acea noapte.

Cu cuviinţă şi uimire l-au ascultat episcopii, fiind siguri pe deplin de vrerea

lui Dumnezeu.

După puţin timp, tronul arhieresc al Iconiei a fost ocupat de “alesul” şi

purtătorul de duh, Sfântul Amfilohie.

[12]

91
 Îngerii şi cei deopotrivă cu ei

Marele isihast al secolului IV, Cuviosul Onufrie*, slava Egiptului, a trăit

şaizeci de ani departe de oameni, singur şi gol, mâncând verdeţuri şi pâine
îngerească.

Viaţa lui a scris-o Avva Pafnutie care povesteşte câte a văzut chiar cu ochii
lui, când l-a văzut în mijlocul pustiului.

Arătându-se obosit şi postind - scrie avva - m-am înmuiat şi am căzut cu faţa

la pământ ca mort. Dintr-o dată văd înaintea mea un înger cu aripi de fulger şi chip
de om. M-am îngrozit. Acela, însă, s-a apropiat de mine cu veselie şi m-a atins la
mâini, la picioare şi pe buze. Imediat am simţit atâta putere încât am mai postit
patru zile. Şi din nou s-a arătat îngerul şi m-a întărit pentru încă patru zile. În final,
îl văd pentru a treia oară şi cu puterea lui am mai postit încă zece zile.

Obosit cum eram după atâtea zile de alergătură, am stat puţin timp să mă
liniştesc. Dintr-o dată văd de departe că vine un om frumos la statură, gol şi
acoperit cu fire de păr. M-am speriat. Fără să mă dezmeticesc bine, m-am găsit
căţărat de panta unei stânci înalte. Acela însă s-a apropiat şi mi-a strigat:

- Coboară, robule al lui Dumnezeu Pafnutie, să nu-ţi fie frică. Om păcătos

sunt şi eu. Mă numesc Onufrie şi stau în acest pustiu de şaizeci de ani. Niciodată
nu am văzut om. Pe tine te-a trimis Dumnezeu ca să îngropi mâine trupul meu.

Am coborât fericit şi am schimbat sărutul frăţesc. Astfel stând l-am rugat

să-mi povestească viaţa lui. Acela mi-a zis:

- Sunt urmaş de împărat şi fruct al rugăciunii. Tatăl meu, împărat al Persiei,

condus de sfânta arătare, m-a dus, în scutec încă fiind, într-o mănăstire în Tebaida
Egiptului. Când am crescut, s-a trezit în mine râvna pentru viaţa pustnicească.

_____________________

*. Prăznuit la 12 iunie.
92
 Într-o noapte deci, am luat puţină pâine şi am plecat prin pustie. Umblând,
văd în faţa mea o lumină puternică. M-am speriat şi m-am gândit să mă întorc. În
aceeaşi clipă însă s-a arătat în această lumină un oarecare tânăr luminos şi înalt,
care mi-a zis: «Nu-ţi fie frică, Onufrie. Eu sunt îngerul Domnului, trimis să te
păzesc de la naştere până la moarte. Înaintează deci şi nu te lăsa intimidat de
ispitele diavolului. Eu o să te păzesc până o să predau sufletul tău în mâinile lui
Dumnezeu».

Acestea mi-a zis îngerul, însoţindu-mă aproape 70 de metri. Aşa, frate

Pafnutie, am ajuns în acest pustiu. Am suferit ispite groaznice şi întristări
aducătoare de moarte. Le-am îndurat însă pe toate cu nădejdea fericirii veşnice.
Domnul, văzând necazul meu, a rânduit să încolţească fire de păr peste tot corpul
astfel încât să nu simt frigul.

Cât despre mâncare, în fiecare zi îmi aduce îngerul o pâine ca să mă întreţin

şi să fac voia lui Dumnezeu cu mai multă râvnă.

- Cum te împărtăşeşti cu Sfintele Taine? l-am întrebat.

- În fiecare duminică vine sfântul înger şi ne împărtăşeşte pe toţi sihaştrii.

Suntem cuprinşi de atâta putere duhovnicească încât nici nu ne e foame, nici nu
ne este sete, nici nu simţim durere sau întristare pe tot parcursul zilei aceleia. Şi
dacă vreunul dintre noi doreşte să se întâlnească cu om, îl urcă îngerii în rai.

A două zi am văzut chipul lui palid. L-am întrebat care este motivul iar acela
mi-a răspuns fără zăbavă:

- Nu-ţi fie frică, frate! Iubitorul Dumnezeu te-a trimis aici ca să îngropi trupul
meu. Astăzi se încheie viaţa mea pământească.

Apoi a îngenuncheat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru mântuirea

sufletului lui şi a întregii lumi. Dintr-o dată chipul lui a devenit întreg luminos şi o
mireasmă cerească a umplut sărăcăcioasa colibă.

Mi s-au tăiat picooarele de frică când am ridicat ochii şi am văzut cerurile

deschise şi oştiri de îngeri care ţineau în mâinile lor făclii şi cădelniţe de aur,
cântând melodii cereşti deasupra trupului cuviosului.
93
 Atunci s-a auzit o voce foarte dulce zicând:

- Vino, sufletul meu iubit, să te aşez în ceata drepţilor!

Imediat fericitul suflet a ieşit din trup ca un porumbel alb şi s-a dat în
mâinile Domnului, care-L cunoscuse în cer, printre cântările sfinţilor îngeri.

M-am ridicat atunci şi am sărutat cu evlavie şi cu lacrimi sfintele moaşte

care luminau şi împrăştiau o mireasmă cerească. După ce l-am îngropat şi pe când
mă gândeam să rămân în peştera cuviosului şi să mă nevoiesc acolo în ultima
parte a vieţii mele, a avut loc un cutremur mare. Peştera cu izvorul şi cu finicul
dispăruseră. În aceeaşi clipă s-a arătat în faţa mea îngerul de care v-am vorbit la
început şi mi-a zis:

- Nu plânge! Mai bine să te bucuri că ai fost învrednicit să vezi aceste

minunăţii. Du-te acum în Egipt şi povesteşte toate câte ai văzut şi ai învăţat despre
Fericitul Onufrie.

Am plecat deci din locul acela şi după multe zile de umblat, am ajuns într-un
loc frumos cu apă şi cu pomi fructiferi.

Acolo trăiau patru sihaştri, tineri, cu chip de înger şi îmbrăcaţi în piei de oi.
Mi-au urat bun venit, mi-au dăruit fructe să mănânc şi am stat să discutăm. După
ce mi-au vorbit despre viaţa şi asceza lor, i-am întrebat:

- Cum va împărtăşiţi cu Sfintele Taine?

- Vine îngerul şi ne împărtăşeşte, au răspuns imediat.

Pregăteşte-te şi tu să te împărtăşeşti mâine.

Toată noaptea am petrecut în rugăciuni şi slavoslovii. De dimineaţă, când a

venit îngerul, am mirosit o minunată mireasmă. Eu am rămas uimit, ca şi când aş fi
fost în rai. Însă cu puterea îngerului mi-am revenit şi m-am împărtăşit din mâna
lui.

După ce ne-am împărtăşit toţi, ne-a binecuvântat şi ne-a zis:

94
 - Prefacă-se în voi Trupul acesta şi Sângele Stăpânului Hristos, hrană
nemuritoare şi viaţă veşnică.

- Amin! am răspuns imediat noi cu frică.

Era ziua de duminică. Inima noastră s-a împlut de bucurie şi linişte. Într-un
moment, îngerul se întoarce şi-mi zice:

- Du-te, Pafnutie, în Egipt, ca să vesteşti celor credincioşi despre fiecare

lucru pe care l-ai văzut şi ai auzit în pustiu, cu atât mai mult despre cuviosul
Onufrie pe care ai fost învrednicit să-l asculţi.

- Dă-mi voie, sfinte îngere, l-am rugat eu, să locuiesc cu aceştia de aici, cu
fraţii, până la sfârşitul vieţii mele.

- Aceasta nu este vrerea lui Dumnezeu. Du-te la chilia ta şi vei primi şi tu

aceeaşi răsplată împreună cu aceşti fraţi ai tăi în ziua judecăţii.

Acestea zicându-le îngerul s-a făcut nevăzut. Fraţii au pregătit masa şi

mâncau fructe. În cealaltă zi de dimineaţă i-am sărutat pentru ultima oară şi am
plecat la drum şi cu întristare dar şi cu bucurie.

În trei zile am ajuns în Egipt şi acolo am povestit la mulţi fraţi, spre slava lui
Dumnezeu tot ce am văzut şi am auzit.

Puţin a trăit fericitul Pafnutie de atunci de când s-a întors la chilia lui. În
ultimele sale zile a văzut pe sfântul înger care i-a spus:

- Haide, cuvioase al lui Dumnezeu, în corturile cele veşnice. Haide să te

îmbrăţişezi împreună cu aceia care L-au adorat pe Dumnezeu, trăind în munţi şi în
pustiuri.

[12]

95
 Poveţe angelice

Avva Teodor Sfinţitul*, ucenicul Marelui Pahomie, a intrat odată într-o barcă
pentru a trece Nilul. În barcă se găseau doi bătrâni străini. Unul dinre ei a început
să-l laude pe celălalt, pe Teodor, zicându-i:

- Fericit acest călugăr!

- Ce-l fericeşti? Nu a ajuns încă pe măsura mogornicului**.

- Ce este această măsură? a întrebat primul.

- Ascultă o poveste ca să înţelegi! Era un agricultor foarte dur. Cu greu putea

cineva să muncească lângă el pe tot parcursul anului. Într-o zi a venit unul şi i-a zis:

- Vreau să lucrez împreună cu tine. Agricultorul a primit.

Era ziua udatului.

- Să scoatem apă noaptea ca să udăm parcela noastră, însă nu ziua a zis

agricultorul.

- Înţelept este acest lucru a aprobat lucrătorul.

- Aşa nu o să bea nimeni de pe brazdele noastre, nici animal, nici om. Când
va fi vremea aratului parcelele le vom semăna astfel: pe o brazdă grâu, pe una orz,
pe a treia linte, pe a patra brazdă mazăre şi pe celelalte mai departe la fel.

- Gândirea aceasta este mult mai înţeleaptă decât cea dintâi, a a probat din
nou muncitorul, pentru că parcela noastră, va fi tare frumoasă cu varietatea
aceasta de plante.

_____________________

*. Prăznuit la 16 mai
**. Mogornicul era traistă sau coşuleţ pentru anumite genuri de ierburi cu care se
măsura această iarbă şi fructele.

96
 Frunzele care au ieşit din diferite plante nu au făcut sămânţă, agricultorul
însă zicându-i:
- Mergem să semănăm.

Celălalt răspunse cu dragoste:

- Mergem. O să câştigăm mult, deoarece iarba este proaspătă şi bună.

După ce au semănat îi zice:

- Adu morgonicul să cântărim iarba şi să o transportăm înăuntru.

Fără ezitare lucrătorul a aprobat şi acum:

- Acest lucru este mult mai înţelept decât celelalte pentru că o să se

păstreze bine.

După ce agricultorul l-a încercat în acest mod şi a descoperit că a fost

nemaipomenit de ascultător în toate, i-a zis:

- De acum nu vei mai fi lucrătorul meu, ci fiu şi moştenitor al meu...

Deci, precum vezi, dacă acest monah pe care-l vezi, Teodor, ajunge la acest
nivel de neasemuită ascultare, atunci o să fie fericit.

- Explică-mi însă clar parabola, l-a rugat primul bătrân.

- Iată! Agricultorul este Dumnezeu. Se arată a fi dur deoarece cere să ne

ridicăm crucea şi să tăiem dorinţele noastre. Pahomie, tatăl duhovnicesc pe care-l
vezi, a făcut ascultare în toate câte a plăcut Dumnezeu. Dacă şi acesta va face la
fel, o să devină moştenitor al împărăţiei cerurilor.

Avva Teodor a auzit, uluit, acest dialog al celor doi călători. Când a coborât
din barcă, nu i-a văzut. Dispăruseră. Erau îngeri trimişi de Dumnezeu ca să-l
povăţuiască şi să-l consoleze.

[30]

97
 Tainele vieţii celei veşnice

Mergând, cândva, prin pustiu Avva Macarie cel Mare (sec. IV)* a întâlnit un
călugăr cu chip de înger.

- Te văd, dragul meu şi te admir, a exclamat cuviosul. Cumva nu eşti om?

- Înger sunt, a răspuns imediat acela, făcând metanie cuviosului. Am venit

să-ţi dezvălui taine pe care nu le-ai aflat şi ai vrea să le auzi.

- Zi-mi, îngere al lui Dumnezeu, în cealaltă viaţă oamenii se cunosc între ei?

- Precum se cunosc aici, aşa şi acolo. Se înveselesc împreună, discută, se

salută şi cer a se cunoaşte unul pe celălalt.

Aceasta însă se întâmplă numai cu cei drepţi.

- Ce se întâmplă după despărţirea sufletului de trup? a întrebat avva.

- După acest lucru îngerii iau sufletul şi-l duc în cer ca să se închine
Domnului. De pe pământ la cer există o scară mare nevăzută. Pe fiecare treaptă se
găseşte o ceată a diavolilor, care se numeşte vămi. Aceste cete vor să înşface
sufletul; pentru acest lucru arată, în scris, faptele cele rele. Îngerii, dimpotrivă, le
prezintă pe cele bune. Discută faptele şi încep o dispută aprigă de discuţii între ei.
Dacă cele bune sunt în majoritate, atunci sufletul urcă cu o treaptă mai sus. Şi
invers, dacă cele rele sunt în plus, demonii coboară sufletul cu o treaptă mai jos.
Ce chinuri suferă acolo pedepsiţii este de neînchipuit. Dar şi ce primesc în cer
aceia care au fost mântuiţi, nu se poate descrie.

- De ce se fac parastase şi ce mângâiere aduce?

- După trei zile de la moarte, a răspuns îngerul, se face ca o aducere a

_____________________
*. Prăznuit la 19 ianuarie.

98
sufletului în Domnul, deoarece acesta nu a ajuns încă la Tronul Lui ca să I se
închine. După închinăciune îngerii aduc din nou sufletul pe pământ şi-i arată
locurile unde a trăit şi a făcut fapte bune sau rele. Acest lucru se întâmplă
încontinuu până în a noua zi, când sufletul se urcă din nou la cer să se închine la
tronul lui Dumnezeu. Parastasele care se fac în a noua zi se aduc lui Dumnezeu, ca
să primească sufletul cu vedere duioasă. Parastasele, milosteniile şi liturghiile aduc
multă mângâiere sufletului. Pot chiar să-l scoată din iad numai dacă acesta însă nu
a căzut în păcate grele sau aducătoare de moarte. După a doua închinăciune duc
din nou îngerii sufletul în lume. După aceea îi arată raiul şi iadul. Nu există muncă
mai grea decât a desfrânatului şi a hoţului. În special a desfrânatului călugăr sau
preot.

La patruzeci de zile sufletul este condus din nou la închinăciune. Atunci iese
hotărârea de la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, care o să-l aşeze la locul lui până
la înviere şi ziua judecăţii. Pentru acest lucru, şi în ziua aceea se face din nou
parastas pentru liniştirea sufletului.

- Păcătosul, a mai întrebat încă o dată bătrânul, are vreo tihna? Chinurile lui
nu au sfârşit?

- Nu. Nici împărăţia drepţilor nu are sfârşit, nici iadul păcătoşilor.

- Ce sfinţi sunt mai iubiţi de om, încât să-i roage ca aceştia să-l protejeze?

- Toţi sfinţii sunt iubiţi. Voi însă, oamenii, sunteţi nerecunoscători şi-i
întristaţi. Înafară de sfinţi şi îngerii îi ajută pe oameni. Mult mai mult însă decât
toţi are grijă de noi Născătoarea de Dumnezeu. Ar trebui, fiecare dintre noi, să
aibă neîntrerut numele ei în gura lui şi să o slăvească pentru că datorită
rugăciunilor şi cererilor ei mai există astăzi lumea. Oamenii l-au părăsit pe
Dumnezeu şi pe sfinţi, de aceea şi Dumnezeu şi sfinţii i-au părăsit pe oameni.

- Sfinte îngere, care este cel mai mare păcat?

- Fiecare păcat desparte pe om de Dumnezeu. Duşmănia însă şi hula, numai

acestea două, sunt cu putinţă de a coborî pe om în iad.

- Ce patimă este urâtă mai mult de Dumnezeu?

99
 - Mândria. Aceasta a distrus lumea. Din cauza ei Adam a fost alungat din rai.
Din cauza ei a căzut Lucifer. Dacă omul cade în această patimă, este greu să se mai
ridice.

- Care dintre osândiţi se chinuie mai rău?

- Ţi-am zis, desfrânatul şi blasfemiatorul, mai ales desfrânaţii, călugări şi

preoţi. De asemenea, toţi aceştia ultimi care nesocotesc poruncile dumnezeieşti şi
refuză lucrarea duhovnicească, preferând grijile lumeşti; numai pentru o singură
liturghie săvârşită în nevrednicie, preoţii vor da socoteală lui Dumnezeu; fără doar
şi poate şi preoţii care se îmbată.

- Ce se întâmplă cu aceia care nesocotesc ziua de Duminică?

- Cu siguranţă, şi pe ei, iad înfricoşător îi aşteaptă! Acela care nesocoteşte

această sfânta zi, Îl nesocoteşte pe Însuşi Dumnezeu, dar şi acela este nesocotit de
Acesta. Ziua de duminică este închinată Domnului. Acela care o cinsteşte, Îl
cinsteşte pe Domnul. Acela care nu o cinsteşte, faţă dumnezeiască nu va vedea,
nici speranţa mântuirii.

- Zi-mi, te rog, care rugăciune este potrivită călugărului?

- Dacă este de învăţat, Psalmii lui David. Dacă nu, atunci “Doamne Iisuse
Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul...”. Această
rugăciune este cea mai puternică.

Mulţi învăţaţi le-au lăsat pe toate deoparte; au păstrat numai această

rugăciune a lui Iisus şi s-au mântuit. Toţi aceştia pot să zică în continuu: bărbaţi,
femei, copii, călugări, învăţaţi şi neînvăţaţi, cu experienţă şi fără experienţă. Acela
care vrea să se mântuiască, această rugăciune să o repete zi şi noapte în chilie, pe
drum, chiar dacă stă sau munceşte. Să o zică cu râvnă şi cuget curat, deoarece este
în măsură să ajute pe fiecare în mântuirea lui.

- Acum, te rog, răspunde-mi la această întrebare? Dacă un păcătos convinge

pe altul să se pocăiască, este răsplătit?

- Acela care va îndrepta un păcătos pe drumul cel drept, mângâie mult şi

100
sufletul lui. Dacă însă îl îndrumă la rău, cade în cel mai greu păcat.

- Sfinte îngere, vor exista, oare, sfinţi până la sfârşitul lumii?

- Niciodată nu vor lipsi drepţii şi profeţii, nici însă slujitorii lui satana. Însă în
vremurile de la sfârşitul lumii, câţi slujesc lui Hristos cu dreptate care nu fac semne
şi minuni, dar merg pe drumul virtuţii cu smerenie, aceştia vor fi primiţi în
împărăţia lui Dumnezeu mai presus decât aceia care au făcut minuni. În vremurile
de sfârşit nu vor vedea credincioşii pe vreunul să facă minuni, încât să le fie model,
spre a se nevoi duhovniceşte. De asemenea, păstorii şi conducătorii din toată
lumea, vor fi cu totul neîncercaţi în virtute.

Aceste zicându-le îngerul a zburat la cer.

[28]

Relatările Marelui Arsenie

Marele Arsenie* (sec. IV-V), luptătorul cu fiecare desfătare trupească, avea

ca obicei să povestească părinţilor întâmplări mângâietoare şi vedenii ale lui, dar
se referea la alte persoane ca să nu cadă el însuşi în slava cea deşartă.

“Cândva, povestea cuviosul, un om în vârstă, călugăr, pe când stătea în chilia

lui, a auzit o voce îngerească care-i spunea:

- Ieşi afară, să-ţi arăt lucrările oamenilor.

A ieşit călugărul şi l-a urmat pe înger într-un loc unde un om tăia lemne. Când

_____________________

*. Prăznuit la 8 mai.

101
a terminat, le-a legat şi încerca să le ridice, dar nu putea. A lăsat atunci legătura de
lemne jos, a adăugat şi alte lemne şi mai departe a încercat să le ridice.

Au mers mai departe şi-i arată îngerul călugărului un alt om, care scoatea
apă dintr-o fântână, cu o găleată găurită. Şi, bineînţeles, precum era normal, până
să urce găleata, apa se varsa toată.

Mai departe văd o biserică mare. Doi călăreţi ţinând, la orizontală, un lemn
deosebit de mare, încercau de mult timp să între înăuntru. Nu au reuşit însă
pentru că nici nu se aplecau şi nici lemnul nu l-au lăsat.

- Ascultă acum cum se explică acestea, a zis îngerul. Aceştia care ţineau
lemnul simbolizează pe toţi care cred şi se numesc singuri ca fiind drepţi. Astfel,
pentru mândria lor, rămân afară din rai. Acela care scotea apă cu găleata făurită,
lucrează, bineînţeles, virtuţile - postul, rugăciunea, milostenile etc., dar este
lumesc, şi pentru că îi place lauda oamenilor, de aceea nu va vedea deloc răsplată.
Acela, în sfârşit, care nu putea să ridice lemnele, simbolizează pe fiecare care are
multe păcate şi în loc să le înlăture prin pocăinţă, adună mai multe.”

Altădată cuviosul Arsenie a povestit următoarea întâmplare cu privire la

sfânta împărtăşanie:

Trăia un călugăr nevoitor în schit, la care demonul a semănat gândul că

Sfânta Pâine nu este Trupul lui Hristos, ci doar copia Lui. Într-o zi a făcut metanie
celorlalţi părinţi şi a prezentat problema lui.

- Nu blasfemia! au răspuns aceia. Pâinea şi vinul se prefac în adevăratul Trup

şi Sânge al lui Hristos. Deoarece firea omenească nu poate să guste carne şi sânge,
a rânduit Domnul să se dea ca pâine şi vin numai în chip şi nu în realitate.

Au încercat părinţii să-l convingă, dar acela a continuat să aibă îndoieli.

După ce a trecut o săptămâna în rugăciune a continuat să aibă îndoieli.

După ce a trecut o săptămână în rugăciune continuă a fraţilor s-au dus cu

toţi în biserică să săvârşească Sfânta Liturghie. Atunci la “Pe Născătoarea de
Dumnezeu...” văd cu toţii deasupra Sfântului Disc un prunc viu şi fericit. Când, mai

102
târziu, preotul şi-a atins mâna să sfinţească Sfânta Pâine, văd un înger care taie cu
cuţitul pruncul şi se scurge sângele în Sfântul Potir şi împarte trupul Lui în aceleaşi
bucăţi pe care le-a sfinţit preotul în Sfânta Pâine!

La “Cu frică...” s-a apropiat călugărul cel îndoielnic să se împărtăşească şi s-a

împărtăşit, timp în care picura sânge!

Văzând minunea cea uluitoare a izbucnit în lacrimi de bucurie şi pocăinţă.

[12]

Ceata purtătoare de făclii

În aşa numitul schit al Tebaidei a trăit în nevoinţă şi s-a sfinţit cuviosul Ioan
Kolovos (sec. V)*. Era mic de statură, de aceea se şi numea “kolovos” (gr. scund),
dar mai mare în virtute, atât de mare încât a ajuns să zică părinţii că Ioan, prin
smerenia lui, a agăţat tot schitul în degetul lui mic.

Cu cât acela se abţinea de la plăcerile lumeşti, cu atât de mult Dumnezeu îl

slăvea.

L-au rugat cândva să se ducă în vizită la un frate, care era pe patul de

moarte. Acela, ca să se depărteze de slava oamenilor, a plecat din chilia lui
noaptea. Domnul însă a trimis îngeri cu făclii aprinse şi i-au luminat să nu umble
pe întuneric. Această lumină minunată au văzut-o toţi locuitorii oraşului şi s-au
adunat în jurul lui. Aşa a fost slăvit şi mai mult, mai mult decât în ziua în care
plecase.

_____________________

*. Prăznuit la 9 noiembrie.

103
 În vremea aceea trăia o fată cuviincioasă şi virtuoasă, care se numea Paisia,
dedicându-şi viaţa pentru a slăvi şi primi în gazdă pe părinţii schitului.

Cu trecerea timpului a cheltuit toată averea ei şi a sărăcit mult. Atunci, din

păcate, a căzut în desfrânare.

Imediat ce a auzit Avva Ioan, a plecat să o salveze. Aceea l-a primit cu

predispoziţie spre păcat, însă acesta a început să plângă.

- De ce plângi? l-a întrebat.

- Văd că te înconjoară satana şi plâng pentru pierderea sufletului tău.

Femeia păcătoasă s-a recules.

- Există pentru mine pocăinţă? a întrebat.

- Există, copila mea. Numai să mă urmezi repede.

Atunci aceea le-a lăsat pe toate şi l-a urmat imediat în pustiu.

Pe când se înnopta, cuviosul a adunat puţin nisip să pună la cap şi i-a zis
Paisiei să se odihnească puţin. Şi el s-a întins mai încolo.

La miezul nopţii s-a sculat să se roage. Vede atunci, la locul unde dormea
femeia, o lumină care ajungea până la cer. A mai văzut încă sfinţi îngeri care urcau
sufletul ei în rai. S-a minunat avva şi a rugat pe Dumnezeu să-i spună dacă s-a
mântuit sufletul ei.

Imediat s-a arătat în faţa lui îngerul Domnului şi i-a zis:

- Să ştii, avva, că scurta durată a pocăinţei ei a stat la aceeaşi treaptă cu

pocăinţa cea îndelungată pentru că a ieşit din adâncul inimii ei rănite.

[12]

104
 Jurământul mântuitor

În “Istoria lausaică”, scrisă de către episcopul Paladie, în secolul V, se

prezintă o întâmplare captivantă din viaţa diaconului Evagrie.

De origine din Pont, Evagrie a fost hirotonisit anagnost de către Vasile cel
Mare şi mai târziu diacon de către Grigorie Teologul. Când a locuit în
Constantinopol s-a luptat cu dorinţa unei femei căsătorite cu primarul oraşului,
care se îndrăgostise de el cu exaltare.

Glasul conştiinţei lui îl chinuia. Se gândea la greutatea păcatului, se gândea

la bucuria trecătoare a păcatului şi L-a rugat pe Dumnezeu să aducă oarecare
piedică întâmplării. El însuşi a vrut să plece dar nu a reuşit, încurcat în năvodul
declaraţiilor de dragoste, care-l oprea fără să vrea.

Domnul însă a ascultat rugăciunea lui şi înainte de a cădea în păcat, vede o

nălucă de îngeri, care se arătau să fie soldaţi ai cetăţii. Aceştia îl înşfacă, îl duc de
formă la tribunal şi după ce i-au agăţat de gât lacăte şi lanţuri, îl bagă în temniţă.

A înţeles diaconul că toate acestea le păţea din cauza femeii şi s-a gândit că
bărbatul ei la denunţat. Atunci unul dintre îngerii care i s-au arătat s-a
preschimbat într-un prieten iubit al lui şi l-a întrebat:

- Pentru ce lucru te afli aici, diacone?

- Nu ştiu, sunt de părere cum că m-a condamnat bărbatul unei femei pentru
gelozie.

- Dacă vrei să-l asculţi pe prietenul tău, îi zice îngerul, nu îţi este de folos să
mai stai în acest oraş.

- Dacă mă eliberează Dumnezeu din aceste lanţuri, voi pleca. Dacă însă mai
stărui a sta în Constantinopol, atunci o să-mi merit această pedeapsă.

- O să aduc Evanghelia, a continuat îngerul, şi dacă îmi juri că vei pleca

105
imediat şi vei avea grijă de sufletul tău, te voi elibera din încercarea prin care treci.

Îngerul a adus Evanghelia şi Evagrie a jurat pe aceasta cum că o să mai stea

în oraş doar o zi, cât este de trebuinţă pentru a se pregăti să ducă lucrurile la
vapor.

Imediat şi-a revenit din extazul în care căzuse. S-a sculat şi a zis în gândul lui:
“Este posibil să fi jurat în acest extaz? Da, sigur am jurat”.

Şi după ce a dus lucrurile lui la vapor, a călătorit spre Ierusalim.

[17]

Regretul celei de-a unsprezecea

O oarecare călugăriţă se lupta cu gândurile desfrânării. Deoarece nu putea

să suporte lupta, a plecat de la mănăstire şi s-a întors în lume. Nu a întârziat să
ajungă repede în desfrânare. A stat acolo îndeajuns de mulţi ani şi s-a îmbogăţit
mult deoarece era foarte frumoasă.

Iubitorul de oameni Dumnezeu, care lucrează pentru mântuirea fiecărui om,

a băgat în mintea ei flăcările iadului şi slava de la început din care căzuse. Aceea
însă, după ce s-a gândit la toate acestea, a părăsit bogăţia, onorurile şi a plecat la
mănăstirea ei, ca oiţa care a scăpat din gura lupilor.

Imediat ce a ajuns în poarta mănăstirii a căzut jos şi şi-a dat sufletul.

Acolo, lângă ea, trăia un oarecare călugăr care a văzut în vis noaptea îngeri
şi demoni în afara mănăstirii. Se certau cu toţi în faţa celei moarte pentru sufletul
ei.

- Din moment ce i-a părut rău, este a noastră, ziceau îngerii.

106
 - Până acum a lucrat la noi, răspundeau demonii iar pe de altă parte, nu a
ajuns să între la mănăstire ca să se pocăiască.

Pe când se certau ei a venit alt înger din cer:

- De ce va sfădiţi? le-a zis. Iubitorul de oameni Dumnezeu, din moment ce

călugăriţa s-a gândit să se pocăiască, exact din acel moment El a primit pocăinţa
ei.

Imediat s-a trezit călugărul din vis şi a alergat să vestească pe egumenă cele
întâmplate. După ce s-au îngrijit de moaşte, le-au îngropat la cimitir şi au mulţumit
miluitorului Dumnezeu, care numai pentru un gând de pocăinţă pe care-l are omul
El şi primeşte.

[21]

Ologul cel pretenţios

Multe întâmplări povestesc părinţii despre Avva Agaton* (gr. - cel îndrăgit),
din Pateric. Era un om plin de virtute şi înzestrat cu înţelepciune dumnezeiască.

Cândva a pornit să meargă în oraş să vândă lucrul de mână cu care se

îndeletnicea. Pe când înainta pe drum se întâlneşte cu un olog:

- Unde mergi? îl întreabă.

- În oraş, a răspuns avva, să vând lucrul meu de mână.

- Te rog, ridică-mă şi ia-mă cu tine.

_____________________

*. Prăznuit la 8 ianuarie.

107
 Agaton l-a ridicat şi l-a dus în oraş, la locul unde se vindeau produsele sale.
Când l-a vândut pe primul, ologul îl întreabă:

- Cu cât l-ai vândut?

- Cu atât, i-a răspuns avva.

- Cumpără-mi o plăcintă.

Agaton cu bucurie, i-a cumpărat. Peste puţin timp a vândut încă ceva.

- Cu cât l-ai vândut? l-a întrebat din nou infirmul.

- Cu atât.

- Cumpără-mi lucrul cutare.

Bătrânul, din nou, l-a servit. În final, a vândut toate produsele, dar a cheltuit
toţi banii cu poftele ologului. Se pregătise să plece.

- Pleci? îl întreabă infirmul.

- Da.

- Fă-mi acum pe plac şi du-mă acolo de unde m-ai luat.

Agaton l-a ridicat şi l-a dus înapoi la locul de unde l-a luat.

Atunci îl aude pe olog că-i spune:

- Binecuvântat să fii, Agaton, de Domnul şi în cer şi pe pământ. S-a întors

să-l vadă însă ologul s-a făcut nevăzut. Era îngerul Domnului, care venise să-l
încerce.

[23]

108
 Naşii cei cereşti

A povestit cândva avva Teonas* că în Alexandria, în timpul păstoririi

patriarhului Pavel, trăia singură o fată nebotezată care moştenise o mare avere de
la părinţii ei.

Într-o zi, acolo unde lucra în grădina ei, a văzut pe unul pregătit să se
spânzure. A alergat imediat la el şi l-a întrebat:

- Ce faci, omule?

- Lasă-mă, femeie, deoarece sunt foarte supărat.

- Zi-mi ce se întâmplă cu tine, ca să te ajut.

- Datorez mulţi bani şi sunt împins de către cei de la care i-am împrumutat
să-i înapoiez. Mi-am dorit o moarte rapidă decât o viaţă chinuită.

- Îţi dau toţi banii mei, numai să nu te sinucizi, l-a rugat aceea.

Aşa s-a şi întâmplat. A plătit omul datoria lui şi a scăpat. Fata însă a rămas
săracă. Nici părinţi nu avea sau pe altcineva care să aibe grijă de ea. Din cauza
aceasta a fost nevoită să se desfrâneze. Nu a trecut mult timp şi s-a îmbolnăvit.
Şi-a revenit atunci în fire şi s-a gândit. A vrut să se boteze şi a rugat pe vecini:

- Pentru iubirea lui Hristos, salvaţi sufletul meu şi rugaţi pe patriarhul vostru
să mă increştineze.

Toţi însă au refuzat-o deoarece era o desfrânată. În această întristare a ei i

s-a arătat îngerul Domnului cu chip de om?

- Ce ai? o întreabă.

_____________________

*. Prăznuit la 4 aprilie.

109
 - Doresc să mă increştinez, dar nimeni nu vrea să mă ajute.

- Nu te mâhni. O să aduc eu oameni care o să te ajute.

Într-adevăr, a plecat şi s-a întors cu încă doi îngeri care au ridicat fata şi au
dus-o în biserică. După aceasta îngerii au luat chipul de demnitari şi au chemat
preoţii care erau formaţi în cete pentru a săvârşi taina botezului.

- Daţi voi garanţie pentru sufletul ei? au întrebat preoţii.

- Bineînţeles, dăm.

Au luat-o atunci preoţii şi şi-au săvârşit taina Sfântului Botez. După aceea,
îmbrăcată în alb precum era, au luat-o îngerii şi au dus-o la casa ei. Acolo au
lăsat-o şi s-au făcut nevăzuţi.

[21]

Episcopul şi evreica

În oraşul Etopia, lângă Gaza, trăia un evlavios episcop milostiv. Însă din
pizma diavolului, a căzut în desfrânare cu o evreică.

Episcopul în fiecare zi o dojenea - pentru că era şi aceea milostivă şi cu frică

de Dumnezeu - să creadă şi să se boteze.

- Poate că suntem păcătoşi, i-a zis, dar ne păzeşte credinţa noastră. Domnul
a zis: “Dacă nu sunteţi botezaţi cu apă şi cu Duh, nu veţi putea intra în Împărăţia
cerurilor”.

Aceea însă s-a împotrivit şi i-a zis episcopului:

- În credinţa în care m-am născut, în aceasta am să mor. Cumva nu cred în

110
acelaşi Dumnezeu în care crezi şi tu?

- Crede-mă că Dumnezeu nu te va lua lângă El nu cu credinţa pe care o ai

acum, ci numai cu cea creştină. Cât despre mine, nu o să mă lase să plec fără
pocăinţă. Haide acum în biserică, să vezi ce credinţă au creştinii în Dumnezeu şi
eu, păcătosul.

Femeia s-a dus în biserică. Când a intrat episcopul şi s-a apropiat de Sfântul
Altar, s-a făcut ca şi când aceasta şi-ar fi deschis ochii cu putere dumnezeiască.
Vede atunci un bărbat frumos îmbrăcat în alb că iese din Sfântul Altar şi-l ia pe
episcop şi-l leagă de o coloană. După aceea a intrat din nou în altar şi a liturghisit
el însuşi cu preoţii şi diaconii.

Când a venit timpul să înalţe Sfântul Trup vede femeia că ridică cu mâinile
lui un prunc pe care-l face bucăţele şi-l dă credincioşilor. După ce s-au împărtăşit
toţi din acesta, vede din nou acelaşi prunc viu şi nevătămat că străluceşte ca focul
şi lumina.

Când s-a terminat Sfânta Liturghie, tânărul îmbrăcat în alb l-a dezlegat pe
episcop de coloană şi a dispărut.

Văzând minunea, femeia s-a rugat plângând:

- Învredniceşte-mă, Doamne, să ajung creştină!

Peste puţin timp se apropie de ea episcopul şi-i zice:

- Ai văzut ce credinţă avem noi, creştinii?

- Măcar să nu fi văzut, a răspuns aceea şi i-a povestit cu lacrimi cele pe care

le-a văzut.

Când a auzit acestea, episcopul a fost uluit şi cu pocăinţă a zis:

- De astăzi mă voi pocăi şi mă închid în mănăstire şi o să plâng pentru

păcatele mele tot restul vieţii ce mi-a rămas.

- Nu mă lasa aici, l-a rugat înflăcărată de zelul dumnezeiesc evreica. Fă-mă

111
creştină şi du-mă şi pe mine la mănăstire. Din această clipă mă închin lui
Dumnezeu şi voinţei Lui.

[29]

Batista pocăinţei

Când împărăţea evlaviosul împărat Mauriciu (sec. VI), trăia în zona Traciei o
căpetenie de hoţi. Acesta terorizase atât de mult pe locuitori încât drumurile
ajunseseră de nerecunoscut. Mulţi soldaţi de-ai împăratului au încercat să-l
prindă, însă fără nici un rezultat.

A auzit Mauriciu şi a decis să trimită la căpetenia hoţilor garda lui personală.

Acest gest împărătesc, împreună cu reclamaţiile primite de la oameni şi cu
lucrarea lui Dumnezeu, l-a adus pe căpetenia hoţilor în ruşine şi părere de rău. A
lăsat în urmă viaţa lui cea trecută, a coborât din munţi şi a căzut la picioarele
împăratului, căindu-se de cele ce a făcut.

Nu trecuseră multe zile că hoţul s-a îmbolnăvit şi a făcut febră. L-au primit şi
l-au internat în spitalul Sfântul Sampson.

Într-o noapte a simţit că îngreunează şi văzând că pleacă din această viaţă,

s-a mărturisit cu lacrimi lui Dumnezeu de păcatele lui, cerând iertare şi zicând:

- Nu-ţi cer, Iubitorule de oameni, nimic mai mult, numai miluieşte-mă pe

mine, hoţul, precum ai miluit şi pe alţii ca mine. Primeşte aceste lacrimi ale ultimei
mele ore, precum ai primit şi pe cel al Apostolului Petru. Udă cu lacrimile mele
buretele milei Tale şi şterge-mi cu acesta păcatele mele...

L-au auzit în noaptea aceea bolnavii din paturile alăturate că spunea cuvintele
acestea şi se căia mereu, stergându-şi cu batista lacrimile lui, până şi-a dat sufletul.

112
 În acelaşi timp, doctorul spitalului, pe când dormea acasă la el, vede în vis
mulţi diavoli care se apropiau de patul hoţului cu listele păcatelor lui. După aceea
vede şi doi bărbaţi luminoşi.

Diavolii au adus o balanţă şi puneau pe unul din discurile ei hârtiile pe care

erau scrise păcatele lui. Discul acesta coborâse foarte jos, pe când celălalt se
urcase sus de tot.

- Noi nu avem să punem nimic, spuneau cei doi îngeri. Ce să spunem? Nu

are nici zece zile de când a încetat crimele şi jafurile. Ce faptă bună cerem să găsim
la acesta?

Pe când discutau astfel, au căutat în patul lui dacă cumva găsesc ceva bun.
La un moment dat, îngerul a găsit batista hoţului, cu care îşi ştersese lacrimile:

- Ia priveşte, zice atunci celuilalt înger, aceasta este batista lacrimilor lui. Să
le punem în cealaltă parte a balanţei, împreună cu iubirea de oameni a lui
Dumnezeu şi poate să va întâmpla ceva.

Abia puseseră pe discul de sus şi acela se îngreunase mai mult decât cel
care avea listele cu păcatele lui.

- A câştigat iubirea Domnului nostru! au strigat într-un glas îngerii. Şi luând

sufletul hoţului, l-au urcat la cer, pe când diavolii au plecat ruşinaţi.

Acestea le-a văzut doctorul în visul lui şi imediat ce s-a trezit a alergat la
spital unde se găsea hoţul mort. Trupul lui era cald şi deasupra, pe ochii lui, era
întinsă batista, leoarcă de atâtea lacrimi curse.

A fost informat de ceilalţi bolnavi de toate cele legate de ultimele lui clipe
de viaţă şi luând batista, a dus-o lui Mauriciu. I-a arătat-o şi, după ce i-a povestit
toată întâmplarea, i-a zis:

- Să slăvim pe Dumnezeu, preacuviinciosul împărat. Am auzit despre hoţul

care a fost mântuit de Împăratul de pe cruce prin căinţa lui. Acum am cunoscut alt
hoţ, care a fost mântuit prin pocăinţă în anii împărăţiei tale.

[12]
113
 Greutatea condamnării

În secolul VI, la schitul lui Avva Serid, în Palestina, a trăit şi s-a nevoit în
asceză duhovnicească avva Dorotei* (Doroteos - gr.= darul lui Dumnezeu),
ucenicul cuvioşilor Varsanufie şi Ioan. “Învăţăturile” lui cuprind modelul şi regula
trăirii cuviincioase pentru fiecare monah de schit. În una dintre aceste reguli
vorbeşte cu dezaprobare despre cel mai greu păcat, al judecării aproapelui
precum zice: “Cu acest păcat ne uzurpăm judecata care este numai a lui
Dumnezeu”. Povesteşte ucenicilor lui întâmplarea următoare, luată din Pateric şi o
comentează constructiv: “Un bătrân, foarte înaintat în virtute, după ce a auzit că
un frate a căzut în desfrânare, a zis:

- Ah, ce rău a făcut!

Atunci apare în faţa lui un înger, ţinând sufletul fratelui care păcătuise, şi-i
zice:

- Poftim, acesta pe care l-ai judecat, a murit. Unde doreşti să-l trimit, în
paradis sau în iad?

Parcă îngerul îi spunea altceva decât i se părea lui.

- Deoarece tu eşti judecătorul drepţilor şi al păcătoşilor, spune-mi ce susţii

pentru acest suflet? Îi dai har sau îl condamni?

La aceste cuvinte cuviosul s-a îngrozit. Cade imediat cu faţa la picioarele

îngerului şi cere iertare. Acela îi răspunde:

- Iată, Dumnezeu ţi-a arătat cât de greu este să judeci. Să nu mai faci niciodată.

Părintele a petrecut tot restul vieţii sale în suspine, lacrimi şi pocăinţă,

rugând pe Dumnezeu să-l ierte de acest păcat”.

_____________________ [5]

*. Prăznuit la 13 august.
114
 Pecetea îngerului

Avva Dorotei, povăţuindu-şi altădată ucenicii despre participarea cu râvnă la

slujba de noapte, a povestit următoarea întâmplare:

“Am auzit pe un mare şi clarvăzător părinte că pe când stătea în biserică, a

văzut la începutul slujbei un bărbat purtător de făclii că iese din altar. Ţinea un vas
mic cu agheazmă şi un miruitor pe care-l băgase în agheazmă şi făcea semul crucii
tuturor fraţilor la rând. Locurile celor care lipseau astfel le pecetluia cu semnul
crucii, pe când la altele nici nu punea pecetea.

La sfârşitul slujbei l-a văzut din nou că iese din altar şi face acelaşi lucru.
Într-o zi îl opreşte bătrânul şi-l întreabă:

- Zi-mi, te rog, cine eşti şi la ce bun acest lucru pe care-l faci?

- Eu, a răspuns imediat acela, sunt îngerul Domnului şi am poruncă să

pecetluiesc pe toţi cei care se găsesc în biserică de la începutul slujbei până la
sfârşit, pentru râvna şi stăruinţa lor.

- Atunci de ce pecetluieşti şi locurile câtorva care lipsesc?

- Există fraţi, a explicat îngerul, stăruitori şi virtuoşi, care ipsesc din cauza
vreunei nevoinţe, boală, lucru, dar cu binecuvântarea părinţilor. Aceştia,
intra-devăr, lipsesc; însă le pun pecetea deoarece, prin intenţia lor de a participa la
slujba, ei sunt de faţă. Acelora, însă, care lipsesc din cauza neglijenţei, am poruncă
să nu-i pecetluiesc deoarece se fac singuri nevrednici”.

[5]

115
 Sfânta Golinduh

Sfânta martiră Golinduh* a trăit în secolul VI în Persia, când acolo împărăţea

Cosroe. Era idolatră şi avea ca bărbat o anumită căpetenie de magi.

Întoarcerea la creştinism s-a întâmplat în următorul mod minunat:

A căzut în extaz şi a văzut pe îngerul Domnului conducând-o către un loc

întunecat şi cu flăcări. Acolo, înăuntru, a văzut pe urmaşii ei, care se închinau
idolilor. După aceea a dus-o în alt loc luminat, unde se înveseleau toţi cei care
crezuseră în Hristos. Încântată de frumuseţea locului aceluia, a vrut să între
înăuntru, dar a impiedicat-o îngerul zicându-i:

- Aici nu intră necredincioşii!

După această vedenie a fost interesată imediat să înveţe despre Hristos.

Într-un timp foarte scurt s-a botezat şi s-a numit Maria.

Magul, bărbatul ei, înfuriat pe ea, s-a înţeles cu împăratul Persiei şi au

condamnat-o la exil. A rămas deci sfânta optsprezece ani întregi într-o cetate.

După exil, deoarece nu primea să renunţe la credinţa ei în Hristos, a fost

supusă la chinuri groaznice.

Într-un final, au strâns-o de gât şi au condus-o la decapitare. Atunci însă a

intervenit îngerul Domnului care a scos funia de la gâtul ei, poruncind călăului să o
elibereze. Dar pentru că sfânta s-a ruşinat că nu a pătimit pentru Hristos, a venit
din nou îngerul cu sabia scoasă în mână şi a lovit uşor gâtul. Sângele care a curs a
înroşit hainele ei, cu care mai târziu s-au făcut multe vindecări.

A plecat de acolo sfânta la Ierusalim ca să se închine la Sfintele Locuri. Acolo

existau câteva mănăstiri care serveau ereziei monofizitului Sever.

_____________________

*. Prăznuită la 13 iulie.
116
 - Doamne, s-a rugat sfânta, descoperă-mi dacă trebuie să comunic cu tine.

Vede atunci un înger care ţinea două potire, unul întunecat şi altul luminos.

- Cel luminos, îi zice, simbolizează Biserica Ortodoxă, pe când cel întunecat,

templele ereticilor.

Când fericita a păşit în biserica Sfântului Sergiu, s-a îmbolnăvit uşor. După ce
s-a rugat pentru mântuirea întregii omeniri, şi-a dat curatul suflet în mâinile lui
Dumnezeu.

[12]

Îngerul cel “sărac”

Cuviosul Grigorie Dialogul* a trăit în secolul VI. Înainte de a urca pe tronul

episcopal al Romei, a înfiinţat la Mode Ţelio (în Roma) mănăstirea cu numele
Sfântul Andrei, unde a fost şi egumen pentru durată lungă de timp, trăind în viaţa
aspră şi ascetică.

Într-o zi a bătut la poarta mănăstirii un sărac, cerând milă. Sfântul i-a dat
şase monezi. Săracul, peste puţin timp, s-a întors, cerând din nou. Cuviosul i-a dat
alte şase monezi. Acest lucru s-a repetat şi a treia oară, încât neavând ce să-i mai
dea, i-a dăruit cu bunăvoinţă un disc de argint al mănăstirii.

Canoanele mănăstirii interziceau aşa ceva dar inima iubitoare a cuviosului

nu a suportat să-l lase pe plictisitorul cerşetor cu mâinile goale.

Acelaşi mod de primire a săracilor a urmat Sfântul Grigorie, când a fost

_____________________

*. Prăznuit la 12 martie.
117
numit patriarh al Romei.

Într-o zi a trimis să cheme doisprezece săraci să mănânce cu el.

În timpul mesei a observat cuviosul - numai acesta - cum că exista şi al

treisprezecelea invitat. Era puţin diferit faţă de ceilalţi. Pe faţa lui se oglindea o
deosebită cuvioşie a sufletului. La sfârşit l-a chemat şi-l întreabă:

- Cine eşti şi cum ai venit aici?

- Sunt îngerul Domnului, a răspuns acela. Sunt acelaşi cu cel care a venit mai
de mult, trimis de Dumnezeu, să-ţi cer milostenie şi mi-ai dat discul de argint. M-a
trimis Domnul ca să încerce bunătatea ta. De aceea te-a şi făcut episcop. De atunci
am primit poruncă dumnezeiască să mă găsesc întotdeauna lângă tine şi să te
păzesc.

[12]

“Bătrânul” arhanghel

Cuviosul Macarie*, roman de origine, era fiu de senator. Când a ajuns la

bătrâneţe, părinţii lui l-au obligat să se căsătorească. Acela însă, în noaptea nunţii,
a părăsit-o pe mireasă şi a dispărut.

Umblând prin deşert, a întâlnit un bătrân.

- Unde mergi, părinte? l-a întrebat.

- Acolo unde mergi şi tu, a răspuns acela.

Cuviosul l-a urmat pe bătrân şi aşa au umblat amândoi, pentru multe zile,

_____________________

*. Prăznuit la 23 octombrie.
118
prin deşert. Cu puţin înainte de a ajunge la destinaţie, bătrânul s-a făcut nevăzut.
Lui Macarie a început să-i pară rău şi să plângă. Atunci apare din nou bătrânul şi-i
zice:

- Eu sunt arhanghelul Rafail. Să slăveşti pe Dumnezeu deoarece ai trecut de

locurile întunecate şi ai ajuns la cele minunate.

Imediat arhanghelul a dispărut, pe când cuviosul a continuat bucuros

călătoria lui. Peste cinci zile a ajuns într-o peşteră. Acolo s-a aşezat şi a sihăstrit.

Cu trecerea anilor, părul lui devenise alb ca zăpada iar piele lui tare ca a celei
de broască ţestoasă. Sprâncenele lui coborâseră foarte jos şi acopereau ochii, pe
când barba lui ajungea până la genunchi.

Când cuviosul a fost ispitit puternic de către diavolul desfrânării, simţind

pentru un moment în inima lui predilecţia pentru păcat. Imediat după ce şi-a
revenit s-a căit amarnic şi a pornit să plece din peşteră.

Atunci s-a arătat în faţa lui apărătorul lui, arhanghelul Rafail, zicându-i:

- Unde mergi, Macarie?

- Plec din locul acesta, unde am păcătuit.

- Nu poţi să înduri o ispită? Întoarce-te în peştera ta.

- Cine eşti, domnul meu?

- Eu sunt arhanghelul Rafail, care te-am îndrumat pe acest drum.

Şi zicând acestea s-a făcut nevăzut. Cuviosul s-a întors în peştera lui, a
îngenuncheat şi a petrecut în post patruzeci de zile. Imediat ce s-a ridicat, a văzut în
peşteră lumină mare. A mai văzut un oarecare tânăr, îmbrăcat în porfiră (purpură) şi
încununat cu cunună de aur. L-a auzit cântând o cântare, pentru prima dată auzită
de acesta, cu o voce tare ca şi când ar fi cântat amândoi în acelaşi timp.

Imediat ce a încetat să cânte, a lăsat în jurul lui o mireasmă îmbătătoare.

Îndată după aceasta a zburat către cer şi s-a pierdut din ochii lui. [12]

119
 Măreţia milosteniei

Sfântul Ioan*, patriarhul Alexandriei (sec. VI - VII), şi-a pus denumirea de

“milostivul” pentru că de mic s-a dăruit virtutei milosteniei.

Când avea cinsprezece ani a plecat într-o dimineaţă de iarnă să meargă la

biserică pentru slujba utreniei. Pe drum l-a întâlnit un sărac, îngheţat de frig. Ioan
şi-a scos imediat haina şi a dat-o săracului.

A plecat mai departe şi înainte de a ajunge la biserică, se apropie de el un

bărbat îmbrăcat în alb, îi dă o sută de galbeni (monezi) şi-i zice:

- Ia banii şi împarte-i cum vrei. Imediat ce Ioan a luat banii acela a dispărut.
De atunci, de câte ori făcea milostenie, primea întotdeauna mai mult.

Mai târziu, ca patriarh, pentru a-i determina pe credincioşi să facă

milostenie, le povestea exemple mângâietoare cu vedenii angelice. Unul dintre
aceste exemple este şi următorul:

“Trăia cândva în Africa un vameş care se numea Petru**, foarte bogat, dar şi
iubitor de avuţii. Cu acest bogat se întâmplă ceva minunat.

Era iarnă. Câţiva cerşetori, stând la soare, gustau din căldura lui. Dintr-o
dată trece pe acolo un om nervos şi pune pariu că o să-l facă pe Petru să-i dea
milostenie. S-a dus deci la uşa lui şi l-a aşteptat. Imediat ce a venit Petru, s-a
întâmplat să ajungă în acelaşi timp şi brutarul cu un coş de pâine.

Săracul a cerut milostenie dar bogatul l-a refuzat. Acela nu a plecat. Atunci s-a
mâniat Petru şi negăsind nimic la îndemână să-l lovească, a luat pâine. Cerşetorul numai

_____________________

*. Prăznuit la 12 decembrie.
**. Este posibil să fie vorba de Sfântul Petru Vameşul, care a trăit cu puţin înainte
decât Sfântul Ioan Miluitorul, pomenirea lui făcându-se pe data de 20 ianuarie.

120
atât a aşteptat. A luat pâinea şi a plecat victorios.
După două zile Petru s-a îmbolnăvit. A avut atunci o vedenie cum că se
găsea la Judecata de apoi. Exista o balanţă, în care se cântăreau faptele lui. Încă
din prima zi se adunaseră mulţime de diavoli, care puneau în balanţă păcatele lui,
pe când de cealaltă parte, puţinii îngeri luminoşi, stăteau, neavând nimic bun ce să
pună în balanţă.

Atunci îngerul păzitor şi-a adus aminte de pâinea pe care o aruncase

săracului. A pus-o în cealaltă parte a balanţei. S-a îngreunat într-atât cealaltă parte
a balanţei care avea pâine încât ajunsese la egalitate cu păcatele pe care le avea
puse în cealaltă parte.

- Du-te, i-au zis atunci îngerii, fă şi alte milostenii şi păzeşte-te pentru că

altfel o să te ia diavolii”.

Sfântul Ioan a sfătuit, de asemenea, pe credincioşi să facă parastase şi

liturghii pentru cei adormiţi, adeverindu-le lor, cu următorul exemplu, că sunt
ajutate foarte mult sufletele lor de către puterile îngereşti:

“Cândva perşii au capturat un cipriot. Rudele lui au fost anunţate greşit că

acesta a murit, de aceea i-au făcut parastas.

După patru ani, prizonierul s-a întors în ţara lui. Familia lui, bucuroasă
pentru neaşteptata întoarcere, i-au spus:

- Noi am crezut că ai murit, de aceea ţi-am făcut trei liturghii pe an: la

pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecime), la Înviere şi la Înălţare. Acela s-a minunat şi
le-a explicat:

- Aceste trei zile, exact, mi le-a arătat în faţă un oarecare frumos om cu

aspect de înger, care m-a eliberat din lanţuri şi m-a dus unde am vrut, fără să mă
recunoască nimeni. Aşa am reuşit şi am fugit”.

Cum viaţa de copil a sfântului Ioan a fost pecetluită prin apariţia trimisului
acela ceresc cu alte sute de monezi de aur, aşa şi fericitul sfârşit al lui l-a prevestit
apariţia minunată a îngerilor. Iată cum:

121
 În vremea când perşii au cucerit Alexandria, patriarhul Ioan a plecat cu
vaporul spre Constantinopol. Ajungând la un port al insulei Rodos, vede foarte
clar, doar era treaz, un înger cu un sceptru de aur în mână, zicându-i:

- Împăratul împăraţilor te cheamă în acel fericit oraş, unde o să ne înveselim

pentru veşnicie.

Intra-devăr, miluitorul sfânt a întrerupt călătoria către împărăţia

pământească, ca să o continue în Împărăţia cerurilor.

[17]

Harurile cele ascunse

Se aduce vorba în “Everghetinios”, fără date biografice, de situaţia unui

oarecare pustnic care sihăstrise treizeci de ani în adâncul pustiului. Se nevoise mult
şi rar vedea om. Singura lui mâncare era fructul de plantă care se numeşte maloa*.

Mai târziu, după atâţia ani de nevoinţe, a început să se gândească. “Am

pierdut atâta timp fără rost. În afară de viaţa sihăstrească care am dus-o, nimic nu
am reuşit; nici o vedenie nu am avut, nici minune nu am făcut, precum ceilalţi
părinţi. O să părăsesc acest loc şi o să mă întorc în lume”.

Pe când se gândea la acestea şi se pregătea să plece, apare îngerul Domnului

şi-i zice:

- La ce te gândeşti? Pustinicul a zis cu sinceritate la ce se gândea încât îngerul îl

întreabă:

_____________________

*. Fruct cu coajă tare, precum migdalele, castanele stejarii etc.

122
 - Ce minune vrei să faci? Există o minune mai uluitoare decât răbdarea şi
bărbăţia pe care ţi le-a dat Dumnezeu? Să ai atâţia ani în acest aspru loc şi să te
nevoieşti atât de mult? Ia gândeşte-te! Cine ţi-a dat puterea să înduri transpiraţii şi
să te hrăneşti numai cu maloa? Stai deci la locul tău, ai răbdare şi cere de la
Dumnezeu să-ţi dea smerenie.

Pusnicul s-a liniştit la cuvintele îngerului şi a trăit tot restul vieţii lui cu
răbdare în acel loc.

[6]

Aurul amăgitor

Sfântul Teodor, arhiepiscopul Edesei*, a fost învrednicit de vârstă fragedă să

fie binecuvântat în somnul lui de însăşi Hristos şi să primească din mâna Lui
toiagul arhieresc- semn al viitoarei diaconii arhiereşti.

Când într-un târziu a devenit episcop al Edesei, a ieşit din oraş să viziteze un
oarecare părinte, suit pe o coloană pe nume Teodosie.

- Preacinstite părinte, l-a rugat episcopul, zi-mi un cuvânt de mântuire şi

sprijină-mă, deoarece mi-e frică mult din cauza greutăţii arhiereşti care m-a
încărcat.

Bătrânul, după ce a prins puţine puteri, a început să povestească istoria

vieţii lui:

- Când eram tânăr am plecat din lume împreună cu fratele meu mai mare.

_____________________

*. Prăznuit la 19 iulie.

123
Ne-am aşezat la o mănăstire pentru trei ani de zile, după aceea urmând, cu
binecuvântarea părintelui nostru, să plecăm în pustiul Babiloniei. Pe când umblam
noie, ne-a însoţit sfântul înger până când am ajuns la capătul călătoriei noastre.
Acolo am locuit în peşteri şi am avut ca hrană iarbă şi acrodria. Trecând un timp,
văd într-o zi pe fratele meu că aduna iarbă. Dintr-o dată, ca şi cum ar fi văzut ceva
ciudat, îşi face cruce şi printr-o aruncătură, s-a vârât în peşteră. M-am întrebat
mirat ce s-a întâmplat şi m-am dus pe ascuns să văd de ce s-a speriat. Dar ce să
văd? În faţa mea se găsea o grămadă de galbeni. Mi-am făcut cruce, mi-am scos
rasa şi le-am aşternut pe pământ. Am umplut rasa pe cât am putut să ridic şi fără
să-i vorbesc fratelui meu, am pornit către oraş.

Acolo am cumpărat un loc cu apă şi copaci, am ridicat o biserică cu chilii,

spital, casă de oaspeţi şi toate celelalte care sunt necesare la o mănăsire. La urmă
am chemat aici fraţii şi egumenii şi, dându-le câte o mie de galbeni, pe ceilalţi i-am
împărţit la săraci. Pentru mine nu am păstrat nimic, nici măcar un dinar, nici nu am
cheltuit pentru mâncare sau desfătare. Tot aurul a fost cheltuit în construcţii şi
împărţit la săraci.

Întorcându-mă în pustiu să-l găsesc pe fratele meu, m-a ispitit gândul

mândriei deoarece eu am făcut o lucrare măreaţă, pe când fratele meu s-a stricat
pentru că nu a orânduit cu grijă aurul pe care l-a găsit.

Pe când mă gândeam la acest lucru, văd dintr-o dată în faţa mea acelaşi
înger care ne-a însoţit atunci când am venit pentru prima dată în deşert.

- De ce eşti mândru? îmi zice. Dece eşti înfumurat? Să ştii că toată truda şi
oboseala ta pentru construcţii şi milostenii nu se compară cu săritura făcută de
fratele tău, ferindu-se de grămada de galbeni, ca să păzească porunca
dumnezeiască. Acela a fost plăcut de Dumnezeu. Şi pentru că te consumi în zadar,
nu o să fi învrednicit să vezi faţa lui, nici nu o să vorbeşti cu el dacă nu plângi şapte
săptămâni cu multă pocăinţă.

Aceste zicându-le îngerul s-a făcut nevăzut. Eu atunci m-am dus în peştera
fratelui meu, dar nu l-am găsit. L-am căutat prin pustiu o săptămână, în lacrimi şi
strigăte. Într-un final aud glasul îngerului spunându-mi:

124
 - Du-te în Edessa, urcă pe coloana Sfântului Gheorghe, şi acolo să te căieşti
fierbinte până o să se milostivească Domnul.

Am lăsat deci cu părere de rău şi lacrimi locuinţa mea în pustiu, am venit

aici şi am urcat această coloană, unde am împlinit 49 de ani. În tot acest timp
m-am luptat cu gândurile şi cu diavolii. În anul patruzeci, în noaptea Învierii, s-a
aprins în inima mea o lumină dulce, care a acoperit norii patimilor. Am petrecut
toată acea noapte în lacrimile reculegerii. În cea de-a treia oră a zilei, pe când mă
rugam, vine din nou îngerul şi-mi zice:

- Pacea lui Dumnezeu şi mântuirea să fie cu tine!

Eu am răspuns:

- De ce mă părăseşti? Pentru ce mă despărţi de fratele meu şi am trecut prin

atâtea chinuri?

- Pentru îngâmfarea ta, a răspuns îngerul şi pentru dezaprobarea faptei tale

de către fratele tău. Poate că nu m-am arătat, dar niciodată nu te-am lăsat singur.
Stăteam aici şi te păzeam, precum mi-a poruncit Domnul. Acum însă, pentru că
te-ai smerit, şi-a adus aminte de tine Hristos şi m-a trimis să fiu cu tine pentru
totdeauna. Acesta îţi dă harul să-i alegi pe drepţi dintre păcătoşi şi să vezi viitorul.
Fratele tău trăieşte dar are grijă să vă întâlniţi în împărăţia cerurilor.

[12]

Vedenia morţii

Trăia odată în împărăţie o tânără bogată, pe numele ei Ana, care s-a

întâmplat să se îmbolnăvească rău, apropiindu-se de moarte. Câţi veneau la ea şi
o priveau, credeau pentru o clipă că murise.

Într-o zi, mama ei şi sora ei o plângeau ca moartă. După amiază însă Ana a
125
ridicat mâinile şi a strigat:

- Slavă ţie, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! După aceea s-a ridicat şi i-a
îmbrăţişat pe cei dragi. Aceia au chemat pe duhovnicul ei. Când a venit Ana i-a
povestit:

- M-am simţit buboasă şi moartă, până când am văzut în faţa mea doi
bărbaţi măreţi. Mi se păruse că erau arhanghelii Mihail şi Gavriil. Erau atât de
luminoşi încât îmi este cu neputinţă să-i descriu. M-au luat şi m-au urcat la cer. Nu
o să uit mulţimea de îngeri care cântau cu voci măreţe:

- Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta.

Am îngenuncheat şi pe când mă înclinam, am auzit o voce puternică care-mi

spunea:

- Luaţi-o şi duceţi-o în iad.

M-au luat imediat arhanghelii, m-au coborât în iadul cel întunecat şi m-au
lăsat singură. În jurul meu auzeam plânset şi jale.

- Ajutorul meu, am vorbit cu mine însemi, ce o să fac? Născătoarea mea,

scapă-mă din acest loc îngrozitor şi dacă o să trăiesc, o să mă pocăiesc din toată
inima mea, s-a rugat fata cu lacrimi.

- Aici ai venit şi tu? îmi ziceau cei pedepsiţi. Dacă păstrai legile Evangheliei,
nu mai erai pedepsită.

Trecuse mult timp. Dintr-o dată văd din nou pe arhangheli că se apropie şi
îmi spun:

- Ridică-te! Născătoarea de Dumnezeu îţi dăruieşte viaţă. Du-te să te căieşti

pentru păcatele tale şi să te împaci cu cumnaţii tăi. Peste două luni o să venim să
te luăm definitiv. Ai grijă deci să faci fapte bune, ca să te mântuieşti.

Acestea mi-au spus arhanghelii şi imediat m-am găsit vie. Intra-devăr, după
două luni, tânăra a plecat definitiv în cer cu pocăinţă sinceră.
[12]

126
 Cearta plăcută lui Dumnezeu

Un părinte avea un ucenic care sihăstrea într-o chilie mai departe de aceasta
cu zece mile. L-a bătut gândul să-i spună fratelui să vină să-şi ia pâinea. S-a gândit
însă că va fi mai bine să i-o ducă personal, ca să nu-l nevoiască să bată atâta drum.
A luat pâinea şi a pornit spre acesta. Pe când înainta, s-a împiedicat de o
piatră şi s-a rănit la un deget. Sângele curgea abundent şi de durere a început să
plângă. Imediat se arată în faţa lui un înger care-l întreabă:
- De ce plângi?
- Din cauza acestei răni, a răspuns acela, arătându-i degetul.
- Nu plânge din cauza rănii. Paşii pe care-i faci pentru iubirea Domnului sunt
număraţi şi au răsplată mare în ochii lui Dumnezeu.
Ascetul i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a continuat cu bucurie drumul. A adus
pâine ucenicului şi după ce i-a povestit despre iubirea de oameni care i-a arătat-o
Dumnezeu, s-a întors la chilia lui.
În ziua următoare, a luat din nou pâinea şi a plecat la celălalt călugăr. Se
întâmplă însă să vină şi acesta la acela aşadar întâmpinându-se unul pe altul în
drum.
Primul zice:
- Am avut un tezaur şi tu vrei să mi-l furi!
- Poarta cea strâmtă numai pe tine te încape? a întrebat cel de-al doilea.
Lasă-mă şi pe mine cu tine.
Pe când discutau ei, se arată îngerul Domnului şi zice:
- Această ceartă a voastră s-a ridicat la Dumnezeu ca o mireasmă
duhovnicească.
[6]

127
 Conduita angelică

Când Ortodoxia a sărbătorit secolul IX, restaurarea cinstirii sfintelor icoane,

atunci cuvioasa Irina*, chiar dacă era propusă pentru porfira împărătească, a
preferat haina cea smerită a călugăriei, în mănăstirea Hrisovaladu (gr. = punga de
aur).

Ajunsese la virtuţi deosebite şi viaţa ei este împodobită cu minunate arătări

angelice şi vedenii.

Într-o noapte, pe când se ruga, a aprins diavolul o lumânare de la candela ei şi a

dat foc fesului ei călugăresc. Foarte repede focus s-a întins până jos şi a ars nu
numai hainele sfintei, dar şi alte părţi ale corpului: umeri, piept, spate.

O călugăriţă a simţit mirosul de ars şi a alergat la chilia cuvioasei, care începuse

rugăciunea ei de nelipsit.

Călugăriţa a stins focul. Atunci a auzit-o pe cuvioasă că-i spune cu părere de

rău:

- De ce, sora mea, m-ai lipsit de o iubire ca aceasta? Până acum a stat în faţa
mea sfântul înger şi-mi umplea cununa din florile atât de frumoase şi mirositoare
pe care niciodată nu le-am văzut, nici chiar mirosindu-le. În clipa când a întins
mâna lui să-mi pună pe cap cununa aceea frumoasă, ai venit tu şi acela a plecat.
Foarte, dar foarte rău m-ai mâhnit...

Într-o zi de vineri, pe când cântau călugăriţele la slujba Sfintelor Patimi,

cuvioasa Irina a căzut în extaz. Vede că intră în biserică nenumăraţi tineri,
îmbrăcaţi în alb şi cu chip de lumină. Ţineau în mâini chitări şi cântau imnuri de
slavă lui Dumnezeu. Ţineau sticluţe cu mir înmiresmat şi-l goleau deasupra Sfintei
Mese.

_____________________

*. Prăznuiţi la 28 iulie.
128
 Când cuvioasa a juns egumenă a mănăstirii Hrisovaladu şi a preluat
răspunderea duhovnicească a călugăriţelor, a cerut de la Dumnezeu harul de a
vedea viitorul pentru a cunoaşte şi a putea corecta ascunsele lor greşeli.

Domnul a ascultat-o şi i-a trimis înger frumos de lumină, care a salutat-o şi

i-a zis:

- Bucură-te, slugă credincioasă a lui Dumnezeu. Domnul m-a trimis să te

slujesc pentru binele acelor pe care îi va mântui cu ajutorul tău. Mi-a poruncit să
stau întotdeauna lângă tine ca să-ţi arăt cele ascunse.

Din clipa aceea n-a mai lipsit de lângă ea îngerul. În fiecare zi vorbea cu el
iar acela îi descoperea faptele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale călugăriţelor,
dar ale tuturor celor care se duceau să o viziteze şi să asculte predica ei.

Un evlavios şi cunoscut al mănăstirii care se numea Hristofor, a fost anunţat

de către cuvioasă că acesta va muri în curând. Pe când discutau, cuvioasa vede un
tânăr luminos care stătea în spatele lui şi ţinea o seceră ascuţită. În jurul lui erau
ceilalţi care număraseră zilele vieţii lui pe degete şi deciseseră că în ziua aceea să
fie moartea lui.

După ce a trăit foarte mulţi ani în virtute a venit vremea cuvioasei să

părăsească această viaţă. Pe data de 26 iulie apare îngerul Domnului şi-i zice:

- Să ştii că pe data de 30 ale aceleiaşi luni vei apărea în faţa tronului lui
Dumnezeu.

În ziua prevăzută, pe când se ruga, a început să zâmbească văzând pe sfinţii

îngeri care o salutau. Imediat s-a luminat chipul ei, a închis ochii şi şi-a dat sfântul
suflet în mâinile lui Dumnezeu.

[12]

129
 Îngerul vultur

În secolul XI împărăţea în Serbia cuviosul împărat Ioan* Vladimirovici, de

origine bulgară.

Ioan, pe vremea împărăţiei lui, s-a dedicat iubirii de oameni şi încreştinarea

supuşilor lui. Din cauza vieţii lui plăcute lui Dumnezeu s-a arătat a fi sfânt şi făcător
de minuni.

Fecior, chiar dacă era căsătorit a râvnit să construiască într-o pădure deasă
cu copaci foarte înalţi şi râuri, un paraclis, ca să se roage neîntrerupt.

Într-o zi a ieşit la vânătoare cu trei demnitari. Pe când vâna, călare fiind, şi

observa în aceeaşi zonă, i s-a părut că a văzut de departe un vultur, luminos ca
soarele, care avea deasupra aripilor o cruce luminoasă.

Împăratul a mers în galop ca să-l ajungă. Şi vulturul dacă intrase în mijlocul

pădurii a stat. Atunci Ioan a descoperit că nu era vultur; era înger, care-şi aşezase
crucea într-un anume loc. S-a oprit şi Ioan împreună cu demnitarii lui, au coborât
de pe cai şi s-au închinat la sfânta cruce.

În locul acesta a poruncit împăratul să se ridice un paraclis. Înăuntru,

evlaviosul Ioan se ruga de şapte ori pe zi şi priveghea noaptea.

Lipsa foarte deasă a lui a făcut-o pe împărăteasă să creadă că împăratul o

înşeală. Pentru acest lucru i-a spus fratelui ei despre el. Acela, dorind să
moştenească împărăţia lui, a găsit un moment potrivit; într-una din luptele cu
romanii, lovindu-l cu sabia şi i-a tăiat capul. Însă, minune mare! Capul împărătesc
tăiat nu a căzut. L-a ţinut în mâinile lui însuşi el, împăratul sfânt, continuând călare
lupta lui şi cântând. În spatele lui îl însoţea o mulţime de popor. Sfântul se îndreaptă

_____________________

*. Prăznuit la 22 mai.

130
către bisericuţa lui, în locul acela unde a văzut îngerul cel luminos cu crucea.
Imediat ce a ajuns, a coborât de pe calul lui şi dăruind lui Dumnezeu capul lui cu
însăşi mâinile lui, a zis:

- Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul.

În aceeaşi clipă s-au auzit cântări îngereşti, umplându-se locul de mireasmă.

Cler, armată şi popor au făcut acolo înmormântarea cu cinste trupului fecioresc şi
martir al împăratului care de atunci a început să săvârşească o mulţime de minuni.

[12]

Îngerii tămâiază şi miruiesc

Într-o oarecare dimineaţă cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos (sec. IX
– X)*, stând într-un colţ, a auzit pe ucenicul lui, pe Epifanie, citind o cuvântare a
Marelui Vasile.

Pe tot parcursul citirii se împrăştia o mireasmă ca şi când ar fi fost din

parfumurile cele mai scumpe. Uimit, Epifanie s-a îndreptat către cuvios:

- Explică-mi, te rog, ce mireasmă este aceasta?

Cuviosul deoarece văzuse ce a putut să producă mireasma, a răspuns:

- Îngerii Domnului s-au întâlnit aici, fiul meu. Unul dintre ei, vrând să aducă
aminte cuvintele Duhului Sfânt, a tămâiat împrejurul nostru bucuros.

Uimirea şi nedumerirea lui Epifanie ajunseseră la culme. Cuviosul a încercat

_____________________
*. Prăznuit la 2 octombrie.

131
să mai explice încă o dată mult mai pe înţeles:

- În trei situaţii, îngerii tămâiază şi miruiesc pe aleşii lui Dumnezeu. Prima,

când citesc cărţi sfinte, inconjurându-i ascultând şi aceştia. A doua, când se roagă
şi vorbesc cu Dumnezeu, încât se roagă şi aceia cu râvnă. A treia, când răbdă
pentru iubirea lui Dumnezeu efort, durere şi pedepse, aceştia miruindu-i şi
îndemnându-i la nevoinţă şi cuviincioşie. Pentru ultima dintre situaţii o să-ţi spun
următoarea poveste:

Cândva, Iulian Apostatul (361 - 363), pornind război împotriva perşilor, a

coborât în Dafni (suburbie a Antiohiei) să îl tămâieze pe zeul Apollon. Acesta vroia
să primească profeţie, să ştie rezultatul războiului. Diavolul însă, care locuia în
statuie, nu putea să-i profeţească, pentru că se găseau acolo moaştele sfântului
martir Vavila şi ale celor trei prunci.

Iulian a dat poruncă antiohienilor să le ia de acolo fără frică. Atunci aceia au

ridicat sfinţii martiri şi umblând cu ei, cântau:

“Ruşinaţi au fost cei care s-au închinat la idoli...”

Când a auzit aceste cuvinte împăratul a dat poruncă înfuriat, zicând să fie
închişi aceia care au participat la slujbă. Printre ei a fost întemniţat şi un tânăr de
cinsprezece ani, care se numea Teodor. L-au prezentat împăratului, acela
poruncind să-l atârne de un lemn şi să-i sfâşie carnea.

Aşa atârnat, a îndurat multe chinuri. Când s-a lăsat seara, l-au coborât şi l-au
aruncat în închisoare. Acolo a stat câteva zile, până când s-a dat ştire că împăratul
a fost omorât în război. Atunci a fost eliberat Teodor şi s-a întors la casa lui.

- Iubitul nostru Teodor, l-au întrebat acolo rudele şi prietenii, ce ai simţit

când te-au sfâşiat atârnat pe lemn?

Acela a răspuns:

- La început am îndurat cu greutate durerea. După aceea însă s-au arătat în

faţa mea patru tineri, cu chipuri frumoase şi haine de un alb imaculat. Unul ţinea
în mână un lighean strălucitor. Altul, un vas de aur cu un mir ca uleiul de trandafir.

132
Ceilalţi doi ţineau cearşafuri albe împăturite în patru. Unul a deşertat mirul în
lighean şi pe când acela se acoperea, am simţit cu fiecare răsuflare că se împrăştia
mireasma în toate mădularele mele şi încetează toate durerile mele cele
groaznice. După aceea unul a înmuiat pânza în lighean şi a lăsat-o pe faţa mea
mult timp, încât cu desfătarea aceea să uit durerile. Când o lua unul era celălalt
pregătit să o pună. Aceasta a continuat până când m-au coborât călăii de pe lemn.
Atunci, însă, au plecat îngerii de lângă mine şi mi-a părut rău, pentru că m-au lipsit
de acea extraordinară dulce desfătare. Vroiam să mă mai chinuie încă puţin.

[14]

Vămile

Pe timpul când împărăţea Leon al VI-lea Înţeleptul (sec. IX - X), trăia lângă
împărăţie cuviosul Vasile cel Tânăr, părinte virtuos şi duhovnic.

Printre cei mulţi care mergeau la el era şi ucenicul Grigorie; mai era şi o
binecunoscută femeie în vârstă, Teodora, care servise cu abnegaţie pe acest
părinte şi se jertfea pentru iubirea lui Hristos.

În scurt timp, această binecuvântată bătrână a murit. Moartea ei a provocat

mare părere de rău tuturor ucenicilor cuviosului, în special lui Grigorie.

- Oare s-a mântuit Teodora? îl întreba deseori Grigorie pe cuvios, fără însă a
primi răspuns.

Într-o zi bătrânul a întrebat pe ucenic:

- Vrei, fiul meu, s-o vezi pe Teodora?

- Cum s-o văd, doar a murit! s-a nedumerit acela.

133
 - În noaptea aceasta o vei vedea.

- Într-adevăr, în noaptea aceea, vede călugărul în visul lui un tânăr care-i

zice:

- Ridică-te şi du-te împreună cu părintele tău s-o întâlniţi pe Teodora.

A simţit cum s-a ridicat şi a început să meargă către biserica Născătoarei,

din Vlaherne. Pe când îl cauta pe bătrânul lui, s-a făcut că stătea în faţa unei cărări
greu de străbătut şi strâmtă.

Dintr-o dată a ajuns în faţa unei porţi bine construite. A observat printr-o
deschizătură două femei stând în spatele acesteia.

- Doamna mea! a strigat una. Al cui este acest frumos palat?

- Este al cuviosului tatălui meu, împăratul, a răspuns aceea, cu puţin înainte

dăruindu-l uceniţei lui Teodora.

Iată, peste puţin timp, vede că vine Teodora. Aleargă, îi deschide poarta şi-l
îmbrăţişează fericită.

- Fratele meu, Grigorie, cine te-a adus aici? l-a întrebat. Cumva ai murit?

- Nu, nu am murit. Am ajuns aici cu rugăciunea şi ajutorul duhovnicului meu

părinte. Mi-am dorit să te văd şi să ştiu în ce situaţie te afli, cum ai îndurat
moartea şi cum ai trecut de viclenii diavoli din văzduh. Ştiu bine că atunci când o
să mor şi eu o să trec prin toate acestea.

- Iubitul meu fiu, am îndurat mult până să se despartă sufletul meu de trup.
M-a durut la fel ca pe unul viu care cade în mijlocul flăcărilor, dezbrăcat fiind. Atât
de amară a fost moartea pentru mine, păcătoasa. Despre moartea drepţilor nu
ştiu nimic.

În ceasul când mă luptam cu sufletul, am văzut că stăteau jur împrejur, în

picioare, pe lângă patul meu, mulţi negri urâţi, care scrâşneau din dinţii lor către
mine şi mă speriau îngrozitor cu privirea lor aspră şi faţa lor întunecoasă.

134
 Eu m-am mâhnit din cauza vederii lor. Dintr-o dată am văzut doi tineri
prealuminaţi, cu îmbrăcămintea strălucitoare şi păr de aur. Stăteau în picioare,
bucuroşi, de-a dreapta mea şi speriau pe acei negri. Atunci negrii aduceau la
cunoştinţă ultimele păcate ale mele iar unul dintre aceştia, gras şi înfuriat, ţinând
unelte de fier, se pregătea să mă dea morţii. Mă cuprinsese frica şi groaza.

- Ce stai? zic atunci cei doi tineri către tiran. Leagă-i cu lanţurile trupului şi
să nu o faci s-o doară tare, pentru că nu a făcut multe şi mari păcate.

Atunci tiranul a umplut un pahar cu cea mai amară băutură şi mi l-a dat.
Imediat ce l-am băut, a ieşit sufletul meu într-o clipă. Imediat l-au luat cei doi
tineri şi l-au înfăşurat cu hainele lor.

Însă, pe când îngerii mă ţineau, îi înconjura demonii cei răi, ţipând că am

făcut în viaţa mea multe păcate.

Îngerii din nou au arătat faptele mele cele bune şi le-au pus în balanţă. Pe
când balanţa urca faptele bune, văd deodată pe bătrânul nostru Vasile că se
apropie de îngeri.

- Domnii mei, le-a zis, acest suflet mult m-a odihnit la bătrâneţile mele,
aşadar primiţi din partea mea această milostenie duhovnicească, ca să plătiţi
datoriile ei şi să o răscumpăraţi la vămile cele cereşti.

Cu aceste cuvinte a dăruit îngerilor o pungă plină de galbeni*. După aceea s-a
dus şi a adus un vas cu ulei sfânt, pe care-l ţineau tinerii cei frumoşi cu părul de aur.

L-a deşertat peste mine şi am devenit de un alb precum este zăpada,

simţind o desfătare dumnezeiască.

După aceea m-au luat sfinţii îngeri şi au atins aripile lor şi au zburat înalt
către răsărit.

_____________________

*. Aici galbenii sunt o imagine simbolică a marii mângâieri şi ajutorului pe care le

primesc sufletele adormiţilor prin rugăciuni, parastase, milostenii şi îndeosebi Sf. Liturghii, pe
care le aduc ca jertfă părinţii duhovnici, fraţii şi în general, Biserica pentru odihna acestora.

135
 Prima dată am întâlnit vama judecăţii. Era o ceată de demoni, cu stăpânul
lor şezând în mijloc. Aceştia mi se păruseră toţi aceia pe care i-am judecat în viaţa
mea. Întrebau bineînţeles pentru mai multe detalii pe îngeri. Aceştia, într-un final,
au plătit datoriile mele din punga duhovnicească a părintelui nostru şi aşa am
plecat mai departe.

Urcând mai sus, am întâlnit vama ocărurilor. Am dat ceva şi la această vamă,
precum mai înainte, şi aşa am trecut nederanjaţi. Cei doi îngeri, discutând, ziceau:

- Cu adevărat, har şi mângâiere a găsit acest suflet de la iubitul robul lui

Dumnezeu, Vasile. Altfel ne-ar fi încurcat mult aceste vămi.

Pe când discutau ei, am ajuns la vama invidiei şi minciunii, unde îngerii au

dăruit ceva din milostenia părintelui nostru, şi aşa am fost eliberaţi. Acelaşi preţ
l-au plătit şi la celelalte vămi, unde avea datorii sufletul meu. Aşa trecuserăm de
vămile invidiei, mândriei, blasfemiei, a vorbei deşarte, a lenei, a iubirii de argint, a
beţiei, a urii etc.

Pe când urcam, îmi zic cei doi tovarăşi:

- Vezi cât este de încercat sufletul până ajunge să treacă de vămile

necurăţiei?

- Da, domnii mei. Şi cred că nimeni nu o ştie. Ce-l aşteaptă pe suflet după
moartea trupului, iar noi, nechibzuiţii, nu-i dăm importanţă!

- Sfintele Scripturi, toate acestea le arată, mi-au explicat îngerii, dar trufia şi
plăcerile îi orbesc pe oameni şi nu le văd, nici nu se gândesc la ele. Trăiesc ca şi
când nu ar fi vorba să moară şi nu le pasă de faptele bune, în special pentru iubire
şi milostenie. Acestea pot să ajute mai mult decât celelalte, pe suflet, şi astfel să
treacă vămile nederanjat. Vine însă dintr-o dată moartea şi pe când sufletele trec
prin vămi, le înşfacă diavolii şi le coboară în infern, unde stau acolo până la a doua
venire. Acestea, bineînţeles, le-ai fi păţit şi tu, dacă nu ar fi avut grijă iubirea lui
Dumnezeu şi mila robului lui, Vasile.

Eu, printre altele, prinsesem curaj şi am întrebat pe cei doi îngeri:

136
 - De unde ştiu diavolii greşelile fiecărui om?

- Nu ştii, a răspuns unul, că după botez, fiecare creştin primeşte câte un

înger ca păzitor al lui? Poate nu-l vede, dar acela îl conduce spre bine şi
însemnează faptele lui bune. În acelaşi timp îl însoţeşte şi un diavol, care
însumează faptele lui rele. Spre exemplu, imediat ce a furat, anunţă la vama hoţiei
şi când omul moare, trecând pe acolo, sufletul lui este împiedicat să treacă şi
coboară în infern până în ziua judecăţii celei groaznice. Dacă însă, faptele bune ale
sufletului, pe care o să le arate îngerul păzitor, sunt în număr mai mare, trece liber
prin vama aceea. Toate acestea se întâmplă creştinilor ortodocşi. Cât despre
necredincioşi, diavolii nu ţin socoteală la fapte, dar nici nu-i împing în păcat.

- În ce chip se iartă păcatele oamenilor, cât timp aceştia se găsesc în viaţă,

ştergându-se din cărţile diavolilor văzduhului? a întrebat pe îngeri.

- Acest lucru se întâmplă când omul se căieşte, se spovedeşte şi pune în

practică canonul duhovnicului. Atunci se şterg imediat păcatele din cărţile
demonilor. Dacă, însă, vreunuia, precum tu, îi este ruşine să se spovedească de
păcatele lui la duhovnic şi crede că este de ajuns oprirea din păcat şi mărturisirea
la Dumnezeu, atunci nu se iartă păcatele. Acest lucru se întâmplă astfel pentru că
Domnul a dat Apostolilor puterea să lege şi să dezlege aici, pe pământ, aceştia
transmiţând mai departe episcopilor şi duhovnicilor.

Urcând şi trecând prin diferite vămi, ajunsesem şi la vama desfrânării. Acolo

stăpânul purta o haină cusută cu spumă şi sânge, ajungând astfel, după câte mi-au
explicat îngerii, din cauza multor necurăţii şi desfrânări ale oamenilor.

Imediat ce ne-au văzut, demonii s-au năvălit asupra noastră şi m-au

condamnat prezentând numele iubiţilor mei.

Au încercat, bineînţeles, să mă înşface din mâinile îngerilor şi să mă arunce

în iad.

- Toate acestea la care vă referiţi, m-au îndreptăţit îngerii, de mult timp le-a
părăsit.

- O ştim, au răspuns aceia, dar ne-a iubit şi nicodată nu ne-a desconsiderat.

137
Le-a avut pe toate ascunse în inima ei şi nici nu le-a mărturisit la duhovnic, nici nu
a făcut canonul, nici nu a primit iertare.

- Cum, aceasta a luat atâta har şi lumină ca soarele?, au zis aceştia cu

nedumerire, vrând să mă reţină acolo.

Îngerii au plătit şi acestora preţul cuvenit şi aşa m-au aliberat.

- Să ştii, mi-au zis, că prin această vamă puţine suflete trec fără a se face
vinovate. Laicii şi oamenii cu indiferenţă nu cunosc Sfintele Scripturi şi greutatea
păcatelor lor precum şi pedeapsa pe care-i aşteaptă împreună cu patima lăcomiei,
conducând la desfrânare. Aşa deci, cei mai mulţi, ajungând la această vamă, cad în
întunecosul şi nefericitul iad.

Această ultimă vamă pe care am întâlnit-o era vama neomeniei. Deoarece

însă am fost milostiv şi am dat din toată puterea mea săracilor, demonii au tăcut
ruşinaţi.

Plecând, mi-au zis îngerii:

- Mulţi oameni au păstrat celelalte porunci dumnezeieşti şi au trecut liberi

prin toate vămile. Neavând însă omenie şi milă către săraci, au fost împiedicaţi aici
şi au căzut în iad.

Acum urcam mult mai fericiţi. De departe vedeam poarta cerului care
strălucea ca un cristal luminos. Portarul ei, un tânăr frumos strălucitor, cu centură
şi păr de aur, ne-a primit cu multă bucurie şi a slăvit pe Dumnezeu care a scăpat
sufletul meu de vămi.

Acolo am întâlnit mulţime de tineri dintre cei mai frumoşi cu îmbrăcăminte

arzătoare, cu păr strălucitor şi picioare mult mai albe ca zăpada care luminau cu
lumină cerească. Imediat ce m-au văzut, au alergat toţi să mă salute.
Bucurându-se şi aceştia pentru mântuirea mea, cântau melodii extraordinar de
frumoase. Acum plecam să ne închinăm tronului lui Dumnezeu. Împrejurul
Acestuia stăteau mulţime de tineri frumos strălucitor, cu îmbrăcăminte bogată şi
centuri de aur. Îngerii care mă conduseseră, imediat ce au cântat de trei ori,
slăvind pe Dumnezeu, au căzut în faţa tronului măreţ al Acestuia şi I s-au închinat.
138
 Atunci s-a auzit o voce dulce care zicea însoţitorilor mei, îngerii:

- Conduceţi-o în cămările raiului şi în iad, precum faceţi cu toate sufletele,

iar după aceea odihniţi-l în cămara robului meu, Vasile.

Pornirăm imediat bucuroşi şi vizitarăm corturile sfinţilor, precum şi

închisorile întunecoase ale infernului.

- Te-ai salvat de aceste locuinţe întunecate, a zis îngerul către mine,

deoarece te-ai pocăit, ai încetat să mai păcătuieşti şi ai făcut câteva lucrări de
binefacere; mai ales i-o datorezi părintelui Vasile pentru mijlocirile sale.

Când ne învârteam prin toate locurile iadului, m-a întrebat îngerul:

- Ştii, Teodora, că astăzi, bunul Vasile, împlineşte cei patruzeci de ani ai lui?

Şi zicând acestea m-au lăsat îngerii în acea extraordinar de frumoasă

locuinţă, plecând mai departe.

[3]

Mângâierea bolii

Cuviosul Luca Steriotul (sec. X), cel mai încercat în ispitele acestei vieţi, a
petrecut cândva postul de patruzeci de zile în asceză împreună cu prietenul lui,
călugărul Grigorie.

Călugărul acesta a suferit mult din cauza durerilor de stomac. A rugat deci,
până la plictiseală, pe cuvios să-l vindece, deoarece a cunoscut curajul lui de la
Dumnezeu.

- Îmi ceri lucruri mult superioare puterii mele, a răspuns cuviosul.

139
 Prietenul lui însă a continuat să-l deranjeze.

- Smeritul Grigorie, a zis într-o dimineaţă cuviosul, în această noapte care a

trecut, diavolii şi-au bătut joc de mine.

- Ce s-a întâmplat exact? l-a întrebat cu mult interes Grigorie, crezând că

sfântul ar fi văzut vreo nălucă dumnezeiască şi nu diavolească.

Mi s-a părut, deci, că am văzut un bărbat bine legat la trup, luminos

îmbrăcat în aur, stând lângă mine iar tu, stând mai încolo privindu-ne.

Mă întorc imediat şi-i zic:

- Ce are acesta de mă deranjează? Fă-l să se ruşineze, te rog, şi

eliberează-mă şi pe mine de acest deranj.

Acela îmi răspunde:

- Lasă-l pentru că vrea să se facă monah.

- Monah este, îi zic arătându-i semnul duhovnicesc.

- Nu am vrut să mă refer la semn, ci la desăvârşirea duhovnicească.

Adevăratul monah nu se deosebeşte prin îmbrăcăminte, ci prin înfrânare şi virtute.

În acord cu spusele îngerului, boala trupească se duce la înaintarea

sufletului în virtute şi-l conduce la desăvârşire.

După această întâmplare, Grigorie nu a mai cerut vindecare, ci când avea

crize de stomac, cânta psalmul 39.

Cuviosul Luca nu înseamnă că de-acum îşi uitase prietenul. Într-o noapte s-a
arătat în visul lui, ca un doctor fiind, vindecându-l de stomac şi zicându-i:

- Te-ai făcut bine, smeritule Grigorie. De acum nu o să te mai doară

stomacul din cauza mâncărurilor.

Astfel monahul a fost vindecat cu puterea cuviosului vindecător.

[27]

140
 Pălmuirile îngerului

Cuviosul Chiril Fileotis* era dintr-un sat pe nume Filea al Traciei şi a sihăstrit
în jurul anului 1060.

Cândva l-a vizitat un prieten de-al lui, călugăr, ca să-i dea câteva sfaturi:

- Avva, a început călugărul, stăteam în chilia mea şi plângeam pentru

păcatele mele. Mă gândeam că păcatele mele sunt multe pe când pocăinţa mea

este puţină. Atunci a început să-mi curgă dintr-o dată multe lacrimi, care nu se mai
opreau. Două zile şi două nopţi nici la mâncare nu m-am gândit, pentru că eram
încercat de o dulceaţă duhovnicească, având neîntrerupt gândul la Dumnezeu cu
mulţumiri, slăvi şi rugăciuni.

Trăind în această situaţie, mă întorc şi-i zic îngerului meu păzitor:

- Sfinte îngere, apără-mă cu mai multă dăruinţă, pentru că sunt în pericol să

mă pierd. În zadar am trăit viaţa, dar şi tu în zadar mă aperi. Am mai repetat de
trei ori fraza şi am căzut sfârşit de oboseală.

Atunci, ca prin vis, văd o mână de copil, albă şi subţire, că se apropie de

mine şi mă loveşte pe obrazul drept. Lovitura a fost pe măsură, însă mâna aceea
mirosea atât de puternic încât a rămas pe faţa mea mireasmă îmbătătoare pentru
o săptămână întreagă. În tot acest timp nu am avut deloc poftă de mâncare.

- Zi-mi deci, avva, cum explici vedenia.

Cuviosul Chiril, după ce l-a ascultat cu grijă, a rămas pentru puţin timp
tăcut, după aceea răspunzând în parabolă:

- Un tată bun are doi fii, unul este bărbat matur la trup şi suflet, pe când celălalt

_____________________

*. Prăznuit la 2 decembrie.

141
copil mic. Tatăl, pentru că trebuie să plece, îl lasă în grijă pe cel mic celui mai mare
ca să-l păzească. Cel mai mare, din cauza ascultării tatălui şi iubirii pentru cel mic,
face tot ce poate. Cel mic însă aleargă pe aici, pe colo, se împiedică, se loveşte şi
se zgârie. Cel mai mare stă permanent lângă el, având grijă să nu se spânzure să
nu-l mănânce vreo fiară. Însă nu vrea să-l lege sau să-l oblige. Îl lasă în cele ale lui,
sperând că cu cât se măreşte, cu atât o să se înţelepţească.

Cel mai mic nu înţelege toate acestea şi arătând vânătăile lui îi zice fratelui mai
mare:

- Te juri pe tatăl care ne-a născut să mă aperi bine, pentru că precum vezi, sunt
în pericol?

Atunci fratele cel bun îi dă o palmă uşoară ca să-l îndepărteze, răspunzându-i:

- Jură mai bine pe tine şi încearcă să nu te mai apropii de prăpăstii. Eu nu sunt

vinovat de nimic.

La fel s-a întâmplat şi cu tine, frate. Vedenia ta este la fel de bine

asemănătoare cu această parabolă, fără doar şi poate dumnezeiască.

[12]

Tunderea îngerească

Fericitul Pimen* rusul, cuvios al Lavrei Peşterilor Kievului (sec. XII), a fost de
mic foarte bolnav. Bolnav s-a născut, bolnav a crescut. Boala trupului a împiedicat
boala sufletului. Curat din pântecele mamei lui, faţă de orice patimă sufletească,
nu a cunoscut păcatul.

_____________________

*. Pomenit pe 7 august.

142
 Deseori, fericitul a rugat pe părinţi să-l ducă la mănăstire şi să-l lase să se
facă călugăr. Aceia însă nici să udă nu vroiau. Chiar dacă copilul lor era bolnav, îl
iubeau mult şi pentru nici un motiv nu puteau să se despartă de el.

Odată însă, tânărul s-a îmbolnăvit greu, mult mai greu decât alte dăţi.
Dintr-un motiv necunoscut, trupul lui se umpluse de răni iar doctorii nu puteau
să-l vindece. Deznădăjduiseră pentru viaţa lui şi-i aşteptau moartea.

Atunci întristaţii părinţi s-au gândit să ceară ajutorul Domnului şi al

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au ridicat pe bolnav pe braţe şi l-au dus în
mănăstirea Peşterilor. Au căzut la picioarele părinţilor şi i-au rugat plângând să se
roage pentru salvarea lui.

Într-adevăr părinţii au făcut rugăciuni neîntrerupte pentru însănătoşirea

tânărului. Iată, însă, că rugăciunea lui a fost mai puternică decât celelalte ale
părinţilor împreună. Fericitul nu se ruga pentru însănătoşirea lui. Dimpotrivă,
rugase fierbinte pe Dumnezeu să prelungească boala. Ştia că imediat ce s-ar fi
făcut bine, părinţii lui l-ar fi luat de la mănăstire şi l-ar fi împiedicat să pună în
aplicare dorinţa lui înflăcărată: să ajungă călugăr.

Tatăl şi mama lui erau în continuu lângă el, în camera de oaspeţi a

mănăstirii, iar acesta nu putea să-i mărturisească egumenului sau vreunui frate
dorinţa lui.

Trecuseră câteva zile. Situaţia sănătăţii lui era încă incertă. Într-o noapte a
privegheat în rugăciuni neîncetate şi cereri, întins întotdeauna pe patul durerii.
Mai încolo, în aceeaşi cameră, dormeau părinţii lui, iar puţin mai departe, nişte
lucrători ai mănăstirii.

Dintr-o dată ce vede? Îngeri plini de lumină, în chip de tineri care

străluceau, intraseră înăuntru şi stăteau la capul lui. În spatele lor urmau alţii, care
semănau cu egumenul şi cu fraţii mănăstirii, ţinând în mâini toate câte sunt
necesare pentru tunderea în monahism: foarfece, cruce, lumânare, evanghelie,
curea din funie, rasă, fes călugăresc.

143
 - Vrei să te tundem călugăr? au zis dulce către uluitul tânăr bolnav.

- Bineînţeles că vreau! a răspuns acela cu bucurie. Dumnezeu v-a trimis,

domnii mei! Vă rog să răsplătiţi râvna inimii mele.

Au început imediat slujba tunderii monahale pe care au săvârşit-o pe toată

precum canonul monahal. L-au numit Pimen.

Părul tuns i l-au legat într-o batistă. Cuviosul i-a auzit zicând că o să-l lase în
biserică când o să plece.

După puţin timp, tânărul Pimen, tuns monah, se privea îmbrăcat în ţinuta
monahală şi semnul cel mare. În mână ţinea aprinsă făclia dăruită de îngeri.

- Patruzeci de zile şi nopţi o să stea aprinsă făclia ta, frate Pimen, l-au
asigurat îngerii. Toată viaţa ta o să fie un chin neîntrerupt din cauza bolii.
Dumnezeu vrea să suferi aşa deoarece cunoaşte dorinţa şi răbdarea ta. Cu acestea
o să capeţi Împărăţia cerurilor dar şi tu o să devii o anume făclie luminoasă, care o
să lumineze, o să sprijine şi o să povăţuiască oamenii. Deci, îţi urăm răbdare şi să
ne revedem în ceruri! Să-ţi aduci aminte că cu puţin înainte de plecarea ta la cer, o
să se restabilească definitiv sănătatea ta. Acesta o să fie semnul care o să te facă
să înţelegi venirea timpului adormirii tale.

Imediat ce au terminat îngerii, în sfânta lor apostolie, l-au îmbrăţişat pe

cuvios şi au plecat. Plecând, au trecut pe la biserică şi au lăsat deasupra
mormântului cuviosului Teodosie părul tăiat al tânărului monah.

Printre altele, fraţii chiliilor celor mai apropiate, au auzit cântările din
camera de oaspeţi. Şi-au închipuit că egumenul, împreună cu câţiva părinţi, îi
predică bolnavului sau că bolnavul e mort şi îi fac slujba înmormântării.

Au venit în camera de oaspeţi dar l-au găsit liniştit. Părinţii cuviosului au

continuat somnul lor. La fel şi lucrătorii. Însă o mireasmă îmbătătoare se
împrăştiase în toată camera. L-au găsit pe tânăr întins legat, îmbrăcat cu hainele
călugăreşti, plin de bucurie şi veselie.

- Ce se întâmplă, frate? Cine te-a tuns monah? Ce cântări erau acestea pe

144
care le-am auzit noi, pe când părinţii tăi, ceilalţi fiind aici, nu le-au crezut?

Întrebările au căzut ca ploaia peste cuvios.

- Cred că a fost egumenul împreună cu câţiva fraţi şi cu tineri îngereşte de

frumoşi. Au venit cu toţii împreună, m-au slujit şi mi-au dat numele Pimen. Aceia
au cântat. Mi-au dat şi această lumânare. Au zis că o să stea aprinsă patruzeci de
zile continuu. Părul meu l-a legat într-o batistă şi l-au dus în biserică.

Nedumeriţi şi uluiţi fraţii au alergat la biserică. Au găsit-o însă închisă. I-au

trezit pe prodiaconi şi i-au întrebat:

- Cumva a intrat vreunul în biserică după Miezonoptică?

- Nu, nimeni. Când am închis-o era goală. Nimeni nu a mai deschis-o după
aceea.

- Cheile unde sunt?

- Le are tipicarul. Nu le înmânează niciodată nimănui.

L-au trezit şi pe tipicar. I-au povestit ce se întâmplase şi i-au cerut să

deschidă biserica. În puţin timp, toţi au descoperit batista cu părul fericitului
Pimen, deasupra mormântului cuviosului Teodosie. După aceasta l-au anunţat pe
egumen.

Ca şi când ar fi auzit şi acela ce se întâmplase, s-a nedumerit şi a început să

cerceteze dacă cumva vreunul din fraţi avuseseră îndrăzneala să-l călugărească pe
bolnav. Cercetările s-au dovedit a fi fără roade. Aşadar, atât batista cu părul care
s-a găsit în biserica închisă, cât şi făclia cuviosului, care ardea fără să i se topească
ceara erau bineînţeles, dovezi evidente ale minunii că avusese loc intervenţia
sfântă.

Astfel, chiar dacă îşi făcuse probleme multe la început pentru validitatea
slujbei tunderii, mai târziu semnele acestea dumnezeieşti au înlăturat
nedumeririle lui şi l-au umplut de o iubire sufletească.

Când a dobândit egumenul încrederea în minune, s-a dus la cuviosul Pimen,

145
l-a îmbrăţişat, l-a binecuvântat şi i-a zis:

- Frate Pimen, este limpede că de la Însuşi Dumnezeu, prin mâinile sfinţilor

îngeri ai Lui, ai primit marele cin îngeresc. Spune-ne însă cum erau cei care te-au
tuns călugăr? Poţi să-i descrii? Iată aici am slujba tunderii. Când te tundeau ziceau
acestea ce sunt scrise aici sau mai mult?

- Prea cinstite părinte, ce sunt acestea ce-mi zici? Nu ai venit tu însuţi

împreună cu fraţii şi ai săvârşit toate acestea ce sunt scrise în cartea pe care o ţii în
mâinile tale? Acum, te rog, roagă-te pentru mine, sfinte părinte, să-mi dea
Domnul răbdare şi smerenie împreună cu crucea bolii.

Aşa fericitul Pimen a rămas pentru totdeauna la mănăstirea Peşterilor.

Egumenul şi fraţii nu aveau motiv să pună la îndoială arătarea îngerească. Şi
părinţii cuviosului, uimiţi de minune, nu au îndrăznit să se împotrivească voinţei
lui Dumnezeu şi a fiului lor.

Fericitul Pimen a stat la patul durerii douăzeci de ani de călugărie, în

răbdare şi rugăciuni, slăvind pe Domnul.

Iar atunci când se apropia timpul plecării lui la ceruri, Dumnezeu a trimis
semn descoperitor: în noaptea precedentă, deasupra Sfintei Mese a mănăstirii,
s-au arătat trei făclii, stâlpi luminoşi care luminau către partea interioară a
bisericii.

Fraţii care au văzut acest lucru s-au nedumerit. Numai Dumnezeu cunoştea
sensul minunii. Puţin mai târziu au înţeles-o fraţii: Domnul vieţii şi al morţii
trimisese îngerii Lui să ia sufletul multpătimitorului Păstor.

Când se lumină de ziuă, cuviosul a observat că se însănătoşise. Într-adevăr,

orice semn al bolii dispăruse din trupul lui, încât el simţindu-se puternic şi plin de
viaţă, s-a ridicat în picioare. A înţeles că venise ora plecării la cer.

Bucuros, a trecut pe la toţi fraţii, le-a făcut plecăciune şi s-a împăcat

împreună cu ei, smerit.

- Plec! Acum am venit să vă dau ultimul salut, a zis el miraţilor călugări care

146
nu puteau să creadă ochilor ceea ce vedeau.

După aceea s-a întors din nou la spital şi a zis bolnavilor.

- Fraţii mei, ridicaţi-vă şi urmaţi-mă în numele Domnului!

Prin cuvântul cuviosului, toţi bolnavii se însănătoşiseră. S-au ridicat şi l-au

urmat pe binefăcătorul lor, slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeiescul Pimen a trecut pe la biserică unde a cerut să se

împărtăşească pentru ultima dată cu Sfintele Taine. Apoi a ridicat pe umeri patul
funerar şi a tras încet placa peşterii, chiar dacă nimeni înainte nu-i arătase drumul.

Imediat ce a intrat în peşteră a făcut plecăciune la mormântul cuviosului

Antonie, arătând fraţilor care-l însoţeau locul unde trebuia să-l îngroape.

Într-un final, cuviosul a tăcut pentru puţin timp şi a aşteptat. Era o moarte
frumoasă, lentă, pe care a întrerupt-o dintr-o dată strigătul lui triumfal:

- Au venit, fraţilor! Au venit aceia care m-au tuns călugăr şi mă vor lua cu ei.

Cu aceste cuvinte, fericitul de Dumnezeu Pimen a întins mâinile pe catafalc,

a închis ochii încet şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Cu multă cinste, părinţii au aşezat trupul lui de preţ la locul unde le-a arătat,
înălţând imnuri către Dumnezeu.

[22]

147
 Lacrimile pocăinţei

În Lavra Peşterilor Kievului, în primii ani ai secolului XII, sihăstriseră doi

călugări, Teofil şi Ioan*, buni prieteni încă din copilărie. Dar şi la mănăstire
deveniseră exemplu al iubirii frăţeşti.

Deoarece vroiau să rămână încă nedespărţiţi până la moarte, au rugat pe

călugărul care se ocupa de îngroparea morţilor, pe părintele Marcu, să le
pregătească un loc comun de înmormântare.

Cândva Teofil a lipsit pentru o perioadă de timp din Lavră. Pe durata lipsei
lui, s-a îmbolnăvit Ioan şi a plecat la cer. Întorcându-se Teofil, a plâns amarnic de
moartea fratelui său duhovnicesc, dar s-a şi mâniat pentru că a găsi pe mort
înmormântat în primul loc al mormântului comun.

- Părinte Marcu, a reclamat, de ce l-ai pus aici? În primul loc trebuia să mă

înmormântez eu, ca fiind cel mai mare.

Smeritul şi simplul Marcu a cerut iertare mâniosului călugăr şi întorcându-se

către mort, a strigat:

- Scoală-te, frate, şi cedează primul loc fratelui tău mai mare.

Cu groază au văzut atunci pe mort ridicându-se şi schimbându-şi locul.

Teofil imediat şi-a revenit. Căindu-se amarnic a cerut iertare părintelui

Marcu care i-a răspuns cu aceste cuvinte:

- Ar trebui, părinte Teofil, să nu pleci de aici, ci să te întinzi imediat în primul

loc pe care îl râvneşti cu gelozie. Dar nu eşti incă pregătit. Du-te deci să te
nevoieşti pentru mântuirea ta pentru că nu o să întârzii şi tu să vii aici pentru
totdeauna.

_____________________

*. Prăznuiţi la 29 decembie.
148
 Înfricoşat acela a plecat direct către chilia lui. S-a închis înăuntru şi a început
să plângă şi să se pocăiască zi şi noapte.

Trecuseră îndeajuns de mulţi ani. Din cauza postului şi a privegherii,

rămăsese piele şi os. Din plânsetul neîntrerupt îşi pierduse vederea. În acest timp
adormise şi călugărul Marcu. Atunci părintele Teofil a întărit postul şi plânsul.

A pus în faţa lui un vas mare de lut şi plângea deasupra lui, curgând
înăuntru lacrimile. După mult timp vasul se umpluse! Atunci şi-a recăpătat din nou
vederea. Pe când se ruga, apare în faţa lui un înger, îmbrăcat în alb şi-i zice:

- Lacrimile tale nu mai sunt acestea pe care le-ai adunat. Sunt şi acelea ce
le-am adunat eu când stăteam lângă tine în timp ce te rugai; acelea ce le-ai strâns
cu mâna ta şi cu funia de la brâu. Toate acestea se găsesc în acest vas pe care-l ţin
în mână. M-a trimis Dumnezeu să-ţi vestesc că vei pleca din lumea aceasta. Pleci la
Acela care zice: “Fericiţi cei care plâng acum pentru că aceştia vor râde”.

Zicând acestea îngerul a dispărut lăsând la picioarele părintelui Teofil un

ulcior mare de unde ieşea mireasmă îmbătătoare.

Peste puţin timp sufletul lui urma să urce la cer. Trupul lui l-au îngropat
lângă cel al părintelui Ioan. Atunci egumenul, respectând ultima lui dorinţă, a dat
poruncă să se verse deasupra lui conţinutul vasului îngeresc. Imediat s-a umplut
locul de un miros îmbătător. Apoi au golit deasupra lui lacrimile din vasul lui,
lacrimile acelea care au udat brazda sufletului lui, ca să secere în brazda cerului
spicele fericirii veşnice.

[22]

149
 Pedeapsa duşmăniei

Preotul Tit* şi diaconul Evagrie erau amândoi monahi în Lavra Peşterilor

Kievului.

Diavolul, care întotdeauna seamănă zânzanie, a creat duşmănie între ei. Şi

pe cât se iubeau la început, ajunseseră acum în punctul să nu vrea nici să se mai
întâlnească.

În biserică nu se pomeneau unul pe celălalt. Când unul din ei cădea, celălalt

pleca mai departe. Ceilalţi călugări încercaseră să-i împace, dar fără rezultat.

Într-o zi preotul Tit s-a îmbolnăvit greu. Şi-a revenit atunci în fire şi a chemat
cu mare căinţă pe Evagrie ca să se împace. Acela însă a refuzat să-l ierte şi a
început de departe să-l blesteme şi să-l înjure. L-au înşfăcat atunci şi l-au dus cu
sila la bolnav:

- Iartă-mă, frate, l-a implorat Tit cu lacrimi, imediat ce l-a văzut.

- Niciodată nu o să mă împac cu tine, nici în această viaţă, nici în cealaltă, a

spus cu ură Evagrie.

În aceeaşi clipă a căzut mort. Dimpotrivă, Tit s-a ridicat din pat sănătos şi a
povestit părinţilor următoarele:

- Ajunseserăm pe patul de moarte fără să mă fi împăcat cu Evagrie. Atunci

ce să văd? S-au apropiat de mine îngerii dar au plecat imediat, plângând pentru
pierderea sufletului meu. Atunci au venit lângă el diavolii, fericiţi că poate m-ar fi
câştigat, din cauza mâniei şi a duşmăniei. Pentru acest lucru am strigat să mi-l
aduceţi pe fratele meu, ca să ne împăcăm. Când însă m-am aruncat la picioarele
lui iar acesta şi-a întors faţa, văd dintr-o dată lângă mine un înger nemaipomenit.

_____________________

*. Prăznuit la 27 februarie.

150
Ţinea în mâinile lui o suliţă de foc. Cu aceasta a străpuns fără milă pe Evagrie, care
a căzut mort. Apoi îngerul a întins mâna spre mine şi m-a ridicat sănătos.

Pedeapsa lui Evagrie, dată de înger, a uluit pe fraţii de atunci devenind toţi
mult mai iubitori.

[22]

Trăitorul Sfintelor Taine

Sfântul Grigorie Palama* apare ca un munte luminos în Biserica Ortodoxă a

secolului al XIV-lea. Nu a primit prenumele de “Teolog” de oameni. A primit însă
într-o vedenie, de la Însuşi Dumnezeu, harul de a cunoaşte teologia şi s-a dovedit
“apărătorul teologilor neapăraţi”.

S-a născut în Împărăţia Bizantină din cuvioşi şi virtuoşi părinţi. După înaltele
studii în înţelepciunea laic, l-a atras viaţa monahală. În viaţa monahală se
îndeletniceşte cu zel în cucerirea gândirii teologice şi în scurt timp se dovedeşte a
fi de vârf trăitor al Sfintelor Taine dumnezeieşti.

În această zonă a căilor ascunse, a Tainelor Sfinte ale lui Dumnezeu, se va

învrednici să aibă parte de mesaj ceresc, anunţând şi pe ceilalţi.

Într-o zi, în timpul rugăciunii, a avut o vedenie simbolică. Ţinea în mâinile lui
un vas plin cu lapte, care începuse să se umple şi să dea pe-afară. După aceea
laptele s-a făcut vin ales şi parfumat, continuând să se verse pe mâinile şi pe
hainele lui, umplându-se de mireasmă.

_____________________

*. Prăznuit la 14 noiembrie.

151
 Pe când se bucura de mireasma ce simţea şi gusta, un oarecare comandant
plin de lumină, s-a oprit în faţa lui zicându-i:

- De ce, Grigorie, nu dăruieşti şi altora această băutură aleasă, care izvorăşte

din belşug? De ce laşi să se verse fără rost? Să ştii că este dar al lui Dumnezeu şi nu
o să înceteze niciodată să izvorască.

- Nu pot eu să dăruiesc o asemenea băutură, s-a scuzat sfântul iar pe de altă

parte, îmi este frică că nu există oameni care să poată bea.

- Şi, chiar dacă nu există, a continuat să zică comandantul luminos, tu însă

să nu fi indiferent să o dăruieşti. Să nu ceri dar de la cei cărora au primit băutura.
Lasă acest lucru în mâinile lui Dumnezeu.

Acestea zicându-le în fine, sfântul a rămas pentru multe ore scăldat în

lumină sfântă. Preschimbarea laptelui în vin o explicase ca pe o sfântă încurajare
pentru a trece din săraca învăţătură în cea dogmatică şi mai departe de cea
cerească.

Într-adevăr, la scurt timp a urmat o erezie care se referea la cunoaşterea lui

Dumnezeu şi a lumii necreate, Sfântul Grigorie, apărător al isihasmului,
combătând ereziile lui Varlaam de Calabria.

În timpul ascezei sale, într-un munte al Veriei, a ajuns la neînţelegeri cu un

cunoscut sihastru al lui, cu bătrânul Iov, în legătură cu rugăciunea neîntreruptă.
Călugărul Iov susţinea că tipul acestei rugăciuni este adresat numai călugărilor, nu
şi laicilor.

Sfântul Grigorie, în afară de faptul că menirea lui avea ca garant apostolia

(“neîncetat să vă rugaţi”), s-a retras deoarece nu suporta vorba deşartă.

Mai târziu însă, când Iov stătea în chilia lui şi se ruga, vede un înger de
lumină pe care îl aude spunându-i:

- Nu pune deloc la îndoială, părinte, lucrul pe care l-a spus mai înainte
Sfântul Grigorie, ci să crezi şi tu la fel şi să mărturiseşti.

[12]
152
 Cuviosul Sava Vatopedinul*

Din părinţi tesaloniceni, cuviosul Sava a trăit în secolul al XIV-lea,

continuându-şi viaţa monahală din Athos. Mai târziu a vizitat Sfintele locuri, unde,
închis într-o peşteră, a gustat din experienţa luminii necreate.

Acolo, în pustiul Iordanului, a petrecut cândva cincizeci de zile fără să

găsească nimic de mâncare. Puterile l-au părăsit, căzând aproape mort. Atunci s-a
apropiat de el îngerul Domnului, nu ca să-i ia sufletul, dar ca să-i redea puterea
însufleţită.

Pustnicul, aproape mort, a simţit o mireasmă îmbătătoare şi o lumină.

Îngerul l-a apucat de mână, l-a ridicat şi ca şi când s-ar fi cunoscut de mult, au
vorbit prieteneşte:

- Îmbărbătează-te şi prinde putere! De acum o să mă găsesc întotdeauna

lângă tine, ca ajutor în nevoinţele tale. Aşa mi-a poruncit Dumnezeu, de aceea să
nu-ţi fie frică de nimic.

Altădată, din nou din pizma diavolului, l-au atacat doi hoţi arabi şi l-au lovit
rău, încât stătea căzut, fără să se poată mişca din loc. Atunci îngerul păzitor îi
apare din nou în preajmă. Îl apucă de mână şi-l ridică în picioare, dăruindu-i
sănătate trupească şi veselie sufletească.

Continuând cuviosul urcuşul lui greu, cu nevoinţe mai presus de fire, se

întoarce mai târziu în Athos şi locuieşte ca monah la mănăstirea Vatoped. Aici se
va învrednici să guste o minunată vedenie cu sfinţii îngeri, în special plină de
învăţături mângâietoare pentru fiecare ucenic:

Era ora mesei. Călugării, printre ei şi cuviosul Sava, mâncau la masă

comună. Cu cât trecea timpul, a început să se creeze un şir de discuţii printre fraţi,

_____________________

*. Prăznuit la 5 octombrie.
153
nepotrivit pentru sfinţenia locului. Cei răspunzători au făcut necesarele observaţii
celor vinovaţi de deranj, dar aceia nu s-au conformat. Atunci s-a ridicat în picioare
egumenul şi a mustrat cu multă duritate şi amărăciune pe cei necuviincioşi,
guralivi şi agitaţi.

A întrerupt bineînţeles citirea şi a continuat cu supărare mustrarea.

Când cel care citea a încetat, şi-a ridicat cuviosul ochii lui, descoperind
vedenia minunată. Doi îngeri de lumină s-au arătat ridicându-se din locul
egumenului. Au început să risipească şi mai multă lumină chiar şi decât soarele.
Imediat s-a luminat împrejur tot locul.

Cei doi îngeri erau frumoşi şi veseli, cuviincioşi şi dulci. Păreau pregătiţi să
slujească la vreo oarecare recepţie specială, pentru că ţineau în mâinile lor diverse
eşarfe.

Unul dintre aceştia ţinea în mâini sticle şi coşuri din aur curat, ce conţineau
fructe alese, dulciuri şi mâncăruri împreună cu diverse flori mirositoare şi frumos
colorate.

Îngerii au început să împartă fraţilor din cadourile lor, dar nu au dat la toţi în
acelaşi fel. Câţi dintre fraţi rămăseseră răbdători, cu smerenie şi ascultând de
mânia dreaptă şi mustrarea egumenului, au primit din belşug darurile îngerilor,
împreună cu buna lor privire şi misterioasa lor vorbă. Câţi însă s-au împotrivit şi au
făcut zgomot la mustrările de faţă, nu au fost învredniciţi să primească din darurile
acelea cereşti.

La aceştia îngerii nu le-au dat nici o importanţă, plecând ruşinaţi.

Văzând cuviosul asemenea situaţie, a săltat de bucurie. A deschis braţele ca

să ia din acele daruri. Îngerii iubitori de oameni i-au dat din belşug darurile lor.
Cuviosul a rugat în gândul lui să nu înceteze bătrânul observaţiile, ca să nu
înceteze nici îngerii vizita lor.

Când s-a terminat ora mesei şi săvârşitul Înălţării Născătoarei, cei doi îngeri
au stat lângă masa egumenului şi se rugau împreună cu el şi cu cei evlavioşi.

154
 Când a pornit egumenul să iasă din sala de mese, l-au însoţit şi îngerii, stând
şi aceştia lângă el în locul lui, de unde acela era obişnuit să dea binecuvântarea.
Treceau acum prin faţa lui fraţii punând metanie şi cerând iertare.

Câţi dintre aceştia o făcuseră cu smerenie şi simţire, se apropiau de ei

îngerii, dăruindu-le din nou cadouri, şoptindu-le ceva secret cu o prăjitură şi
zâmbet cuviincios.

Câţi însă treceau cu ipocrizie şi indiferenţă, aceştia din nou îi îndepărtau.

Sfârşind astfel slujba lor cei doi îngeri s-au făcut nevăzuţi.
[32]

Prietenul îngerilor

Ieroapostolul din Alaska, sfântul Inocenţiu Veniaminov (1797 – 1879)*, cu

personalitatea lui puternică şi cu acţiunea apostolică, a călătorit îndrăzneţ cu o
barcă deteriorată, în Abute, din insulă în insulă, ca să nu înceteze locuitorii a primi
hrana lor spirituală.

“În anul 1878, călătorind pentru prima dată în insula Akun, povesteşte
sfântul, am văzut pe toţi locuitorii că au stătut la soare. Imediat ce am călcat pe
malul marii, au alergat cu bucurie lângă mare.

- Ce se întâmplă? i-am întrebat. De ce sunteţi atât de veseli?

- V-am aşteptat, au răspuns. Vrem să rămâneţi cu noi toată ziua.

- Cine v-a zis că o să vin? am întrebat mirat.

_____________________

*. Prăznuit la 31 martie.

155
 - Smirenikof, au răspuns, care este unul dintre prietenii noştri.

- Să mi-l aduceţi aici!

Nu a fost nevoie să-l aducă pentru că Smirenikof a venit singur,

apropiindu-se de mine şi zicându-mi:

- Am înţeles că m-aţi chemat şi am venit să vă văd. Despre venirea voastră

m-au anunţat doi prieteni de-ai mei.

- Cine sunt aceşti prieteni ai tăi?

- Oamenii în alb, a răspuns acela. Stau în munţi, nu foarte departe de aici şi

mă vizitează în fiecare zi.

Omul acesta, analfabet, dar cunoscător al Evangheliei, mi-a descris

caracteristicile lor. Unul dintre aceştia mi l-a adus aminte pe arhanghelul Gavriil,
precum îl vedem în icoane.

- Bărbaţii aceştia, a confirmat acela, mi-au apărut cu puţin după botezul

meu.

- Unde pot să-i întâlnesc? am întrebat eu cu interes.

- O să-i întreb, a promis Smirenikof.

A primit de la arhangheli următorul răspuns:

- Cu bucurie o să-l primim. De ce vrea însă să ne vadă, doar vă predică exact

ceea ce vă predicăm şi noi?

Atunci mi-am zis în sinea mea: ce o să se întâmple dacă o să-i văd

într-adevăr pe aceşti îngeri? Şi judecând personalitatea mea nevrednică, am
decisă să nu-i întâlnesc”.

[26]

156
157
 “Răzbunarea” arhanghelului

Pe când împărăţea în Bizanţ Mihail al III-lea, împreună cu mama lui, Sfânta

Teodora (842 - 856), trăia în Constantinopol, la mănăstirea arhanghelului Mihail,
pe numele lui poreclit Eusebiu, un oarecare călugăr Marcian.

De fiecare dată când se îmbolnăvea, nu alerga pe la datori sau la

medicamente. Îngenunchea în faţa icoanei arhanghelului, rugându-l pentru
vindecarea lui iar acela îl vindeca.

Când părintele Marcian s-a îmbolnăvit greu dar arhanghelul, vrând să-l
vindece, nu l-a vindecat. Prieteni şi rude l-au sfătuit să cheme doctorul, acela însă
nevrând s-au dus ei înşişi la un doctor, prieten al călugărului, care le-a dat alifiile
potrivite şi i-a sfătuit să le aplice călugărului în timp ce acesta doarme. Au luat
aceia medicamentele şi aşteptând momentul potrivit le-au ascuns sub perna
călugărului Marcian care era în biserica arhanghelului.

Noaptea prietenii lui au adormit, pe când acela priveghea. Vede atunci pe

arhanghelul ieşind din sfântul altar al bisericii. Împreună cu el mai erau doi tineri
veseli. S-a apropiat de perna călugărului bolnav şi văzând medicamentele a
întrebat:

- Ce sunt acestea?

- Nu ştiu, a răspuns acela.

S-a întors atunci arhanghelul la cei doi tineri şi le-a zis:

- Luaţi aceste vindecătoare şi duceţi-vă să le puneţi la capul doctorului care

le-a preparat.

Şi zicând acestea a luat ulei din candela icoanei lui şi a uns pe părintele
Marcian, în aceeaşi clipă s-a făcut bine, slăvindu-L pe Dumnezeu. La miezul nopţii
s-a dus preotul în biserică pentru slujba utreniei şi a găsit pe părintele Marcian
sănătos. După ce a aflat de minune, a pornit de dimineaţă către casa doctorului.
158
 L-a găsit grav bolnav. I-a povestit toate cele ce auzise de la călugăr. Doctorul
s-a ridicat şi cu ajutorul preotului, a pornit încet, încet către mănăstirea
arhanghelului Mihail.

A stat toată ziua la pat, acolo, în biserică. Seara s-a vindecat!

Nu s-a întors însă la casa lui. A rămas pentru totdeauna şi s-a călugărit la
mănăstirea arhanghelului, unde şi a donat toată averea lui.

[12]

“Cuvine-se cu adevărat...”

Într-una din chiliile ce se găsesc în împrejurimea Karieşilor în Muntele Sfânt

(Karies - “capitala” Muntelui Sfânt), ridicat în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a
sihăstrit la anul 982 un oarecare bătrân cu ucenicul lui.

Într-o sâmbătă seara, pe data de 10 iunie, a plecat bătrânul pentru

privegherea bisericii “începătorului”, punându-l pe ucenic să citească singur
slujba.

Noaptea călugărul a auzit o bătaie în uşă. Deschide şi vede un oarecare

călugăr necunoscut.

Vizitatorul a rămas în noaptea aceea la chilie, cântând împreună slujba

utreniei. Înainte de oda a noua a cântărilor (cântărea a 9-a, călugărul chiliei a
cântat până la cunoscutul imn al Sfântului Cosma Melodul “Ceea ce eşti mai
cinstită decât Heruvimii...”, pe când străinul a cântat până la “Cuvine-se cu
adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi
prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”.

Cel dintâi a auzit şi a zis cu uimire:

159
 - Haide să cântăm numai “Ceea ce eşti mai cinstită...”, “Cuvine-se cu
adevărat...” ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi acest imn ca să-l cânt şi eu pentru
Născătoarea de Dumnezeu.

- Adu-mi cerneală şi hârtie şi o să ţi-l scriu.

- Nici cerneală nu am, nici hârtie!

- Adu-mi atunci o piatră!

Călugărul a adus-o iar străinul a luat-o în mâinile sale şi a scris pe ea cu

degetul imnul închinat Maicii Domnului. Aceste cuvinte se scrijeliseră atât de
adânc în placa cea tare, ca şi când ar fi fost lut plămădit atunci.

- De acum înainte aşa să-l cântaţi şi voi şi toţi ortodocşii, a zis străinul,
făcându-se nevăzut.

Era îngerul Domnului, trimis din cer ca să aducă imnul oamenilor.

Când s-a întors bătrânul de la priveghere şi a auzit cele legate de imn, a

slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului pentru minunata ei arătare.
După aceea a povestit în capitală întâmplarea iar de acolo placa cu litere îngereşti
a fost trimisă la rândul ei împreună cu povestirea scrisă la patriarh.

De atunci imnul acesta angelic se cântă în sfintele slujbe ortodoxe.

Icoana Maicii Domnului, în faţa căreia s-a întâmplat minunea, a fost dusă la
biserica unde a avut loc întâmplarea. Chilia aceea, unde s-a auzit pentru prima
dată imnul arhanghelic, s-a numit “Cuvine-se cu adevărat...”, pe când
împrejmuirea s-a numit “Paradis”.

În concordanţă cu sinaxarul din 11 iunie, îngerul care a învăţat pe călugăr

imnul era însuşi arhanghelul Gavriil.

[18]

160
 Minunea mănăstirii Dohiariu

În anii împărăţiei lui Nichifor al III-lea Votaniati (1078 - 1081), a sihăstrit în

Muntele Sfânt, la aşezarea Dafni, călugărul Eftimie cu ucenicii lui. Mai târziu însă,
din cauza invaziei saracinilor, au fost nevoiţi să plece şi să se aşeze la aşezarea unde
se găseşte astăzi mănăstirea Dohiariu. Aceştia au ridicat acolo mănăstirea.

Lui Eftimie i-a urmat nepotul lui, Neofit. Neofit avea bogăţie mare pe care a
donat-o pentru ridicarea unei biserici şi pentru a asigura mănăstirea cu ziduri de
apărare şi turnuri. Era însă mâhnit pentru că banii nu au fost îndeajuns pentru
pictarea bisericii. A cerut atunci ajutorul lui Dumnezeu iar Acela a răspuns prin
următoarea minune:

La şaizeci de mile depărtare de Sfântul Munte, în insula Logos, avea

mănăstirea un paraclis iar acolo, lângă acesta, se găsea o coloană veche cu
inscripţia: “Cel ce mă va lovi în cap, o să găsească aur din belşug”.

Mulţi au încercat, aruncând cu pietre în vârful coloanei, dar fără rezultat.

Cândva, un tânăr de douăzeci de ani, lucrător la paraclisul mănăstirii, după ce

s-a gândit mult, a decis să sape la locul unde cădea umbra vârfului coloanei cu
soarele dinspre răsărit. Pe când săpa, a găsit o placă de marmură iar mai jos, sub
acesta, o cutie plină de glabeni.

Fericit de descoperire, acoperă cutia şi aleargă la mănăstire.

- Părinte, zice cu încredere egumenului Neofit, am găsit aur mult la paraclisul

dumneavoastră. Dă binecuvântare să vină călugării şi să-l ducem la mănăstire.

Egumenul a chemat trei călugări care l-au însoţit pe tânăr, s-au dus şi au scos
cutia împreună cu placa de marmură pe care au ascuns-o, s-au urcat pe barcă şi au
pornit spre mănăstire.

Călugării nu au suportat ispitei. S-au gândit să-l arunce pe lucrător în mare şi

să înşface aurul.
161
 Aşa au şi făcut. Când a început să se insereze, au legat marmura de gâtul
tânărului şi l-au aruncat în mare, Acela, pe când se îneca, striga:

- Sfinţi arhangheli, salvaţi-mă!

Imediat s-au arătat arhanghelii Mihail şi Gavriil ca vulturii cu aripi de aur,

l-au apucat din apă şi l-au dus fulgerător în biserica mănăstirii Dohiariu.

Călugării, în acest timp, au împărţit aurul şi l-au ascuns în afara mănăstirii.

Tânărul, în biserică, din cauza fricii lui, a îngheţat şi a adormit. Când a venit
timpul slujbei utreniei şi s-a dus ipodiaconul să deschidă biserica, a văzut înăuntru
pe tânăr şi s-a înfricoşat. Aleargă atunci la egumen şi-i zice:

- Părintele meu, am văzut o fantomă în biserică şi nu pot să întru.

- Nu-ţi fie frică, i-a răspuns acela. Fă-ţi cruce şi intră cu curaj.

Călugărul a făcut a doua încercare, dar l-a văzut din nou pe tânăr. A chemat
atunci pe egumen, care a văzut că întâmplarea este adevărată. Tânărul dormea
căzut pe duşumea, cu piatra legată de gât. Părintele a bătut cu bastonul lui şi
băiatul s-a trezit.

- Unde sunt? a întrebat. Mi se pare că sunt în mare, unde m-au aruncat

călugării.

- Nu ştii unde eşti? Eşti la mănăstire, în biserică. Eu sunt egumenul Neofit.

Spune-mi, deci, cum de te găseşti aici?

Băiatul a cerut să-l lase puţin să-şi revină iar după aceea a povestit tot ce se
întâmplase.

De dimineaţă egumenul a întâlnit pe acei trei călugări care veniseră la

mănăstire şi i-a întrebat:

- Părinţi, ce s-a întâmplat cu comoara?

- Minciuni au fost, părinte, au răspuns aceia. Ne-a înşelat tânărul, de aceea

l-am mustrat şi am plecat.

162
 - Bine. Să mergem acum în biserică şi să-i mulţumim lui Dumnezeu.

Intrând în biserică, îl văd uluiţi pe băiatul cu piatra legată de gâtul lui. Era de
neaşteptat, încât au rămas fără grai. Egumenul i-a mustrat şi au adus toată
comoara la mănăstire. După aceia i-a dat afară pentru totdeauna, pe când pe
tânăr l-a tuns călugăr. Biserica a pictat-o în cinstea sfinţilor Mihail şi Gavriil.

[12]

Fântâna mănăstirii Dohiariu

Pe când împărăţea în Bizanţ Andronic al II-lea Paleologul (1282 - 1328),

arhanghelii Mihail şi Gavriil s-au arătat prin minunea părinţilor mănăstirii Dohiariu,
descoperindu-le un izvor de apă.

Până atunci apa se aducea în mănăstire cu găleţi de la 3 mile distanţă, cu

multă trudă, provocând călugărilor boli, umflături şi dureri de picioare.

S-au întrunit deci şi au decis să sape adânc, aşezând ţevi mari pe unde să-i
treacă apa protejată de orice murdărie.

Au predat lucrarea unui călugăr zidar, lui Teodul (gr.= robul lui Dumnezeu)
acesta stabilind să înceapă lucrul în ziua următoare.

În aceeaşi noapte apar arhanghelii Mihail şi Gavriil la Teodul, în vis şi-i zic:

- De ce vă obosiţi şi vă chinuiţi în zadar şi tu şi mănăstirea? Ascultă cum apa

se găseşte în mănăstire.

Imediat ce a auzit acela, i s-a părut că s-a ridicat şi a zis:

- Arătaţi-mi, vă rog, unde este?

163
 Atunci arhanghelii l-au luat de mână şi l-au dus la locul unde se găseşte
astăzi fântâna. După aceea au săpat cu o unealtă cu două ghiare (în greceşte), au
scos apă şi i-au dat lui Teodul să bea. A băut acela şi i s-a părut foarte dulce.

Imediat s-a trezit. A chemat pe călugări şi le-a zis:

- Am văzut noaptea trecută, în timp ce dormeam, pe cei doi arhangheli

zicându-mi unde există apă în mănăstire. Haideţi deci să săpăm la locul unde
mi-au arătat.

Imediat ce au început să sape, s-a arătat izvorul apei. Săpând mai adânc, au
găsit apă de băut. Au slăvit pe Dumnezeu şi pe arhangheli.

Apa aceasta există până astăzi şi vindecă de boli pe oricine o bea cu

credinţă.

[12]

Măcelul piraţilor

Este miezul nopţii. În Scopelo, porţile cetăţii s-au închis după ce soarele a
apus. Veşti proaste aduseseră cei doi oameni care abia ajunseseră din Volo: cinci
fregate turceşti o să vină să prădeze insula.

Mica populaţie este în picioare. Toţi locuitorii, închişi în biserici, Îl roagă în

genunchi pe Dumnezeu şi pe arhanghelul Mihail să-i salveze.

În port cerul fluieră şi valul, încet, încearcă să distrugă toate lucrurile din jur.
Norii, negri şi ameninţători, se pare că se întâlnesc cu înspumatul pescăruş.

- Născătoarea mea, arhanghelul meu, ajută-ne! se aud locuitorii insulei că

se roagă cu voci subţiri.

164
 La ora unu după miezul nopţii s-au auzit ţipete:

- Vin, vin!

Erau santinelele care străjuiau ca pescăruşii. Toţi erau cu părul măciucă.

Într-adevăr, corăbiile turceşti păreau să se bată cu cineva pe mare.

Timpul trecea iar locuitorii aşteptau cu respiraţia tăiată să audă paşii grei ai
necredincioşilor.

Trecuseră mult timp dar nu se auzea nimic. Rugăciunea s-a continuat până
ce s-a arătat prima rază de soare şi vântul s-a oprit. Insularii priveau de departe
cuminţi marea şi când ce să vadă: fregatele turceşti erau zdrobite în stânci cu
tunurile pe ici pe colo şi plini peste tot de cufere! Numai un turc a urcat pe ţărm
clătinându-se.

Au tras imediat zăvoarele, deschizând porţile. Cei mai îndrăzneţi au ieşit

afară şi priveau la corăbiile distruse ale duşmanilor. Pe turc l-au primit şi l-au
îngrijit. Când şi-a revenit îndeajuns s-a uitat cu frică în jur şi a întrebat:

- Unde este comandantul vostru?

Insularii s-au uitat la el fără să înţeleagă. Atunci acela, care era comandantul
armatei, a prins curaj şi a povestit întâmplarea lor:

- Pe când am intrat în portul vosru, marea cea furtunoasă a fost cât pe ce să

ne înghită. Am văzut corăbiile mele că se strivesc de stânci, fără să pot face nimic.
Ca şi când nu ar fi ajuns acest rău, s-a arătat dintr-o dată un bărbat imens şi a
început cu sabia lui să taie, să taie... L-am văzut tăind pânzele mele fără milă,
neputând să-l opresc. Cad atunci în genunchi şi-l rog să mă lase să trăiesc, pentru
că am înţeles că nu o să o scot la capăt cu el, sabia lui scoţând foc. Cine este acest
dumnezeiesc soldat al vostru? Vreau să mă închin lui!

Localnicii l-au condus pe corăbierul turc în biserică şi i-au arătat icoanele de

argint din catapeteasma de aur. Acela a privit aici, acolo, dintr-o dată a
îngenuncheat în faţa icoanei arhanghelului Mihail şi ascunzându-şi capul în
pelerinele lui...

165
 Acesta a fost salvatorul lor, arhanghelul, la care s-au rugat fierbinte toată
noaptea scopeliţii.

Turcul, plin de recunoştinţă pentru salvarea lui, a donat bisericii

arhanghelului un clopot mare de aur, care bate şi în ziua de azi, amintind
recunoştinţa unui necredincios către salvatorul lui, Începătorul de oşti.

[8]

Începătorul de oşti al lui Madamados

În jurul secolelor X-XI, când Imperiul Bizantin era în floare, piraţii saracini se
găseau şi aceştia în gloria lor. Stăteau în porturile insulelor Egee, tâlhăreau, ardeau
şi omorau oameni, pe care-i vindeau ca sclavi în răsărit.

Lesbos, bogata insulă, devenise pradă a jefuitorilor. În aşezarea Lesvados,

lângă Madamados, există o civilizaţie veche, pe numele ei Stemakas şi nu foarte
departe de ea o mănăstire a arhanghelilor Gavriil şi Mihail, ridicarea ei
pierzându-se în adâncul secolelor.

Istoria ei o auzim din via tradiţie a locului, care a ajuns până în zilele
noastre.

Era prevăzută ca cetate cu ziduri şi turn şi foarte devreme atrăsese interesul

piraţilor, dorind să o prade.

Astfel, într-o primăvară, un conducător de piraţi pe nume Sirhan, un brunet

rău şi gigant, obişnuit toată viaţa cu baltagul şi sabia, a adunat oastea sa zicând:

- De această dată, vrând nevrând, o să intrăm în mănăstire. Eu vreau numai

potirul de aur în care slujesc călugării ca să-mi beau vinul meu. Toate celelalte să
fie ale voastre.
166
 El însuşi conducea corabia către insula unde se afla mănăstirea.

S-au apropiat de mănăstire în miezul nopţii şi s-au ascuns în tufişuri. Până

atunci călugării, nepăsători din cauza liniştii iernii, nu au păzit mănăstirea precum
trebuia. La un moment dat a bătut clopoţelul care chema pe călugări la slujba
utreniei. Paşii lor se auzeau ritmic pe terasa de lemn, pe când coborau în biserică.
Peste puţin timp, toate se liniştiseră.

Atunci comandantul a dat semnalul. Un pirat a aruncat cangea, a escaladat

zidurile, a sărit în curte şi a deschis poarta mare a mănăstirii. Jefuitorii au năvălit în
strigăte peste călugări în biserică. Înainte de a-şi reveni călugării după ce au fost
luaţi prin surprindere trecuseră de la viaţă la moarte...

Un călugăr pe nume Gavriil se găsea în altar. Rapid şi iute, s-a urcat pe

acoperişul bisericii. Piraţii l-au urmărit. Atunci însă s-a auzit un vuiet puternic şi
acoperişul s-a transformat în mod minunat într-o mare furtunoasă.

Deasupra valurilor furioase un soldat mare şi înspăimântător, cu sabia care

scotea flăcări, s-a năvălit asupra lor. Aceia au abandonat imediat armele şi cele
furate, fugind îngroziţi.

Gavriil, singurul care a rămas viu din măcel, uluit de minunea arhanghelului,
s-a apropiat şi a căzut înaintea iconostasului. Când şi-a revenit din tulburare, şi-a
ridicat ochii dar ce chip era acesta? Chiar dacă era pictat, acesta părea să aibă o
dulceaţă dumnezeiască.

Călugărul a dorit să-l picteze.

- Arhanghele al meu, a rugat el, mijloceşte la Domnul să odihnească

sufletele fraţilor mei, iar pe mine învredniceşte-mă să picteze încântătorul tău
chip.

Imediat, ca şi când ar fi fost luminat de arhanghel, a luat un burete, a strâns

cu grijă sângele călugărilor într-un lighean, l-a amestecat cu nămol alb şi a început
să picteze chipul arhanghelului.

De la începutul lucrării a simţit ajutorul Începătorului de oşti. Mâinile lui, ca

167
şi când le-ar fi mişcat o putere nevăzută, au desenat repede chipul arhanghelului
Mihail; chipul acela pe care l-a văzut pe acoperişul mănăstirii, încruntat, dar cu har
dumnezeiesc.

Pe când la mănăstirea arhanghelului se întâmpla această dramă, viaţa

locuitorilor din jur continua liniştită. Numai un copil de cioban, imediat ce se
liniştise marea, dintr-un vârf, puţin mai încolo de ţărm, a văzut corăbii de piraţi.

S-a aruncat pe cal şi, coborând către mănăstire să-i anunţe pe călugări,
pentru a se păzi cele văzute la mănăstire, a leşinat.

Când şi-a revenit a alergat şi a anunţat pe Alexi, conducătorul regiunii

Stenaca, despre cele întâmplate. Acela a pornit imediat către mănăstire cu 50 de
călăreţi.

Când a intrat în biserică, a rămas înmărmurit. A văzut pe călugări măcelăriţi

şi scăldaţi în sânge iar pe egumen în faţa Sfintei Mese. A strâns din dinţi şi a ieşit
afară, dorind să se răzbune.

S-au aruncat toţi pe caii lor şi luând urmele piraţilor, s-au apropiat de câmp.
Dintr-o dată s-au oprit. Imaginea ce le-a apărut în faţă i-a făcut să li se ridice părul
pe ei. I-au văzut pe cei care vroiau să se răzbune morţi şi împrăştiaţi pe tot
câmpul. O sabie, care a tăiat din frunte până la burtă, era înfiptă în trupul unuia
care era despicat în două. Tăietura în fiecare trup era la fel.

Nimeni dintre călăreţi nu a întrebat cine a făcut-o. Toţi au ghicit pedeapsa.

Nu au avut nici o îndoială.

- Mare este harul şi puterea ta, arhanghele! s-au bâlbâit ei şi s-au închinat.

În acel timp, piraţii care rămăseseră la ţărm aşteptând pe prietenii lor, s-au
neliniştit de întârzierea neobişnuită şi au pornit să-i întâmpine.

Când au descoperit pe câmpul acela vederea cea macabră, s-au întors

repede la corăbii, unde aştepta cu înfricoşare comandantul lor, povestindu-i
tragedia. Imediat ce a auzit acela a bătut cu bastonul în masă şi a jurat răzbunare.

Anul următor a pus în aplicare planul lui pentru atacarea oraşului Stenaca.
168
Într-o noape, piraţii au acostat fără zgomot la ţărm şi s-au pregătit să atace în zorii
zilei oraşul mic, care dormea liniştit. Şi de această dată orăşelul a văzut din nou
intervenţia arhanghelului.

Ştefan, fiul împăratului Alexi, care abia se culcase, a văzut în faţa lui pe
arhanghel. Era uriaş, cu sabia lui de aur atârnată. Părul blond îi cădea pe umeri şi
dădea aripilor complet albe reflexie aurie. În mâna dreaptă ţinea o făclie de foc,
pe când cea stângă era ridicată cu degetul arătător înclinat. A zâmbit la tânăr şi cu
o voce dulce i-a zis:

- Ridică-te, Ştefane! Du-te repede cu tatăl tău să pregătiţi apărarea oraşului.

Iată, vin saracinii să vă omoare. Nu vă fie frică! De partea voastră voi fi eu şi
apărătorul sfântului tău. O să vă apărăm şi o să vă îndrumăm. Piraţii au acostat în
port lângă oraşul vostru. Puţini dintre aceştia o să se caţere pe zidurile cetăţii şi o
să vă atace atunci când noaptea o să se întâlnească cu ziua.

Atenţie la poartă!

Întâmplările s-au desfăşurat precum a zis arhanghelul. Când piraţii au

atacat, au găsit pe observatori la pândă pe metereze. La aceeaşi oră, un
detaşament avându-l drept comandant pe Ştefan, care coborâse fără nici un
zgomot la ţărm, a dat foc la corăbiile piraţilor. Piraţii au văzut pata de lumină şi
s-au înfricoşat.

Panica care urmase era de nedescris. Pe când alergau către mare, îi

împingeau călare stenachioţii şi-i luau prizonieri.

Un grup împreună cu capul bandei a reuşit să fugă, urmând drumul prin

pădure.

A fost surprins însă de detaşamentul care dăduse foc mai înainte la corăbii şi
s-au trezit înconjuraţi. La puţin timp aceşti piraţi, împreună cu capul bandei,
fuseseră nimiciţi.

Trecuseră secole. Mănăstirea s-a ruinat din cauza atacurilor agarenilor. În

secolul XVIII, mica biserică veche a fost înlocuită cu o biserică ceva mai mare,
icoana în relief făcătoare de minuni a arhanghelului păstrându-se până în zilele
169
noastre, exact cum a lucrat-o cu multă dragoste călugărul Gavriil.

Păstrează încă vie culoarea primară şi rămâne nealterată de timp şi de miile

de cete de închinători. Pe fruntea şi pe obrazul arhanghelului, credincioşii lipesc
monezi metalice, care lasă semne pe chipul lui, dar repede se şterg. Cu atât mai
mult, ochii arhanghelului lăcrimează iar creştinii şterg cu vată lacrimile lui. La fel
fac şi cu sudoarea când se întâmplă ca faţa lui să transpire.

Uimitoare minuni săvârşeşte arhanghelul pentru cei care aleargă cu credinţă

la el. Dar şi ridicarea unei biserici noi a început şi s-a terminat cu o minune:

Epitropia care decisese ridicarea ei vroia ca aceasta să se afle puţin mai

departe de mănăstire.

Lucrătorii au început să sape la temelie iar dimineaţa găseau lucrările

acoperite cu pământ când uneltele lor erau puse în biserica veche. Săpau din nou
temeliile. Când se lasa seara, lăsau cu bună ştiinţă uneltele în anumite locuri pe
când câţiva lucrători se ascundeau în şanţuri ca să vadă ce se întâmplă.

La miezul nopţii au văzut ceva de necrezut ochilor: o lumină puternică s-a

ridicat din biserica veche şi s-a aşezat deasupra temeliilor săpate. Mai târziu a
urmat drumul şi apoi s-a făcut nevăzută.

Paznicii au rămas extaziaţi, dar în acelaşi timp au simţit o mireasmă de

pământ ars. S-au apropiat de temelii şi le găsesc din nou acoperite. Se duc repede
la copacul în care erau atârnate uneltele de lucru însă acelea lipseau.

Au pornit către biserica veche, la mănăstirea arhanghelului. Începuse să se

crape de ziuă, când s-a auzit dintr-o dată clopotul mănăstirii. S-a oprit pentru
puţin şi a început din nou să bată încet şi cu tact, auzind mai târziu că nu a fost
bătut de mână omenească. Au ajuns, în sfârşit, la mănăstire şi au intrat în biserică.
Acolo au văzut, agăţate de perete, într-o anumită ordine, uneltele, în acelaşi loc
unde se găsise şi în ziua precedentă. Au înţeles abia acum că era voia
arhanghelului să se ridice noua biserică în locul celei vechi.

Construcţia a început. Toţi au ajutat la lucrări, chiar şi turcii. Îi respectau de

demult şi îi ştiau de frică. Câţiva dintre aceştia au avut îndrăzneala să atace
170
biserica lui sau să între în pronaos călare pe caii lor. Atunci l-au văzut supărat că-i
urmăreşte şi că-i dă afară.

Când a sosit ceasul de a fi mutată, icoana nu a putut fi mişcată. Arhanghelul

a împiedicat fiecare încercare de mutare a ei. Icoana lui vroia să rămână acolo
unde a aşezat-o Gavriil, pictorul ei.

Lucrările au continuat repede şi se apropiau de final. Banii însă erau puţini.

Nu ajungeau nici pentru plata lucrătorilor. Au revenit atunci membrii epitropiei
pentru ridicarea bisericii în casa casierului. Au rămas până seara târziu în casa
casierului, încercând să găsească vreo rezolvare, însă au plecat fără nimic.

În noaptea următoare, la miezul nopţii, casierul stătea în scaunul său

plictisit şi gânditor, când dintr-o dată a deschis uşa. Un străin intrase înăuntru, a
urcat scara intrând către camera lui unde se găsea cufărul cu puţinii bani ai
epitropiei.

Casierul a incerct să se ridice din scaun dar nu putea. A simţit că-i sunt
picioarele bătute în cuie. A auzit cufărul deschizându-se şi după puţin timp că se
închide. După aceea a văzut un străin că se întoarce cu paşi rari şi grei.

Era un tânăr cu părul cârlionţat şi ochi luminoşi ca fulgerul. Purta un sacou

trandafiriu şi ghete negre, care-i ajungeau până la umeri. A zâmbit la stăpânul care
i-a zis:

- Banii pentru plăţi se găsesc în cufăr.

După aceea a mişcat mâna ca şi când l-ar fi salutat, a deschis uşa din
exterior, pierzându-se în întuneric.

Casierul a alergat la cufăr. Era închis. L-a deschis şi, ce să vadă! Trei rânduri
de galbeni şi lire. Le-a luat în palme ca să se convingă şi le-a lăsat din nou să cadă.

Monezile acestea de aur, pe care le donase însuşi arhanghelul Mihail, erau

exact atât cât trebuiau să plătească pentru lucrători până la ultimul bănuţ.

[4]

171
 Nesperata salvare

La anul 1963, în dimineaţa aceea a atacurilor turco-cipriote în martiricul

Cipru, când a intrat paraclisierul în sfântul lăcaş din Mandamados ca să aprindă
candela arhanghelului, a văzut cu uimire că întreaga icoană lipsea de la locul ei.
Această neaşteptată dispariţie a provocat neliniştea poporului evlavios,
ţinând o săptămână. După un timp, icoana se găsea din nou la locul ei, precum
dispăruse.
Într-o dimineaţă de iarnă, paraclisierul bisericii din Mandamados a auzit
tropăit de cal. A ieşit afară şi vede un tânăr care abia descălecase, ţinând pe umerii
lui un berbec.
Au intrat împreună în biserică, tânărul înaintând către icoana Începătorul de
oşti (a arhanghelului), a înjunghiat acolo berbecul şi a aprins o făclie egală cu statura
lui. După aceea a îngenuncheat, s-a închinat la icoană şi a privit cu ochii plânşi şi
buzele tremurând faţa zugrăvită a arhanghelului.
- Acesta este salvatorul meu, se întoarce şi zice confuz paraclisierul. Acesta
m-a salvat din mâinile turcilor.
- Spune-mi, băiatul meu, ce ţi se întâmplă? a întrebat cu interes acela, pe
când ieşeau din biserică.
- În ultimele bătălii cu turcii, a început tânărul, am fost luptător în Cipru. Era
în miez de noapte a zilei de 12 august, când ne-au atacat tunurile turcilor. Eram
întotdeauna în apărare deoarece ştiam ce viclean duşman era în faţa noastră. Ne
încurcau puţin tragerile armatei marine turceşti, dar nu ne-au vătămat deloc aviaţia
lor. În câteva ore am controlat situaţia şi am pornit în recunoaştere. Parcă aveam la
picioare aripi. I-am luat în coloană şi i-am vânat. Încă puţin şi i-am fi aruncat în
mare.
Pe când alergam cât ne ţineau picioarele, din cauza entuziasmului şi aproape
de neoprit, văd dintr-o dată în faţa mea, la cinci metri distanţă, apărând o formă

172
fără dimensiuni normale. M-am oprit pe loc şi atunci... în umbră am desluşit să văd
o mitralieră turcească. Am văzut apoi că ţeava mitralierei se îndrepta către mine şi
neavând unde să mă ascund, am căzut cu faţa la pământ, acoperindu-mi bine capul
cu casca.
- Arhanghele, salvează-mă! am zis şi imediat mi-a venit în faţa ochilor tatăl
meu, care s-a salvat prin minune de moartea care îi era sigură, promiţându-i
Începătorului de oşti un berbec. Arhanghele al meu, salvează-mă! am murmurat din
nou, făcând şi eu aceeaşi făgăduială.
În acelaşi moment, un zgomot asurzitor mi-a luat auzul aproape în întregime.
- M-au lovit! m-am gândit şi mi-am adus aminte de persoanele cele mai
iubite...
După aceea am simţit cum cineva mă atinge şi caută să mă ridice. Erau ai
noştri.
- Te-ai lovit? Cum te simţi? am auzit nedesluşită vocea lor. M-am pipăit dar nu
am găsit nici o rană. Atunci mi-am adus aminte de mitralieră. M-am uitat într-acolo
dar nu am văzut nimic.
- Exact aici, am strigat eu, a existat mitraliera turcească.
Ne-am dus aproape, am cercetat, dar nu am găsit-o. În locul în care a stat
mitraliera, existau acum ţăndări şi o gaură uriaşă. Se vedea cum în clipa aceea de
criză a mea vreun obuz sau brand a făcut ţăndări mitraliera turcească, pe când în
acelaşi timp o putere de sus m-a păzit cu totul minunat fără să am nici o rană de la
explozie.
Paraclisierul, care până acum ascultase uluit, mi-a vorbit:
- Da, băiatul meu, acesta a fost arhanghelul. Acesta te-a salvat. De atunci, de
când cu luptele din Cipru, s-a pierdut icoana o săptămână de zile.
Tânărul era tulburat. A îmbrăţişat cu privirea lui icoana arhanghelului şi ochii
lui se umpluseră de lacrimi. Era încă un “mulţumesc” pentru salvarea lui nesperată.
[4]

173
 Intervenţia arhanghelului Mihail la operaţie

Una din multele minuni ale arhanghelului, în Madamados din insula Lesbos,
cu apariţia lui personală, este şi vindecarea unui copil al lui Vasili Karastiri, din
Atena.

Pe când se juca micuţul, a căzut şi s-a lovit rău la cap. L-au transportat la
spital, unde au descoperit că a rămas orb şi paralitic. Doctorul a chemat pe părinţii
copilului la biroul lui şi le-a zis:

- Situaţia este grea. Este necesară imediata intervenţie chirurgicală, dar

şansele de reuşită sunt aproape inexistente, 1 sau 2 la sută. Trebuie să vă hotărâţi
în scurt timp, până nu este târziu.

Mama a simţit că-şi ia lumea în cap. Tatăl a întrebat:

- Nu există vreo altă soluţie, altă speranţă, doctore?

- Din nefericire, nu.

A ştampilat atunci şi a semnat. Copilul a fost dus la sala de operaţie. Pe când

îl pregăteau pentru operaţie, precum a povestit mai târziu el însuşi, când
întunericul ochilor lui a dispărut şi o vedenie luminoasă i-a luat locul.

Se găsea în faţa unei biserici de marmură, partea din faţă fiind construită
din pietre roşii. Din uşa care era deschisă, ieşea o lumină orbitoare.

Vasilachis s-a apropiat de uşă şi ce vede! Un tânăr frumos, scăldat de

lumină, întinsese mâinile şi l-a chemat:

- Haide, Vasilache, nu-ţi fie frică, o să te faci bine. Eu o să am grijă de

operaţie şi de mâna doctorului.

Băiatul s-a apropiat, a îngenuncheat în faţa lui, a cuprins în braţe picioarele

tânărului, lipindu-şi capul de genunchiul stâng. Acela a întins mâna lui şi a
mângâiat capul micuţului.
174
 Înainte de a dispărea vedenia, ochii băiatului au apucat să vadă înlăuntrul
bisericii o icoană bătută în pietre de argint.

Operaţia reuşit. Vederea şi mişcările membrelor au revenit. Doctorii au spus

că această operaţie a fost o minune. Era 8 noiembrie, sărbătoarea Preamăriţilor
Arhangheli.

Trecuseră ani de atunci. Într-o zi, la o emisiune televizată, Vasilachis a

recunoscut pe neaşteptate şi cu uimire biserica din vedenia lui. S-a dus atunci să
se închine la arhanghel şi să-i mulţumească cu lacrimi pentru salvarea vieţii lui.

[4]

Puterea credinţei

Ioanis Apicos, din insula Lesbos, a plecat în Germania, trăia creştineşte, în

linişte, cu soţia lui, Caliopi.

În noiembrie 1987, Caliopi s-a îmbolnăvit grav, suferind de o encefalită grea.

A fost transportată imediat la spital, unde a stat în stare de comă cinci săptămâni.
Doctorii nu-i mai dădeau şanse de viaţă. Dintr-o clipă în alta aşteptau moartea.

În familie era durere şi întristare. Iată cum s-a arătat o nădejde: apărătorul
oraşului, al locului lor de baştină, Arhanghelul Mihail.

Toată familia a îngenuncheat în faţa iconostasului, ridicându-şi ochii rugător

către icoana arhanghelului. Se rugau cu durere, cu credinţă, cu lacrimi. După
aceea s-au ridicat uşuraţi cu o speranţă ascunsă. Din această rugăciune comună
însă a lipsit fratele bolnavei, Hercule. Era martor al lui Iehova, de aceea a deschis
fără zgomot uşa, dispărând.

Dis de dimineaţă au pornit către spital. Acolo au avut parte de o surpriză.

175
Bolnava, care până ieri se găsise în comă, avea ochii deschişi privindu-i.

- Ce se întâmplă, Caliopi? a întrebat Ioanis.

- Unde aţi dus icoana arhanghelului, pe care o aveam acasă? a întrebat

aceea cu greutate.

- Acolo este, la locul ei.

Atunci femeia a dat semne că se linişteşte şi cu mult efort a continuat:

- Ieri seară m-a vizitat arhanghelul, stând aici, lângă mine. Era puţin supărat.
M-a privit cu durere şi mi-a zis:

- Vreau să-mi întind aripile şi să vă acopăr, dar îmi este greu. M-a privit puţin
şi a dispărut.

- Ce se întâmplă, Ioanis? De ce ezită arhanghelul?

Ioanis imediat a înţeles. Piedica era fratele bolnavei.

Seara l-a întâlnit, l-a informat şi terminând, a susţinut:

- Iraclis, arhanghelul nu vrea numai vindecarea trupească a surorii tale, ci şi

vindecarea ta sufletească. Vrea mântuirea ta, împreună cu aceasta şi cu
rugăciunea ta pentru soră.

În puţin timp începea o luptă dură. S-a străduit hiliastul să se lupte cu

credinţa creştin ortodoxă. Credinţa ortodoxă a avut ca tovarăş de luptă iubirea
surorii lui. Într-un final, cu puterea lui Hristos, a îngenuncheat în faţa
iconostasului, s-a rugat cu lacrimi, s-a renăscut.

De dimineaţă să grăbeau cu toţii să meargă la spital. Acolo, ce să vadă?

Bolnava îi aştepa în picioare. Salonul era plin de doctori şi asistente. Erau cu toţii
dezorientaţi.

- Noaptea, a început să zică fericita Caliopi, am auzit în linişte o puternică

bătaie de aripi. Privesc surprinsă şi văd din nou pe arhanghel. Acum însă era
bucuros şi zâmbitor.

176
 - O să te faci bine, mi-a zis.

Şi-a ridicat mâna, mi-a făcut cruce, mi-a zâmbit şi a dispărut. Am încercat să
mă ridic şi am văzut că pot. În salon se mai găsea o bolnavă. M-a văzut că merg, a
venit şi m-a îmbrăţişat.

- Le-am văzut pe toate, mi-a zis. Am văzut că se apropia de tine un bărbat

înalt, îmbrăcat în alb, că şi-a mişcat mâinile.

Dintr-o dată a dispărut... La început am crezut că era doctor cu bluza lui

albă. Acesta însă era neobişnuit de înalt, mai mult de 2 metri. Nu călca pe pământ
şi nu a făcut zgomot picioarele lui. O dată cu apariţia lui s-a împrăştiat o mireasmă
în cameră. M-am înfricoşat şi m-am acoperit cu pătura şi mai mult.

- Ce o să facem cum? a întrebat Ioanis pe doctor.

- Nu ştiu, domnule. Numai o minune a putut da acest rezultat. Şi minunea

s-a împlinit.

În ziua următoare Ioanis se şi afla în ţara lui, aşezat în faţa icoanei

arhanghelului, udând icoana făcătorului de bine, cu lacrimi de recunoştinţă.

[4]

Dobândirea de copii

Intervenţii minunate ale arhanghelului din Mandamados a văzut doamna

Mihailari, din Eleusina, în viaţa ei.

Nu putea face copii, ca şi sora ei şi deoarece doreau mult să dobândească

un copil, şi-au întors credinţa la Dumnezeu şi la mijlocirea arhanghelului.

La o priveghere ce se ţinea în cinstea arhanghelului, l-a rugat cu căldură

177
doamna Mihailari să-i rezolve problema pe care o avea. În zorii zilei a furat-o puţin
somnul. A văzut că se găsea în biserica arhanghelului împreună cu sora ei, când
deodată a apărut arhanghelul în toată măreţia lui. A îngenuncheat imediat şi l-a
rugat să le dăruiască fiecăruia câte un copil. Acolo a întins mâna lui ca şi când ar fi
vrut să le liniştească, zicându-le:

- Nu vă neliniştiţi. Amândouă veţi face copii. Să-i mulţumiţi lui Dumnezeu

pentru acest dar al lui.

Peste patru ani sora ei a dobândit un copil, însă aceea nu. Trecuseră nouă
ani, aceasta începând să deznădăjduiască.

A recurs la ştiinţă. S-a necăjit dar fără rezultat. A fost informată că în Anglia
există un doctor care putea, prin operaţie, să aducă la sarcină, cu şanse de 1 la
sută. A decis şi s-a pregătit pentru călătorie. A simţit un oarecare control al
conştiinţei. S-a gândit să se roage din nou către arhanghel ca să o lumineze ce să
facă.

S-a dus în biserica lui, în Mandamados şi l-a rugat. În aceeaşi seară, când se
ruga, l-a văzut că iese întreg din propria-i icoană cu o privire îndurerată, ca şi când
i-ar fi zis:

- De ce deznădăjduieşti? De ce ţi-ai pierdut credinţa ta şi nădejdea în

Dumnezeu? Nu ai avut credinţă din experienţa surorii tale?

A căzut imediat în genunchi şi i-a cerut iertare cu lacrimi. Atunci l-a auzit
zicând:

- Nu o să pleci în străinătate. Acolo nu există şanse să faci copil. Aici o să-l

faci.

Într-o lună era însărcinată, aducând pe lume o fetiţă fericită, pe Varvara.

Când micuţa avea 6 ani, s-a dus în biserica arhanghelului să facă o priveghere de
mulţumire.

Mama a lăsat copilul într-o chilie ca să doarmă şi s-a dus în biserică. Când
s-a terminat liturghia şi s-a întors în chilie, micuţa i-a zis:

178
 - Tu, mamă, ai fost la biserică, dar arhanghelul a fost cu mine toată noaptea,
ţinându-mi companie.

Mai târziu, evlavioasa femeie a fost încercată de o altă minunată apariţie a

arhanghelului. În ziua arhanghelului din anul 1989, a apucat-o o durere de uter.
Peste puţin timp situaţia se agravase. S-au făcut examene necesare, doctorii
susţinând să i se facă operaţie.

Aceea, evident, cum a auzit acest lucru, a refuzat, începând să plângă ca un

copil mic. Şi-a îndreptat speranţa din nou către arhanghel, cerându-i cu stăruinţă şi
credinţă să înfăptuiască o minune.

Cu rugăciunea s-a liniştit şi când seara s-a dus la culcare, vede în visul ei pe
Maica Domnului - împărăteasă pe tron - iar lângă ea pe arhanghel, Începătorul de
oşti. Aceştia îi zâmbeau.

De dimineaţă a pornit a se prezenta la spital. A făcut multe examene

medicale şi a aşteptat rezultatele. La un moment dat au chemat-o doctorii şi i-au
spus:

- Nu ai nimic, doamna mea. Poţi să mergi la casa ta.

De atunci este sănătoasă şi slăveşte pe Domnul şi harul arhanghelului Lui.

[4]

Clarvăzătorul

În Simi, insula celor 12 insuliţe cu 70 de paraclise şi mănăstiri, locuitorii îi

cinstesc în special pe preamăriţii arhangheli. Există acolo două mănăstiri ale
arhanghelilor, atâtea câte sunt cetele îngerilor netrupeşti.

Cea mai renumită mănăstire este cea a clarvăzătorului, închinată

179
arhanghelului Mihail şi ridicată în anii Bizanţului deasupra ruinelor bisericii vechi,
ale clarvăzătorului Poseidon. Astfel mănăstirea a luat nu numai locul, dar şi
preocuparea vechiului zeu, pentru că pe atunci era considerat apărător al mărilor
noastre. De aceea, cele mai multe dintre caiace au numele lui.

Chiar dacă datele istorice sunt sărăcăcioase, este bogată însă tradiţia care se
referă la înfiinţarea mănăstirii clarvăzătorului:

O femeie casnică evlavioasă, pe când săpa în zona clarvăzătorului, a găsit în

pământ o icoană mică şi veche a arhanghelului Mihail. A luat-o pe ascuns la casa
ei şi a pus-o la iconostas, în faţa căreia a aprins o candelă.

În ziua următoare icoana s-a pierdut. A găsit-o însă femeia în locul

clarvăzătorului din nou îngropată în pământ unde a fost prima dată, ducând-o din
nou la ea acasă. Acest lucru s-a repetat pentru a treia oară, făcând-o pe femeia
evlavioasă să se nedumerească şi să se întristeze, pentru că arhanghelul nu vroia
să stea în casa ei.

Nedumerirea ei a rezolvat-o însuşi arhanghelul când s-a arătat îmbrăcat

luminos şi fulgerător în visul ei, spunându-i că vrea să rămână în regiunea aceea,
numită Clarvăzătorul. Atunci aceea s-a dus în oraş, povestind întâmplarea,
construind o biserică mică închinată arhanghelului Mihail. Mai târziu, biserica s-a
mărit şi într-un final a ajuns mănăstire.

În acord cu tradiţia, femeia care a găsit icoana arhanghelului, era o femeie

pe numele Maria a lui Proteniu, o evlavioasă simiacă (din insula Simi), care fusese
în viaţa ei vizitată de mai multe ori de către arhanghel.

Odată a pornit cu fetele din vecini către paraclisul clarvăzătorului ca să

aprindă candele. Seara era scăldată de către lună iar paraclisul se asemăna cu ceva
de argint la marginea marii.

Au intrat înăuntru, s-au închinat şi au aprins candelele. Dacă au mai stat

puţin acolo, au adormit în biserică şi pentru că de dimineaţă ar fi trebuit să fie
liturghie. În puţin timp toate femeile dormeau adânc. Numai Maria nu avea somn.
O frică, o nelinişte îi atrăgeau inima. Într-un final a adormit, dar în puţin timp aude

180
o voce groasă şi impunătoare ieşind din altar:

- Maria a lui Proteriu, ia-le pe fete şi pleacă!

S-a trezit îngrozită, a aprins candela arhanghelului care se stinsese şi a

adormit la loc. În puţin timp însă a auzit aceeaşi voce, mult mai groasă şi
poruncitoare.

- Pleacă, Mario. Pleacă îţi zic!

- Clarvăzătorul meu, de ce mă dai afară? Lasă-mă să dorm! a spus femeia

mâhnindu-se cu simplitate şi s-a străduit din nou să doarmă.

Atunci aude pentru a treia oară vocea, dar acum, furioasă şi tunătoare, încât
a făcut să se clintească icoana Clarvăzătorului:

- Pleacă, îţi zic, Mario. Pleacă cu fetele! Nu vrei să mă ruşinezi!

De această dată s-a mâniat şi femeia. A trezit fetele şi s-au dus repede către
deal. Când urcaseră îndeajuns, se întorc să se uite după ele şi, ce să vadă? În
portul Clarvăzătorului acostaseră două corăbii turceşti, iar locul era plin jur
împrejur de fesuri roşii şi turbane albe... Arhanghelul a salvat-o din mâinile
turcilor.

***

Despre Clarvăzător, se zice, că dacă-i promiţi ceva şi nu i-l dai, o să ţi ia acel

lucru cu orice chip. Mult mai mult! Dacă îi iei ceva de la mănăstire, nu o să te lase
să pleci până nu ţi-l ia înapoi.

Tradiţia simiacă (din insula Simi) spune că în secolul trecut a acostat la

portul clarvăzătorului o corabie cu căpitan grec şi echipaj turcesc. Când au pornit
către drum, au rămas ţepeni, neputând să pornească. Motivul era o gâscă a
mănăstirii pe care au furat-o marinarii, au tăiat-o şi au mâncat-o. Numai pentru
181
atât nu erau lăsaţi să plece marinarii. Astăzi, în faţa icoanei Clarvăzătorului stă
agăţată o gâscă de argint, care face că minunea să fie crezută pe deplin.

La muzeul mănăstirii există diferite ofrande pe care mănăstirea sau marea

le-a adus până acolo în sticle, cutii sau afigii de corăbii. De atunci, de când s-a
ridicat mănăstirea, creştinii evlavioşi au aruncat în mare tot ce era făgăduit
arhanghelului. Ofranda se ducea singură şi se lipea de malul mării, îndeajuns fiind
ca acela să aibă credinţă fierbinte.

Deseori marinarii noştri, când sunt în pericol, cheamă ajutorul

Clarvăzătorului şi aruncă ofranda lor într-o sticlă, pe mare. Aceştia auziseră că
sigur într-o oarecare zi acesta va ajunge la destinaţia ei. Atunci clopotele
mănăstirii o să semnaleze cu veselie iar egumenul cu însoţitorii lui o să coboare
urmând să ia ofranda. Acolo se găsesc, de obicei, tămâie, lumânări, puţini bani şi o
bucată de hârtie cu numele celor care sunt în pericol sau care sunt bolnavi.

De obicei, ofrandele cele smerite sunt ale poporului, lumânare şi ulei. Există
şi ofrande în aur puse la icoana lui, care dovedesc multele minuni binefăcătoare.

[25, 33]

Ofranda

Căpitanul Chiriacos din insula Simi, un om cu frică de Dumnezeu, un lup de

mare, în fiecare an înainte de a pleca în Barbaria cu corabia lui, se ducea la
mănăstirea Clarvăzătorului cu lumânări şi ulei, lipea 5 lire pe fruntea arhanghelului
şi lua pe preot să sfinţească corabia.

Aşa a făcut şi în această călătorie. Dintr-o dată a bătut vânt din acelea ce se
întâmplau o dată pe lună. Ca să nu piardă acest timp prielnic, căpitanul a legat
parâmele, a ridicat ancora şi a lăsat pânzele. După aceea a aruncat aghiazmă în
182
mare şi a plecat cu “Împărăteasa” corabie cu trei catarge. Până să ajungă în
capătul portului, corabia trăgea cu greu prin nisip.

- Jos pânzele, băieţi, apucaţi vâslele. O să ne lovim, a strigat căpitanul

Chiriacos. Aruncaţi ancora şi veniţi toţi aici.

Imediat tot echipajul - scufundători, vâslitori - s-au adunat în jurul lui. Acela
a adus din cabină icoana Sfântului Nicolae şi a arhanghelului şi ţinând Evanghelia
le-a zis special:

- O să juraţi toţi, în afară de un scufundător venit nou.

- Jură şi tu, Mihail.

- Eu nu mă jur. Nu m-am jurat niciodată.

- Cumva ai furat ceva?

- Eu? Îţi j...

- Bine, nu te forţez, a zis căpitanul aruncându-i două priviri mânioase.

Corabia cu trei catarge şi-a continuat drumul fără oprelişte. În patru zile şi
patru nopţi s-au aflat pe ţărmurile Barbariei şi au început scufundările. Toţi
scufundătorii au umplut în fiecare zi câte doi saci cu bureţi, numai Mihail nu a
putut face nici o scufundare pentru că era încălzit.

Într-o seară, căpitanul Chiriacos l-a luat în cabina lui, în faţa icoanelor.
- Spune-mi ce i-ai furat arhanghelului?
- O corăbioară de argint.
- Unde este?
- Am vândut-o.
- Neghiobule! s-a înfuriat căpitanul. Făgăduieşte-i celui plin de har.
- Nu-i făgăduiesc. Acesta are atâtea. Cu aceea pe care am furat-o o să
sărăcească?

183
 - Iartă-ne nouă, Clarvăzătorul meu, a şoptit Chiriacos. Jumătate din bureţii
mei ai tăi să fie!
La întoarcere, mai departe cu zece mile de Simi, a suflat vânt puternic. Cerul
şi marea erau foarte negre. Pânzele încurcate. Numai steagul flutura. Căpitanul
Chiriacos, îmbrăcat, la pupă, trăgea de cârmă dar aceasta nu-l asculta.

- Urcă, Mihail, şi coboară steagul. Repede, o să ne înnecăm!

Acela urcă tremurând şi-l strânge. Un val gigant a zguduit porţile

“Împărătesei” (se referea la corabie - acesta era numele) iar Mihail căzu în mare.

- Făgăduieşte, făgăduieşte Mihail, strigă căpitanul.

- Ajutor... Ajutor... Făgăduiesc!

- Aruncaţi bureţii, băieţi, în mare! Legaţi deasupra şi ghetele. Toţi vâslaşii,

scufundătorii înşfacă sacii plini cu bureţi şi-i aruncă în mare.

- Clarvăzătorul meu, fă să ajungem la ţărmul tău şi o să-ţi aduc corăbioara

de argint înfăşurată în panglică, a făgăduit atunci.

O oră întreagă s-au luptat cu valurile, după aceea urmând să se liniştească

toţi. Furtuna a încetat iar corabia a intrat mândră în port. Bureţii toţi au fost
aruncaţi în mare, dar căpitanul Chiriacos nu era supărat de aceasta.

- Acela care ni le-a luat, acelea să ni le dea, băieţi. Coborâţi barca.

Barca porneşte dar în puţin timp se aud strigăte de pe corabie:

- Căpitane Chiriaco! Căpitane!

- Ce este, mă?

- Sacii noştri, sacii au venit!

Barca s-a întors înapoi dar înainte de a ajunge, se loveşte de ceva tare.

- Sacii noştri, strigă Manolios.

Se ridică căpitanul Chiriacos şi ce vede? De jur împrejurul bărcii au văzut

184
cinci-şase saci, de unul dintre aceştia fiind agăţat şi Mihail.

Îl apucă imediat şi-l urcă inconştient, împreună cu bureţii, în corabie. Îi

sfâşie hainele, îi toarnă rom pe gât şi îi face respiraţie artificială.

- Apă, şopteşte naufragiatul, deschizându-şi ochii.

- Făgăduieşte, Mihail, făgăduieşte arhanghelului.

- Făgăduiesc..., iertaţi-mă.

Două lacrimi s-au scurs din ochii căpitanului Chiriacos.

- Clarvăzătorul meu, iartă-l. Jumătate din bureţii mei sunt ai tăi.

[33]

Arhanghelul prevăzător

Într-o duminică a anului 1905, egumenul mănăstirii Clarvăzătorului din insula

Simis, Ignatie Astipalitis, discuta cu Gheorghe Ţinieri şi alţi lucrători despre
clopotniţa mănăstirii, care abia atunci începuse să se ridice. Era nevoie să aducă în
scurt timp materialele, pietrele pentru temelia clopotniţei.
În cariera de piatră a ţărmului se găseau, în cantitate destul de mare, pietre cioplite,
de formă pătrată, înalte, plăci late. Animalele însă care cărau aceste materiale erau
într-un număr mic şi acestea erau bătrâne şi neputincioase pentru o asemenea
treabă.
- Aşa cum ne mişcăm, a zisŢinieris, nu o să terminăm niciodată.
- Trebuie să asigurăm pentru lucru câţiva catâri tineri, a zis agumenul.
Acestea sunt animale puternice şi răbdătoare.
Şeful lucrătorilor s-a gândit la altă soluţie:
185
 - Să tăiem pini să facem şali, a propus. Şalul o să ridice zece încărcături.
Cu aceste planuri de lucru s-au despărţit. Se înserase de acum. Părintele
Ignatie a făcut un control la porţile mănăstirii şi s-a dus să se întindă.
Noaptea s-a lăsat o furtună. Marea insulei Rodos arunca valuri năprasnice şi
ploua cu găleata. Pe când vântul sufla cu putere, fulgere care mai de care “sfâşiau”
de fiecare dată întunericul.
În acest larg, o corabie turcească, încărcată din Cipru, a acostat în coasta
insulei Simis. Căpitanul, Osman, ţinând strâns cârma, văzuse mănăstirea şi se lupta
să ajungă de ţărmul aceleia.
Dintr-o dată, trăgând puternic de cârmă Osman, încărcătura s-a dus într-o
parte a crabiei iar aceasta era în pericol de a se răsturna. Un fulger a luminat
întunericul şi căpitanul, văzând mănăstirea Clarvăzătorului, a început să strige în
ajutor:
- Ghel Muhal! Ghel Muhal! Subenikli! (Haide, aleargă Clarvăzătorule!).
În dimineaţa de luni egumenul Ignatie a primit în camera de oaspeţi pe
Osman împreună cu echipajul lui.
- Mare furtună, căpitane. Cum ai reuşit?
- Am fost în pericol, părinte, chinuind şi încărcătura voastră.
- Ce încărcătură aveţi?
- Catâri din Cipru, a răspuns Osman, scoţând punga lui, pregătind s-o deşerte
pe masă, pentru măreţia arhanghelului.
Egumenul, adânc impresionat, a lovit pe umăr turcul zicându-i:
- Câţi catări sunt în încărcătura ta, căpitane?
- Şaizeci, părinte, şi cinci ai mei. Toate acestea sunt de azi ale arhanghelului.
Atunci egumenul s-a întors către icoana bătută în aur a Clarvăzătorului, care
înfrumuseţa încăperea, şoptind uluit:
- Mare eşti, Clarvăzătorul meu! [25]

186
 Învăţătura patriarhului

Patriarhul Constantinopolului Chiril al V-lea (1748 - 1751; 1752 - 1757),

necăjit din cauza turcilor precum şi din cauza unor preoţi, a părăsit tronul lui şi a
avenit în Muntele Sfânt (1757), unde a stat ca un simplu călugăr în coliba Sfinţilor
Apostoli în schitul Sfintei Ana.

Chiar dacă era înaintat în vârstă, a lucrat neobosit şi cu răbdare o bucată de

pământ a colibei cu pomi de măslini, care se găseau pe malul mării. Părinţii
schitului i-au dat, din respect şi simplitate, un măgăruş, ca să transporte uneltele
lui şi tot ce altceva mai avea nevoie.

Într-o zi de vară foarte călduroasă, patriarhul urca cu animalul de povară de

pe parcelă către chilie. Dintr-o dată, în punctul cel mai grav al drumului, vede doi
tineri lumini, care ştergeau sudoarea de pe faţa celor ce urcau dealul cel anevoios.

Imediat ce s-a apropiat şi acesta, cei doi tineri au şters numai transpiraţia
animalului. Patriarhul s-a minunat!

- Ciudat! s-a gândit. Au şters sudoarea animalului şi pe-a mea, nu. Cumva
sunt mai rău decât aceştia?

Atunci a auzit pe bărbaţii aceia că-i spun:

- Nu am şters sudoarea ta, pentru că nu ai obosit tu acum pentru

transportul încărcăturii, ci animalul.

De atunci patriarhul a lepădat măgăruşul şi a cărat lucrurile de pe malul

mării la chilia lui şi la alţi părinţi, ca să primească plata cinstită.

A adormit la anul 1775, prevăzându-şi dinainte moartea. În ultima lui clipă

de viaţă, licărind de bucurie, a primit ca vizitator al sfinţilor şi îngerilor.

[2]

187
 Barca şi arhanghelii

În schitul Sfintei Ana din Sfântul Munte, ieromonahul Anania, din coliba
arhanghelilor, a trimis pe ucenicul lui, Mihail, în Dafni pentru un lucru, dar cu
poruncă limpede să se întoarcă seara.

Părintele Mihail a plecat de dimineaţă cu barca bătrânului Gheorgachi, care

mergea pe ruta Dafni - Sfânta Ana. A ajuns la capătul drumului şi a terminat
lucrarea. Dar pe când se pregătea să se întoarcă, timpul s-a stricat. Bătea un vânt
puternic, urmat de o mare agitată.

Ceilalţi părinţi, neputând să se întoarcă, s-a dus la mănăstirile învecinate

Xiropotamu (gr. = râul uscat) şi Simonos Petras (gr. = piatra lui Simon). Părintele
Mihail, călugăr simplu şi fără de răutate, a stat pe malul zonei Dafni şi a aşteptat ca
marea să se îmblânzească; nu vroia să plece de pe coastă, pentru că urechile lui
auziseră porunca bătrânului duhovnic.

Dintr-o dată vede în faţa lui doi tineri luminoşi, auzindu-i că-l întreabă:

- De ce eşti necăjit, frate?

- Am poruncă de la părintele meu duhovnicesc să mă întorc cu orice chip în

seara aceasta la coliba noastră.

- Vrei să te urci în barca noastră, să te ducem noi?

- Cu bucurie, a zis călugărul, şi s-a urcat imediat în barcă.

Unul dintre tineri a prins vâslele, le-a mişcat de două-trei ori şi s-au găsit
imediat pe malul Sfintei Ana. Părintele Mihail, care nu înţelese încă nimic din
întâmplarea minunată, a mulţumit celor doi tineri, a ieşit la drum, pornind către
chilia lui.

Urcând, întâlneşte - aşa i s-a părut - pe părintele Gavril, din coliba

Bunavestire a Maicii Domnului.

188
 - Binecuvîntează, părinte Mihail. De unde vii? De ce eşti atât de grăbit?

- Vin din Dafni. M-au adus doi tineri cu barca lor şi mă grăbesc să mă întorc
la chilia mea, ca să fiu precum se cuvine cu ascultarea mea.

- Unde sunt acum tinerii cu barca lor? a întrebat părintele Gavril.

- I-am lăsat la mal. M-am grăbit şi nu i-am întrebat unde o să stea.

- Ia uită-te la mal.

Se uită şi ce să vadă? Valurile acoperiseră nu numai malul, dar şi coasta. Nici

barcă, nici suflet de om! Se întoarce la interlocuitorul lui dar acela se făcuse
nevăzut.

Atunci şi-a revenit şi a înţeles că tinerii erau arhanghelii Mihail şi Gavriil.

Primul era acela care a vâslit la barcă iar al doilea era cel care cu puţin mai înainte
discutase.

Cu lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă a alergat să spună minunea şi

părintelui Anania. L-a găsit îngenuncheat, rugându-se cu lacrimi pentru
întoarcerea lui.

[1]

Importanţa călugărului

Odată un călugăr care trăia în schitul Kavsokalivion (gr. = colibelor arse) a

fost schinuit de către cel viclean cu gândul următor: aici nu faci nimic, pe când,
dacă erai în lume, ai fi făcut milostenii oamenilor. Viaţa călugărească nu are aşa de
mare importanţă.

Bunul Dumnezeu, văzând viclenia diavolului şi ispita prin care trecea fratele,
189
i s-a arătat pe când era treaz prin următoarea vedenie minunată:

Se vedea pe el însuşi mort şi pe diavoli că se apropie şi-l batjocoresc. Mai

vedea, de asemenea, puţin mai încolo, o mulţime de oameni.

Dintr-o dată apare îngerul Domnului zicându-i:

- Un călugăr desăvârşit merită mai mult decât toţi oamenii.

Când şi-a revenit fratele din vedenie, a zis în gândul lui:

- Ia vezi cum se învredniceşte de la Dumnezeu omul când se călugăreşte.

După aceea a scris cuvintele îngerului în chilia lui, ca să le citească şi să se

nevoiască cu mai multă stăruinţă.

[15]

La cimitirul Sfintei Ana

În muntele Athos, lângă cimitirul schitului Sfintei Ana, sihăstrea un oarecare

monah, Matei. Stătea într-o chilie şi se nevoia în rugăciune neîncetată.

Într-o zi bătrânul a auzit un zgomot în cimitir. Deschide uşa şi vede cu uimire

tineri mulţi şi frumoşi. Unii dintre ei luau oseminte şi plecau, alţii aduceau
oseminte şi le aşezau acolo.

Nedumerirea lui a rezolvat-o unul dintre tinerii aceia luminoşi:

- Ce te miri, părinte Matei? i-a zis. Noi suntem îngerii lui Dumnezeu şi am
lua poruncă de la Maica Domnului să facem acest lucru pe care-l vezi. Mutăm aici
oasele acelora care s-au gândit tot timpul la Sfântul Munte şi au dorit să-şi
sfârşească aici viaţa, dar nu au reuşit. Pe de altă parte, oasele care le mutăm de

190
aici în afară, în lume, sunt ale acelor călugări care numai cu trupul au fost aici. Cu
gândul erau în lume şi vroiau să aibă legătură cu părinţii şi mirenii.

[9]

Durerea iadului

Părintele Hagi - Gheorghe Atonitul (+ 1886), urmaş ales al Cezareei, a lăsat

numele său în Muntele Sfânt ca pustnic şi în special ca postitor şi milostiv.

Ca să îndure cu bucurie eforturile şi durerile ascezei, îşi aducea întotdeauna

aminte de următoarea povestire a părintelui Neofit:

“Cândva un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi a rugat pe Domnul să-l scape de

durerile crâncene. Se arată atunci un înger şi-i zice:

- Este nevoie să mai trăieşti un an pe pământ, ca să se cureţe sufletul tău

prin încercarea aceasta a bolii. Dacă acest lucru ţi se pare greu, preaiubitorul
Dumnezeu îţi propune să petreci trei ore în iad. Alege una din două.

- Prefer să petrec trei ore în iad, a răspuns bolnavul, crezând că un an de

încercare pe pământ este în comparaţie cu cele trei ore în iad foarte mult.

Îngerul a luat imediat în mâinile lui sufletul şi l-a lăsat în iad, zicându-i:

- După trei ore mă întorc.

Acel nefericit, imediat ce a rămas singur, s-a înfricoşat. Auzea răcnete,

observând în întuneric privirea rea a pedepsiţilor şi ochii înflăcăraţi ai diavolilor.
Din clipă în clipă aştepta îngerul. Îngerul însă nu se arăta. A început atunci să se
vaite şi să plângă, pentru că-şi pierduse speranţa să mai vină îngerul.

Iată că frumuseţea dulce a îngerului s-a arătat din nou în iad.

191
 - Cum te simţi, omule? îl întreabă cu un zâmbet paradisiac.

- Nu credeam că îngerii zic minciuni, a şoptit aproape mort acela. Ai jurat că

o să mă iei peste trei ore de aici şi au trecut secole până acum în chinuri de
nesuportat.

- Ce zici, omule? Numai o oră a trecut şi trebuie să mai stai alte două.

- Oh, nu, nu mai pot! Ia-mă de aici. Prefer să îndur ani pe pământ!

- Bine, a aprobat îngerul. Bunul Dumnezeu o să te miluiască. Cu aceste

cuvinte şi-a revenit bolnavul şi a văzut că se găsea din nou în patul durerii”.

[16]

Salvarea demonizatului

Sfinţii Arhangheli, cu puterea lor de nebiruit, au salvat în 1916 viaţă în

mănăstirea aghiorită a Sfântului Dionisie, în ziua sărbătorii şi a privegherii lor.

Se găsea atunci în mănăstire un demonizat, care descoperea păcatele

celorlalţi, făcea fapte nevrednice, cânta cântece laice şi bisericeşti.

În noaptea aceea, atât de mult îl necăjise diavolul, încât când se cânta:

“Ceea ce eşti mai cinstită...”, l-a ridicat ca pe un meteorit şi-l învârtea în aer!

Când s-au cântat “Laudele”, a scos un răcnet adânc, a plecat din mijlocul
celorlalţi şi s-a dus să se arunce în mare.

În partea opusă, spre poarta dinspre apus a bisericii, se găsea o trecere în

formă de cameră. Acolo sunt pictaţi arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail. Pe când
trecea pe acolo demonizatul, a văzut o mână mare care iese din icoană, tăindu-i
calea. A fost nevoit să stea nemişcat şi aşa l-au prins fraţii care-l urmăreau.
192
 Acestea le-a povestit el însuşi, revenindu-şi. Mai târziu după ce i-au citit de
mai multe ori exorcismele (rugăciuni de scoatere a diavolului) a plecat de la
mănăstire liniştit şi împăcat.

[11]

Criteriul despre moarte

Fericitul aghiorit părintele Gavril Neoschitul a trăit o experienţă rară ca

duhovnic ce era, asistând la ultimele clipe de viaţă ale călugărului Chiril.

Părintele Chiril se găsea într-o mare luptă. A văzut pe umărul stâng lipită o
hârtie dar nu ştia ce scrie. În dreapta lui stăteau doi îngeri îmbrăcaţi în alb, pe
când în stânga diavolii.

Părintele Gavriil, încercat duhovniceşte, îl povăţuieşte:

- Întreabă-i pe îngeri ce scrie pe hârtie?

În puţin timp monahul răspunde:

- Sunt scrise două păcate pe care nu mi le mai amintesc.

Duhovnicul a citit imediat rugăciunea de iertare, pe când părintele Chiril îşi

dădea în linişte sufletul, după ce folosise ca tălmaci pe sfinţii îngeri.

[9]

193
 Îngerul Salvator

Un ajutor îngeresc l-a primit şi nevoitorul călugăr, părintele Gherasim

Menaghias (+ 1957), în prima jumătate a secolului nostru, pe când sihăstrea în
Sfântul Munte.

L-a trimis odată bătrânul lui în mănăstirea Lavrei pentru a rezolva o

problemă. Părintele Lavreia luat binecuvântarea şi a pornit. Distanţa Katunachia -
Lavra este de 3 - 4 ore, dar era iarnă şi ninsese.

Când a trecut de Cherasia, a început să ningă abundent. Îl loveau puternice

rafale de vânt şi zăpadă şi nu putea să ştie nici măcar unde se află. A pierdut şi
cărarea pentru că se acoperise de zăpadă şi a fost nevoit să se oprească.

Văzând pericolul în care se afla a început să se roage fierbinte Domnului şi

Maicii Sale. Nu trecuseră multe minute când vine din cer răspunsul: se arată în
faţa lui un copil de zece ani:

- Binecuvîntează, părinte! îi zice.

- Domnul să te binecuvînteze.

- Unde mergi, părinte, pe această vreme? O să te acopere zăpada. O să te

pierzi în pădure pe asemenea viscol.

- Ce să fac, băieţelul meu? M-a trimis bătrânul meu în Lavra.

Trebuie să mă duc.

- Haide, atunci să te ajut, ca să te îndrepţi pe cărarea care duce acolo.

După ce l-a condus până la un punct i-a zis:

- O iei pe drumul de jos şi o să ieşi la cărarea care duce spre Lavra.

Părintele Gherasim i-a mulţumit. După ce a făcut numai câţiva paşi, şi-a
revenit.
194
 - Cum de s-a găsit acest copil aici, în zăpadă? s-a întrebat el.

Se întoarce dar nu vede nimic. Băieţelul dispăruse. Urme de paşi nu existau

pe zăpadă. A fost îngerul Domnului.

[2a]

Călugărul şi îngerul

Fericitul bătrân Iosif Spileotis (gr. = cel care trăieşte în peşteră) (+ 1959),
încercând să sprijine un monah care era chinuit de gândurile plecării în lume, a
povestit următoarea întâmplare minunată:

“Cu puţin înainte de a veni aici, la Katunakia, adormise un oarecare călugăr,

ucenic al unui bătrân orb. Ascultă ce s-a întâmplat odată cu acesta:

Într-o zi a trecut pe la chilia lor un mirean.

- De unde eşti? l-a întrebat călugărul.

Din răspuns a înţeles că era consătean cu el, dar nu şi-a adus aminte de el.

- Ce face cutare? la mai întrebat odată călugărul, vrând să spună despre

tatăl lui.

- A murit, a răspuns străinul, lăsând văduvă pe femeia lui cu trei fetiţe

orfane pe drum. Aveau şi un fiu, dar acesta a plecat după câţiva ani şi nu ştiu ce
s-a mai întâmplat cu el.

Imediat ce a auzit monahul a fost ca lovit de trăznet. Imediat au început să-l

împingă gândurile pentru plecare în lume.

- O să plec, zice bătrânul lui. O să merg să-i ajut.

195
 Bătrânul nu i-a dat binecuvântare. L-a sfătuit plângând. Acela a stăruit.
Într-un final nu a mai putut să-l ţină cu forţa şi l-a lăsat în voia lui.

Ucenicul a plecat. După ce a ieşit din Muntele Sfânt, a stat la umbra unui
copac să se odihnească. Acolo îl ajunge peste puţin timp, transpirat, un alt călugăr,
aşezându-se şi acesta lângă el.

- Te văd necăjit, frate. Ce ai?

- Lasă, părinte, am intrat într-un mare necaz, a răspuns celălalt povestindu-i

întâmplarea.

Atunci bunul drumeţ îi zice:

- Dacă vrei frate, să mă asculţi, întoarce-te la bătrânul tău şi o să ia

Dumnezeu în primire sarcina de a avea grijă de familia ta. Tu slujeşte-i bătrânului
tău, căci este orb.

Celălalt însă nu l-a ascultat. Drumeţul i-a adus multe exemple de cunoştinţă,
dar neascultătorul călugăr s-a ridicat ca să-şi continue drumul către lume.

- Deci nu mă asculţi să te întorci înapoi?

- Nu.

- Ei, atunci ascultă! eu sunt îngerul Domnului. Imediat după ce a murit tatăl
tău, Dumnezeu mi-a poruncit să stau lângă familia ta, ca să-i păzesc şi să fiu
apărătorul lor. Însă, dacă nu mă asculţi şi vrei să te duci tu, eu îi las şi plec.

Imediat îngerul s-a făcut nevăzut. Atunci s-a dezmeticit tânărul şi cu căinţă
s-a întors la bătrânul lui. L-a găsit rugându-se pentru el”.

[7]

196
 Ospitalitatea îngerească

Unul dintre marii duhovnici contemporani de la Sfântul Munte a fost

Cuviosul Filaret (+ 1963) (gr. = iubitorul de virtute), egumenul mănăstirii
Constamonitu.

Odată, ca să ajute un călugăr, i-a povestit o întâmplare din viaţa lui

monahală, care s-a întâmplat când a slujit unui înger.

“Într-o zi, pe când pregăteam masa şi toate uşile erau închise, văd dintr-o
dată intrând un tânăr frumos, zicându-mi:

- Binecuvîntează. Sunt foarte înfometat.

Uimit, eu i-am răspuns repede dar şi amabil:

- Poftiţi, luaţi loc. Cum vă cheamă?

- Mihail, a răspuns acela.

Nu am apucat bine să-l ospătez că tânărul s-a şi făcut nevăzut. Cred că a fost
îngerul Domnului.

... Deci băiatul meu, dacă ai răbdare, o să ai ca oaspeţi îngeri!”

[31]

197
 Postul de miercuri şi de vineri

Călugărul Ilie Galaction, de la mănăstirea Sihăstria din România, începând

cu anul 1918, ţinea cu sfinţenie postul. Dacă nu termina canonul călugăresc, nu
mânca nimic.

Miercurea şi vinerea, postea până seara, la ceasul când ieşeau stelele.

Atunci îşi făcea cruce, cerea iertare de la ceilalţi fraţi, lua anafură şi mânca:

- Părinte, i-a zis ucenicul lui, ziua este mare, iar tu eşti în vârstă şi
neputincios. Nu este bine să mănânci mai devreme?

- Odată, a răspuns acela, un sfânt a văzut că duceau un mort la groapă. În

faţă şi în spate îl însoţeau doi îngeri frumoşi.

- Cine sunteţi voi? a întrebat sfântul.

- Eu mă numesc Miercuri iar eu Vineri i-au răspuns îngerii.

Am venit aici, cu porunca de la Domnul, să ajut acest suflet, pentru că toată

viaţa lui a postit miercurea şi vinerea ca să amintească de patimile Domnului.

De atunci, a completat părintele Galaction, nu am mâncat niciodată în

aceste zile, ca să mă ajute şi pe mine Miercuri şi Vineri în ceasul morţii mele.

[13]

198
 Părintele Dumitru şi arhanghelii

Un virtuos din Platano al Tricolelor, părintele Dumitru Gagastatis (+ 1975),

avea o evlavie deosebită pentru sfinţii arhangheli. Servise de mic copil în biserica
satului lui, unde mai târziu slujise din nou ca preot.

Înainte de a pleca pe frontul Asiei Mici, în anul 1921, unde trebuia să

servească ţării, a trecut pe la Sfinţii Arhangheli, li s-a închinat lor şi i-a rugat:

- Mă cheamă ţara să mă duc. Vă rog să mă apăraţi şi să mă ajutaţi încât să

mă întorc viu şi nevătămat la uşa voastră. În toate situaţiile grele să mă salvaţi.

A fost înrolat la jandarmerie. În ianuarie 1922 l-au mutat în Smirna în linia

morţii. Se luptase cu duritate şi asprime.

Ori de câte ori avea ocazia, scotea din casca lui câteva icoane ale Domnului,
ale Născătoarei şi ale Arhanghelilor, închinându-se lor.

Într-o seară stătea de pază ca santinelă între orele 1000 - 100 împreună cu alţi
doi soldaţi. La orel 1200 atacă turcii cu foc de armă, năvălind asupra lor ca un nor.

- Mihail, arhanghele, salvează-mă! strigă soldatul credincios.

- Cei doi fuseseră omorâţi, povesteşte mai târziu acelaşi. Eu am căzut acolo,
în grădină. S-au învârtit prin toată grădina cu caii. Unul ajunsese la jumătate de
metru distanţă de mine. Calul s-a speriat dar eu am rămas nemişcat. Nu se poate
descrie scena aceea tragică. Aud o voce. A venit cu întăriri jandarmul, aceştia
plecând. Eu am scăpat viu, pe când ceilalţi doi erau morţi...

Este februarie 1943. Corpurile partizanilor greci ajung în (Eam - Elas) satul
lui şi împrăştie false lozinci patriotice. Părintele Dumitru la început a râs apoi i-a
însoţit şi i-a întărit. Atunci a observat că arhanghelilor nu le plăcea ce fac ei.

Când s-a întors la biserica lor, a vrut repede să plece ca şi când l-ar fi urmărit
cineva. A înţeles că păcătuise şi a cerut ajutorul lor.

199
 În aceeaşi seară vede în somnul lui că se apropie de el comandanţi luminoşi,
ţinând în mâini multe pâini:

- Nu-ţi fie frică! i-au zis. Suntem cu tine. Nu o să păţeşti nimic. Ia aceste
pâini că o să ai un drum lung şi aspru de făcut. O să câştige acum dar nu pentru
mult timp. Acesta este drumul cel adevărat al lui Dumnezeu.

După acest vis descoperitor a început să predice împotriva marxismului

ateist.

L-au chemat de trei ori pentru anchetă, dar acela decise să moară pe
metereze. Mai târziu oamenii lui Zerva i-au propus onoruri şi daruri după câte a
suferit în urma partizanilor. Acela se sfătuieşte din nou cu arhanghelii. Într-o
noapte vede în visul lui trei comandanţi care fulgerau.

- Stai liniştit, îi zic. Cât despre germani, nu o să vă deranjeze pentru că

suntem cu tine. Situaţia o să întârzie să se clarifice, dar nu-ţi fie frică, o să
câştigaţi.

În luna octombrie 1945, într-o duminică dimineaţă, imediat ce părintele

Dumitru a bătut clopotul, rebelii înconjuraseră satul. Pleacă imediat către satul
Vasilichi deoarece acolo se găsea armata naţională. Rebelii au aruncat cu grenada
de departe dar nu au putut să-l omoare. Gloanţele au găurit rasa, dar nu l-au
atins. Atunci l-au ajuns zece călăreţi - împreună cu comandantul lor unsprezece - şi
l-au înconjurat.

În ceasul acela, de frică îşi ridică mâinile la cer şi strigă:

- Mihail, arhanghele, salvează-mă, sunt în pericol!

Imediat, ca un fulger, se arată arhanghelul, se apropie de comandant, taie

cu sabia lui curelele şeii şi-l aruncă de pe cal. Ceilalţi au rămas nemişcaţi, ca şi
când i-ar fi electrocutat.

A luat atunci cuvântul comandantul:

- Părintele meu, iartă-mă! Du-te cu bine! Ai apărători mult mai puternici.

200
 Pe timpul păcii, purtătorul de Dumnezeu părintele Dumitru s-a dedicat cu
râvnă preoţiei. Ca preot slujitor a trăit experienţe cereşti remarcate şi de
credincioşi care veneau la sfânta biserică.

În luna august 1954 s-a dus să slujească în satul Ardani. Încă de la miezul
nopţii se simţise plin de bucurie şi mulţumire. Ajungând la destinaţie cu aceeaşi
predispoziţie a început slujba de duminică. Pe toată durata ei a simţit aceleaşi stări
de bucurie şi mulţumire, trăind intens sfânta prefacere. Este demn de subliniat că
toţi copiii care se găseau acolo au văzut în altar două scări mari, pe care urcau şi
coborau copilaşi luminaţi. În timpul evangheliei au văzut că s-a umplut Sfânta
Masă. În final, în porţile împărăteşti, coborau de pe scara stângă o femeie şi din
dreapta, un bărbat cu un prunc în braţe. După aceea o mulţime de copii mici au
însoţit intrarea Darurilor Sfinte.

[19]

Slujitor împreună cu îngerii

Bătrânul Iacov (+ 1991), egumenul Sfintei Mănăstiri Cuviosul David din Evia,
a fost învrednicit de Dumnezeu în viaţa lui cuvioasă şi de multe daruri.

Întreaga lui viaţă a fos o continuă nevoinţă, având ca centru de înălţare

către cer Sfânta Liturghie. La ora aceea, precum el însuşi povesteşte, îngerii
umpluseră sfântul lăcaş, slăvind pe Dumnezeu şi doxologind împreună cu mine.
Vedea chipurile lor tinere simţind că ripile lor îl ating deasupra.

- Ah, părintele meu, zicea un ucenic de-al lui, dacă vedeaţi ce s-a întâmplat
în timpul Heruvicului, când preotul a citit rugăciunea, aţi fi plecat toţi. Îngerii au
urcat şi au coborât, deseori simţind aripile lor lăsându-se peste umeri!

De multe ori, de asemenea, a văzut îngeri şi arhangheli pe Sfânta Masă

201
ţinând trupul Domnului.

În anul 1961, părintele Iacov, împreună cu agumenul de atunci, Nicodim, au

hotărât să ridice o bisericuţă în cinstea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. Egumenul a
ales locul şi a schiţat zona.

În aceeaşi noapte îi apare părintelui Iacov un comandant înalt, cu sabia de

aur, blând şi frumos, zicându-i:

- Sunt arhanghelul Mihail. Nu doresc să mi se ridice biserica acolo unde aţi

stabilit, ci aici, unde o să vă arăt eu.

Imediat a mutat lucrurile egumenului în altă zonă, unde le-a arătat de

dimineaţă părintele Iacov.

Paraclisul s-ar fi construit cu nămol şi paie, pentru că nu existau pe atunci

alte materiale. În noaptea următoare, părintelui Iacov îi apar doi comandanţi cu
săbii de aur zicându-i:

- Suntem Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Să-i spui bătrânului tău că nu dorim

să se construiască casa noastră cu nămol şi paie, ci cu lut, calciu şi lemn. Pe
acoperiş să puneţi cărămidă.

- Aceste materiale nu există aici, a spus părintele Iacov, nu există aici, în

vârful muntelui. Drumul nu este bun ca să fie aduse aici, iar sărăcia este mare.

- Nu te întrista, au insistat arhanghelii.

O să ne îngrijim noi de toate. Noaptea o să plouă iar apa o să aducă mult

lut. Celelalte materiale o să le dăruiască creştinii credincioşi.

Într-adevăr, s-au întâmplat toate precum spuseseră arhanghelii.

[20]

202
 PRINCIPALELE IZVOARE DIN LIMBA GREACĂ

1. Andrei Monahul Aghioritul, Patericul Sfântului Munte, vol. 1, Atena,

1992.

2. Antim Ieromonahul Aghianaitul, Sfânta Ana, Atena, 1986.

2(a). Gherasim Menaghias, ed. Sf. Mănăstiri Paraclitu Oropos, 1994.

3. Grigoriu Monahul, Taina morţii, Ed. Librăriei Nectarie Panagopulu, Atena.

4. Disu Evstratiu, protopop., Istoricul şi minunile comandantului

Mandamadu, vol. 1, Mitilene, 1988, vol. II, Mitilene, 1992..

5. Dorotei Avva, Fapte ascetice, Ed. “Etimasia”, Sf. Mănăstire Sf. Ioan
Botezătorul, Karea, Atena, 1991.

6. Everghetinos, vol. 1 - 4, Ed. Victorios Mateu, Atena, 1957 - 1960.

7. Părintele Iosif, Exprimări Ale Experienţei Călugăreşti, Ed. Sf. Mănăstiri

Filoteu, Sf. Munte Athos, 1992.

8. Kefaliniadi N. A., Cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în

insulele greceşti, Patericul muntelui Athos, Ed. Sf. Mănăstiri Isihastiriu, Sf. Grigorie
Palama, Kufalia, Tes., 1991.

9. Kutoni Ioanichiu, arhim., Patericul muntelui Athos, Ed. Sf. Mănăstiri

Isihastiriu, Sf. Grigorie Palama, Kufalia, Tes., 1991.

10. Kukiari Sila, arhm., Minunile - operaţiile îngerilor şi arhanghelilor în arta

bizantină a Balcanilor, Ed. Dodoni, Atena, Ianina, 1989.

11. Monahul Lazăr Dionisiatul, Întâmplări Dionisiatice, Ed. Sf. Munte Athos,
1989.

12. Mateu Victorios, Marele sinaxar al Bisericii Ortodoxe, vol. 1 - 14, Atena,
1946 - 1950.
203
 13. Bălan Ioanichie, ierom., Pateric Românesc, Ed. Ortodoxos Kipseli, Tes.,
1985.

14. Nikifor preotul, Cuviosul Andrei iubitorul de Hristos, Ed. Sf. Mănăstiri
Paraclitu, Oropos, 1994.

15. Călugărul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi şi aghioritice, Ed. Sf.

Mănăstiri Isihastiriu, Evanghelistul Ioan Teologul, Suroti Tes., 1993.

16. Călugărul Paisie Aghioritul, Bătrânul Hagi-Gheorghe Atonitul, Ed. Sf.

Mănăstiri Isihastiriu, Evanghelistul Ioan Teologul, Suroti, Tes., 1993.

17. Paladiu (Elenopoleos), Istoria lausiacă, trad. Simeon monahul, Ed. Sf.
Mănăstiri Stavronichita, Sf. Munte Athos, 1980.

18. Panaghiotu Atanasiu Monahul, Măreţia cerurilor, Atena, 1971.

19. Papa Dimitris Gagastatis, Ed. Ortodoxos Kipseli, Tes.

20. Papadopulu Stilianu, Preafericitul Iacov Talikis, Ed. Pateron, Sf.

Mănăstire Cuviosul David, Atena, 1993.

21. Pashu P. V., Noul Materic, Ed. Akritas, Atena, 1992.

22. Patericul Lavrei Peşterilor Kievului, Ed. Sf. Mănăst. Paraclitu, Oropos,
1994.

23. Penta Vasile, A zis Părintele..., Ed. Astir, Atena, 1983.

24. Petru Ieromonahul, Un alt Episcop ascet, Ed. Sf. Mănăstiri Paraclitu,
Oropos, 1994.

25. Skevofilakos M., Atena, 1995.

26. Smirnof Evloghiu, arhim., Inochentie Veniaminov, trad. Arg.

Papastergiu, Atena, 1976.

27. Sofianu D. Z., Cuviosul Luca, Ed. Akritas, Atena, 1989.

28. Sotirhu P. M., Calea liniştei, Ed. Apocalipsis, Atena, 1991.

204
 29. Ţami Dimitriu, Matericon, vol. 1 - 3, Tesalonic, 1990 - 1992, Adelfotitos,
Tes.

30. Faturu Agatoniku, arhim. (acum mitrop. Kitru), trad. Viaţa Sf. Pahomie,
Ed. Sf. Mănăstiri Kevrovuniu, Tinu - Atena, 1971.

31. Filaretos Konstamonitis, Ed. Sf. Mănăstiri Paraclitu, Oropos, 1992.

32. Filotei Kokinu (patriarh al Constantinopolului), Viaţa Sfântului Sava

Vatopedinul, Ed. “To periboli tis Panaghias”, Tes., 1984.

33. Hagifoti I.M., Sfânta mănăstire Panormitul (a Clarvăzătorului), Simis,

Atena, 1978.

205