CUPRINS

CUPRINS ................................................................................................................................... 1
Capitolul I. Aspecte introductive ............................................................................................... 2
1.1. Istoricul probei cu martori ............................................................................................... 2
1.2. Noțiunea și importanța declarațiilor martorilor în procesul penal .................................. 2
Capitolul II. Pregătirea ascultării martorilor .............................................................................. 4
2.1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării martorilor ....................................................... 4
2.2. Elementele tactice aplicate în vederea ascultării ............................................................. 8
Capitolul III. Noțiunea și importanța ascultării minorilor ....................................................... 13
3.1. Importanța ascultării minorilor...................................................................................... 13
3.2. Procesul formării declarațiilor în conștiința minorului ................................................. 15
Capitolul IV. Ascultarea propriu-zisă a martorului minor ....................................................... 16
4.1. Pregătirea în vederea ascultării ..................................................................................... 16
4.2. Discuţiile prealabile....................................................................................................... 19
4.3. Relatările libere ............................................................................................................. 26
4.4. Întrebările ...................................................................................................................... 27
Capitolul V. Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului ......................................................... 30
Capitolul VI. Practică judiciară................................................................................................ 32
BIBLIOGRAFIE: ..................................................................................................................... 34

1
 Capitolul I. Aspecte introductive

1.1. Istoricul probei cu martori

Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate în
cadrul procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor.
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiţie, au privit-o cu
scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde depoziţiilor1.
În concepţiile empirice şi mistice de tip arhaic se permitea organelor judiciare să
interpreteze în mod liber şi arbitrar proba cu martori. Astfel, jurământul “cu brazda pe cap”
sau instituţia conjuratorilor, cunoscute şi folosite în vechiul drept românesc constituiau
manifestări concrete a unor concepţii juridice. Concepţiile juridice despre probe erau în
concordanţă cu concepţiile politice şi sociale. Aşa se explică regulile de drept ce permiteau ca
nobilul să fie crezut înaintea ţăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor2.
Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obţinută de cele mai
multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De asemenea, existau şi reguli ce
susţineau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis nullus – sau reguli ce
exprimau necesitatea dublării numărului de martori faţă de cei anterior ascultaţi, pentru a se
dovedi contrariul unei depoziţii, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ3.
Toţi legislatorii au fost călăuziţi de ideea relativităţii depoziţiilor martorilor, deoarece
mărturia se bazează pe recepţia senzorială şi este totdeauna lacunară datorită organelor
noastre de simţ ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia este o probă
utilă organelor judiciare, folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal.

1.2. Noțiunea și importanța declarațiilor martorilor în procesul penal

În activitatea de soluționare a cauzelor penale declarațiile martorilor constituie

mijlocul de proba cel mai frecvent folosit. Pentru a sublinia importanța acestei probe unii
autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”.
Definind martorul, art. 78 din Cod. pr. pen. arată că este persoana fizică care are
cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal, iar prin declarațiile martorilor se înțelege relatările făcute în fața
1
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 1996, pag. 332;
2
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Euro-Trading, București, 1992, pag. 147;
3
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973, pag. 183;

2
organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea
adevărului într-un proces penal.
În principiu, orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetățenie,
situație socială, poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică
(orb, surd sau mut), dacă ascultarea se face cu privire la fapte care le-a perceput cu simțurile
sănătoase. Pot fi ascultate ca martor și persoanele care prezintă infirmități psihice, dacă au
momente de luciditate în care să poată reda conștient cunoștințele pe care le au. Nu se
interzice ascultarea unor minori, chiar la o vârstă fragedă și nici a persoanelor aflate la o
vârstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a parcurge și de a reda corect ceea ce au
perceput1. De asemenea, pot fi ascultate ca martori și persoanele care au fost condamnate
pentru mărturie mincinoasă. Se impune însă ca declarațiile unor astfel de persoane să fie
apreciate cu maximă prudență de către organul judiciar.
Cu privire la minori apreciem că aceștia pot fi ascultați ca martori atunci când organul
judiciar consideră că minorul are capacitatea de a percepe, memora și reda ceea ce a văzut
sau a auzit. Din această cauză, în funcție de particularitățile bio-psihice ale minorilor normali,
unii dintre ei pot fi ascultați de la o vârstă mai fragedă, alții de la o vârstă mai apropiată de
majorat.
Importanța mijlocului de probă a declarațiilor martorilor, este de necontestat în
procesul penal. De aceea, organul judiciar trebuie să depună toată stăruința pentru a identifica
și asculta ca martor persoanele care au cunoștință despre vreo faptă sau vreo împrejurare ce
pot ajuta la aflarea adevărului și soluționarea operativă și temeinică a cauzei penale.
Importanța declarației martorului rezultă și din faptul că acesta este, de regulă,
neinteresat în cauză. Martorul îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta,
reproduce faptul infracțiunii în toată realitatea sa, în tot zbuciumul său și în aspectele sale
complexe fizico-psihice2.
Importanța declarației martorului rămâne însă în sfera abstractului, dacă sunt ignorate
de către organul judiciar condițiile obiective și subiective în care subiectul a perceput fapta
sau împrejurarea în legătură cu care este ascultat, precum și posibilitatea denaturării
intenționate sau neintenționate a realității percepute.

1
G. Theodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996, pag. 323.
2
Al. Ionaș, I. Măgureanu, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2001,
pag. 94.

3
 Capitolul II. Pregătirea ascultării martorilor

2.1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării martorilor

Apărută într-o epocă de plină evoluţie a procesului penal român, timp în care, sub
forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o seamă de principii al căror adevăr, în bună
parte nici astăzi nu a fost dezminţit, instituţia mărturiei a reprezentat o îndelungată perioadă
de timp aproape singurul mijloc de probă.
Proba relativ simplă şi uşor de administrat, dar adeseori anevoios de a fi apreciată,
modalitate firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare a fost discutată,
mărturia îşi păstrează şi astăzi nealterarea, utilitatea1.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în
procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuţioasă, a acestei activităţi procedurale,
precum şi o desfăşurare a sa pe baza normelor procesual penale şi regulilor tactice
criminalistice, în scopul obţinerii unor declaraţii sincere, complete, care să servească
realmente la aflarea adevărului.
Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară, ce se cere efectuată
în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea
audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie
ascultate, cunoaşterea personalităţii acestora, a naturii relaţiilor pe care le pot avea cu
subiecţii infracţiunii, stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare, precum şi
pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej2.
Dacă probei testimoniale în procesul penal îi revine un rol predominant, aceasta se
datorează naturii împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, şi nu faptului că ar fi proba ideală,
elementul de informare cu valoare superioară celorlalte probe. Dimpotrivă, mărturia
constituie proba a cărei valoare a fost înconjurată fie de o deplină încredere, invocându-se
capacitatea martorului de bună credinţă de a recepţiona şi reproduce fidel faptele, fie de o
neîncredere totală sau parţială, invocându-se imperfecţiunea organelor noastre senzoriale3.
Proba testimonială constituie un element fragil, nesigur de informare, adeseori
înşelător, periculos, cu o valoare aleatorie. Chiar depoziţia martorului de bună credinţă, a

1
A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 1979, pag. 7-8;
2
E. Stancu, Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pag. 66-
67;
3
C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 215;

4
martorului sincer, animat de dorinţa de a ajuta organele judiciare poate fi inexactă, datorită
unor multiple cauze obiective şi subiective de alterare. “O mărturie pe deplin fidelă constituie
excepţia şi nu regula”, este ideea însuşită de toţi cei ce au cercetat mărturia, idee sintetizată de
William Stern.
Problema mărturiei trebuie pusă astfel: “cunoscând limitele naturale ale mărturiei în
general, şi ale unui martor în special, trebuie găsite procedeele tactice cele mai eficiente
pentru a obţine de la martor tot ceea ce poate da şi procedeele analitico-critice cu ajutorul
cărora să se reuşească ca, dintr-un material aparent incoerent să se extragă adevărul cu cât
mai multă verosimilitate”1.
Reuşita ascultării martorilor impune o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a
asigura cele mai propice condiţii de efectuare a acestei activităţi.
Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o seamă de
obligaţii, indispensabile fiind următoarele:
1) Studierea dosarului cauzei – are ca scop principal stabilirea faptelor şi
împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi stabilirea
cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi
selecţionaţi martorii. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului
material probator existent, adică analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine,
urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor2.
În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor, a
considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar va putea să
stabilească care anume împrejurări sunt dovedite de materialul probator existent, care anume
împrejurări urmează a fi precizate, iar în raport de situaţia de fapt, care dintre acestea ar putea
fi precizate prin mijlocirea declaraţiilor martorilor. În urma acestui examen, organul judiciar
va putea determina obiectul probaţiunii în pricina dată, adică sfera faptelor şi a împrejurărilor
de fapt ce urmează a fi dovedite. Când anumite aspecte ale cauzei pot fi precizate prin
declaraţii ale martorilor, rezultatul studiului materialelor cauzei trebuie să îmbrace forma
scrisă, organul judiciar trebuind să noteze toate aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece
acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Materializarea în formă
scrisă a rezultatului studierii datelor cauzei este justificată prin faptul că există posibilitatea ca
organul judiciar să confunde informaţiile actuale cu cele dobândite anterior, având în vedere
existenţa unor elemente de asemănare între diverse cauze ce trebuie soluţionate.

1
T. Bogdan, op. cit., pag. 179;
2
E. Stancu, op. cit., pag. 67;

5
 Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor existente
în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare în vederea
elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect
elucidării unor împrejurări ale cauzei1.
2) Stabilirea martorilor de către organul judiciar – este o operaţie care se face pe
baza criteriilor procesuale şi criminalistice.
Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput
împrejurări legate de infracţiune sau de infractor. Identificarea martorilor constituie atributul
atât al organelor judiciare cât şi al părţilor, precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultaţi în
această calitate constituind atributul exclusiv al organelor judiciare.
În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi acelea ce cunosc sau deţin indirect date referitoare
la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai apropiate de adevăr. Din rândul acestora vor fi
selecţionate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de
procedură penală rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat
să depună mărturie2.
În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultaţi ca martori nu sunt întotdeauna
cunoscuţi în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările comiterii faptei conduc logic
la concluzia că anumite aspecte legate de infracţiune ar putea fi percepute de martori, iar
identitatea acestora nu este cunoscută, organele judiciare, paralele cu efectuarea altor
activităţi, încep investigaţiile menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea
cauzei penale. Astfel, modul, timpul, locul săvârşirii infracţiunii furnizează indicii cu privire
la categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii. Persoanele ce pot fi
ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din mai multe surse exterioare
propriilor investigaţii – de indicaţiile cuprinse în actele de sesizare a organelor judiciare şi de
precizările făcute de părţi în proces.
Singura condiţie cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie
cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea
adevărului (art. 78 Cod de procedură penală).
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de informaţii este
indicată o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care le deţin, a personalităţii lor, a
subiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale,

1
E. Stancu, op. cit., pag. 67;
2
A. Ciopraga, op. cit., pag. 143-144;

6
lipsite de semnificaţie, care pot deruta ancheta1. Un criteriu de delimitare a cercului de
persoane ce urmează a fi ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informaţiile
acestora concură la cunoaşterea unor împrejurări esenţiale, fără de care pricina nu poate fi
lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecţie a martorilor pe criteriul
importanţei lor, deoarece presupunerea organului judiciar poate fi exactă sau inexactă. Dacă
organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea doar a unor martori e posibil ca, ulterior, să se
constate ca martorii ale căror depoziţii au fost considerate irelevante să-şi dovedească
importanţa. Există şi posibilitatea unor diferenţieri de percepţie, memorie şi reproducere între
martori, astfel încât anumite împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin
ascultarea altora. La delimitarea cercului de martori desemnaţi de părţi trebuie să se ţină
seama de faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii
consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului martorilor
propuşi de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probelor pentru lămurirea unor aspecte
până atunci necunoscute2. Astfel, selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relaţiilor
acestora cu persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fiind cunoscut că sentimente de
genul prietenie-duşmănie faţă de făptuitor, sau existenţa unor alte interese conduc la alterarea
declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă.
Martorii ce au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în
faţa instanţei de judecată, în măsura în care ascultarea lor se consideră a fi utilă.
3) Cunoaşterea personalităţii martorilor – presupune obţinerea de date cu privire la
profilul psihologic, la pregătire, ocupaţie şi la natura eventualelor relaţii cu persoanele
antrenate în săvârşirea infracţiunii. Această operaţiune este necesară pentru eficacitatea
ascultării. De asemenea, trebuie cunoscută poziţia martorului faţă de faptă, precum şi
condiţiile în care acesta a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat 3.
Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică cunoaşterea
faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât şi al depoziţiei. Este
importantă cunoaşterea deplină a martorului sub raportul aptitudinilor sale de percepţie, de
memorare, de reproducere şi de recunoaştere, adică a personalităţii biopsihologice a
martorului. Examenul martorului nu poate face abstracţie de conştiinţa sa socială, de
trăsăturile sale caracteriale şi temperamentale, de poziţia martorului în pricina dată, de
raportul în care acesta se află cu părţile şi cu ceilalţi martori. Credibilitatea mărturiei se

1
V. Bercheșan, I. L. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 131-132;
2
A. Ciopraga, op. cit., pag. 145-146;
3
E. Stancu, op. cit., pag. 68;

7
măsoară prin aptitudinile fizice şi intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea şi
emotivitatea sa.
În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacităţii de a depune
mărturie, prezintă cea mai mare importanţă practică, dar datorită dificultăţilor ce le prezintă,
această idee nu şi-a găsit nici în literatură, nici în practica judiciară, o deplină rezolvare.
Un alt element important al credibilităţii personale a martorului îl constituie
cunoaşterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale. Trăsăturilor de caracter ale
martorului le corespund anumite aprecieri morale pozitive sau negative. Constituie trăsături
pozitive următoarele însuşiri: principialitate, sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie,
generozitate etc. Dimpotrivă, constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport
moral: necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea etc. şi care, ca şi cele dintâi, pot constitui
un criteriu de apreciere a credibilităţii martorului. Cu toate acestea, cunoaşterea martorului
sub aspectul moralităţii sale este o condiţie necesară dar insuficientă pentru valoarea
mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este doar un singur criteriu dintr-o multitudine.
Există martori indiferenţi la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupaţi numai de eul
lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deşi exactă, săracă în amănunte şi
superficială.
În concluzie, pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi corecte, pentru confirmarea
sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanţa trebuie să manifeste un rol activ şi pe planul
cunoaşterii martorilor.

2.2. Elementele tactice aplicate în vederea ascultării

Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcţie de sarcinile

anchetei şi de activităţile destinate soluţionării lor, astfel cum au fost ele planificate de către
organul judiciar în vederea aflării adevărului, pe etape.
1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar după
determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea şi modalitatea chemării martorilor în
faţa organelor judiciare au adânci implicaţii tactice. De cele mai multe ori, ordinea chemării
martorilor nu e indiferentă. Martorii principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele,
vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele cunoscute prin mijlocirea
altor persoane sau prin zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie de
natura relaţiilor dintre martori şi părţile din proces, ca şi de poziţia lor faţă de cauză. Potrivit

8
specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea martorilor se poate efectua fie
înainte, fie după ascultarea părţilor în proces.
Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca martorii să fie
chemaţi la intervale diferite de timp, pentru a se evita contactul dintre ei. Alteori, tot
considerente de ordin tactic impun chemarea acestora deodată, pentru confruntarea lor în
cazul constatării unor neconcordanţe între declaraţii. La stabilirea ordinii de audiere se va
avea în vedere şi posibilitatea verificării declaraţiilor celorlalţi martori, victime şi învinuiţi1.
2) Fixarea momentului audierii – adică fixarea momentului şi locului audierii este
un element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.
Momentul ascultării unui martor trebuie ales în aşa fel încât să se evite pericolul
înţelegerii cu ceilalţi martori în ceea ce priveşte mărturia, dar şi pericolul de a fi influenţaţi de
diferite părţi în proces, în momentul audierii acestora. Posibilitatea venirii în contact a
martorilor între ei poate fi evitată prin citarea în zile diferite, sau în aceeaşi zi, dar la ore
diferite, intervalul de timp fiind suficient de mare. Atunci când există condiţii, martorii pot fi
citaţi indiferent de ora aleasă pentru audiere, în încăperi diferite, reducându-se astfel
posibilitatea contactului dintre ei. Organul judiciar trebuie să ţină cont la stabilirea
momentului audierii de programul de activitate şi de natura funcţiei martorului ce trebuie
ascultat. Astfel, martorii vor fi audiaţi în afara orelor de program, excepţie făcând cazul în
care este o situaţie deosebită.
Locul audierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă posibilitatea
audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată. Locul audierii poate fi un spital,
locul săvârşirii faptei, domiciliul sau reşedinţa etc., în situaţii deosebite.
Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră că poate
exercita o influenţă favorabilă pentru obţinerea declaraţiilor. Nu este recomandabilă audierea
martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii administrative sau în locurile în care
se desfăşoară activităţi la care participă şi alţi oameni.
3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare
persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.
În planul de ascultare vor fi incluse: probleme de clarificat, întrebările pregătite pentru
aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date desprinse din materialele existente
la dosar, date ce pot fi folosite în timpul anchetei2. Utilitatea unui asemenea plan se resimte în
acele pricini în care natura şi sfera informaţiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă

1
C. Suciu, op. cit., pag. 218;
2
E. Stancu , op. cit., pag. 70;

9
un grad ridicat de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o
importanţă deosebită, fiind singura sursă de informare. Există cauze mai puţin complicate, în
cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă notarea împrejurărilor ce
trebuie dovedite şi ordinea precizării lor.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al
activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente rezultate în urma
studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalităţii şi ordinii de
chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu privire la martorii importanţi1.
În privinţa conţinutului planului, întrebările se vor conduce după principiul mobilităţii
şi dinamismului, ele putându-se completa şi reformula în funcţie de particularităţile şi de
evoluţia întregii anchete.
Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor cauzei,
de necesitatea evitării posibilităţii rămânerii nelămurite a unor împrejurări. Ordinea,
succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, o întrebare să pregătească
pe cealaltă, să decurgă firesc din ea.
Organizarea audierii impune şi pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a unor mijloace
materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului pentru lămurirea unor
împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru a ajuta martorul să-şi amintească
cele văzute.
Condiţia ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede, într-un timp
cât mai apropiat de cel al perceperii faptei2.
Activitatea de audiere a martorilor are un caracter organizat datorită planului de
ascultare, deoarece se evită prin întocmirea acestuia posibilitatea rămânerii nelămurite a unor
aspecte, asigurându-se obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.
Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora, momentul
psihologic optim de audiere asigură obţinerea unor declaraţii exacte.
La formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de faptul că martorul poate fi şi de
bună credinţă, dar şi de rea credinţă. Astfel, ţinându-se cont de diversele atitudini pe care le
poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să-şi pregătească o serie de răspunsuri
posibile, ce vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări, când este cazul.
Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordonate ce pot fi modificate
în raport de unele situaţii survenite. Dacă prin răspunsurile obţinute la unele întrebări se

1
A. Ciopraga, op. cit., pag. 150;
2
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 154;

10
precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine superfluă adresarea întrebărilor
pregătite. Uneori, prin răspunsurile date, martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport
cu care se impune precizarea unor alte aspecte şi formularea unor noi întrebări, sau adaptarea
celor cuprinse în planul iniţial întocmit.
Adaptarea planului la situaţii neprevăzute solicită organului judiciar o gândire tactică,
spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi de a rezolva aspectele nou apărute.
Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între anchetator şi anchetat depinde de
atitudinea şi de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să
adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înţelegere şi încredere faţă de cel
anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se
recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul
judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfăşoară audierea. Acest lucru se realizează printr-
un ton adecvat, prin întrebări şi discuţii exterioare cauzei, menite să distragă atenţia
martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină
de interes faţă de martor şi depoziţia sa, să sublinieze importanţa unor declaraţii sincere
pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei1.
Atitudinea indiferentă faţă de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate
sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori
necunoaşterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându-l că
organul judiciar duce o muncă formală şi poate fi uşor indus în eroare. Dezaprecierea
declaraţiilor martorului se va reflecta în lipsa de interes a acestuia faţă de depoziţia ce o va
da, fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste
acelaşi interes faţă de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influenţa. Dacă faţă
de unele aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant, această atitudine
a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care acesta doreşte să o imprime
depoziţiilor sale.
Consecinţele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot
repercuta în două direcţii. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistenţă, dând
declaraţii în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenţia organului judiciar de a
dirija audierea într-o anumită direcţie, martorul să opună rezistenţă acestor întrebări. Se obţin
în acest mod declaraţii ce nu corespund adevărului2. În timp, exercitarea îndelungată a

1
T. Bogdan, op. cit., pag. 178;
2
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992, pag. 170;

11
profesiei poate avea ca efect apariţia unor deformaţii profesionale ce se concretizează în
suspiciuni exagerate faţă de martor, în tendinţa de a considera martorul un participant la
infracţiune, atunci când, în declaraţiile lui apar erori sau inexactităţi. Această atitudine duce la
pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului
psihologic.
Organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de martorul aflat sub stăpânirea
unor stări emoţionale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă
acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o poziţie de aroganţă ori plictiseală, printr-o
atitudine fermă a organului judiciar.
De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să
dispună chemarea martorilor şi să asigure prezenţa la activitatea procesuală. Organele de
urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor
activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea oricăror persoane ca martor într-o cauză
penală.
Pentru buna desfăşurare a ascultării martorului minor şi realizarea scopului care se
urmăreşte în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia fiecărui
martor în parte, organul judiciar trebuie să ia şi alte măsuri pregătitoare, citând părintele,
tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi prezenţi la audiere, în situaţia în care martorul
nu a împlinit vârsta de 14 ani.

12
 Capitolul III. Noțiunea și importanța ascultării minorilor

3.1. Importanța ascultării minorilor

De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi pretutindeni
în lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul adolescenţilor şi al tinerilor
adulţi, la o înmulţire, perfecţionare şi organizare a formelor de activitate infracțională
juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile şi în general infracţiunile de violenţă săvârşite
individual sau în bandă proliferează siguranţa socială fiind grav pusă în pericol1.
Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce
se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile
evenimentelor ce se produc în faţa sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conştiinţa
sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci şi infracţiunile, percepute în
timpul săvârşirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor şi redate altor persoane cu
suficiente caracteristici generale şi de detaliu pentru a fi înţelese cu uşurinţă. Martorii oculari,
infractorii şi chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, sunt în
măsură să facă relatări utile despre modul şi împrejurările în care a fost comisă. De aceea,
ştiinţa criminalistică elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane2.
În conformitate cu definiţia dată de Dicţionarul de criminalistică, ascultarea este un
act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau
experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau
instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică
criminalistică3.
Audierea martorului are ca sarcină principală obţinerea de la acesta a declaraţiilor
complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă4. Pentru aceasta este necesar:
1) ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le
reproducă just;
2) ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate
faptele pe care le cunoaşte.

1
C. Turianu , Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. Continent XXI, Bucureşti,
1995, pag. 22-23;
2
I. Mircea, op. cit., pag. 152;
3
I. Anghelescu, N. Dan, I. Grigorescu, D. Sandu, M. Constantin, I. R. Constantin, I. Sima, Dicţionar de
criminalistică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25;
4
S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315;

13
 Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în art. 81, persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, se
precizează că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi
ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare. O altă
prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune
jurământ, organul judiciar având însă obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul.
Cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele declarate de el vor
prezenta o relativitate. Dintre cauzele principale1 care determină relativitatea mărturiei unui
minor, aşa cum au fost evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:
a) imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori
obiectivi sau subiectivi;
b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică şi
mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant;
c) convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare,
doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut fidelă, o
"fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică2.
d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea declaraţiilor,
cât şi în evaluarea lor.
În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii pe de o
parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar şi
particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul
organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor minorului.
Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a
copiilor mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional în
câteva grupe de vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta
învăţământului mediu. Audierea adolescenţilor de vârsta claselor superioare din învăţământul
mediu se deosebeşte puţin de audierea martorilor şi învinuiţilor maturi3. Cu prilejul audierii
copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei
grupe.

1
E. Stancu, op. cit., pag. 54;
2
T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Corneanu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerul de
Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107;
3
S.A. Golunski, op. cit., pag. 346;

14
 Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale unor
infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru
descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii.
Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la cauza
cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului,
iar pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea infractorului, cauzele şi
mobilurile care au determinat săvârşirea infracţiunii în vederea combaterii şi prevenirii
delincvenţei juvenile.

3.2. Procesul formării declarațiilor în conștiința minorului

În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară,

se subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declaraţiilor unui martor minor chiar de bună
credinţă fiind, ca şi aprecierea forţei lor probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea
mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei 1. Martorul minor de bună
credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin faptul că relatările sale furnizează elemente
pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor: "Autoritatea
relatărilor minorilor – spune un jurist sovietic2 – este consecinţa unei prezumţii de bună
credinţă, de capacitatea de a percepe exact şi de a reda impresiile percepute. Se presupune că
minorul este înzestrat cu toate însuşirile fizice şi psihice necesare în acest scop, cu organe ale
simţurilor normal dezvoltate, cu un psihic şi cu dezvoltare intelectuală normală. Problema
fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze întreaga noastră atenţie este aceea a
forţei probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare a erorilor judiciare cauzate de
percepţii greşite ale martorilor care redau impresiile lor". S-ar părea că ne contrazicem:
martorul minor fiind de bună credinţă, poate să relateze instanţei altceva decât realitatea
obiectivă?
La această întrebare, în cunoştinţa legilor psihologice trebuie să răspundem afirmativ:
Da! Minorul poate să greşească dintr-o serie întreagă de motive, chiar în cazul prezumţiei
bunei credinţe, dar cunoaşterea legilor psihologice ne înarmează cu înţelegerea sursei acestor
greşeli şi ne fac capabili să putem conduce minorul cu maximum de veridicitate posibilă.

1
C. Suciu, op. cit., pag. 577;
2
Citat după A. Safanov – Manualul anchetatorului penal, 1955 (trad. românească), pag. 61;

15
 Capitolul IV. Ascultarea propriu-zisă a martorului minor

4.1. Pregătirea în vederea ascultării

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în

procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuţioasă a acestei activităţi procedurale,
precum şi o desfăşurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât şi potrivit regulilor
tactice criminalistice în scopul obţinerii unor declaraţii sincere şi complete care să servească
realmente aflării adevărului.
Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară, în special în faza de
urmărire penală ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate
al cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situaţiilor, organul judiciar încă nu a
discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul
o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activităţi general valabile
pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât şi din activităţi specifice, cerute de
vârsta şi de gradul dezvoltării sale psihice1.
Pregătirea ascultării impune cunoaşterea cât mai completă prin obţinerea de date de la
familie, rude, vecini, profesori, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare
intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii. Acelaşi
lucru este necesar şi în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă
are sub 14 ani), persoană care să-i inspire încredere şi siguranţă, în majoritatea cazurilor
aceştia fiind părinţii, bunicii sau alte rude apropiate.
Fireşte că şi în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau
interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.
Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa
necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea
unei proceduri de urmărire şi judecată speciale.
Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea
planului de ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează
să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi
audiaţi. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie
pentru a nu se omite anumite aspecte esenţiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea
adevărului.

1
I. Mircea, op. cit., pag. 153;

16
 Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin
ascultare, poziţia minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia,
necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui
plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conţine întrebările care urmează a fi
adresate minorilor şi poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiaţi mai
mulţi minori) sau pentru fiecare martor în parte (dacă cei audiaţi sunt şi minori şi majori).
Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să
înţeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau
cronologic, în raport cu ceea recunoaşte minorul, cu modul în care a perceput faptele ori
împrejurările săvârşirii lor, în raport de personalitatea şi psihologia minorului şi cu poziţia sa
în timpul ascultării.
Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în
dificultate pe minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă
adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate
întrebări de rezervă.
Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi
modificat ori completat.
Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid
obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare,
evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.
În ce priveşte locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de
muncă (dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în
care trăieşte minorul (şcoală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani.
În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituţia
unde se află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să
se obţină aprobarea scrisă a medicului şi, în măsura posibilităţilor, audierea acestuia să se
facă în prezenţa medicului curant.
"Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiaţi să se
facă prin trimiterea de citaţii sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru
audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii
învinuitul indică un martor minor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor
trebuie să fie chemat neîntârziat, înainte ca învinuitul sau rudele acestuia să fi reuşit stabilirea
unei înţelegeri cu minorul" – remarcă profesorul doctor S.A. Golunski în lucrarea sa
"Criminalistica".
17
 Pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizarea scopului pe care-l urmăreşte, în
raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia
minorului, trebuie să fie luate şi alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui,
tutorelui, curatorului sau educatorului1, când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea
unui interpret în situaţia în care minorul nu cunoaşte limba română; selectarea şi pregătirea
materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării şi determinarea modului, a momentului
şi a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare
impuse de deplasarea acestor persoane.
Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianţa propice; biroul în care
urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea
distrage atenţia minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să
stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condiţiile care trebuie asigurate pentru
realizarea contactului psihologic cu acesta.
Una dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie
atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfăşurării acestei activităţi; succesul
ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reuşeşte apropierea minorului.
Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Or, măiestria
celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o
"abordare individuală" în ştiinţa de a "citi" psihologia minorului şi a realiza contactul
psihologic. Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza
generalizării experienţei pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabileşte în
fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă
instanţă, fiecare persoană reprezintă un unicat.
La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere şi unele consideraţii de
ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate:
- natura cauzei în care se efectuează ascultarea;
- personalitatea şi psihologia minorilor;
- faptele şi împrejurările care prezintă importanţă pentru cauză cunoscute de minor;
- condiţiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora
urmează să depună ;

1
Art. 81 Codul de procedură penală al României

18
 - poziţia minorilor faţă de părţile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un
anumit fel, dacă sunt animaţi de dorinţa de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de
rea-credinţă;
- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru
determinarea minorilor să facă declaraţii veridice şi complete;
- măsura în care organul de urmărire penală stăpâneşte problemele privind
psihologia mărturiei, cunoaşte particularităţile cauzei, posedă cunoştinţe temeinice
despre specificul activităţii din unitatea ori sectorul unde a fost săvârşită
infracţiunea.

4.2. Discuţiile prealabile

Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât şi
persoanei care îl asistă în acest scop. Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să-l
ajute pe anchetator să învingă sfiala copilului şi să obţină de la acesta declaraţii exacte;
dimpotrivă, în alte împrejurări, el trebuie să tempereze tendinţa copilului de a descrie
fantezist faptele1.
Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele
cunoscute de către acesta sunt deosebit de preţioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi
înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoaşterea unor lucruri şi când gradul lui
de dezvoltare intelectuală permite ascultarea. Minorii se împart după vârstă în: preşcolari, de
vârsta învăţământului elementar şi de vârsta învăţământului mediu. Minorul va fi ascultat
creându-se o ambianţă în raport cu vârsta lui printr-o conversaţie la nivelul preocupărilor lui2.
Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se va pune în vedere să spună adevărul
şi numai adevărul.
Identificarea minorului trebuie să aibă un caracter cât mai puţin oficial. Discuţiile
prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul judiciar trebuie
duse de aşa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl
preocupă pe minor. În această privinţă, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani, la
minori gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică şi abstractă, pentru
ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de

1
S. A. Golunski, op. cit., pag. 346;
2
C. Suciu, op. cit., pag 582;

19
sub influenţa perceperii concrete. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat
cu propria personalitate.

a) Relaţia interpersonală anchetator – minor

Pentru a câştiga încrederea sa, magistratul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos,
să adopte o atitudine pozitivă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării.
Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată destul de
lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează posibilitatea
cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului de exprimare, a
temperamentului1. Pot fi de asemenea depistate unele deficienţe psihice sau de dezvoltare
intelectuală, situaţie în care se solicită ajutorul unui specialist.
Pe măsură ce minorul începe să povestească despre preocupările sale, organul judiciar
şi persoana care asistă la ascultare trebuie să-l încurajeze, să-i pună întrebări ce solicită
explicaţii. Astfel, organul judiciar, cunoscând din faza pregătitoare a ascultării nivelul de
cultură generală a minorului, cunoştinţele tehnice şi profesionale, dacă este angajat în
producţie, pasiunile ce le are pentru muzică, literatură, sport, urmează să dirijeze discuţiile
spre acele domenii de activitate în care minorul respectiv este iniţiat şi pentru care simte mai
mare atracţie. Deoarece, antrenat în discuţii pe teme care îl interesează sau chiar îl
pasionează, se exprimă mai uşor, manifestă interes pentru ce se discută, uneori dă explicaţii
şi-şi argumentează părerile2.
În studierea psihologică a martorului minor, magistratul trebuie să utilizeze după caz
una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda conversaţiei exploratoare, metoda
experimentelor de laborator şi metoda cercetării rezultatelor activităţii creatoare.
Observaţia este baza cea mai solidă a muncii psihologice. Minorul urmează să fie
observat în tot timpul în contact cu alţi minori, în dormitor, în club, în timpul ocupaţiei
dirijate şi libere, în timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuţiilor cu
experimentatorul.
Orice activitate a minorului – în timpul observaţiei – trebuie să se desfăşoare în
prezenţa şi prin colaborarea permanentă a cel puţin doi psihologi.
A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de contact cu
minorul. Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina prea mică sau prea

1
E. Stancu, op. cit., pag. 79;
2
I. Mircea, op. cit., pag. 274;

20
mare), într-un local unde să nu fie obiecte neobişnuite care distrag atenţia (aparate
psihologice) sau să îngrozească minorii la primul contact.
Minorul, ca urmare a internării şi a dominaţiei defensive, este în mare măsură inhibat,
ceea ce trebuie contrabalansat şi cu mijloace de ambianţă. Conversaţia trebuie să fie dusă pe
cât posibil de un magistrat de acelaşi sex cu minorul.
Conversaţia trebuie pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care
presupune cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice,
şcolare ale minorului.
Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale minorului, a
"înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului, moralitate, conştiinţă,
posibilităţi de autoapreciere etc.
În opoziţie cu unele practici, nu trebuie să se stabilească numai carenţe în
personalitatea lui, care de altfel sunt foarte importante, dar nu numai ele interesează, căci nu
se pot stabili principii de reeducare numai pe baza carenţelor.
Discuţiile trebuie începute după o perioadă de acomodare şi pe cât posibil plecându-se
de la date şcolare, cu mare grijă însă şi fără ca să aibă un caracter scolastic.
Pentru decurgerea în bune condiţii a conversaţiilor, vor trebui respectate următoarele
principii:
a) magistratul să nu noteze nimic în prezenţa subiectului ca minorul să nu creadă că
este vorba de întocmirea unui proces verbal de interogator;
b) magistratul să nu forţeze nota când primeşte un refuz căci şi acesta este
semnificativ în unele cazuri;
c) să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această conversaţie
are în faţă datele obiective furnizate de ancheta socială;
d) magistratul să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi judecată
morală a faptului relatat;
e) dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar numai şi
numai în acest caz să i se ceară sub un titlu camuflat (ca de exemplu: ai avut o
viaţă interesantă?) o autobiografie1.

1
T. Bogdan, op. cit., pag. 213;

21
 b) Probleme psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului
În ascultarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a actului de
justiţie, un rol deosebit de important îl joacă personalitatea magistratului, a celorlalţi jurişti
sau organe de cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză, să pronunţe o soluţie temeinică şi
legală.
Astfel "pentru a mulţumi pe toată lumea, un anchetator ar trebui să aibă înţelepciunea
proverbială a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea
ştiinţifică a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison". Fără îndoială că această imagine este
exagerată; nu este mai puţin adevărat însă că statul, opinia publică şi nu în ultimul rând
aparatul de justiţie formulează exigenţe atât de mari faţă de anchetator, încât un om obişnuit
cu greu face faţă tuturor acestor cerinţe multiple.
Se înţelege de la sine că şi munca anchetatorului prezintă o seamă de aspecte
psihologice şi că în această muncă, la fel ca orice domeniu de activitate umană, există şi
aspecte subiective, şi că personalitatea anchetatorului, vrând-nevrând, intră în joc pe acest
tărâm.
În timpul ascultării, ca şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale,
anchetatorul este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El
trebuie să aibă puterea să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de
natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor cum ar fi, de exemplu, nervozitatea,
superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de
suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia.
Dintre multiplele calităţi care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea
justiţiei, o semnificaţie aparte au:
a) Creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nicio
faptă, împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;
b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor,
informaţiilor obţinute în timpul urmăririi penale;
c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce
presupune stăpânirea legilor permisivităţii;
d) Evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de
persoana ascultată în calitate de învinuit;
e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate
de învinuit.

22
 Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu deosebită
pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu maximum de
rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabilă orice posibilitate
de eroare. Numai perseverenţa poate să aibă drept rod apariţia adevărului.
În căutarea adevărului, alături de perseverenţă, este nevoie de o anumită mobilitate a
gândirii, de o elasticitate care să permită anchetatorului, în orice fază s-ar afla, abandonarea
unor ipoteze infructuoase şi adoptarea alteia. Perseverenţa, deci, se referă la "căutarea
neobosită a adevărului şi nu încăpăţânare în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri"1.
Greutatea mare a profesiei de anchetator decurge din aceea că poziţia anchetatorului faţă de
minor este esenţialmente deosebită de cea a celorlalţi profesionişti care lucrează şi ei cu
minorii. Profesorul, de exemplu, a început prin a fi elev el însuşi, deci cunoaşte procesul
didactic nu numai din teorie sau din poziţia celui ce stă la catedră, ci şi din poziţia celor ce
stau în bănci şi asupra cărora se exercită influenţa şi activitatea educativă şi didactică.
Medicul, la rândul lui, chiar dacă nu a suferit de toate bolile de care se ocupă, totuşi a fost şi
el bolnav şi poate înţelege boala şi prin prisma propriei experienţe.

c) Limbajul vorbit al anchetatorului penal în cadrul ascultării minorilor

Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în situaţii şi împrejurări complexe în
cauze cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta formativă în educarea (în condiţiile
unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calităţi speciale, ca: perspicacitatea, spiritul de
observaţie, insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi
forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler.
Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii,
pentru că, altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va
poseda niciodată forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente.
Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod
inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de profesionalism. El
trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de minorii care au un nivel de
cultură mai ridicat (se întâmplă îndeosebi în cazul minorilor – martori sau minori – părţi
vătămate). Faţă de minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie (în special minorii
delincvenţi) va trebui să evite folosirea unui vocabular şi a unei pronunţii de licenţiat
universitar.

1
T. Bogdan, op. cit., pag. 193-194;

23
 Alegerea cuvintelor, a combinaţiilor de cuvinte de către anchetatorul penal ca şi
construirea întrebărilor influenţează precizia exprimării anchetatorului penal şi a declaraţiilor
minorului. Unii anchetatori penali se orientează către stilul curent, ori, în limbajul uzual
există o serie de neajunsuri. Acest limbaj se caracterizează prin repetări, reticenţe, precizări,
omisiuni de cuvinte, exprimări neduse până la capăt, reveniri la cele spuse. În timpul discuţiei
acestea se completează cu gesturi, mimică.
Anchetatorul nu poate conta în procesul ascultării pe factorii nonverbali care
completează ceea ce nu s-a exprimat verbal. Aceasta nu înseamnă că exprimarea
anchetatorului trebuie să se apropie de textul scris. Se ştie că puţini oameni vorbesc cum
scriu.
Forma întrebărilor, forma de adresare către minor o determină anchetatorul penal
ţinând seama de considerente de ordin tactic şi de sarcina de a asigura caracterul precis şi
neechivoc al exprimării şi limbajului.
Potrivit legii procesuale, minorilor, în calitate de martori, părţi vătămate, învinuiţi sau
inculpaţi, este necesar să li se ofere posibilitatea de a relata liber împrejurările ce le sunt
cunoscute şi în legătură cu care aceştia sunt ascultaţi. Unii minori fac pauze multe şi lungi. În
asemenea cazuri, este necesar ca organul de urmărire penală să întreţină conversaţia prin
cuvinte, fraze care nu furnizează o nouă informaţie minorului. Dintre mijloacele cu ajutorul
cărora se întreţine o conversaţie, fac parte: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul
şi-a terminat relatarea, demonstrarea verbală a atenţiei ("te ascult"), propunerea de a continua
relatările ("continuă", "mai departe"), propunerea de a relua cele spuse ("te-ai oprit la…"),
adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita să
continue relatările ("ai ajuns la căminul cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?"), lămurirea
cauzei pentru care se face o pauză mai lungă.
Nu trebuie omis faptul că pauzele care au ca scop rememorarea evenimentelor,
oscilaţiile minorilor ascultaţi în alegerea unui răspuns au încărcătură logică. De regulă, nu
este indicată umplerea pauzelor în exprimarea minorilor cu cuvintele "bine", "în regulă".
Asemenea cuvinte se percep ambiguu în contextul declaraţiilor minorului care descrie
acţiunile infracţionale sau care face mărturii mincinoase.
În declaraţiile verbale se întâlnesc adesea cuvinte dialectale, de jargon, construite
grosolan. Asupra acestora trebuie să se atragă atenţia minorului, cerându-i-se să explice
sensul lor. Dacă, dat fiind gradul său redus de cultură, minorul foloseşte cuvinte şi fraze
indecente care exprimă relatări importante, trebuie să se procedeze la a i se face scurte

24
observaţii în sensul că aşa nu se vorbeşte. Împreună vor căuta cuvinte care atenuează
denumirile "indecente" ale unor obiecte, evenimente.
Anumite dificultăţi în alegerea denumirilor unor obiecte, ale unor caracteristici ale
acestora, întâmpină copiii până la vârsta de 14 ani1. Lor li se poate cere să descrie un obiect,
să-l compare cu altele, să aleagă un cuvânt cu sens apropiat sau contrar, să alcătuiască o
propoziţie cu un anumit cuvânt, să arate la ce serveşte obiectul la care se referă.
Cel mai important mijloc prin care se obţin relatări de la minor sunt întrebările
anchetatorului penal. Legea procesuală interzice să se pună întrebări sugestive. Pentru ca o
întrebare să nu fie sugestivă, în premisa ei se include numai informaţiile cuprinse deja în
declaraţiile care au precedat întrebarea2. Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi
o întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre
vizitarea parcului. Această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a
fost în parc.
Sarcina optimă, deşi nu uşoară, a anchetatorului penal, constă în faptul de a formula
întrebări ale căror răspunsuri să fie înţelese în afară de legătura dintre ele şi informaţia din
cuprinsul întrebării.
Minorii asimilează mai bine întrebările scurte. Nu este de dorit unificarea mai multor
întrebări într-o singură propoziţie, de exemplu: "Împreună cu cine, când şi în ce împrejurări ai
consumat băuturi alcoolice în cantină?". Minorii care dau declaraţii răspund de cele mai
multe ori incomplet la asemenea întrebări, ceea ce face necesară repetarea lor.
În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale corpului.
Este bine ca anchetatorul să-i pună o întrebare suplimentară pentru lămuri cu exactitate
semnificaţia gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de
mine privind … tu ai dat din cap, ce înseamnă aceasta: da sau nu?".
Unii minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da" sau
"nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea ce i se pune. Unor astfel de copii
trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit
confirmarea sau negarea lor monosilabică.
Prezintă o nuanţă comică întrebările care nu necesită răspunsuri complete sau parţiale,
ele fiind evidente, de exemplu: "Martor Popescu Cristian, care este numele, prenumele tău?"
Alteori înţelegerea întrebării este îngreunată de încălcările normelor ortoepice
(accente necorecte, pronunţia neclară a sunetelor, omiterea lor), deficienţele de tempo şi ritm

1
E. Stancu, op. cit., pag. 78-80;
2
C. Suciu, op. cit., pag. 585;

25
ale vorbirii, intonarea nedivizată a întrebărilor în anumite părţi semnificative. Limbajul
anchetatorului penal trebuie să corespundă, pe cât posibil, regulilor de pronunţie.
Pentru a sublinia frazele al căror sens prezintă importanţă, profitându-se de pauză,
acestea pot fi reproduse textual după ce au fost rostite de minor.
Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un
"actor înnăscut". El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde
vreodată sângele rece.
După ce a descoperit în mare trăsăturile personalităţii minorului şi a ales cea mai bună
metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-şi joace rolul.
În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea
rămâne blândă şi dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. De asemenea, degeaba se
încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu se
corectează asprimea vocii şi scânteierea ameninţătoare a ochilor.
Cunoştinţele temeinice de psihologie şi contactul îndelungat cu munca de urmărire
penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile
caracteriale şi psiho-temperamentale ale minorului pentru a şti ce întrebări, când şi cum
trebuie să le adreseze. În acest sens, practica demonstrează că ameninţările sau tonul tăios
îndârjesc unele persoane făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine
de apropiere şi simpatie face să depăşească limitele tăcerii şi să se învingă rezistenţa altor
categorii de învinuiţi. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare în raport cu
categoriile de învinuiţi minori: vanitoşi, orgolioşi, sensibili la flatare şi la aprecieri care-şi fac
din statutul de infractori un renume.

4.3. Relatările libere

A doua etapă a audierii, denumită "Relatare liberă", urmează după discuţiile

prealabile, când se observă că minorul şi-a format o oarecare încredere în organul judiciar şi
se află într-o evidentă relaxare emoţională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată
fapta la care se referă audierea şi calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este
făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii,
după care să arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe
pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte
vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată1.

1
I. Mircea, op. cit., pag. 275;

26
 În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale,
întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu
faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună. De exemplu:
"Spune ce cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de 29 octombrie
1999 în magazinul X din Arad?".
Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea să povestească
faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea ce crede că ar
interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui ce conduce ascultarea.
Relatarea liberă sau spontană oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar
interesa organul de urmărire penală, minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări,
împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din
care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost
chemat să facă declaraţii.
Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de
coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă.
Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe cale
interogativă, datorită spontaneităţii sale, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi
memorate de martorul minor.

4.4. Întrebările

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită
momentul cel mai încordat al ascultării minorului. Datorită faptului că este vorba de o
categorie aparte de audiaţi – minorii – anchetatorul trebuie să ţină în formularea de întrebări
de particularităţile psihoindividuale ale minorului.

a) Particularităţile psihoindividuale ale minorilor

Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psiho-comportamentală, ce cuprinde, ce
cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea, diverşi autori au realizat anumite
tipologii, grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic
de categorii. Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă
ţinem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un
"profil" al minorului luat în analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic,
schizotim, hiperexact, orientat către o autoritate autocratică.

27
 Cunoaşterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru
organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcţie
de structura de personalitate minorul se va manifesta şi se va exterioriza într-un anumit fel în
timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică
în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcţie de
structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă,
fiind mai mult sau mai puţin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând
indiferentism faţă de ea.
Neliniştea, anxietatea, pot pune stăpânire în mare măsură pe personalitatea minorului
producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deşi faptele comise
sunt destul de grave. Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de
generalitate, ele diferă în funcţie de vârsta la care sunt ascultaţi, de stadiul dezvoltării
psihosomatice.

b) Caracteristici ale întrebărilor

Ultima etapă a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu. În practică, însă, sunt
numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul
lămuririi unor aspecte neclare, confuze, a omisiunilor.
Veridicitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, fireşte,
condiţionată de modul de comunicare dintre organul judiciar şi minor, de modul de adresare a
întrebărilor şi de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie,
adaptabilitatea la personalitatea minorului, gradul de cultură, profesiunea (dacă e încadrat în
muncă) sau inteligenţa minorului.
Întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări de completare, întrebări de precizare,
întrebări ajutătoare şi întrebări de control.
Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puţin
decât ceea ce a perceput în realitate.
Caracterul incomplet al declaraţiilor obţinute pe calea relatării libere rezidă din cauze
obiective sau subiective diverse: recepţie distorsionată, memorare incompletă, redare
irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credinţă.
Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de
claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare,
destinate circumstanţierii de loc, timp şi mod privind producerea agresiunii.

28
 Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor de
genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin
asociaţia de idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte şi
fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp şi spaţiu1. Dacă minorul nu
recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului
temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spaţială şi temporară.
Întrebările de control destinate verificării unor afirmaţii sub raportul exactităţii şi
veridicităţii. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziţiei de fidelitate
sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul2.
Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise şi exprimate într-o formă
accesibilă minorului, potrivit vârstei, experienţei, pregătirii şi inteligenţei. Dar acestea vor
viza strict faptele percepute de minor.

1
A. Ciopraga, op. cit., pag. 159;
2
C. Suciu, op. cit., pag. 585;

29
 Capitolul V. Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului

Declaraţiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit

regulilor statuate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un
proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declaraţiilor făcute în
faţa organului judiciar.
În majoritatea cazurilor completarea formularului declaraţiei începe după ce minorul a
redat liber faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte, timp în care organul judiciar va nota
aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclarităţile, eventualele contraziceri pe
care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze
observarea cu atenţie a minorului. Consemnarea depoziţiei minorului se va face într-o formă
cât mai fidelă şi precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă
modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepţia celor vulgare sau triviale. În
practică se manifestă tendinţa de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a
relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declaraţiei sau să se dea un alt înţeles
afirmaţiilor.
După fixarea declaraţiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna
întrebările şi răspunsurile date de minor. Declaraţia este citită minorului şi semnată pe fiecare
pagină şi la sfârşit de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă şi eventual de interpret.
Ca mijloc principal de fixare a declaraţiilor minorului, procesul verbal trebuie să
cuprindă într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile făcute de minor indiferent în ce
calitate procesuală se află: martor, învinuit, inculpat, parte vătămată.
Declaraţiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conţinutului
acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă
parte, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală.
Astfel, declaraţiile minorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părţii
vătămate ori chiar a învinuitului. Când există contraziceri esenţiale, fie între declaraţiile
diferiţilor martori şi cele ale părţilor se foloseşte confruntarea.
Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili
posibilitatea martorilor minori de a percepe şi memora în condiţiile date ceea ce au afirmat cu
ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităţilor pe care le-au desfăşurat
minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârşirii
infracţiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.

30
 Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire penală.
Aprecierea declaraţiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor
formulate privind existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile respective. Astfel
spus, în esenţă, aprecierea declaraţiilor minorului constă în stabilirea sincerităţii şi
veridicităţii lor. Sinceritatea şi veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credinţă a minorului
asigură obţinerea unor declaraţii sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt şi veridice.
Sinceritatea declaraţiilor minorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile
intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul. Veridicitatea declaraţiilor reprezintă
corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în
procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu numai obţinerea unor declaraţii
sincere, ci şi veridice.
Cu prilejul ascultării şi aprecierii declaraţiilor martorilor minori, organul de urmărire
penală trebuie să ţină cont de vârsta şi gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele
depinzând posibilităţile şi capacitatea de percepere şi înţelegere a faptelor şi fenomenelor la
care au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinaţia lor spre fantezie, concretizată în
tendinţa de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute şi memorate.

31
 Capitolul VI. Practică judiciară

Hotărârea bazată pe declarațiile unor martori minori ascultați în cursul

urmăririi penale fără a fi prezentă una dintre persoanele arătate în art.81 C.proc.pen.,
este casabilă în temeiul art. 3859 alin.1 pct.172 din același cod.
Decizia Completului de 9 judecători nr. 2 din 7 ianuarie 2002.
Inculpații B.A. și G.G. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de
tâlhărie prevăzută în art.211 alin.2 lit. a, b și e C.pen., reținându-se că, la 9 februarie 1998,
împreună cu alte 2 persoane neidentificate, au atacat partea vătămată și i-au sustras 1500 de
dolari. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința nr.
204 din 18 iunie 1998, a achitat pe inculpați în temeiul prevederilor art.11 pct. 2 lit.a raportat
la art.10 alin.1 lit.c C.proc.pen., cu motivarea că probele administrate în cauză, parțial lovite
de nulitate, nu duc la concluzia că inculpații au făcut parte din grupul de 4 persoane care au
săvârșit tâlhăria. Apelul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr.115/A din 22 martie
1999 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, dispunându-se condamnarea inculpaților
pentru infracțiunea menționată. Recursurile declarate de inculpați împotriva acestei decizii au
fost respinse prin decizia nr. 2140 din 26 aprilie 2001 a Curții Supreme de Justiție, Secția
penală. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea
că instanța de apel și cea de recurs au reținut că faptele au fost săvârșite de inculpați pe baza
unor probe îndoielnice, declarațiile date de martori în cursul urmăririi penale, pe care s-au
întemeiat cele două instanțe, fiind luate cu încălcarea dispozițiilor legii.
Recursul în anulare este fondat.

Probele pe baza cărora s-a reținut participarea inculpaților la deposedarea victimei,

prin violență, de suma menționată, pe lângă că nu sunt de natură a convinge în mod
neîndoielnic că ei s-au aflat între cei care au atacat victima, dar nici nu au fost administrate cu
respectarea dispozițiilor legale. Sub acest din urmă aspect se constată că, potrivit art. 81
C.proc.pen., poate fi ascultat ca martor și minorul, cu precizarea ca, pană la vârsta de 14 ani,
ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi
este încredințat minorul spre creștere și educare. În cauză, la ascultarea ca martori de organul
de urmărire penală a doi martori minori, precum și la recunoașterea, din grup, de către aceștia
a celor doi inculpați, nu a fost prezenta vreuna dintre persoanele menționate în art. 81
C.proc.pen., deși minorii nu împliniseră vârsta de 14 ani. Mai este de observat că, în fața

32
instanței, unul dintre minori a revenit asupra declarațiilor de la urmărirea penală, susținând că
le-a dat sub influența unor promisiuni făcute de politiști, iar alte persoane care puteau face
relatări utile pentru stabilirea adevarului nu au fost ascultate de instanță.
Hotararile atacate fiind supuse cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin.1 pct.172
si 182 C. proc. pen., recursul în anulare a fost admis, s-au casat hotărârile pronunțate în cauză
și s-a trimis dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale.

33
 BIBLIOGRAFIE:

1. I. Anghelescu, N. Dan, I. Grigorescu, D. Sandu, M. Constantin, I. R. Constantin, I.

Sima, Dicţionar de criminalistică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
2. V. Bercheșan, I. L. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova,
1992
3. T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973
4. T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Corneanu, Comportamentul uman în procesul
judiciar, Ed. Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983
5. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași,
1979
6. S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961
7. Al. Ionaș, I. Măgureanu, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni
S.A.S.T., Brașov, 2001
8. I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978
9. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Casa de editură şi presă
“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992
10. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Euro-Trading,
București, 1992
11. E. Stancu, Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami,
Bucureşti, 1995
12. C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
13. G. Theodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996
14. C. Turianu , Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1995
15. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 1996
16. Codul de procedura penală, modificat prin Legea nr. 202/2010
17. http://www.jurisprudenta.com/

34