NEOLITICUL

Neoliticul reprezintă o „revoluţie” în modul de viaţă al comunităţilor preistorice.

Începând cu anul 7.000 î.Hr., timp de aproape patru milenii, culturile preistorice din
spaţiul carpato-dunăreano-pontic se încadrează în „Vechea Civilizaţie Europeană”;
- aceasta este atestată însă pe o arie geografică mult mai întinsă: din insulele egeene până la
Dunărea Mijlocie şi de pe ţărmul vest-adriatic până pe cursul mijlociu al Niprului;
- este rezultatul unui proces format din migraţiile sudice, împletit cu evoluţii locale
- mediul geografic începe a se stabiliza, apropiindu-se de cel din vremurile noastre; apare o
vegetaţie şi o faună care favorizează ocupaţii dintre cele mai variate;
■ în acest mare spaţiu, vestigiile numeroaselor „sate şi oraşe «vechi europene»” (anterioare
deci infiltrării comunităţilor indo-europene) atestă, într-adevăr, „o civilizaţie sedentară bazată
pe horticultura”;
- apar şi se dezvoltă o nouă tehnică de prelucrare a utilajului litic, meşteşugurile casnice,
inventarea ceramicii, primele obiecte de aramă şi aur, precum şi necropolele
■ se confirmă existenţa unei societăţi ierarhice, iniţial paşnică, apoi războinică;
- sanctuarele, sculpturile şi semnele protoliterate relevă ideologii axate „pe aspectele eterne
ale naşterii, morţii şi regenerării", cu divinităţi şi simboluri specifice;
■ arheologic aeastă perioadă coincide cu neoliticul (epoca nouă a pietrei) şi eneoliticul
(epoca aramei asociate cu piatra) sau calcoliticul;
■ principalele aspecte ale vieţii materiale şi spirituale din neolitic, respectiv epoca pietrei
şlefuite, perforate şi înmănuşate, care – în spaţiul de la Dunăre şi Carpaţi – se încadrează
între anii 7.000/6.500 – 4.500/4.000 î.Hr.
■ tehnică superioară de prelucrare a pietrei se realizează prin frecarea îndelungată a rocilor
dure adunate din munţi ori din albia râurilor;
- sunt făurite mici topoare, săpăligi, dălţi, maiuri, alte unelte mai productive decât cele de
piatră cioplită;
- înmănuşarea uneltelor, legarea lor în cozi de lemn, pentru a fi mai uşor mânuite se
realizează prin frecarea unui material litic perpendicular, cu ajutorul unei trestii chiar, iar pe
locul frecării este turnată apă se ajunge treptat la perforarea pietrei.
■ noua tehnică de prelucrare a pietrei evoluează paralel cu întrebuinţarea uneltelor din silex
neşlefuit (lame, răzuitoare, sfredele), din os (ace, dălţi, spatule) şi din corn (săpăligi, tesle,
toporaşe);
- descoperiri materiale la Ostrovu Corbului (com. Hinova, jud. Mehedinţi), unde cercetările
arheologice de salvare, efectuate cu prilejul lucrărilor de la hidrocentrala Porţile de Fier II;
Alături de îmbunătăţirea tehnicii şlefuirii, perforării şi înmănuşării uneltelor de piatră
are loc şi o schimbare în modul de viaţă al comunităţilor preistorice, care trec definitiv
de la traiul seminomad la cel sedentar, în aşezări stabile.
■ locuitorii din epoca nouă a pietrei trec, în mod deplin, de la activităţile economice
„ocupative” („prădătoare”) la cele producătoare de hrană: cultivarea plantelor cerealiere şi
creşterea animalelor;
■ are loc, pe baza unor procese de migraţiune şi difuziune, o răspândire a plantelor şi
cerealelor;
- omul începe să însămânţeze şi să cultive câmpurile, să îmbunătăţească recoltele prin
selecţionarea celor mai evoluate ierburi, rădăcini comestibile, pomi fructiferi;
■ oamenii din neolitic devin şi meşteşugari casnici: pe lângă împletitul răchitei,
prelucrarea în ateliere specializate a silexului, osului şi cornului de cerb, ei inventează
acum olăritul, torsul şi ţesutul;
■ sunt semnalate preocupări pentru extragerea şi prelucrarea primelor metale, extragerea
1
sării, aceasta din urmă în zona Solea.
■ vasele de lut (dar şi de lemn) sunt destinate pentru păstrarea hranei; îmbrăcămintea din
material textil reflectă preocupările pentru adaptarea la mediu.
■ primele „sate neolitice” din spaţiul carpato-dunărean sunt atestate la Cârcea (jud. Dolj),
Gura Baciului (jud. Cluj) şi Ocna Sibiului.
- aceste „sate” sunt atribuite populaţiilor care creează, iniţial în Thesalia (Grecia central-
estică), cultura Protosesklo, caracterizată printr-o ceramică fină, pictată „cu buline sau cu
unele motive geometrice albe pe un înveliş de culoare roşie ori brun-roşcat”.
■ în interiorul arcului carpatic, acest grup cultural de sorginte meridională este ilustrat
îndeosebi de aşezarea agrară cu reţea stradală identificată la Ocna Sibiului.
■ vestigiile de la Gura Baciului constau din locuinţe de suprafaţă, sub podeaua cărora sunt
atestate morminte, dar şi din bordeie, printre care de asemenea, se află morminte de
inhumaţie.
- aceluiaşi grup cultural îi aparţin primele statuete, atât antropomorfe cât şi zoomorfe,
modelate din lut; unele dintre statuetele care înfăţişează animale sunt tăiate în piatră.
Cel mai mare ansamblu arheologic din neoliticul timpuriu, în spaţiul carpato-
dunărean, este reprezentat de cultura Starčevo-Criş.
■ termenul vine de la localitatea Starčevo din Banatul sârbesc, unde este descoperită cea
dintâi aşezare de acest tip, precum şi în bazinul Crişurilor din Ungaria şi România unde
este mai intens răspândită;
■ urmare a proceselor de neolitizare ce se extind cu fiecare migraţiune sau a unor procese de
difuziune această civilizaţie se întinde pa aproape întregul teritoriul ţării noastre, mai puţin
Dobrogea, estul Bărăganului şi Maramureşul;
■ la nord de Dunăre, arheologii au identificat circa trei sute de staţiuni aparţinând acestei
culturi;
- săpături importante sunt la Gura Baciului, Cârcea, Grădinile, Cuina Turcului, Leţ,
Trestiana, Glăvăneşti şi Liubcova;
- de la Beba Veche (jud. Timiş) până la Coşăuţi-Soroca (Rep. Moldova), creaţia materială şi
spirituală a noilor triburi este ilustrată de unelte agricole (secera din corn de cerb, cu dinţi de
silex) şi vase de provizii confecţionate din lemn şi, mai ales, din lut: acestea din urmă, lucrate
din pastă cu pleavă sau nisip, erau pictate înainte de ardere cu negru, roşu şi alb;
■ alte vestigii: altăraşe de lut ars cu picioruşe, destinate cultului sau folosite ca lămpi; brăţări
de scoici; statuete antropomorfe şi zoomorfe;
- acestea confirmă o activitate economică productivă – cultivarea plantelor, creşterea vitelor,
meşteşugurile casnice (torsul, ţesutul, modelarea şi decorarea vaselor de lut, producerea
obiectelor de podoabă şi de cult), precum şi principalele manifestări spirituale – inhumaţia şi
cultul strămoşilor, serbările tribale şi cultul fertilităţii, al renaşterii naturii.
Cultura Starčevo-Criş continuă în neoliticul dezvoltat (cca. 5.300/4.800 – 4.500/4.000
î.Hr.), la începutul căruia, în spaţiul danubiano-carpatic pătrund făuritorii unor noi
ansambluri arheologice:
• cultura ceramicii liniare cu note muzicale (răspândită în estul Transilvaniei, nord-estul
Munteniei şi în Moldova, la miazănoapte de linia Galaţi – Gura Bâcului);
• cultura Dudeşti (în sud-estul Olteniei, sudul Munteniei)
• cultura Vinča.
Cultura Vinča este rezultatul unor procese de migraţiune şi difuziune petrecute pe spaţii
largi din Balcani; la baza sa stă chalcoliticul balcano-anatolian.
- creatorii ei, triburi „cu trăsături ierarhice şi militariste”, sunt atestaţi în Serbia şi
Voivodina, Banat, Oltenia, cea mai mare parte din Transilvania şi sud-estul Ungariei;
■ aşezări de tip Vinča de pe teritoriul României – multe întărite cu şanţ de apărare – sunt
atestate la Parţa (jud. Timiş), Rast (jud. Dolj), Turdaş (jud. Hunedoara) şi în alte locuri.
2
■ descoperirile atestă spiritualitatea bogată a unei mari uniuni de triburi (aria acesteia
coincide probabil cu cea a culturii respective);
■ figurinele antropomorfe de lut „cu capul rombic” sunt interpretate de unii istorici ca
reprezentând „dansatori cu mască de lup”;
- Mircea Eliade consideră că aceste figurine denotă „rituri iniţiatice războinice” ori
„ceremonii sezoniere în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor”; cele mai multe statuete
zoomorfe ale culturii Vinča ar reprezinta o continuare a universului spiritual din finalul
paleoliticului, „dominat de solidaritatea mistică între vânător şi vânat”. „Lupul” devine, cu
timpul, simbolul războaielor, invaziilor şi emigrărilor, al proscrişilor, exilaţilor, emigranţilor.
■ sanctuarele dezvăluie existenţa unei „vieţi religioase organizate” şi a unei „structuri foarte
dezvoltate a ceremonialului”;
■ locaşul de cult identificat la Parţa (şi reconstituit în cadrul Muzeului Banatului din
Timişoara) este raportat la cultul fecundităţii şi fertilităţii, tipic cultivatorilor de plante şi
crescătorilor de animale;
- sanctuarul având altare în interior pentru depunerea ofrandelor aduse divinităţilor principale
– o divinitate feminină „Mama creatoare” (Mater Creatix, Genetrix), dar şi o divinitate
masculină, reprezentată însă zoomorfic, prin capul unui taur.
■ descoperirile de la Tărtăria (jud. Alba), aflate în arealul culturii Vinča de pe teritoriul
României, reprezentate trei tăbliţe (două dreptunghiulare, alta rotundă) confecţionate din lut
ars, conţin „semne figurate” şi abstracte, mărturii ale unor scrieri cu caracter protosumerian.
Spaţiul carpato-dunăreano-pontic este ocupat în mileniul al V-lea î.Hr. de mai multe
uniuni de triburi.
■ una dintre acestea este creatoarea culturii Tisa, care continuă cultura Bükk, creată în zona
munţilor cu acelaşi nume, de pe teritoriul Ungariei, de unde pătrunde în vestul României de
azi;
• contactul cu purtătorii culturii cu ceramică pictată de tip Vinča duce la formarea, în nordul
Transilvaniei, unui grup cultural aparte, Iclod, în ale cărui necropole de inhumaţie există un
bogat inventar funerar (topoare de piatră şlefuită, de tipul calapod; cupe cu picior înalt şi alte
produse ceramice.
■ pe fondul culturii Dudeşti, care asimilase elemente ale culturii Starčevo-Criş, se dezvoltă
două noi culturi:
• cultura Vădastra (în sud-estul Olteniei, sud-vestul Munteniei, nordul Bulgariei) ce se
caracterizează printr-o ceramică decorată cu motive spiralo-meandrice, executate în „tehnica
exciziei adânci”, prezentă şi pe unele vase antropomorfe, adevărate unicate.
• cultura Boian (în cea mai mare parte a Munteniei, Dobrogei şi Bulgariei) cuprinde vase
antropomorfe asemănătoare – cunoscuta „Venus de la Vidra”; aşezări cercetate pe grindul
de la Grădiştea Ulmilor (în mijlocul fostului lac Boian din apropierea Dunării), dar şi la
Bucureşti-Giuleşti, Glina sau Spanţov (jud. Călăraşi) – sunt în formă de tell-uri, apărate
prin poziţia lor naturală ori prin şanţuri săpate în porţiunile accesibile;
- în interiorul acestor aşezări au fost identificate locuinţe rectangulare de suprafaţă, pe temelii
de bârne, cu una-două camere, din mobilierul cărora fac parte şi tradiţionalele mese şi scaune
cu trei picioare.
- culturii Boian îi aparţin de asemenea sanctuarul de la Căscioarele şi marea necropolă de
inhumaţie descoperită la Cernica, de unde se păstrează cea mai veche statuetă de os
cunoscută până în prezent în România.
- venite, probabil, de la sud de Dunăre, triburile Boian se extind în sud-estul Transilvaniei şi
în Moldova meridională;
■ cultura Hamangia apare în Dobrogea, unde pătrund comunităţile de origine egeo-
mediteraneană;
- aşezările acestora sunt atestate, totodată, în estul Bulgariei, sud-estul Munteniei, sudul
3
Moldovei, între şiret şi Nistru, poate chiar şi în sud-vestul Ucrainei.
- cel mai reprezentativ obiectiv arheologic din aria culturii Hamangia este necropola de la
Cernavodă; în mormintele ei de inhumaţie au fost identificate ofrande (vase, unelte, podoabe
de marmură sau din scoică, statuete din lut ars, oase şi coarne de animale sălbatice) „şi oase
reînhumate ale scheletelor deranjate cu prilejul săpării noilor gropi”.
- spiritualitatea culturii Hamangia este ilustrată, de asemenea, de plastica antropomorfă
(feminină şi masculină), remarcabilă fiind „figurina de bărbat, stând pe scăunel şi cu mâinile
sub bărbie, în atitudine de gândire”, descoperită la Cernavodă.
Cele mai vechi piese de cupru (mărgele, verigi) apar odată cu primele aşezări Vinča, la
cumpăna mileniilor VI şi V î.Hr.
■ rare piese de aramă (sunt obiecte de import) sunt atestate în faza târzie a culturii Starčevo-
Criş, la Trestiana (jud. Vaslui).;
■ prelucrarea locală a aramei apare mai târziu, în aria culturii Vinča, prin baterea la cald a
metalului;
■ primele unelte de cupru imită forma celor de piatră şlefuită (ace, diferite alte obiecte
străpungătoare); cu timpul, din aramă sunt confecţionate unelte noi, cum este cazul securilor-
ciocan din aria culturii Tisa;
- aceluiaşi ansamblu arheologic îi aparţin şi idolii antropomorfi de aur, descoperiţi la
Moigrad (jud. Sălaj) – o mare figurină, decupată în foaie de aur groasă, cu două proeminenţe
obţinute prin „ciocănire” deasupra orificiului central, precum şi alte trei plachete
antropomorfe cu cap de pasăre;
■ dovezi incontestabile ale activităţii metalurgice din neoliticul dezvoltat, obiectele de aramă
şi aur amintite – dar şi altele, identificate în ariile culturilor Boian şi Hamangia – au o
profundă semnificaţie magico-religioasă;
- ele atestă cultele neolitice, ceremoniile prilejuite de marcarea ciclului renaşterii naturii
îndeosebi;
■ potrivit unui anumit ritual (ansamblul de acţiuni şi obiceiuri), asemenea obiecte de aramă şi
aur sunt depuse în morminte.
Sanctuarele, statuetele şi semnele abstracte ori figurate denotă divinităţi (Genetrix) şi
simboluri („Gânditorul”, „Lupul”) cu semnificaţie magică, un arhaic univers religios.