Pentru a putea face analiza tehnicii probelor de ATLETISM, trebuie să ne reamintim câteva

noţiuni:
ALERGAREA:
 Este un procedeu natural de locomoţie a omului, în scopul accelerării deplasării sale în
spaţiu;
 Se însuşeşte instinctiv şi parţial prin imitare, fără a fi nevoie de un proces de învăţare
conştient;
 Poate fi perfecţionată pentru a deveni mai eficientă; pe alergarea naturală se bazează tehnica
alergării în probele de atletism;
 D.p.d.v. Biomecanic, ALERGAREA este o formă de deplasare ciclică, rezultată din acţiunea
alternativă a membrelor inferioare în contact cu solul;
 Este determinată de:
forţele interne (m.,l.,o.) în contact cu
forţele externe (inerţie, gravitaţie, reacţia reazem.);
 Faţă de mers, apare faza de zbor, care înlocuieşte sprijinul bilateral;
Pasul alergător, ca unitate ciclică a alergării, poate fi privit sub 2 aspecte:
 Pasul alergător simplu
a. Totalitatea acţiunilor dintre 2 sprijine consecutive;
b. În practică cel mai des folosit pt. etalonarea elanului, măsurarea lungimii şi frecvenţei
paşilor la alergări.
 Pasul alergător dublu
a. Reprezintă ciclul complet;
b. Totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între 2 atitudini identice ale aceluiaşi picior (2
paşi alergători simpli).
Pasul alergător simplu cuprinde 2 perioade:
A. Perioada de sprijin:
- perioada când alergătorul se află în contact cu solul; datorită interacţiunii cu reazemul, se
acţionează cu forţe proprii asupra corpului, putându-l deplasa cu viteze diferite.
B. Perioada de pendulare:
- după terminarea fazei de impulsie, alerg. trece în perioada de pendulare, când piciorul va
acţiona dinspre înapoi spre înainte în vederea reluării contact. cu solul.
A. Perioada de sprijin:

a. Faza de amortizare
- durata, fază negativă cu atât mai mult cu cât contactul este mai oblic
- diferite modalităţi de contact
b. Momentul verticalei
- traiectoria C.G.G., flexia articulaţiei genunchiului
c. Faza de impulsie
- fază pozitivă pt. menţinerea sau creşterea vitezei
B. Perioada de pendulare:

a. Faza pasului posterior

- durata, la despr. de pe sol pic. opus este avântat cu deschidere maximă între coapse (90/120º);
- coapsa pic. de impulsie va fi trasă înainte < (Coapsă şi Gambă) şi (G şi G) devin mai ascuţite;
- flexia G pe C, diferă în funcţie de vit. de depl.
b. Momentul verticalei
- CGG atinge nivelul cel mai de jos, traiectoria..., proiecţia....
- flexia la nivelul artic. genunchiului este maximă
c. Faza pasului anterior
- piciorul pendulant trece înaintea celui aflat in sprijin, < dintre coapse marindu-se progresiv
- gamba flexată pe coapsă la ~90º,
- mişcarea se continuă cu coborârea coapsei odată cu întinderea G înainte-jos-înapoi.

OSCILAŢIILE CORPULUI
 traiectoria CGG nu poate fi lineară datorită întreruperii periodice a contactului cu solul, a
sprijinului unilateral şi a trecerii alternative a greutăii de pe un picior pe celălalt, apărând
astfel diferite oscilaţii, într-o formă sinusoidală în cele 3 planuri ale corpului,
 deşi nefavorabile ele nu pot fi eliminate, dar cunoscându-le ele pot fi atenuate
 după planul în care se produc avem 3 tipuri de oscilaţii:
1. Verticale
2. Laterale
3. Transversale
1. Oscilaţiile verticale

 datorate impulsiei oblic-înainte-sus,

 este max. (la mijl f. de zbor) şi min. (mom. vertic.)
 amplitudinea medie 6 -12 cm. (mai mic din cauza unghiului de impulsie ascuţit – rezultă o
alergare cu paşi scurţi/neavantajoasă, mai mare din cauza unui unghi de impulsie mai mare –
rezultă o alergare săltată).
 2. Oscilaţiile laterale

 datorate trecerii G de pe un picior pe altul,

 se evidenţiază în momentul verticalei,
 la fete ceva mai ample, datorită conformaţiei bazinului.

3. Oscilaţiile transversale

 datorate rămânerii în urmă a laturii bazinului pic. de sprijin,

 favorizează al. (sunt mai > la vit mai>),
 în anumite limite sunt utile, după care daunează,
 umerii şi trunchiul efectuează oscil. compensatorii.

Pasul alergător în funcţie de viteza deplasării

a. contactul cu solul
b. lungimea şi frecv paşilor
c. durata spijinului şi durata zborului
d. oscilaţiile corpului
e. poziţia generală a corpului.

ALERGAREA DE GARDURI

Proba Record Masculin Feminin

110 m.g. Mondial 12.87s (Dayron Robles) -
Naţional 13.34s (George Boroi) -
100 m.g. Mondial - 12.21s (JordankaDonkova)
Naţional - 12.62s (Mihaela Pogăcean)

400 m.g. Mondial 46.78s (Kevin Young) 52.34s (Iulia Petşonkina)

Naţional 49.22s (Alejandro Argudin) 53.25s (Ionela Târlea)

Tehnica alergării de garduri

Distanţele clasice pe care se desfăşoară întrecerile “gardiştilor” sunt pentru bărbaţi 110m. şi
400m., iar pentru femei 100m. şi 400m.
Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală a paşilor este
întreruptă după un număr precizat de cicluri, prin introducerea unui pas caracteristic, pasul peste
gard.
Tehnica alergării de garduri este determinată de particularităţile probei de concurs: lungimea
probei, înălţimea gardurilor şi distanţa dintre garduri.
Dat fiind faptul că probade 110 mg. ridică cele mai mari dificultăţi de ordin tehnic, descrierea
tehnicii alergării de garduri o vom face în legătură cu această probă, urmând ca în final să facem
particularizările necesare în ce priveşte celelalte probe de concurs.
Alergarea de garduri cuprinde în ordine, următoarele faze şi acţiuni specifice:
 startul şi lansarea de la start;
 pasul peste gard;
 alergarea între garduri;
 finişul şi sosirea.
Tehnica alergării de 110 metri garduri
Startul şi lansarea de la start:
Tehnica startului de jos este asemănătoare celei utilizate în alergările de viteză în linie dreaptă, pe
plat, doar că ridicarea bazinului la poziţia “gata” este mai accentuată (cu 5-10 cm. mai mult).
Această ridicare se datorează distanţei scurte de la linia de plecare până la primul gard. Până la
primul gard, alergătorul parcurge o distanţă de 13,72 m., pe care alergătorul încearcă:
 obţinerea unei viteze optime cât mai mari (deoarece posibilităţile de creştere a tempoului de
alergare între garduri sunt reduse);
 adoptarea unei poziţii favorabile trecerii primului gard (prin ridicarea trunchiului ceva mai
devreme, 8-10m., comparativ cu alergarea pe plat şi prin orientarea privirii alergătorului spre
stinghia primului gard).
Intervalul de la start până la primul gard este parcurs de regulă în 8 paşi, dar există şi alergători
care parcurg această distanţă în 7 sau 9 paşi.
Numărul de paşi, pari sau impari, va determina piciorul de aşezare pe blocstartul din faţă. Astfel,
atleţii care parcurg distanţa până la primul gard:
 în 8 paşi, vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de “bătaie”;
 în 7 sau 9 paşi vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de atac.
Pasul peste gard
Veriga tehnică de bază a tehnicii alergării de garduri o reprezintă pasul peste gard. Această fază
complexă a oricărei alergări de garduri cuprinde mai multe faze:
 atacul gardului;
 trecerea gardului;
 aterizarea.
Un pas peste gard este eficient dacă este însoţit de o pierdere minimă de viteză. În acest sens
trebuiesc rezolvate următoarele premise ale unei tehnici raţionale:
 un atac efectuat cu o pierdere minimă de viteză orizontală;
 un zbor limitat (minim), printr-o înălţare minimă a C.G.G.;
 aterizare într-o poziţie favorabilă continuării alergării.
Lungimea pasului peste gard este constituită din lungimea distanţei de atac şi de aterizare. În
proba de 110 mg. lungimea pasului peste gard este de aproximativ 3.40-3.60 m., din care 60%
(2.00-2.20m.) reprezintă distanţa de atac şi 40% (1.20-1.40 m.) cea de aterizare.
 ~60% ~40%
Traiectoria de zbor a C.G.G. în pasul peste gard

a. Atacul gardului
Acţiunea de atac a gardului este pregătită prin scurtarea ultimului pas dinaintea gardului.
Contactul cu solul se face pe pingea cu vârful piciorului orientat pe direcţia de deplasare, la o
distanţă de aproximativ 2.00 metri faţă de gard.
Piciorul de atac începe mişcarea de pendulare din poziţia pasului posterior. Unghiul dintre gamba
şi coapsa acestuia scad continuu până în momentul verticalei, după care coapsa îşi continuă rapid
mişcarea de rotaţie în jurul articulaţiei coxo-femurale trecând în plan anterior. În faza pasului
anterior, coapsa este ridicată până puţin deasupra orizontalei, cu gamba aproape perpendiculară pe
sol şi cu laba piciorului în flexie dorsală.
Piciorul de “bătaie”-impulsie termină mişcarea pe vârful labei piciorului, întins la nivelul
articulaţiei genunchiului.
Trunchiul se apleacă înspre înainte, astfel încât la terminarea fazei de impulsie articulaţiile
gleznei, genunchiului, şoldului şi umărului formează o linie dreaptă, orientată oblic înainte.
Braţul opus piciorului de atac, uşor flexat este dus înspre înainte, cu mâna la nivelul umerilor şi cu
palma orientată în jos.
Imediat după desprinderea piciorului de impulsie de pe sol, piciorul de atac se întinde rapid, prin
extensia gambei în prelungirea coapsei cu laba piciorului în flexie dorsală, întreg piciorul de atac
fiind perpendicular pe planul gardului, puţin deasupra stinghiei acestuia.
În acest moment, între coapse se înregistrează o depărtare maximă în plan sagital. După părăsirea
solului, piciorul de impulsie, uşor abdus şi flexat la nivelul articulaţei genunchiului, este remorcat
pasiv (“remorcă întârziată”).
Trunchiul îşi măreşte înclinarea pe piciorul de atac, astfel încât între coapsa piciorului de atac şi
trunchi se obţine un unghi foarte mic. Braţul opus piciorului de atac este aproape paralel cu acesta,
cu mâna la nivelul labei piciorului, iar celălalt braţ este îndoit din cot, înapoia trunchiului şi lateral
faţă de acesta.
Această fază, de atac a gardului, se termină în momentul în care laba piciorului de atac atinge
planul vertical al gardului.
b. Trecerea gardului
Această fază a pasului peste gard, durează din momentul în care laba piciorului de atac atinge
planul vertical al gardului până în momentul aterizării pe acest picior.
Piciorul de atac îşi continuă mişcarea spre înainte razant cu gardul, timp în care piciorul de
impulsie intră în acţiune (cel mai devreme când laba piciorului de atac trece de gard şi cel mai târziu
când spaţiul popliteu atinge planul vertical al gardului).
Piciorul de remorcă, odată intrat în acţiune, este tras rapid spre înainte-sus, flexat cu coapsa
dezaxată lateral. Poziţia corectă a piciorului de remorcă în timpul trecerii peste gard este cu coapsa
paralelă cu gardul şi aproape perpendiculară pe trunchi, între coapsă şi gambă existând un unghi de
aproximativ 90°, iar laba piciorului este rotată în exterior cu vârful orientat în sus pentru a evita
lovirea gardului.
În punctul maxim al traiectoriei de zbor deasupra gardului, alergătorul se află în poziţia specifică
“pe gard” cu:
- piciorul de atac întins;
- trunchiul în flexie maximă pe coapsă;
- piciorul de remorcă “dezaxat” lateral cu unghiuri de aproximativ 90° între: coapsă şi trunchi,
gambă şi coapsă, laba piciorului şi gambă.
Pe măsură ce piciorul de atac coboară activ dincolo de gard:
- piciorul de remorcă este dus cu coapsa la orizontală înspre înainte până ajunge pe direcţia de
deplasare (de menţionat faptul că bazinul se va afla deasupra gardului înaintea genunchiului
piciorului de remorcă);
- trunchiul se îndreaptă treptat;
- braţul opus piciorului de atac este tras înspre înapoi printr-o mişcare de vâslire, iar braţul de pe
partea piciorului de atac pendulează înainte echilibrând mişcarea de tragere înainte a piciorului de
remorcă.
Înaintea contactului cu solul, piciorul de atac se flexează uşor din genunchi, favorizând prin
aceasta, amortizarea şocului la aterizare.
c. Aterizarea
Aterizarea începe din momentul în care piciorul de atac ia contactul cu solul dincolo de gard.
Contactul cu solul se face pe pingea, cu vârful orientat înspre înainte, printr-o tracţiune dinainte spre
înapoi. Imediat după aterizare, piciorul de sprijin se extinde rapid, iar cel de remorcă este orientat pe
direcţia de deplasare, cu coapsa la orizontală, gamba perpendiculară pe sol şi laba piciorului în
flexie dorsală.
Proiecţia C.G.G. al corpului trebuie să cadă în interiorul poligonului de sprijin sau imediat
înapoia acestuia, pentru a permite reluarea lină a alergării după trecerea gardului. Distanţa de
aterizare reprezintă aproximativ 40% din lungimea pasului peste gard şi este cuprinsă de regulă
între 1.35-1.50 metri. O aterizare prea aproape de gard este determinată de o distanţă de atac mare şi
alterează ritmul următorilor paşi, iar o distanţă de aterizare prea mare înseamnă o trecere planată
peste gard, cu prelungirea timpului de zbor.
Alergarea între garduri
Alergarea între garduri are drept scop dezvoltarea vitezei de deplasare (cel puţin menţinerea ei) şi
crearea unor premise favorabile efectuării unui nou pas peste gard.
Distanţa dintre garduri este fixă (9.14 m.) şi intervalul dintre garduri se parcurge într -un ritm de
trei paşi.
Lungimea primului pas are o importanţă foarte mare, depinzând de execuţia fazei de aterizare.
Dacă şocul la aterizare este optim compensat, atunci primul pas poate avea o lungime optimă,
contribuind la reuşita alergării între garduri.
Un prim pas prea scurt va determina pierderi considerabile de viteză, deoarece alergătorul va fi
obligat să lungească în mod exagerat următorii doi paşi, iar frecvenţa lor va fi mică.
Al doilea pas se apropie de alergarea de sprint obişnuită, iar al treilea se scurtează pentru a pregăti
pasul peste gardul următor.
Finişul şi sosirea
Pe ultima porţiune cuprinsă între ultimul gard şi linia de sosire (14.02 m.) se produce, spre
deosebire de alergarea pe plat, o nouă accelerare. Pe ultimii doi sau trei paşi atleţii efectuează o
aplecare accentuată a trunchiului spre linia de sosire, în vederea obţinerii unui timp/loc în
clasamentul final cât mai bun.

Tehnica alergării de 100 metri garduri

Din punct de vedere tehnic această alergare se aseamănă foarte mult cu alergarea de 110 metri
garduri, doar că din cauza înălţimii mai mici a gardurilor (0.84 m.) şi a distanţei mai mici între
garduri (8.50 m.), apar anumite modificări în ceea ce priveşte amplitudinea mişcărilor:
- piciorul de atac nu se întinde complet din articulaţia genunchiului;
- flexia trunchiului pe piciorul de atac este mult mai mică;
- dezaxarea laterală a piciorului de remorcă este mai puţin accentuată;
- coapsa piciorului de remorcă nu este paralelă cu solul ci este orientată oblic şi în jos.
Şi în cazul probei de 100 mg., lansarea de la start se face de obicei cu 8 paşi, dar există şi
alergătoare care parcurg distanţa în 7 sau 9 paşi.
 Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.00-3.20 metri, din care aproximativ 1.95-2.10
m. (60%) înaintea gardului şi 1.00-1.15 (40%) dincolo de gard. Distanţa dintre garduri este parcursă
tot în trei paşi, respectând o structură asemănătoare cu cea din proba de 110 mg.

Tehnica alergării de 400 metri garduri

Startul şi lansarea până la primul gard
Startul de jos utilizat în aceast probă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi startul de jos în turnantă
din probele pe plat (200m. şi 400m.).
Distanţa, de 45 metri, de la start până la primul gard este parcursă într-un număr fix de paşi (21-
23 paşi la bărbaţi şi 23-25 paşi la femei). Alergătorul va încerca atingerea unei viteze adecvate în
condiţiile unei alergări cât mai constante posibil, deoarece orice modificare a lungimii paşilor ar
atrage după sine modificarea locului de “bătaie”-impulsie dinaintea primului gard. Aceasta se face
la cca 2.00-2.30 m. înaintea gardului la bărbaţi şi la cca 1.85-2.10 m. înaintea gardului la femei.
Pasul peste gard
Tehnica pasului peste gard prezintă caracteristici intermediare între cea de 110 mg. şi 100 mg.
Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.30-3.80, din care 2.00-2.30 m. reprezintă distanţa
de atac, iar 1.30-1.50 m. distanţa de aterizare.
Prezenţa turnantei recomandă ca atacul gardurilor din turnantă să se facă cu piciorul stâng, atât
pentru “scurtarea” distanţei de alergat cât şi pentru adoptarea unei poziţii mai eficiente de învingere
a forţei centrifuge. Cei mai mulţi atleţi preferă să “atace” gardurile din turnantă cu piciorul stâng şi
pentru că acest lucru le permite să alerge pe partea internă a culoarului, ceea ce favorizează tragerea
piciorului de remoră peste gard. Cei care “atacă” gardurile din turnantă cu piciorul drept trebuie să
alerge pe mijlocul culoarului pentru a nu risca descalificarea din cauza trecerii piciorul de remorcă
(stângul) înafara planului gardului, ceea ce implică parcurgerea unei distanţe mai mari.
Modificările care apar în cazul pasului peste gard în turnantă se referă în primul rând la răsucirea
piciorului de atac (stângul) spre interiorul culoarului; trunchiul se flexează pe piciorul de atac şi se
răsuceşte uşor spre stânga, iar braţul drept se întinde spre piciorul stâng.
Alergarea între garduri
Atleţii încearcă menţinerea unui ritm constant de alergare între garduri, însă dată fiind distanţa
relativ mare (35 m.), acest lucru nu este accesibil decât atleţilor consacraţi. Distanţa dintre garduri
este parcursă de către atleţi în 12-15 paşi şi de către atlete în 15-18 paşi. Parcurgerea distanţei într-
un număr impar de paşi prezintă avantajul de a ataca gardurile cu acelaşi picior.
Pe parcursul unei curse, se observă utilizarea mai multor combinaţii în ceea ce priveşte numărul
de paşi. Tendinţa actuală, este de a parcurge distanţa dintre garduri în 13 paşi în cazul bărbaţilor şi
în 15 paşi în cazul femeilor. Numărul paşilor între garduri precum şi modul de combinare a lor este
determinat de talia, calităţile biomotrice, nivelul de pregătire al atletului şi de o bună tehnică a
pasului peste gard cu ambele picioare.
Finişul şi sosirea
După trecerea ultimului gard, alergătorul mai are de parcurs 40 de metri până la linia de sosire.
Această distanţă trebuie parcursă cu o viteză cât mai ridicată, deoarece nu mai prezintă obstacole.
Astfel, alergătorul va încerca o reaccelerare spre linia de sosire, printr-o înclinare uşoară a trunchiul
spre înainte, menţinând lungimea fuleelor de alergare cu un lucru activ din braţe.

ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

Proba Record Masculin Feminin

4x100 m Mondial 37.10s (Jamaica) 41.37s (R.D.G.)

Naţional 39.47s (echipa naţ.) 44.18s (echipa naţ.)

4x400 m Mondial 2:54.29s (S.U.A.) 3:15.17s (U.R.S.S.)

Naţional 3:04.23s (echipa naţ.) 3:25.68s (echipa naţ.)
 Probele de alergare de ştafetă sunt unele dintre cele mai “tinere” însistemul probelor de atletism
(SPA). Istoria lor a început în anul 1893 la Universitatea Pennsylvania, unde preşedintelui
Comitetului universitar pentru atletism (Frank B. Ellis) i-a venit idea organizării unei competiţii în
care să se întreacă echipe formate din 4 oameni care să alerge succesiv câte un sfert de milă (4x
aprox. 400 m). Prima care a răspuns la provocare, a fost echipa din Princeton (Chapman, Campbell,
Brokow, Turner), care a învins echipa Univ. Pennsylvania la ea acasă, cu timpul de 3:34,0.
Interesul manifestat în primii doi ani a fost atât de mare, încâtcomitetul menţionat a decis să
susţină organizarea unei competiţii anuale, care a devenit Pennsylvania Relay Carnival. Treptat,
probele de ştafetă au intrat în programul marilor competiţii, devenind unele dintre cele mai
spectaculoase evenimente din reuniunile atletice.
Dintre cele două probe de ştafetă (4x100 m şi x400 m – masculin şi feminin), etalon este cea de
4x100 m, la care ne vom şi referi.
Predarea-primirea băţului de ştafetă
În conformitate cu prevederile regulamentului, schimbul se realizează în interiorul spaţiului (30 m)
destinat atât lansării cât şi efectuării schimbului.
Se utilizează două procedee principale de transmitere a băţului:
1- transmiterea de jos în sus – în eşaloanele inferioare de performanţă;
2- transmiterea de sus în jos – în atletismul de performanţă.
1. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în alergare, duce braţul
spre înapoi, întins complet din articulaţia cotului şi cu articulaţia scapulo-humerală blocată,
asigurând astfel stabilitatea braţului. Palma este în pronaţie, orientată către sol, cu degetul mare
orientat spre interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se află cu braţul în plan
posterior, face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul pentru primire. Predarea se face prin trecerea
braţului dinapoi spre înainte, întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei
pumnului şi plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte.

Deoarece în momentul predării-primirii băţului poziţia celor două segmente (braţul aducătorului
şi al primitorului) este oblică, distanţa între cei care efectuează schimbul este mai mică decât suma
lungimii celor două segmente (cca. 1,2-1,5 m).
Poziţia în care aşteaptă primitorul este una joasă, care să favorizeze lansarea cât mai rapidă şi
accelerarea maximă. Ea poate fi în sprijin pe două ori trei puncte (ilustrăm a doua variantă), atât în
cazul predării de jos în sus, cât şi în cazul predării de jos în sus.
 2. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în
alergare, retroduce accentuat braţul în care va primi băţul, întins complet din articulaţia cotului şi cu
articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea braţului.
Palma este în supinaţie şi în flexie pe antebraţ, orientată în sus, cu degetul mare orientat spre
interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior, asigurând o suprafaţă de recepţie cât mai
mare.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se
află cu braţul în plan posterior, mai face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul pentru primire.
Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte, prin întinderea antebraţului pe braţ cu
blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare
şi celelalte.
Deoarece este o modalitate eficientă de transmitere a băţului de ştafetă, este cel mai des întâlnit în
competiţii.
În funcţie de plasamentul alergătorilor pe culoar, există de asemenea două modalităţi tehnice de
realizare a schimburilor:
- alergarea de ştafetă cu schimb de aceeaşi parte (începători);
- alergarea de ştafetă cu schimb alternativ (performanţă).

1. Schimbul de aceeaşi parte

Primul alergător (schimbul 1) va pleca cu băţul în mâna stângă, de pe

exteriorul culoarului (startul în turnantă), va alerga spre interior, iar înainte
de a ajunge la primitor va ieşi din nou pe exteriorul culoarului, predând
băţul în mâna dreaptă a primitorului (schimbul 2).
Imediat după preluare, acesta va muta băţul în mâna stângă, alergând pe interior, spre finalul
liniei drepte orientându-se către exteriorul culoarului şi predând băţul următorului alergător
(schimbul 3) tot în mâna dreaptă.
La rândul său, acesta va muta băţul în mâna stângă, va alerga pe interior orientându-se pe finalul
distanţei de alergat către exteriorul culoarului şi predând de asemenea băţul în mâna stângă a
primitorului (schimbul 4), care aleargă până la final cu băţul în mâna dreaptă.
Constatăm astfel, că sunt 4 alergători (4 schimburi), care efectuează 3 cicluri de predare-primire a
băţului de ştafetă. Această tehnică, prezintă şi avantaje şi dezavantaje, dintre acestea amintind:
Avantaje:
- este sigur în condiţiile în care băţul se primeşte în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt
pozitiv la predare-primire;
- este accesibil pentru începători;
- este menţinută viteza băţului şi în zona de schimb;
- este „păstrată” lungimea băţului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din mâna dreaptă în mâna
stângă.
Dezavantaje:
- schimbarea băţului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un pericolul, prin
scăparea în momentul transferului;
- distanţa mai mică între coechipieri în momentul transferului, creşte pericolul ca aceştia să se
incomodeze;
- creşte distanţa alergată din cauza trecerii de pe interiorul pe exteriorul culoarului, mai ales în
turnantă.
1. Schimbul alternativ

Caracteristic este faptul că băţul de ştafetă se transmite cu aceeaşi mână cu care se primeşte, astfel:
- primul schimb porneşte cu băţul în mâna dreaptă, aleargă turnanta pe interior şi predă schimbului
2 în mâna stângă (schimbul 2 aşteaptă predarea-primirea pe exterior);
- schimbul 2 aleargă pe exterior (fiind în linie dreaptă, nu măreşte distanţa) şi predă schimbului 3 în
mâna dreaptă (aşteaptă predarea-primirea pe interior);
- acesta aleargă turnanta pe interior, predând băţul ultimului schimb în mâna stângă (primitorul
aşteaptă pe exteriorul culoarului);
- schimbul 4 aleargă ultima linie dreaptă pe exterior, încheind proba.
În repartizarea alergătorilor pe cele 4 schimburi, se ţine cont de:
- schimbul 1 trebuie să aibă un start bun şi să fie un bun alergător de turnantă;
- schimbul 2 trebuie să fie bine coordonat pt. a efectua atât primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună
rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 3 trebuie să fie un bun alergător de turnantă, să fie bine coordonat pt. a efectua atât
primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 4 trebuie să fie un bun alergător în linie dreaptă şi să aibă în foarte mare măsură spirit
competitiv (combativ).
SĂRITURILE:

Proba Rec. Masculin Feminin

S. Mond. 8.95m (Mike Powel) 7.52m (Galina Chistiakova)

în lungime Naţ. 8.37m (Bogdan Tudor) 7.43m (Anişoara Cuşmir)

S. Mond. 2.45m (Javier Sotomayor) 2.09m (Stefka Kostadinova)

în înălţime Naţ. 2.40m (Sorin Matei) 2.02m (Monica Iagăr)

Triplusalt Mond. 18.29m (Jonathan Edwards) 15.50m (Inessa Kraveţ)

Naţ. 17.81m (Marian Oprea) 15.16m (Rodica Mateescu)

 Ca deprinderi motrice simple, se însuşesc în mod natural, dar se adaptează cerinţelor probei
(bătaie exclusiv pe un pic.) şi se perfecţionează pentru a deveni mai eficiente;
 Ca probe de atletism, se definesc ca fiind acţiuni motrice care urmăresc proiectarea corpului
(C.G.G.) pe o traiectorie în zbor cât mai lungă (sărit. pe orizont.) ori cât mai înaltă, pentru a
trece un obst. (sărit. pe vertic.);
 Acţiunea se produce ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne (contr. musc.) şi cele
externe (gravit., rezist. mediu., reacţia reazemului);
În funcţie de caracteristicile traiectoriei pe care se înscrie corpul săritorului (C.G.G. Al corpului),
probele de sărituri se clasifică în:
 sărituri pe orizontală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 20º şi 25º) – săritura în
lungime şi triplusaltul;
 sărituri pe verticală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 60º şi 65º) – săritura în
înălţime şi săritura cu prăjina.
Sunt considerate:
 Fundamentale – săritura în lungime şi săritura în înălţime – deoarece pot fi delimitate în
unităţi structurale (faze) independente;
 Derivate – triplusaltul şi săritura cu prăjina – deoarece le lipseşte acest atribut.
Fazele săriturilor
Acţiunile motrice specifice săriturilor fundamentale, abordate în ordinea succesiunii lor şi
structurate în faze, sunt: elanul, bătaia, zborul, aterizarea. Notele particulare evidenţiate în cazul
săriturilor derivate, sunt următoarele:
- elanul este urmat de o succesiune de trei bătăi, zboruri şi aterizări la triplusalt;
- după elan şi bătaie, o parte a zborului este realizat prin interpunerea unui obiect între săritor şi sol,
la săritura cu prăjina.
Se apreciază în mod unanim că bătaia (veriga principală a tehnicii) este faza cea mai importantă,
ea subordonând şi condiţionând celelalte faze, deoarece în acea secvenţă se valorifică potenţialul
săritorului şi se determină principalele caracteristici ale traiectoriei C.G.G. al corpului în zbor,
realizând în final obiectivul săriturii.
Elanul
Ca fază a oricărei probe de sărituri, elanul este constituit dintr-o alergare accelerată, în care viteza
dobândită diferă în funcţie de scopul şi particularităţile săriturii, adecvarea ei la cerinţele probei
determinând utilizarea sintagmei „viteză optimă”, înţelegând prin aceasta nivelul de viteză necesar
şi suficient pentru a atinge scopul săriturii, în sensul compatibilizării acesteia cu exigenţele unei
bătăi eficiente.
Astfel, la săritura în lungime şi triplusalt, viteza optimă este foarte apropiată de valorile vitezei
maxime, în timp ce la săritura în înălţime viteza optimă se situează la valori mult mai mici, cu
diferenţe remarcate în funcţie de procedeul utilizat.
În cazul săriturii cu prăjina este de asemenea importantă o viteză cât mai apropiată de cea
maximă, aspect greu de realizat din cauza influenţelor asupra caracteristicilor pasului alergător ca o
consecinţă a purtării prăjinii. Ideal este ca viteza optimă să se apropie cât mai mult de viteza
maximă, fără a altera calitatea fazelor următoare.

Valorile vitezei maxime pe elan

Viteza maximă pe elan (m/s)

Bărbaţi Femei

Săritura în lungime 10-11 9-10

Triplusalt 10-10,5 9-9,5

Săritura cu prăjina 9-10,5 8-9

cu rostogolire ventrală 7-7,5 6-6,5

Săritura în
înălţime
cu răsturnare dorsală 8-8,5 7-8

Lungimea elanului este variabilă, în funcţie de nivelul vitezei necesar a fi dezvoltată, între viteză şi
lungime existând un raport de proporţionalitate directă. Astfel, dacă pentru a dezvolta viteza optimă
specifică săriturii în lungime, triplusaltului sau săriturii cu prăjina este necesar de regulă un elan
constituit din 19-21 de paşi de alergare, pentru a obţine viteza optimă săriturii în înălţime este
suficient un elan constituit din 7-9 paşi de alergare (doar uneori ceva mai lung).
În ce priveşte forma şi orientarea elanurilor, acestea sunt:
- rectilinii şi perpendiculare pe prag sau ştachetă la săritura în lungime, triplusalt şi săritura cu
prăjina;
- rectilinii şi oblice pe ştachetă (cu unghiuri situate între 20º - 45º) la săritura în înălţime cu
rostogolire ventrală şi cu păşire simplă;
- curbiliniu în totalitate sau rectiliniu pe prima parte şi curbiliniu pe ultima parte, cu unghiuri situate
între 60º - 80º faţă de ştachetă, la săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.
În cea mai mare parte a sa, elanul, aşa cum am menţionat, se prezintă sub forma unei alergări
accelerate, în partea sa finală însă înregistrându-se modificări în privinţa ritmului şi structurii, care
urmăresc pregătirea fazei următoare – bătaia şi care determină o scădere a vitezei orizontale a
C.G.G. al corpului, cu 4-10%, în funcţie de probă sau procedeu.
Bătaia
A doua fază în succesiunea mişcărilor care determină tehnica probelor de sărituri, este considerată
în mod unanim de specialişti ca fiind faza cea mai importantă (veriga principală a tehnicii) în
economia oricărei probe de sărituri, deoarece valorifică viteza orizontală acumulată pe elan şi prin
acţiunile motrice specifice dezvoltă o nouă viteză – ascensională, din corelaţia celor două rezultând
traiectoria de zbor pe care se înscrie C.G.G. al corpului săritorului.
Din punct de vedere structural, bătaia poate fi descompusă în trei acţiuni desfăşurate în
succesiune:
 aşezarea piciorului de bătaie pe toată talpa sau prin rulare de pe călcâi pe toată talpa,
înaintea proiecţiei C.G.G. al corpului pe sol, printr-un contact activ;
 amortizarea contactului piciorului de bătaie cu solul, realizată printr-o flexie la nivelul
articulaţiilor gleznei, genunchiului şi şoldului (efort de cedare – lucru rezistent), care
determină o scădere de mărime variabilă a vitezei orizontale;
 impulsia (efort de învingere – lucru motor) este componenta activă, care împreună cu
mişcarea de avântare a piciorului opus (piciorului de bătaie) şi a braţelor, determină apariţia
componentei ascensionale a vitezei, care la rândul ei imprimă C.G.G. al corpului traiectoria
ascendentă.
Eficienţa bătăii este determinată în principal, de:
  mărimea forţei dezvoltate de săritor;
 timpul de acţiune al forţelor motoare şi lungimea traiectoriei de acţionare;
 masa corporală a săritorului;
 modul de angrenare a grupelor musculare în efort.
Zborul
Această fază începe în momentul desprinderii piciorului de bătaie şi se finalizează la reluarea
contactului cu solul, fiind singura fază fără sprijin a unei sărituri. Pe parcursul zborului, C.G.G. al
corpului săritorului se supune legilor mecanicii, astfel că traiectoria sa nu mai poate fi modificată de
forţele interne ale săritorului (forţe musculare); ea este predeterminată de viteza şi unghiul de
desprindere. Singurele modificări ce se pot produce vizează doar poziţia unor segmente faţă de
C.G.G. al corpului, fără însă a determina prelungirea traiectoriei zborului.
Modificarea poziţiilor segmentare se realizează prin intermediul a două tipuri de rotaţii:
 Rotaţii compensatorii produse în jurul unor axe ce trec prin C.G.G. al corpului şi care prin
efectul de compensare (o mişcare într-un sens este însoţită de o mişcare de sens contrar,
determinând repartizarea uniformă a masei corpului în jurul C.G.G.) asigură echilibrul corpului în
mişcare. Rotaţiile compensatorii sunt o consecinţă a aplicării forţelor care acţionează în faza de
bătaie central faţă de C.G.G. al corpului săritorului, fiind specifice săriturii în lungime şi
triplusaltului.
 Rotaţii reale se menţin pe toată durata zborului, ca urmare a aplicării forţelor necentral faţă
de C.G.G. al corpului (rezultanta acestora nu trece prin C.G.G. al corpului), determinând un cuplu
de forţe care imprimă corpului o rotaţie reală în jurul C.G.G. Aceste rotaţii se regăsesc la săritura în
înălţime şi săritura cu prăjina, însăşi tehnica acestor sărituri fiind raţionalizată ca o consecinţă a
existenţei lor.
Aterizarea
Reprezintă faza finală a săriturii, în care săritorul reia contactul cu solul, urmărind valorificarea la
maximum a traiectoriei C.G.G. al corpului (creşterea lungimii măsurabile a săriturii) la săritura în
lungime şi triplusalt, respectiv amortizarea şocului la contactul cu solul ori cu suprafaţa de aterizare
la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.
Ca unitate de structură a tehnicii, aterizarea suportă o particularizare la triplusalt, în cazul căruia,
aterizarea nu este unitară ci constituită dintr-o succesiune de două aterizări intermediare (în care
amortizarea se face prin lucru muscular rezistent) şi una finală, similară celei de la săritura în
lungime.

Săritura în lungime – procedeul tehnic cu 2 paşi şi ½ în aer

Singurul element care diferenţiază procedeele tehnice de săritură în lungime este zborul, celelalte
fiind comune.
Zborul
După desprindere (pas săltat), piciorul de avântare coboară prin întinderea gambei pe coapsă
(pendul lung/pârghie lungă), simultan cu trecerea piciorului de bătaie spre înainte, prin flexia
gambei pe coapsă (pendul scurt/pârghie scurtă). Din planul posterior al mişcării, piciorul de
avântare trece din nou înainte – tot prin flexia gambei pe coapsă – ajunge în acelaşi plan cu piciorul
de bătaie, pe treimea descendentă a zborului ambele întinzând gamba pe coapsă şi pregătind
aterizarea (element comun indiferent de procedeul tehnic). Astfel, piciorul de avântare efectuează 2
paşi, cel de bătaie ½.
Braţele contribuie la echilibrarea C.G.G. al corpului, efectuând rotaţii compensatorii în acelaşi
ritm cu picioarele, dar asimetric (braţ-picior opus).
Triplusalt
Triplusaltul reprezintă o succesiune de 3 sărituri (salt-pas săltat, pas-pas sărit, săritură-săritură în
lungime), succesiune precedată de un elan prin intermediul căruia se acumulează viteza orizontală
optimă şi urmată de o aterizare.
Tehnica se structurează în cinci faze:
1. elan – A-B;
2. pas săltat – B-C (bătaia şi aterizarea se realizează pe acelaşi picior);
3. pas sărit – C-D(bătaie se realizează pe un picior, aterizarea pe celălalt);
4. săritură în lungime – D-E (bătaie pe un picior, aterizare pe ambele);
5. aterizare – E.

1. Elanul.
Modul în care se realizează elanul este similar săriturii în lungime, viteza orizontală fiind
apropiată (vezi bazele tehnicii probelor de sărituri), inclusiv în privinţa structurii şi ritmului
ultimilor trei paşi, cu diferenţa că datorită unghiului mai mic sub care se realizează desprinderea la
pasul 1, coborârea C.G.G. al corpului pe penultimul pas al elanului este mai redusă.
2. Pasul 1 (pas săltat)
Deşi se tinde către o structură cât mai echilibrată, ponderea celor 3 sărituri în economia
performanţei este diferită, din cauza diminuării vitezei orizontale (3 paşi=3 faze de amortizare).
Astfel, în săritura de record mondial (18.29m – Jonathan Edwards, 1995), pasul 1 a avut o pondere
de 37% (6.63m). Din acest motiv, al creşterii eficienţei, mulţi săritori efectuează bătaia la pasul 1 cu
piciorul îndemânatic (aterizare pe acelaşi picior), care se aşează pe prag în mod activ; cele 3 faze ale
primei bătăi (de amortizare, verticală şi de impulsie) sunt similare săriturii în lungime, dar cum am
menţionat cu o desprindere efectuată sub un unghi mai mic (13-17º, în funcţie de nivelul de
performanţă).
Imediat după întreruperea contactului cu solul (în poziţie de pas săltat), piciorul de avântare
coboară prin întinderea gambei pe coapsă şi trece înplanul posterior al mişcării printr-o flexie a
gambei pe coapsă; simultan, piciorul de bătaie trece în plan posterior, cu flexia gambei pe coapsă
realizând depărtarea maximă în plan sagital între coapse, după care trece în plan anterior (similar
pasului în aer de la săritura în lungime), pregătind bătaia corespunzătoare pasului 2, de asemenea
activ (prin “agăţare”). Braţele efectuează rotaţii compensatorii, în ritmul acţiunii picioarelor.
3. Pasul 2 (pas sărit)
 Ponderea acestui pas este mai mică (folosind exemplul anterior, de 30%, respectiv 5.49m).
Simultan cu acţiunea piciorului de bătaie care termină impulsia întins, piciorul de avântare
pendulează energic dinapoi spre înainte cu gamba flexată pe coapsă, pentru a parcurge un drum
scurt, ajungând în plan anterior cu coapsa la orizontală şi gamba la un unghi de max. 90º.
Pendularea piciorului de avântare este însoţită de avântarea energică spre înainte, fie a braţului
opus acestuia, fie a ambelor braţe. Cea mai mare parte a zborului este caracterizată de menţinerea
poziţiei de pas sărit, în care:
- piciorul de avântare este cu coapsa orizontală şi gamba flexată (max 90º);
- unghi maxim între coapse (95º-110º);
- piciorul de bătaie în plan posterior, uşor flexat din articulaţia genunchiului;
- braţul opus piciorului de avântare, în plan anterior, flexat din articulaţia cotului (braţele au rol de
echilibrare);
- trunchiul aproape vertical.
Pe treimea descendentă a celui de-al doilea zbor, coapsa piciorului de avântare coboară simultan
cu întinderea gambei pe aceasta, pregătind şi efectuând un contact activ pe sol, efectuat pe toată
talpa. Braţul opus piciorului de avântare, coboară şi el, trece în plan posterior, pregătind ultima
avântare a braţelor.
4. Pasul 3 (săritură în lungime)
Cel de-al treilea salt, este similar oricărui procedeu tehnic de săritură în lungime, cu observaţia că
din cauza vitezei orizontale mai mici – care a scăzut şi mai mult din cauza fazelor de amortizare
multiple (9-11 m/s la lungime faţă de 7-8.5 m/s la pasul 3) – sunt preferate procedeele cele mai
simple (cu ghemuire, cu extensie şi mai rar cu paşi în aer). Este o segvenţă foarte importantă a
tehnicii şi datorită ponderii pe care o are în economia săriturii – continuând cu exemplul folosit,
33%, respectiv 6.17 m.
5. Aterizarea
Ca şi la săritura în lungime – cu care se identifică de fapt – urmăreşte să nu scurteze lungimea
maximă a C.G.G. al corpului (deşi locul de contact va fi întotdeauna mai aproape de linia pragului
decât prelungirea traiectoriei C.G.G.). Se realizează tot prin întinderea gambelor pe coapsă şi flexia
trunchiului, cu acţiunea de cedare musculară pentru apropierea C.G.G. de locul de contact.

Săritura în înălţime procedeul tehnic cu răsturnare dorsală

1. Elanul
Ceea ce diferenţiază în cea mai mare măsură elanul la acest procedeu, este aspectul său general,
fiind singurul elan cu altă formă decât cea rectiliniară.
Lungimea elanului variază în limite destul de largi, în funcţie de particularităţile săritorului şi de
utilizarea sau nu a paşilor de mers ori alergare tropotită care preced elanul propriuzis şi se cifrează
la cca. 9-11 paşi de alergare la care de regulă se adaugă paşii preliminari de mers sau alergare.
În privinţa formei şi orientării, există în practică două modalităţi de abordare a acestui aspect:
- elan de formă curbiliniară pe toată lungimea traiectoriei;
- elan de formă rectiliniară pe prima parte şi de formă curbiliniară pe ultima parte;
Astfel, alergarea în linie dreaptă – faza de accelerare – se realizează pe primii 4 – 5 paşi ai
elanului, începând de la un semn de control precedat de regulă, de mişcările pregătitoare (paşi de
mers sau alergare). Locul din care începe această secvenţă se situează perpendicular pe o linie
imaginară dusă în prelungirea ştachetei, la cca. 4 – 6 metri de stâlpul apropiat în direcţia din care
începe elanul.
Alergarea este activă, cu trunchiul înclinat înainte, cu contact pe sol pe partea anterioară a labei
piciorului, cu o impulsie energică urmată de o ridicare accentuată a coapsei în plan anterior. Intrarea
pe a doua parte a elanului – curba de impulsie – determină modificarea aspectului alergării din
cauza necesităţii de a compensa efectul forţei centrifuge (cu atât mai mare cu cât raza de curbură
este mai mică) şi de a pregăti faza cea mai importantă a săriturii, bătaia.
Aspectele cele mai importante care vizează tehnica sunt:
- contactul pe sol trece de pe partea anterioară a labei piciorului, pe toată talpa;
- alergarea rămâne activă menţinând viteza orizontală, dar cu diminuarea fazei de amortizare a
pasului alergător, astfel că oscilaţia verticală a C.G.G. al corpului se reduce;
- trunchiul se îndreaptă, odată cu propulsarea bazinului înainte;
- pentru compensarea forţei centrifuge – care apare ca o consecinţă a deplasării oricărui corp pe o
traiectorie curbă şi care este direct proporţională cu masa corpului şi invers proporţională cu raza de
curbură – corpul săritorului se înclină spre interiorul arcului de cerc cu cca. 25º-30º;
- ca o consecinţă a traiectoriei, laba piciorului de bătaie se aşează la un unghi situat între 15º-30º
faţă de proiecţia ştachetei pe sol;
- distanţa de la locul de bătaie la planul vertical al ştachetei variază în limitele 80 – 120 cm., direct
proporţional cu viteza orizontală.
2. Bătaia
Succesiunea de mişcări ce realizează reorientarea vitezei de pe componentaorizontală pe cea
ascensională (preponderent verticală) creând astfel premize favorabile pentru atingerea scopului
săriturii – considerată de aceea faza cea mai importantă a tehnicii – începe cu aşezarea piciorului de
bătaie (exterior ştachetei) pe sol, aproape complet întins, pe călcâi, cu vârful orientat tangent către
arcul curbei de impulsie şi cu o trecere rapidă pe toată talpa.

Rămânerea C.G.G. al corpului înapoia locului de contact al piciorului de bătaie, determină o

poziţie generală a corpului, în care:
- piciorul de bătaie este aproape complet întins, pe călcâi, cu laba piciorului rotată extern;
- trunchiul în extensie, în prelungirea piciorului de bătaie;
- piciorul de atac, susţinând masa corpului, flexat din articulaţia genunchiului;
- braţele flexate din coate, înapoia proiecţiei umerilor pe sol.
Simultan cu trecerea piciorului de bătaie pe toată talpa, are loc faza de amortizare – printr efort
muscular de cedare – concretizată într-o flexie din articulaţia genunchiului până la un unghi de
135º-145º între gambă şi coapsă, determinând coborârea C.G.G. al corpului şi tensionarea
musculaturii extensoare, pregătind efortul muscular activ.
După momentul verticalei, urmează faza de impulsie care constă în extinderea energică, cu
caracter „exploziv” a piciorului de bătaie, cu rularea de pe toată talpa pe partea anterioară şi cu o
rotaţie internă a călcâiului, însoţită de avântarea braţelor (în mod diferenţiat) şi piciorului de atac.
Astfel, braţul de pe partea piciorului de bătaie are o mişcare limitată, pe când cel
opus continuă mişcarea ascendentă către stâlpul îndepărtat, angajând şi umărul şi
capul, ajungând în prelungirea piciorului de bătaie; toate aceste mişcări urmăresc
frânarea mişcării de rotaţie în axul longitudinal mai mult decât este necesar.
Piciorul de atac trece în plan anterior prin flexia gambei pe coapsă şi printr-o
mişcare de rotaţie internă a genunchiului până când depăşeşte orizontala, fiind
menţinut astfel pe toată durata secvenţei ascendente a fazei următoare.
Rotaţia internă a călcâiului piciorului de bătaie împreună cu cea a piciorului de
atac – care angrenează şi şoldul de aceeaşi parte – determină iniţierea unei rotaţii a
întregului corp, finalizată pe parcursul componentei ascendente a zborului.
3. Zborul
Această fază, consecinţă a efortului muscular prestat în faza anterioară, începe din momentul
întreruperii contactului cu solul şi durează până înainte de reluarea contactului cu zona de aterizare.
Ea poate fi descompusă în trei secvenţe, care în practică însă se întrepătrund:
- secvenţa ascendentă şi apropierea de ştachetă;
- trecerea ştachetei;
- secvenţa descendentă şi pregătirea aterizării.
 Prima parte a zborului se desfăşoară pe o componentă predominant verticală, în care simultan cu
apropierea de ştachetă, se continuă rotaţia în jurul axei longitudinale – iniţiate de rotaţia labei
piciorului de bătaie şi genunchiului piciorului de atac – astfel încât săritorul ajunge orientat dorsal
faţă de ştachetă. Piciorul de atac coboară lângă cel de bătaie, amândouă atârnând liber, simultan cu
iniţierea rotaţiei în jurul axei transversale (axa bazinului) prin extensia trunchiului.

După ce capul şi umerii săritorului trec de nivelul ştachetei, braţul de pe partea piciorului de atac,
capul şi umerii, accentuează extensia trunchiului, favorizând ridicarea bazinului şi obţinerea poziţiei
de arc de cerc dorsal cu concavitatea în jos; nivelul superior maxim al bazinului, orientează corpul
cu jumătatea inferioară de o parte (anterior) a ştachetei şi cu cea superioară de cealaltă parte
(posterior) a acesteia.
Evitarea contactului cu ştacheta (eschiva) începută de ridicarea bazinului, continuă pe prima parte
a secvenţei descendente prin coborârea bazinului, întinderea gambelor pe coapse şi flexia
picioarelor pe trunchi; după trecerea ultimelor segmente peste ştachetă, poziţia generală a corpului
este de „L” (cu picioarele pe verticală în sus şi cu trunchiul orizontal).
4. Aterizarea
Este faza cu cea mai mică pondere în economia unei sărituri şi urmăreşte exclusiv asigurarea
integrităţii corporale la contactul cu suprafaţa zonei de aterizare.
Se realizează pe spate, în zona omoplaţilor, cu capul în flexie pronunţată şi cu braţele –
anticipând aterizarea – duse flexate deasupra umerilor sau întinse lateral spre înapoi.
Picioarele uşor depărtate, se blochează la nivelul articulaţiilor coxo-femurale pentru a nu intra în
contact cu capul săritorului, din cauza inerţiei dobândite.

Bazele tehnice ale probelor de aruncări

Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, care urmăresc proiectarea prin aer a unui obiect special
conceput (greutate, disc, suliţă, ciocan, minge mică/de oină), la o distanţă cât mai mare, în
concordanţă cu prevederile regulamentului de desfăşurare al probelor, care precizează:
- forma, dimensiunea şi greutatea obiectelor;
- modul de ţinere a obiectului (priza) şi a mişcărilor efectuate;
- dimensiunea suprafeţelor de elan şi a zonelor de recepţie.
Valoarea rezultatelor în probele de aruncări depinde de:
- nivelul calităţilor motrice dominante: forţă maximă, forţă explozivă, viteză de execuţie şi
capacitate de accelerare;
- gradul de coordonare tehnică, care să asigure un angajament maxim de forţe, în minimum de timp;
- structura somatică, exprimată prin robusteţe, bazată pe talie şi greutate mare, iar pentru disc şi
suliţă şi anvergura braţelor.
După modalităţile de aplicare a forţelor de aruncare asupra obiectului aruncării, distingem trei
tipuri de acţiuni specifice asupra acestora:
- tip împingere – greutate, unde forţa aruncătorului este exercitată asupra obiectului sub forma unei
presiuni rectiliniare orientate dinapoi spre înainte şi de jos în sus;
- tip azvârlire – minge mică/de oină şi suliţă, în care forţa aruncătorului este aplicată asupra
obiectului sub forma unei tracţiuni pe deasupra umărului pe o traiectorie rectiliniară orientată
dinapoi spre înainte şi de jos în sus;
- tip lansare – disc şi ciocan, caracterizate de transmiterea forţei aruncătorului asupra obiectului de
aruncat sub forma unei tracţiuni prin lateral, pe o traiectorie curbiliniară cu o mână (disc) ori cu
două mâini (ciocan), orientată dinapoi spre înainte şi de jos în sus.
Forţa aruncătorului imprimă obiectului de aruncat o traiectorie de formă parabolică, ce determină
caracteristicile de înălţime şi de lungime a aruncării.
Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere didactic, succesiunea
distinctă a patru faze:
 pregătirea pentru începerea aruncării;
 elanul;
 efortul final;
 restabilirea.
În funcţie de importanţa acestor faze asupra rezultatului aruncării, specialiştii probelor de
aruncări stabilesc în ordine, următoarea prioritate: efortul final, elanul, pregătirea pentru începerea
aruncării şi restabilirea.
1. Pregătirea pentru începerea aruncării
Urmăreşte aducerea obiectului de aruncat într-o poziţie iniţială de pornire, care să asigure un
traseu biomecanic cât mai lung şi mai adecvat tipului de aruncare. Ea se identifică cu poziţia iniţială
de angajare a efortului, cu ţinerea obiectului (priza) şi cu mişcările preliminare de pregătire a
elanului.
2. Elanul
Importanţa acestei faze rezultă în mod semnificativ, din diferenţele ce se înregistrează între
rezultatele aruncărilor care se execută de pe loc şi a celor cu un elan corect. Aceste diferenţe sunt:
- la aruncarea greutăţii: 1,5-2 metri;
- la aruncarea discului: 8,0-10 metri;
- la aruncarea suliţei: 20-26 metri;
- la aruncarea ciocanului: 14-16 metri.
În cadrul fazei de elan, aruncătorii vor urmări:
- asigurarea unei accelerări optime a întregului sistem atlet-obiect de aruncat, în strânsă legătură cu
tipul de aruncare şi cu pregătireaaruncătorului;
- depăşirea obiectului de aruncat, cu picioarele şi trunchiul, în vederea obţinerii unei pretensionări
musculare optime, pentru creşterea acţiunii forţelor implicate;
- pregătirea efortului final.
În funcţie de specificul fiecărei probe, distingem următoarele tipuri de
elan:
- elan sub formă de săltare/glisare (greutate);
- elan sub formă de alergare (oină, suliţă);
- elan sub formă de piruetă (disc, ciocan, greutate).
3. Efortul final
Urmăreşte accelerarea explozivă a grupelor musculare ce acţionează nemijlocit asupra obiectului,
precum şi a obiectului însuşi, prin compunerea vitezei dobândite în faza de elan, cu o nouă viteză pe
care o va imprima aruncătorul în această fază.
Ca urmare a blocării maselor musculare ale trenului inferior se va produce un transfer de energie
asupra trunchiului, ceea ce va duce la amplificarea accelerării acestuia spre direcţia de aruncare. În
ultima parte a efortului final, se produce accelerarea grupelor musculare mai mici, cu viteză mare de
contracţie, ce acţionează nemijlocit asupra obiectului, imprimându-i o viteză iniţială de lansare cât
mai ridicată.
Efortul final propriu-zis începe din poziţii specifice fiecărui tip de aruncare, prin ridicarea
C.G.G., rotaţia trunchiului spre partea opusă braţului de aruncare şi trecerea rapidă a greutăţii de pe
piciorul dinapoi pe piciorul dinainte (mişcări de ridicare-rotaţie-translaţie).
 Caracteristica tuturor aruncărilor în faza efortului final este ducerea şoldului (de pe partea
braţului de aruncare) înainte, mişcare specifică prin care rotaţia bazinului anticipează rotaţia
umerilor. Astfel corpul ajunge într-o poziţie în extensie, determinând pretensionarea grupelor
musculare interesate. În ultima parte a efortului final, planul frontal al umerilor se suprapune peste
cel al bazinului şi chiar îl depăşeşte, ca urmare a răsucirii lor spre direcţia de aruncare.
4. Restabilirea
Contribuie la amortizarea şi oprirea mişcării corpului spre direcţia de aruncare, pentru a evita
depăşirea spaţiului destinat. Restabilirea corpului prin desprinderea picioarelor de pe sol este
indicată numai după ce obiectul a părăsit mâna aruncătorului. Dacă în momentul premergător
eliberării obiectului lipseşte sprijinul pe sol, valorificarea integrală a forţelor ce compun efortul final
devine imposibilă.Mişcările de restabilire ale corpului după aruncare se realizează, în funcţie de
tipul de aruncare şi de viteza de execuţie a acesteia, prin schimbarea, mai mult sau mai puţin activă,
a picioarelor (greutate, disc, ciocan), sau prin efectuarea unui pas mai lung, urmat de unul foarte
scurt (suliţă).

Aruncarea greutăţii - Procedeul tehnic cu săltare alunecată/glisare

Record Masculin Feminin

Mondial 23.12 m (Randy Barnes-USA) 22.63 m (Natalia Lisovskaia-URSS)

Naţional 20.84 m (Gheorghe Guşet) 21.00 m (Mihaela Loghin)

Aruncarea greutăţii prin acest procedeu cunoaşte încă o răspândire foarte mare, chiar şi la nivelul
performanţelor de vârf, datorită avantajelor determinate de mai mulţi factori, printre care
enumerăm:
- formă a elanului mai naturală (prin mişcarea de săltare spre înapoi) şi mai accesibilă învăţării la
nivel de copii şi juniori;
- mai bună şi mai sigură „aşezare” a aruncătorului în poziţia efortului final de proiectare a greutăţii;
- un control mai mare al direcţiei de aruncare, cu riscuri minime de „scăpare” a greutăţii pe direcţii
din afara sectorului.
Din aceste motive, la care se mai pot adăuga şi alte avantaje, cele două tehnici de aruncare a
greutăţii, prin săltare alunecată/glisare şi cu piruetă, convieţuiesc de peste 40 de ani şi încă nu sunt
semnale că s-ar exclude, una dovedindu-se mult mai eficientă decât cealaltă.
1. Pregătirea pentru începerea aruncării
Este formată din totalitatea acţiunilor pe care le execută aruncătorul pentru a începe aruncarea.
Astfel, această fază cuprinde:
- priza (ţinerea greutăţii);
- poziţia iniţială (de începere a elanului).
Priza – Greutatea se aşează în mâna de aruncare, ce se găseşte în flexie dorsală, sprijinind-o pe
extremitatea distală a metacarpienelor (rădăcina degetelor) şi se învăluie de degete.

Degetele mijlocii (arătător, mijlociu şi inelar) uşor depărtate, susţin greutatea din spate, faţă de
direcţia de aruncare. Degetul mic şi cel mare sprijină greutatea din lateral, pentru a evita alunecarea
ei în palmă sau din mână. Cu cât forţa degetelor este mai mare, cu atât greutatea poate fi aşezată
mai mult pe degete care, în acest caz, se vor putea ţine mai apropiate pentru a crea un sprijin cât mai
rezistent.
Greutatea susţinută astfel în mână este dusă în partea dreaptă a gâtului, în suprafaţa
supraclaviculară, fiind sprijinită la acest nivel, de gât şi bărbie. Cotul braţului de aruncare, îndoit, se
află ceva mai jos de nivelul umărului şi în planul lateral al trunchiului.

Poziţia iniţială (de începere a elanului) – Aruncătorul ia poziţia iniţială la marginea posterioară a
cercului, cu spatele spre direcţia de aruncare, având talpa piciorului de pe partea braţului de
aruncare pe diametrul cercului, cu vârful în apropierea extremităţii acestuia, orientat uşor spre
înăuntru.
Piciorul opus se aşază cu aproximativ o lungime de talpă înapoi, în sprijin pe vârful labei
piciorului. Greutatea aruncătorului este repartizată aproape în întregime pe piciorul dinainte, celălalt
contribuind doar la menţinerea echilibrului corpului, în poziţia de începere a elanului.
Trunchiul este drept sau în uşoară arcuire, cu privirea înainte. Braţul opus celui de aruncare este
dus înainte sau sus, într-o poziţie relaxată, uşor îndoit din articulaţia cotului. De obicei, în timpul
luării acestei poziţii, greutatea se găseşte în această mână, după care va fi trecută în mâna de
aruncare.

2. Elanul
În cadrul acestui procedeu, elanul se realizează din partea dinapoi a cercului de aruncare spre
partea lui anterioară, printr-o săltare razantă cu solul pe piciorul de sprijin (de pe partea greutăţii).
Contribuţia elanului la dobândirea vitezei iniţiale de lansare este de 15-20%, restul de 80-85% îi
revine efortului final. Pe toată durata efectuării elanului, prin procedeul săltare alunecată/glisare,
aruncătorul se află orientat cu spatele spre direcţia de aruncare.
Structura motrică a elanului se delimitează în trei acţiuni distincte:
a. gruparea;
b. impulsia;
c. săltarea.
a. Gruparea – Se realizează în scopul pretensionării grupelor musculare care vor acţiona energic în
secvenţele următoare, de impulsie şi săltare. Pornind dintr-o poziţie dreaptă a trenului superior,
precedată de un moment de concentrare, aruncătorul efectuează aplecarea trunchiului înainte, cu
menţinerea orizontală a axei umerilor.
Concomitent, se produce îndoirea piciorului de sprijin (cel dinainte), corelată cu o uşoară
pendulare spre înapoi a piciorului liber, care este readus flexat înapoia piciorului de sprijin, la o
talpă de acesta.
Se va tinde spre realizarea unui unghi cât mai mic între trenul superior şi coapsa piciorului de
sprijin. Piciorul de sprijin se flexează, de asemenea, din articulaţia genunchiului, cu un unghi de
circa 100°.
Din poziţia de plecare astfel realizată dacă s-ar elibera greutatea, ea ar cădea în afara cercului la o
distanţă de aproximativ 15-30 cm, în funcţie de talia aruncătorului. Acţiunea de scoatere a greutăţii
dincolo de diametrul cercului este de mare importanţă pentru mărirea la maximum a traseului
acesteia.
b. Impulsia – Produce primul impuls accelerator al ansamblului aruncător/greutate spre mijlocul
cercului, datorită extensiei energice a piciorului de sprijin, precum şi avântării spre direcţia de
aruncare a piciorului liber.
Angajarea piciorului de impulsie se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului,
gleznei şi, în mai mică măsură a şoldului, spre direcţia de aruncare. La această forţă de impulsie, se
adaugă forţa de avântare produsă de pendularea spre înapoi a piciorului liber, într-o manieră rapidă.
Ca urmare a acţiunii piciorului de impulsie, trunchiul se ridică uşor, astfel că greutatea îşi începe
drumul său ascendent, sub un unghi de 20-30º spre direcţia de aruncare.

c. Săltarea – Începe în momentul în care piciorul de impulsie se desprinde de sol şi durează până în
momentul reluării contactului cu solul. Sarcina principală a acestei faze este de a-l aduce pe
aruncător într-o poziţie cât mai favorabilă declanşării efortului final, în paralel cu acumularea unui
potenţial energetic cât mai mare. De asemenea, se impune realizarea unei pretensiuni a corpului,
prin depăşirea greutăţii de către picioare şi trunchi în timpul săltării.

Ca urmare a acţiunii de impulsie, piciorul de sprijin este tras energic înspre mijlocul cercului, la o
înălţime minimă de sol, având laba piciorului aşezată pe sol, sub un unghi de 120° faţă de direcţia
de aruncare. Lungimea alunecării variază în limite destul de largi (0,80–1,08 metri), fiind într-o
relaţie invers proporţională cu lărgimea poziţiei de aruncare, suma lor fiind aproximativ egală cu
diametrul cercului, adică 2,135 m.
 Piciorul de avântare, semiîntins din articulaţia genunchiului, având vârful labei orientat în jos, se
plasează la marginea opritorului, în lateral (partea opusă braţului de aruncare) faţă de axa de
aruncare, la aproximativ 1/2 lungime de talpă faţă de aceasta.
În momentul reaşezării piciorului de săltare pe sol, axa umerilor se află perpendicular pe direcţia
de aruncare şi formează un unghi de aproximativ 90° cu axa şoldurilor. La sfârşitul săltării,
mişcarea de avansare trebuie blocată, urmând ca toate forţele să se îndrepte, de acum înainte, în
direcţia efortului final.
3. Efortul final
Reprezintă partea cea mai importantă din ansamblul tehnicii, deoarece produce accelerarea, în
proporţie de 80-85% a vitezei iniţiale de lansare a greutăţii, pe o traiectorie şi un unghi de lansare
optim. Faza efortului final debutează în momentul în care piciorul de alunecare reia contactul cu
solul şi se termină în momentul eliberării greutăţii.
Piciorul de pe partea braţului de aruncare, în urma unei presiuni puternice pe sol cu partea
internă a labei, efectuează o întindere energică din articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului,
concomitent cu rotarea lui spre linia mediană a corpului, până când axa şoldurilor ajunge
perpendiculară pe direcţia de aruncare (prin ducerea accentuată a şoldului spre direcţia aruncării).
În paralel, se înalţă şi mai mult trenul superior şi începe rotarea părţii de pe partea braţului
aruncător în jurul părţii opuse, fixe a corpului, cu axa în umărul şi piciorul de pe partea opus
braţului de aruncare. Această mişcare de răsucire se va frâna atunci când axele umerilor şi
şoldurilor devin paralele şi se vor afla perpendiculare pe direcţia de aruncare.
Umărul opus braţului de aruncare se ridică şi se deschide spre înainte, menţinând pieptul pe
direcţia de aruncare. Braţul de pe aceeaşi parte, îndoit din cot, sprijină acţiunea de răsucire a
trunchiului şi de blocare ulterioară a umărului. Greutatea corpului se transferă treptat de pe piciorul
dinapoi pe piciorul dinainte, care îndeplineşte la început un rol de pârghie de sprijin, ca apoi să
contribuie, printr-o întindere puternică din gleznă, genunchi şi şold, la efortul final.
Greutatea se desprinde de la gât atunci când axa umerilor se apropie de poziţia perpendiculară pe
direcţia de aruncare şi greutatea corpului a fost transferată pe piciorul dinainte. Acţiunea finală se
produce prin extensia completă a corpului, braţului şi picioarelor. Întinderea articulaţiilor gleznelor
favorizează obţinerea extensiei complete a picioarelor.
Un ultim impuls accelerator se poate transmite greutăţii printr-o angajare accentuată a mâinii şi
degetelor.
4. Restabilirea
Pentru a se evita depăşirea cercului după aruncarea greutăţii, este necesară o mişcare de frânare a
deplasării corpului spre înainte. În faza aceasta se efectuează o schimbare a poziţiei picioarelor
(numai după ce greutatea a părăsit mâna aruncătorului), printr-o uşoară săritură, ducându-se
piciorul de pe partea braţului de aruncare dinapoi spre înainte, concomitent cu ducerea celuilalt
picior înapoi.
La aterizare, după inversarea poziţiei picioarelor, se realizează amortizarea forţelor de inerţie ce
tind să-l împingă pe aruncător peste prag, printr-o uşoară cedare a piciorului din faţă, una ori mai
multe săltări uşoare şi o flexie a trunchiului.

Aruncarea suliţei
- Prezentă, în viaţa oamenilor încă din cele mai vechi timpuri ca armă de luptă sau de vânătoare.
- A fost introdusă în programul Jocurilor Olimpice antice în cadrul pentatlonului, unde se arunca la
ţinte aşezate la diferite distanţe.
- Perfecţionarea sistemului de pregătire şi ameliorarea calităţilor aerodinamice ale suliţei au făcut
ca recordul mondial în această probă să cunoască un progres senzaţional, de la 62,31 m. primul
record mond. din 1912 la 94,98 m. astăzi (după ce a trecut la un moment dat şi de 100m., fapt care
a determinat introducerea din anul 1986 de suliţe noi, cu centrul de greutate schimbat spre înainte,
fapt ce a determinat o planare mai scurtă a lor şi implicit, micşorarea performanţelor, astfel încât
acestea să se încadreze şi la dimensiunile obişnuite ale stadioanelor...).
Tehnica probei
Fazele aruncării - Din considerente didactice, considerăm următoarele faze pentru analiza
tehnicii aruncării suliţei:
 a. priza suliţei şi poziţia iniţială (de plecare în elan);
b. elanul cu părţile sale distincte;
c. efortul final de lansare;
d. restabilirea echilibrului după aruncare.
a. priza suliţei şi poziţia de plecare în elan
Priza suliţei
Suliţa trebuie apucată de capătul posterior al manşonului, în aşa fel ca acesta să stea
longitudinal în palmă, ca într-un jgheab. În funcţie de aşezarea degetului arătător şi a celui mare pe
manşon sau în spatele acestuia, distingem două modalităţi de apucare a acesteia:
1. degetul arătător se află înapoia manşonului, învăluind strâns corpul suliţei cu falangele sale;
2. degetul mare se află blocat înapoia manşonului, în timp ce degetul arătător sprijină coada suliţei
de jos.
Poziţia iniţială (de începere a elanului)
Este poziţia de începere a aruncării. Picioarele sunt depărtate în plan sagital (antero-
posterior) cu piciorul opus braţului de aruncare înainte, vârfurile orientate pe direcţia aruncării. Axa
bazinului şi axa umerilor sunt paralele între ele şi perpendiculare pe direcţia de aruncare. Trunchiul
este vertical, capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte. Braţul opus celui de aruncare se
află în lateral, uşor flexat din articulaţia cotului, pregătit să oscileze pe lângă corp pe parcursul fazei
următoare, iar braţul de aruncare în poziţia descrisă anterior (priza) cu suliţa aproape orizontală cu
vârful ei ~ la nivelul ochiului şi puţin mai jos decât coada suliţei.
b. elanul cu părţile sale distincte
Desfăşurarea acestei faze este subordonată necesităţii de a obţine o viteză orizontală optimă (6-
8m./s.) în raport cu caracteristicile probei şi este la rândul ei structurată în două componente:
- Elanul prelimin
- Paşii de aruncare
Elanul preliminar:
- Are un caracter ciclic şi constă într-o alergare accelerată rectilinie, orientată pe direcţia aruncării,
pe parcursul căreia braţul de aruncare este menţinut ca în poziţia iniţială ca priză, poziţie şi
orientare, iar braţul opus oscilează pe lângă corp.
- Lungimea elanului preliminar este de 6 – 10 paşi, încheindu-se cu atingerea vitezei optime, în
momentul în care aruncătorul ajunge cu piciorul opus braţului de aruncare la semnul de control.
Paşii de aruncare
- Identificat şi ca elan propriu-zis, urmăreşte pregătirea şi efectuarea aruncării, menţinând viteza
acumulată prin ritmarea adecvată a paşilor de aruncare, de regulă în număr de 5 (inclusiv pasul de
restabilire);
- începe din momentul aşezării piciorului opus braţului de aruncare la semnul de control.
- Primii doi paşi de aruncare constă în paşi de alergare relativ obişnuiţi, efectuaţi simultan cu
retragerea braţului de aruncare spre înapoi, pe deasupra umărului, cu rotarea trunchiului spre partea
acestuia şi aducerea braţului opus flexat din articulaţia cotului înaintea trunchiului, cu mâna la
nivelul toracelui. După al doilea pas, braţul de aruncare este întins complet, cu mâna la nivelul
umărului, în prelungirea axei umerilor şi cu umărul opus pe direcţia aruncării.
- Pasul trei este un pas de legătură între elan şi efortul final, constând de fapt într-un pas
încrucişat efectuat cu piciorul de pe partea braţului de aruncare peste piciorul opus, cu rotarea
externă a labei piciorului. Efectuarea acestui pas are drept consecinţă „depăşirea materialului”
(trenul inferior trece înaintea trenului superior şi mingii) şi coborârea C.G.G, fără a modifica poziţia
braţului de aruncare.
- Pasul patru este cel mai important din succesiune, deoarece coincide cu efectuarea efortului
final. Mai este denumit „pas de blocare” deoarece aşezarea piciorului de pe partea opusă braţului de
aruncare pe călcâi şi întins din articulaţia genunchiului, determină o frânare a vitezei orizontale care
se transferă prin lanţurile musculare, mingii. Aşezarea piciorului de blocare este foarte rapidă, astfel
încât acestui pas îi lipseşte faza de zbor.
- Pasul cinci are rol de restabilire a echilibrului C.G.G. care în efortul de aruncare trece înintea
nivelului verticalei şi constă în amortizarea inerţiei printr-una sau mai multe săltări efectuate pe
piciorul de pe partea braţului de aruncare.
c. efortul final de lansare
- Denumit şi „aruncarea propriu-zisă”, constă în valorificarea vitezei orizontale acumulate pe elan
precum şi a forţei musculare şi transferarea acestora suliţei.
- Începe în momentul aşezării piciorului de pe partea braţului de aruncare – sprijin unilateral,
continuă cu aşezarea piciorului opus – sprijin bilateral şi se finalizează cu eliberarea suliţei.
Sprijinul unilateral – Durează foarte puţin şi se realizează prin aşezarea pe sol a piciorului de pe
partea braţului de aruncare, pe călcâi şi pe partea externă, urmând o rulare pe toată talpa şi spre vârf.
Imediat, piciorul opus trece dinapoi înainte razant, energic şi rapid, întinzându-se complet din
articulaţia genunchiului şi luând contact cu solul pe călcâi. Trunchiul rămâne rotat şi înclinat înapoi,
formând cu coapsa şi gamba piciorului anterior (opus braţului de aruncare) o linie oblică.
Sprijinul bilateral – Începe odată cu aşezarea piciorului opus braţului de aruncare pe sol şi se
încheie cu eliberarea suliţei, fiind secvenţa cea mai importantă a efortului final. Distanţa între braţul
de aruncare şi călcâiul piciorului opus este maximă, pentru a asigura cel mai lung traseu de
acţionare (220-240 cm.) a forţelor implicate în aruncare. Imediat după aşezarea piciorului de
blocare pe sol, acesta determină un moment de amortizare printr-o uşoară flexie, astfel încât unghiul
dintre gambă şi coapsă ajunge la cca. 165º-170º.
… Sprijinul bilateral
- După ce începe întinderea piciorului dinapoi, determinând ridicarea C.G.G., se produce
rotaţia externă a călcâiului şi internă a genunchiului, mişcare ce angrenează în rotaţie şi
şoldul de pe aceeaşi parte şi trunchiul, astfel încât axa umerilor şi axa bazinului ajung
paralele între ele şi perpendiculare pe axa aruncării;
- Continuarea întinderii piciorului dinapoi determină şi translaţia C.G.G. spre înainte.
- Toate acţiunile produse determină trecerea corpului într-o poziţie de arc de cerc cu
concavitatea înapoi şi pretensionarea grupelor musculare.
- Acţiunea braţului de aruncare începe prin proiectarea spre înainte a umărului, flexia
antebraţului pe braţ şi deplasarea cotului spre înainte la un nivel superior celui al umărului.
- Mâna cu suliţa trece pe deasupra umărului, urmând o extensie cu caracter „exploziv” a
antebraţului pe braţ şi în final a palmei şi degetelor.
- Eliberarea obiectului se produce când în mişcarea de înaintare, mâna cu suliţa a ajuns în
proiecţie verticală deasupra piciorului opus.
- Unghiul de lansare al suliţei variază între valori destul de largi, 30-36 o, influenţat atât de
modelul de suliţă, caracteristicile somatice şi tehnice ale aruncătorului cât şi de condiţ. atmosf.
- Viteza de lansare, ca factor decisiv pentru lungimea aruncării, atinge valori de peste 30 m/s.
d. restabilirea echilibrului după aruncare.
Scopul acestei faze este de a realiza o poziţie echilibrată a corpului dezechilibrat de trecerea
C.G.G. dincolo de verticală în faza precedentă, înainte de linia de aruncare, fără a o atinge sau
depăşi.
Se realizează prin aducerea piciorului de pe partea braţului de aruncare dinapoi spre înainte,
semiflexat, determinând oprirea prin una ori mai multe săltări efectuate pe acesta, simultan cu
îndreptarea treptată a trunchiului.

ARUNCAREA DISCULUI
Probă atletică incă din timpul Jocurilor Olimpice antice (celebra statuie a lui Miron, sec. V-lea
înainte de Cristos). Din punct de vedere tehnic, aruncarea discului se realizează printr-o mişcare de
lansare, în urma unui elan circular sub formă de piruetă, care se execută în interiorul unui cerc cu
diametrul de 2,5 m. Elanul efectuat sub formă de piruetă combină o mişcare de rotaţie în jurul axei
verticale, cu una de translaţie spre direcţia de aruncare, pe diametrul cercului. Mişcarea de rotaţie
are menirea de a lungi cât mai mult posibil, pe o traiectorie circulară, traseul forţelor de acceleraţie
asupra discului. Mişcarea de translaţie îl apropie pe discobol de marginea anterioară a sectorului de
lansare, pentru a câştiga spaţiu în economia aruncării.
Fazele ce compun succesiv aruncarea discului sunt:
1. pregătirea pentru efectuarea aruncării;
2. elanul (efectuat sub formă de piruetă);
3. efortul final (de lansare a discului);
4. restabilirea echilibrului după aruncare.
Aceste faze sunt strâns legate între ele, fiecare condiţionându-le pe cele care urmează şi, în final,
reuşita întregii acţiuni de aruncare. Totuşi, se consideră că faza principală (veriga principală), care
determină eficienţa aruncării, este cea a efortului final de lansare a discului.
1. pregătirea pentru efectuarea aruncări, cuprinde:
a. priza pe disc a palmei braţului de aruncare
Palma mâinii îndemânatice, ce se aşează pe suprafaţa discului cu degetele uşor depărtate, ce susţin,
cu ultima falangă, muchia discului. Doar degetul mare se sprijină pe suprafaţa discului. Degetul
mijlociu se află în prelungirea braţului şi pe diametrul discului, iar marginea superioară a discului
stă uşor rezemată de antebraţ, mărind astfel stabilitatea ţinerii discului.
b. poziţia de plecare
Poziţia iniţială de plecare în piruetă este cu spatele spre direcţia de aruncare, având vârful labelor
picioarelor aşezate la marginea posterioară a cercului, într-o poziţie depărtată, aproximativ, la
nivelul umerilor. Picioarele sunt relaxate şi uşor îndoite din genunchi, preluând în mod egal
greutatea corpului. Trunchiul este drept, cu privirea orientată spre înainte.
c. mişcările preliminare, de pregătire a elanului.
De regulă una sau două, aceste mişcări preliminare trebuie să asigure premisele necesare pentru
reuşita piruetei. Ele se execută cu amplitudine din ce în ce mai mare, spre dreapta şi spre stânga,
fluent şi în ritm lent. Traiectoria discului descrisă în aceste legănări anticipează planul şi forma
aruncării finale. Iată cum descrie acelaşi autor aceste mişcări: “braţul este dus întins prin faţa
corpului înspre umărul stâng, palma mâinii drepte este orientată spre în jos, astfel că suprafaţa liberă
a discului devine paralelă cu solul. Când discul a ajuns în dreptul umărului stâng, braţul se îndoaie
din cot, marcând un scurt moment de popas, moment în care mâna stângă sprijină discul de
dedesubt. Mâna cu discul revine spre dreapta, aproximativ pe acelaşi drum, însă nu se opreşte de
unde a plecat, ci continuă mişcarea de legănare spre dreapta şi înapoia trunchiului, până când în
musculatura pieptului şi umărului se produce o tensiune specifică mişcării de răsucire. În acest
moment, antebraţul şi mâna care ţin discul fac o uşoară supinaţie, pentru a evita căderea discului”.
2. elanul (efectuat sub formă de piruetă)
Comparativ cu aruncările fără elan poate aduce un plus de 8-12 m (Homenkov, 1977).
Elanul sub formă de piruetă îndeplineşte, în principal, două sarcini importante pentru reuşita
aruncării:
- accelerarea lansării discului la posibilităţile maxime ale aruncătorului, pe o traiectorie cât mai
lungă;
- pregătirea, în condiţii biomecanice optime, a efortului final.
Elanul sub formă de piruetă se realizează printr-o mişcare de rotaţie a aruncătorului de disc, în jurul
unei axe verticale ce trece prin piciorul stâng şi umărul stâng. Concomitent, această rotaţie se
suprapune peste o mişcare de translaţie, ce îl va aduce pe aruncător din marginea posterioară a
cercului spre cea anterioară, corespunzător direcţiei de aruncare.
În analiza biomecanică a elanului sub formă de piruetă (rotaţie), distingem, în funcţie de contactul
aruncătorului cu solul, următoarele secvenţe:
a. rotaţia cu sprijin dublu (intrarea în piruetă);
b. rotaţia cu sprijin pe un singur picior;
c. rotaţia fără sprijin.
a. rotaţia cu sprijin dublu (intrarea în piruetă);
Mişcările se succed astfel: genunchii se îndoaie şi trunchiul se înclină uşor înspre înainte; treptat
greutatea corpului trece pe piciorul stângcare se flexează uşor din articulaţia genunchiului (cu
călcâiul uşor ridicat de pe sol şi aşezat pe marginea exterioară a plantei); în timpul mişcării de
pivotare, piciorul drept, printr-o impulsie incompletă, împinge greutatea corpului pe piciorul stâng
după care piciorul stâng ajunge într-o poziţie de înşurubare spre stânga; umărul stâng şi braţul stâng,
uşor îndoit din articulaţia cotului, depăşeşte punctul de sprijin al acţiunii de pivotare (talpa
piciorului stâng), menţinându-se astfel un decalaj, cât mai mare, între axa bazinului şi axa umerilor;
spatele se menţine drept, iar capul se răsuceşte spre umărul stâng, unde se fixează pe toată durata
piruetei.
3. efortul final (de lansare a discului)
 Durează din momentul aterizării până ce discul părăseşte mâna aruncătorului şi are ca scop
principal să creeze cele mai favorabile condiţii pentru reuşita acestuia.
După rotaţia fără sprijin aterizarea se face mai întâi pe piciorul drept , îndoit, dincolo de
mijlocul cercului. Imediat după are loc aterizarea piciorului stâng pe partea anterioară a labei în
imediata apropiere a marginii cercului, în stânga axului sectorului de aruncare.
Poziţia iniţială de începere a efortului final poate fi descrisă astfel:
- greutatea corpului se află pe piciorul drept, iar trunchiul este înclinat înspre înapoi;
- îndoirea pronunţată a ambilor genunchi;
- axei umerilor se află în urma axei bazinului cu aproximativ 90º;
- braţul de arunc. se află înapoia corpului, sub niv. umerilor, formând cu axa lor un < de ~ 50º;
- braţul stâng se află în faţa pieptului sau ceva mai jos, îndoit din articulaţia cotului;
- capul este într-o poziţie normală, cu bărbia orientată uşor spre umărul stâng.
Începe cu răsucirea (înşurubarea) piciorului drept spre stânga, se continuă cu cea a
genunchiului, şoldului, umărului şi se finalizează de către braţul de aruncare.
Greutatea corpului se transferă treptat pe piciorul stâng. Spre finalul acestei mişcări de rotaţie,
aruncătorul ajunge cu axa umerilor şi bazinului în acelaşi plan, perpendicular faţă de direcţia de
aruncare.
În continuare, şoldul drept se duce în faţă şi se blochează acolo, devansând, pentru ultima
dată, braţul de aruncare. Braţul drept trage energic discul pe direcţia de lansare, până în momentul
în care ajunge în prelungirea axei umerilor.
Din această poziţie se realizează eliberarea discului de la înălţimea umărului drept, sub un
unghi de lansare de aproximativ 36-37º. Discul ajunge să fie lansat cu o viteza iniţială de
aproximativ 24-27 m/s.
În acţiunea finală de lansare este foarte necesar ca degetul arătător să imprime discului o
mişcare de rotaţie, în sensul acelor de ceasornic (pentru aruncătorii cu mâna dreaptă), prin care
acesta se va stabiliza pe traiectoria de zbor. După lansarea discului, braţul drept se pliază spre piept
sau rămâne, câteva momente, pe direcţia de lansare.
4. restabilirea echilibrului după aruncare
Acţiunea de restabilire a echilibrului după lansarea discului este foarte importantă pentru
validarea aruncării.
Se realizează, de regulă, printr-o săritură rapidă, prin care se schimbă poziţia picioarelor,
dreptul trecând în faţă, în imediata apropiere a marginii cercului de aruncare, flexat la nivelul
articulaţiei genunchiului. Alţi aruncători îşi continuă mişcarea de rotaţie pe piciorul stâng, evitând
astfel ieşirea din cercul de aruncare.
Aerodinamica zborului discului
Forma specifică, biconvexă a discului, îi conferă calităţi aerodinamice excepţionale. Astfel,
pentru stabilitatea sa în timpul zborului este obligatorie imprimarea unei mişcari de rotaţie
(giroscopice) accentuată în jurul axei sale, spre dreapta, pentru cei care aruncă cu braţul drept.
Având în vedere suprafaţa portantă a discului, acesta trebuie lansat cu un anumit unghi de
înclinare (unghi de incidenţă) al muchiei de atac, în funcţie de condiţiile atmosferice existente în
momentul aruncării, astfel:
- fără vânt, înclinarea discului (unghiul de incidenţă), trebuie să corespundă cu < de lansare (36-
37°),
- cu vânt din faţă, <de incidenţă se recomandă să fie mai mic decât < de lansare,
- vânt din spate se va adopta un < de incidenţă mai mare în raport cu < de lansare.
b. rotaţia cu sprijin pe un singur picior;
Greutatea corpului se află pe piciorul stâng, îndoit la nivelul articulaţiei genunchiului la ~ 80-90º şi
îşi continuă răsucirea spre direcţia de aruncare. După desprinderea de pe sol, piciorul drept execută
o mişcare de pendulare rapidă şi razantă în jurul celui stâng, cu o amplitudine redusă de deschidere
spre exterior. Această mişcare este condusă de genunchiul drept. După depăşirea piciorului stâng,
coapsa şi gamba piciorului drept sunt duse înainte, printr-o mişcare energică asemănătoare cu
lansarea de la start. În acest moment, acţiunea de pivotare se transformă într-o mişcare de impulsie
energică spre centrul cercului, determinând începutul mişcării de translaţie a aruncătorului spre
acesta. Trenul superior rămâne drept sau puţin aplecat în faţă, iar discul trebuie să fie menţinut mult
înapoia corpului.
c. rotaţia fără sprijin.
Fiind o acţiune de zbor, ce micşorează viteza de rotaţie, este necesar ca durata ei să fie redusă cât
mai mult posibil. Astfel rotaţia picioarelor va fi cât mai razantă cu solul şi cu o rază minimă a
acesteia, cu un unghi de aproximativ 90° între gamba şi coapsa piciorului drept.
Pentru a obţine un traseu cât mai lung de acţionare asupra obiectului în timpul efortului final braţul
cu discul va rămâne mult în urma trenului inferior, în timp ce piciorul drept se îndreaptă razant către
mijlocul cercului, pentru a ateriza cât mai rapid şi elastic.