FIZIOLOGIA NASULUI

Nasul este unul dintre cele mai importante organe din sfera ORL. Funcţiile nasului sunt:
 Respiratorie;
 Olfactivă;
 Apărare;
 Rezonanţă (Fonatorie);
 Estetică.

1. FUNCŢIA RESPIRATORIE
În inspir aerul se izbeşte de partea inferioară a orificiului narinar, prezentând un flux
laminar, fără a exista amestec între straturile aeriene; după fanta nazală,diametrul fosei nazale se
măreşte, astfel că fluxul laminar se transformă într-un flux turbulent, producându-se amestecul
straturilor aeriene.
Parametrii ce influenţează gradul de transformare a fluxului sunt reprezentaţi de viteza
aerului inspirat, precum şi de relaţiile anatomice ale foselor nazale, care pot varia individual. Alte
elemente cu importanţă în acest sens ar fi deviaţiile septului nazal, hipertrofiile cornetului inferior,
perforaţiile septale.
Din punct de vedere funcţional, trecerea până la un anumit grad, de la un flux laminar la
unul turbulent are rolul de a atenua viteza aerului inspirat, intensificând astfel contactul acestuia
cu mucoasa nazală, creându-se astfel condiţii optime pentru încălzirea, purificarea şi umidifierea
aerului inspirat. “Ciclul nazal” reprezintă un fenomen fiziologic, în care fosele nazale se îngustează
şi se măresc alternativ.
Un rol important îl joacă reacţiile vasculare ale sinusoidelor, din zona cornetelor inferioare;
acestea fiind supuse unui control autonom prin sistemul nervos vegetativ şi producând îngroşarea
alternantă a mucoasei nazale
Aclimatizarea aerului inspirat, adică pregătirea acestuia pentru pătrunderea în căile
respiratorii inferioare are loc prin încălzire şi umidificare la nivelul foselor nazale.
Contactul aerului inspirat cu mucoasa nazală se realizează datorită fluxului turbulent. Acest
contact este îmbunătăţit de raportul între dimensiunea relativ mică a foselor nazale, comparativ cu
suprafaţa mare a mucoasei nazale, realizată şi datorită prezenţei cornetelor nazale. Umidifierea
este asigurată de secreţiile, respectiv transudatul glandelor nazale, celulelor fuziforme şi vaselor
din lamina proprie.
Controlul termic este supus sistemului vascular nazal şi mai ales sinusoidelor din cornetele
inferioare. Astfel, în partea anterioară a foselor nazale este o temperatură mai scăzută faţă de cea
posterioară, motiv pentru care aerul inspirat este încălzit treptat, în timp ce în expir se produce un
condens al particulelor de aer, acesta recăpătându-şi umiditatea.
Acest fenomen existent explică faptul că la temperaturi exterioare scăzute, datorită
capacităţii de încălzire a mucoasei nazale, se produce o creştere a temperaturii aerului inspirat până
la 25oC la nivelul rinofaringelui.
Tulburările funcţiei de aclimatizare apar fiziologic cu vârsta, când se produce uscarea
mucoasei nazale prin atrofia celulelor fuziforme şi a glandelor secretorii. În condiţii patologice,
aceste tulburări pot apare datorită unor inflamaţii locale sau datorită unor operaţii cu rezecţii
extinse de mucoasă nazală.
2. FUNCŢIA DE APĂRARE A MUCOASEI NAZALE
Din punct de vedere teoretic, funcţia de apărare se realizează prin două mecanisme:
mecanisme specifice şi nespecifice; în vivo, acestea sunt strâns corelate şi nu pot fi despărţite.

2.1.Mecanismele nespecifice de apărare

Apărarea mecanică- are ca şi componentă importantă aparatul mucociliar al mucoasei nazale,
cu rol în purificarea aerului inspirat.

Sistemul de transport mucociliar este constituit din cilii epiteliului respirator interpuşi între
două straturi de mucus, unul bazal mai puţin vâscos şi altul superficial cu vâscozitate crescută.
Tulburările în transportul mucociliar, datorate pe de-o parte grosimii crescute a stratului periciliar,
iar pe de altă parte modificării vâscozităţii şi elasticităţii mucusului, se manifestă prin motilitatea
scăzută a cililor celulelor[1].
Alte patomecanisme ce pot fi incriminate în activitatea mucociliară sunt: infecţiile virale,
microorganisme care acţionează asupra cililor, sindroamele dischinetice care produc modificarea
morfologiei cililor prin distrugerea punţilor proteice;
Apărarea celulară- se realizează la nivel celular prin intermediul celulelor fagocitare; ca celule
fagocitare putem numi granulocitele neutrofile, monocitele, macrofagele, precum şi celulele
“natural killers”care joacă un rol important în apărarea mucoasei împotriva infecţiilor virale.

2.2. Mecanismele specifice de apărare

Sistemul specific de apărare al mucoasei nazale se consideră a fi o entitate izolată,
constituită din mucoasa nazală propriu-zisă şi ţesutul limfoepitelial al inelului Waldeyer. Studiile
recente consideră inelul limfatic Waldeyer şi mai ales amigdala epifaringiană şi palatină, ca fiind
componente inductive, deoarece au rol în recepţia, prelucrarea şi prezentarea antigenelor.Mucoasa
nazală reprezintă un organ pur efector, în care se produce fagocitoza unui material străin sub
acţiunea unor celule imunocompetente.Reprezentanţii sistemului specific de apărare locală ai
mucoasei nazale sunt pe de- o parte anticorpii, ca expresie a reacţiei umorale, iar pe de altă parte
celulele imunocompetente, ca expresie a reacţiei celulare.
Mecanismul umoral de apărare- anticorpii se formează în celulele plasmatice
periglandulare, imunoglobulina specifică a mucoasei nazale fiind IgA; celulele plasmatice
sintetizează şi IgM şi mai rar IgG. Imunoglobulinele eliberate sunt preluate de celulele glandulare,
iar după ce le este asociată la acest nivel o componentă secretorie, ele sunt din nou eliberate sub
formă de aşa numiţii anticorpi secretori.

Mecanismul de apărare celulară- reprezentanţii apărării imunocelulare ai mucoasei

sunt mastocitele, macrofagele,

leucocitele polimorfonucleare (neutrofile, bazofile, eozinofile), limfocitele şi celulele dendritice

Langerhans.
Limfocitele T preiau funcţii importante, de control şi memorare în cadrul sistemului de
apărare imunologică, în timp ce limfocitele B joacă rol important în sistemul de apărare umorală
al mucoasei. Eozinofilele apar în sinusita cronică şi în polipoza nazală. Granulocitele bazofile apar
în reacţiile alergice, alături de mastocite care sunt mai numeroase ca număr, ele determinând
eliberarea de histamină în fazele primare ale alergiei. Granulocitele bazofile şi mastocitele, la un
contact cu un alergen corespunzător capturează IgE, datorită unui receptor specific, ceea ce poate
produce o reacţie alergică foarte gravă sau chiar şoc anafilactic.
Celulele epiteliale ale mucoasei nazale sunt şi ele importante în sistemul imun de apărare,
ele posedând o moleculă de adeziune, ICAM-1, ce acţionează ca receptor pentru 90% din
adenovirusuri. Celulele endoteliului vascular sunt activate prin diferiţi factori inflamatori, ele
mediind diapedeza transendotelială a unor celule imunocompetente din ţesuturile înconjurătoare

3. FUNCȚIA DE REZONANŢĂ (FONATORIE)

În fonaţie, un rol important îl joacă multiple sisteme, anatomic individuale, care se
coordonează funcţional pentru a asigura un timbru vocal normal.
Aceste structuri sunt: glota, fosele nazale, sinusurile paranazale şi părţi din rinofaringe, precum şi
SNC. Rolul în articularea cuvintelor se observă în patologie după cum urmează: rinolalia închisă
care este asociată de o participare redusă a structurilor la fonaţie, ca de exemplu în obstrucţii nazale
de diferite etiologii şi grade şi rinolalia deschisă ce este asociată cu o participare exagerată la
fonaţie prin existenţa de exemplu a unor malformaţii ale vălului palatin.

4. FUNCȚIA OLFACTIVĂ
Sistemul olfactiv la om este format din mucoasa olfactivă, cu epiteliul olfactiv şi cu
conexiunile centrale.

Fig.1 Distribuția mucoasei olfactive (după Netter 2008)

Celulele senzoriale sunt celule receptoare bipolare, a căror prelungiri proximale se unesc
în tractul olfactiv, de unde ajung în centrele olfactive primare, secundare şi terţiare. Din punct de
vedere funcţional, impresia olfactivă este posibilă în inspir, când sunt percepute doar substanţele
hidro şi liposolubile. Este de menţionat faptul că orice modificare a proprietăţilor chimice ale unei
molecule din substanţa odorizantă poate produce diferenţe în impresia olfactivă.
Etapele olfacţiei nu sunt încă pe deplin elucidate.
Deoarece, între olfacţie şi simţul gustativ există o strânsă legătură, este important ca din
punct de vedere clinic să se facă o diferenţiere între tulburările celor două simţuri. În majoritatea
situaţilor, pacienţii pierd ambele simţuri, însă în 2/3 din cazuri pierderea olfacţiei este principala
cauză.
Cunoașterea mecanismelor olfactive și investigarea olfacției reprezintă un domeniu nou și
important al rinologiei