You are on page 1of 9

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Teologie Ortodoxă


„Patriarhul Justinian”

Conceptul de pocăinţă în
istoria religiilor păgâne
- lucrare de seminar la Istoria religiilor -

Coordonator: Prof.
Dr. Remus RUS
Susţinător: Alexandru
Prelipcean
BUCUREŞTI
2006
Conceptul de pocăinţă în istoria religiilor păgâne

- Planul lucrării -

Argument
I. Introducere
II. Conceptul de pocăinţă în istoria religiilor păgâne:
a) la triburile primitive din Africa, America de Nord şi Asia
b) în monahismul taoist
c) la chinezi
d) în parsism
e) la babilonieni
f) la brahmani
g) în budism
h) religia Egiptului antic
i) la sirieni
j) la greco-romani
k) religia vechiului Peru
l) în şintoism
m) în şamanism
n) în jainism
o) în islam
II. Concluzii finale
III. Bibliografie
Conceptul de pocăinţă în istoria religiilor

Argument

Încredinţându-mi-se ca lucrare de seminar Conceptul de pocăinţă în istoria


religiilor va trebui să prezentăm într-un mod sintetic o problematică extrem de complexă,
care ar putea fi studiată cu succes în cadrul unei teze de doctorat. Singurul articol pe
care literatura teologică românească îl deţine pe această problematică este cel al Prot.
Dr. Simion Radu1, care ne va fi un reper la analizarea conceptului de pocăinţă. Pretenţia
de exhaustivitate ne este străină, pe de o parte din cauza limitei acestei lucrări de
seminar, iar pe de altă parte lipsa bibliografiei de specialitate.
Sperăm că acest articol va reuşi, măcar în parte, să scoată în evidenţă conceptul
de pocăinţă, alături de practicile penitenţiale proprii fiecărei religii în parte.

I. Introducere

Prin crearea de către Dumnezeu fiecare dintre noi suntem chemaţi la participare la
viaţa divină, la procesul desăvârşirii: ”Fiţi desăvârşiţi precum şi tatăl vostru desăvârşit
este” (Mt 5,48). Împotriva acestei uniri reale între Dumnezeu şi om (între zeităţi si
oameni) stă păcatul, adică călcarea conştientă şi liberă a fiinţei umane de la scopul creat.
Păcatul desfigurează chipul divin în om -însă neştergându-l-, „îl întunecă, slăbeşte voinţa
moral şi perverteşte inima către cele inferioare, care-i răpesc omului fericirea primară”. 2
De la păcatul protopărinţilor, continuând cu primul caz de fratricid, la păcatele poporului
evreu şi până astăzi fiecare om este supus greşelilor, chiar dacă viaţa sa ar fi o singură zi.
Însă, bunătatea Creatorului Suprem a suprimat acest chin al fiinţei umane, dându-ne
pocăinţa „care se va transforma în chip minunat de la suflet la suflet, din tată în fiu şi din
generaţie în generaţie, devenind o moştenire sfântă a neamului omenesc pe drumul
regăsirii paradisului pierdut”.3

II. Conceptul de pocăinţă în istoria religiilor

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm succint 4 ce reprezintă pentru


popoarele păgâne pocăinţa, este ea singura cale care duce la întâlnire cu Creatorul?
1
Prot. Dr. Simion RADU, Pocăinţa în religiile precreştine, în revista: „Mitropolia Ardealului”, anul X
(1965), nr. 4-6, pp. 305-347.
2
Ibidem, p. 305.
3
Ibidem, p. 334.
a) triburile primitive din Africa, America de Nord şi Asia:
Raoul Allier în lucrarea La confession publique des pechés chez les peuples
noncivilisés5 preciza deosebit de interesant că a descoperit practici penitenţiale la triburile
primitive, aceastea realizându-se atât în formă particulară cât şi în aspectul public. Pe de
o parte existau ceremonii ample în care din trupul celui vinovat se scotea sânge care era
aruncat în aer, pentru ca păcatul să nu se mai întoarcă, iar pe de altă parte exista chiar
practica mărturisirii păcatelor în faţa preoţilor, a părinţilor, a soţilor, a vrăjitorilor şi a
întregului popor, „spovedindu-se” păcatele uşoare (furt, minciună, perversiuni sexuale),
dar şi cele grele (violarea obiectelor „tabu”).6 O formă de mărturisire mai dură o întâlnim
la triburile din Nicaragua: după ce păcătosul îşi mărturisea păcatul, limba acestuia era
crestată de către preot, ia cu sângele care curgea se ungea statuia unei zeităţi din templu
care poate ierta greşeala păcătosului.7
Pentru triburile din Asia de Sud, aspectul moral al oamenilor nu este „interesat”
atât timp cât ei oferă ofrande şi jertfe (unele de păsări şi porci) zeităţilor. Din punct de
vedere moral „ideea de păcat” este străină acestor triburi care nu au un cuvânt care să
exprime noţiunea de păcat.8 Dacă ideea de păcat este străină, atunci este de presupus că şi
pocăinţa nu avea aspecte externe.
b) în monahismul taoist:
Înainte de mărturisirea păcatelor, se făcea examenul conştiinţei, se reflecta serios
asupra greşelilor, şi apoi se rosteau câteva reguli de pocăinţă. Dacă faptele celui vinovat
erau extrem de grave atunci el era pierdut pentru veşnicie. 9
c) la chinezi:
Greşeala oamenilor era privită ca o greşeală faţă de zeul soarelui, reprezentat de
împărat, paznicul legii divine. Păcatul trebuia mărturisit în faţa tuturor, iar apoi acestea
erau trecute pe o foaie şi aruncată în apă curgătoare, ca semn al purificării.10
d) în parsism:
Extras din religia lui Zoroastru, dualismul persan vedea în lume doar două puteri
în luptă acerbă: Binele (reprezentat prin Ormuzd) şi Răul (reprezentat prin Ahriman). De
aici şi împărţirea oamenilor în cei buni şi cei răi. Ca mijloace de „prosperare” a binelui se
recomanda postul, împlinirea poruncilor morale, jertfele publice şi lavaţiunile, ofrandele,
chiar şi flagelările. Scopul tuturor acestor practici era pe lângă cel curăţitor şi cel de
preamărire a lui Ormuzd.11
e) la babilonieni:
Pe lângă mărturisirea păcatelor şi rugăciuni, religia bablilonienilor vine cu ceva
absolut nou: existenţa psalmilor de pocăinţă.12 Sărbătoarea Anului-Nou ţinea în primele
4
Vom prezenta în ordinea în care se găsesc în studiul părintelui Simion Radu, adăugând unele informaţii pe
lângă cele deja prezentate în studiul respectiv.
5
Raoul ALLIER, La confession publique des pechés chez les peuples noncivilisés, Mercure de France,
1935, pp. 450-452 sq.
6
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 330.
7
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 331.
8
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Prof. Dr. Remus RUS, Istoria religiilor. Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 38. Întâlnim doar cuvântul pap împrumutat din hindusă
care sugerează ideea de încălcare voluntară a unei porunci divine (Ibidem)
9
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 331.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
11 zile ale lui Nisan, recitându-se de două ori „Enuma eliş”. În ziua a cincea avea loc
mărturisirea inocenţei regelui faţă de orice faptă care ar fi adus prejudicii Babilonului.
Mărturisirea era însoţiţă şi de aspecte exterioare: pălmuirea, tragerea de urechi,
îngenuncherea în faţa lui Marduk.13 Pocăinţa apare în religia asiro-babiloniană şi în
vindecarea demonizaţilor. Bolile erau considerate ca fiind urmarea unui demon în trupul
cuiva. Pentru exorcizare, preoţii foloseau descântece şi vrăji, eficace pentru „scoaterea”
lor. Pe lângă acestea se foloseau în caz de nereuşită şi rugăciuni, însoţite adesea de
pocăinţă „comparată, fără dreptate, cu cea creştină”.14 O astfel de ceremonie subliniază în
special aspectul exterior al pocăinţei: bolnavul se îmbrăca într-o haină de doliu, se
autoflagela, se întorcea de 7 ori la dreapta şi de 7 ori la stânga 15, prosternându-se şi
rugându-se astfel lui Iştar: „Iştar, pe aşternutul picioarelor mă prosternez înaintea ta!”.16
Avem aici un întreg arsenal al iertării păcatelor şi al vindecărilor demonice, cu totul
magice şi exterioare. Nu putem să ocolim nici „psalmii de pocăinţă” 17 care exprimau
„jalea celor slabi şi săraci, care cereau ajutorul Celor de sus, împotriva celor bogaţi şi
puternici, a căror căpetenie şi al căror exemplu era însuşi regele, preot şi zeu”. 18 Un alt
aspect important în religia asiriană şi babilonică este invocarea cu strigăte disperate a
zeilor şi al stihiilor cosmice, aer şi apă, animale şi păsări etc. ca să nimicească puterea
răului şi să uşureze păcatele care sunt multe şi generale.19
f) la brahmani:
Dacă cineva a greşit faţă de castă, atunci penitenţa e cerută ca act de integrare în
comunitate. Mijloace de ispăşire a păcatelor sunt recitarea Vedelor20, austeritatea,
sacrificiul, postul şi milostenia. „Textele care într-adevăr te purifică sunt Savitri…
Upanisadele”21. Din nou se face apel la natură: munţi, râurile, lacurile sfinţite, locuri de
pelerinaj, sălaşurile pustnicilor, păşunile şi templele distrug păcatele. 22 Pentru a-i fi iertate
păcatele penitentul trebuia să aducă preotului brahman zece vaci şi un taur.23
Cele mai grele păcate în cultura şi religia brahmanică erau în special cele
împotriva preoţilor brahmani. Pentru curăţia sufletului care a comis acest „sacrilegiu” nu
era decât migraţiunea sufletului.24 La mărturisire aflăm înşirate pomelnice întregi de
păcate care se citesc de cei vinovaţi. Pentru fiecare păcat se dădea un anumit canon, pe
care penitentul trebuia să-l satisfacă necondiţionat.25
13
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Prof. Dr. Remus RUS, op. cit., p. 90.
14
Prof. N. CHIŢESCU, Atitudinea principalelor religii ale lumii faţă de problemele vieţii pământeşti, în
revista: „Studii Teologice”, anul IV (1952), nr. 2, p. 210.
15
Cifra 7 este privită ca un simbol al perfecţiunii.
16
Paul Dhorme, op. cit., p. 240 apud Prof. N. CHIŢESCU, op. cit., p. 210.
17
Babilonii şi asirienii erau consideraţi popoare foarte pioase. De o mare valoare artistică erau „psalmii de
pocăinţă”, care cereau iertare zeilor că le-au dat şi nenorociri – ca urmări ale păcatelor. Vezi: Diac. Prof.
Univ. Dr. Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 126.
18
Prof. Dr. N. CHIŢESCU, op. cit., p. 210.
19
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 331.
20
Vedele este cartea sacră a indienilor (veda = ştiinţă, cunoaştere)
21
Vallé POUSSIN, Brahmanismul. Cu o sinteză asupra filozofiei, trad. Ilie Iliescu, Editura Herald,
Bucureşti, 2001, p. 36.
22
Ibidem. În categoria austerităţii intra: abstinenţa, sinceritatea, baia de dimineaţă, la amiază şi seara,
postul, dormitul pe pământ; din cele ale milosteniei făceau parte: vaca, veşmintele, calul , pământul,
alimentele, untul curat. Vezi: Ibidem.
23
Prof. N. CHIŢESCU, op. cit., p. 223.
24
Ibidem.
25
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 331.
g) în budism:
Setea de viaţă şi voinţa de a trăi sunt estompate în budism de scopul ascezei,
meditaţiei, a pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor, căci Setea de viaţă şi voinţa de a trăi
sunt izvorul păcatului şi a relelor din lume. 26 Pe lângă pocăinţă, calea de a ieşi de sub
tutela celui rău, îi făcea pe mulţi să aleagă calea ascetismului. Este cunoscută legenda
experienţei pe care a făcut-o Buda ieşind pe cele 4 porţi ale oraşului, cu privire la
bătrâneţe, la boală, la moarte şi la eliberarea de orice rău prin ascetism.27
O practică extrem de înfiorătoare cu privire la pocăinţă era cea din budismul
japonez când penitenţii erau urcaţi pe un munte ca să-şi mărturisească păcatele. Aici ei
erau aşezaţi într-o balanţă, şi în caz de minciună erau aruncaţi în vid.28
h) religia Egiptului antic:
Necesitatea pocăinţei este observată în special la judecata omului, în faţa lui
Osiris, zeul celor morţi, asistat de 12 judecători. După cântărirea inimii, urmează
„Mărturisirea negativă”, prin care defunctul neagă orice implicare voită în săvârşirea
păcatelor.29 Un cercetător vedea în „mărturisirea negativă” o dovadă clară a legii morale
înscrise în inima fiinţei umane”.30
i) la sirieni:
Pocăinţa era însoţită de declararea păcatelor după care urma pedepsirea lor, cu
flagelaţii şi lovituri aspre cerute de zei.31
j) la greco-romani:
Purificările aveau mare importanţă la romani, însă nu aveau ca scop curăţirea de
greşeli morale, ci de atingeri de impurităţi (de ordin sexual, mortuar etc.). Pentru aceasta
existau marile lustrări cincinale împlinite de cenzor pe Câmpul lui Marte, când se
sacrificau un porc, o oaie şi un bou. Victimile erau puse să ocolească de trei poporul
adunat pe Câmpul lui Marte, închizându-l astfel într-un cerc magic ferit de spiritele
necurate.32 Pentru romani purificarea fizică însemna în mod obligatoriu şi cea morală.33
Păcatele nemărturisite îl duceau pe om în tartar, unde va fi aspru pedepsit de către
zeităţi morale şi fizice, de care vorbeşte Virgiliu în Eneida.34 Poetul latin arată că
Radamante din Creta stăpâneşte peste împărăţia suferinţei şi a durerii şi pedepseşte pe cei
vinovaţi, îi ascultă şi-i sileşte să-şi mărturisească nelegiuirile făcute pe pământ.35
k) în religia vechiului Peru:
Strălucirea Imperiului din Peru, bogăţia cultului şi a mitologiei au dus la aşezarea
acestei civilizaţii pe aceeaşi treaptă cu cea a aztecilor, a mayaşilor din America centrală,
cu civilizaţia toltecilor. Ceea ce-i va mira mai târziu pe spanioli atunci când au cucerit
Peru este descoperirea practicii penitenţiale la un popor păgân. Mărturisirea păcatelor
juca un rol deosebit de important. Ea era făcută unui preot din ierarhi superioară (Marele

26
Ibidem, p. 332.
27
Prof. N. CHIŢESCU, op. cit., pp. 225-226.
28
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 332.
29
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Prof. Dr. Remus RUS, op. cit., p. 75.
30
Ibidem. Pentru declaraţii din această mărturisire negativă a se vedea: ibidem, p. 76.
31
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 332.
32
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, op. cit., p. 301.
33
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Prof. Dr. Remus RUS, op. cit., p. 90.
34
Prot. Dr. Simion RADU, op. cit., p. 332.
35
Cf. Eneida, C. &, 618-622, trad. N. Pandelea, ed. IV, p. 129, apud ibidem, pp. 332-333.
preot, „vorbitorii cu Soarele”, „vorbitorii cu fulgerele” etc.), într-un loc ascuns şi fără
martori. De asemenea, mărturisirea mai putea fi făcută în faţa unui râu sau a soarelui.36
l) în şintoism:
Din punct de vedere moral în şintoism păcatul era considerat o necurăţie fizică şi
morală. Ori pentru curăţie de aceste păcate, penitentul trebuia să aducă jertfă (în special
cele de fructe, legume şi mai ales orez) 37, apoi să se spele cu apă. În şintoism există două
sărbători pe an intitulate „Marea purificare” în care penitentul mergea la templu şi se
purifica. Această purificare era în special una corporală, şi mai puţin una spirituală.
Rugăciunea „Marii purificări” era cea intitulată Oharai.38 În categoria alimentelor şi
mijloacelor de purificare era orezul şi sarea.39
m) în şamanism:
Cei care nu se pocăiau în viaţă nu puteau trece peste podul (puntea) cu lăţimea
unui fir de păr. Iniţiatul care coboară în Infern (Altai) zăreşte pe fundul mării oasele
nenumăraţilor şamani căzuţi, apoi trece prin faţa locurilor unde păcătoşii nepocăiţi sunt
supuşi la cazne, atârnaţi de limbă, ţintuiţi cu urechea de un stâlp, foametea continuă etc. 40
această ceremonie a coborârii în Infern era însoţită de strigăte şi de tobe, iniţiatul dorind
întoarcerea pe pământ. Această ceremonie se săvârşea în special pentru regăsirea şi
readucerea sufletului bolnavului.41
n) în jainism:
Doctrina jainistă consideră că omul poate să ajungă la eliberarea finală, doar prin
cele „trei giuvaiere” (triranta): dreapta credinţă, dreapta cunoaştere şi dreapta purtare.
Doctrina lor nu vorbeşte de mărturisirea păcatelor pentru laici în special pentru monahii
care au comis păcate. Pe lângă căinţă şi mărturisirea păcatelor aceştia puteau primi şi
„epitimii”: reculegerea, izolarea, micşorarea anilor de monahism, destituirea, excluderea
din monahism.42
De asemenea, fiecare sărbătoare este însoţită de pregătire care implică postul,
mărturisirea de păcate, luarea de voturi ascetice temporare etc.43

o) în islam:
În islam, cerinţa de bază este ca omul să creadă, să-l slujească şi să se închine lui
Alah. Omul trebuie să-l sărbătorească cu laude pe Stăpân şi să-i caute iertarea44, căci El
este „întotdeauna gata să ierte”.45 Un verset din Coran vorbeşte despre iertare: „iertaţi,
porunciţi decenţa şi evitaţi oamenii ignoranţi”46, însă nu pomeneşte nimic de pocăinţă şi

36
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Prof. Dr. Remus RUS, op. cit., p. 55.
37
Jertfele omeneşti şi cele de animale erau foarte rare.
38
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, op. cit., p. 88.
39
Ibidem.
40
Mircea ELIADE, Şamanismul, în: Marie-Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. 1,
Editura Amacord, Timişoara, 1997, p. 72.
41
Ibidem, p. 73.
42
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, op. cit., p. 217.
43
Ibidem, p. 237
44
An-Nasr (10) în: Ghulam SARWAR, Islam. Credinţă şi învăţătură, Editura Helicon, Timişoara, f.a., p.
78.
45
Ibidem.
46
Iertare, în: *** Coran, 7:119 apud Ghulam SARWAR, op. cit., p. 227.
necesitatea ei. În părţi ale Coranului (în Surah, spre exemplu) Allah e numit „cel
Milostiv, cel Îndurător”.47
Înainte de a începe rugăciunea Salah48, omul are nevoie mai întâi de wudu49 ca
apoi să-şi caute un loc curat şi să poarte haine curate. 50 Între aceste du’as (rugăciuni)
închinate lui Allah, omul proclamă că a fost nedrept cu el însuşi şi „nimeni nu oferă
iertare pentru păcate decât Tu (Allah, subl. n.)”.51 El cere lui Allah iertarea sa şi îl roagă
să-i fie milă de el, căci El „este iertător şi Îndurător”. 52 Într-o altă rugăciune, omul cere ca
Allah să-l ierte pe el şi pe părinţii lui şi pe toţi credincioşii, în ziua judecăţii.53
În rugăciunea salatul Janazah (rugăciunea de înmormântare) – rugăciune care nu
include nici îngenunchiere ruku şi nici prosternare (sajdah) – întreaga comunitate se
roagă astfel: „O, Allah, iartă-ne pe noi cei rămaşi în viaţă şi cei din lumea de dincolo, cei
prezenţi şi cei absenţi, pe cei tineri şi pe cei mai în vârstă, pe bărbaţi sau pe femei…”.54 În
câteva du’as rostite dup[ Salah, omul cere iertare ;i ]ndurare lui Allah: „O, Allah, iartă-
mă pe mine, pe părinţii şi învăţătorii mei şi pe toţi credincioşii bărbaţi şi femei, pe toţi
Musulmanii bărbaţi şi femei, cu mila Ta…”. 55 Omul recunoaşte că a greşit şi dacă Allah
nu-l iartă, cu siguranţă că va fi pierdut.56

III. Concluzii finale

Din cele analizate de noi mai sus se observă clar că practica pocăinţei există la
fiecare religie păgână, indiferent de modul ei de manifestare. Astfel, unele dintre ele se
aseamănă în anumite părţi cu cea ortodoxă. Rezultatul oricărui mod prin care se
manifestă pocăinţa ne arată că fiecare era conştient că prin păcat se desparte de zeitatea
supremă, iar „întâlnirea” din nou cu ea nu este posibilă decât prin pocăinţă. Însă, nota
esenţială care trebuie absolut remarcată la conceptul de pocăinţă în istoria religiilor
păgâne este aceasta: pocăinţa e mai mult o împlinire morală, şi nicidecum nu poate fi
vorba de o taină, pentru că lipseşte harul divin mântuitor.

47
Bismillehin rahmanin rahim, în: Al-Fatihah apud Ibidem, p. 74. Pentru a înţelege câteva aspecte al
islamului recomandăm: Seyyid Ebul A’la el-MENDUDI, Introducere în islam, S.C. Chrarter S.R.L.,
Bucureşti, 1991, pp. 6-109.
48
Salahul este considerat al doilea stâlp al islamului şi se referă la cele 5 rugăciuni obligatorii care se fac în
fiecare zi. Vezi: Ghulam SARWAR, op. cit., p. 46.
49
Wudu are mai multe etape prin care penitentul se spală pentru rugăciune: spălarea mâinilor, a nasului, a
feţei, a antebraţului, a urechilor, a cefei, şi a picioarelor. Vezi: ibidem, pp. 48-50.
50
Vezi: Ghulam SARWAR, op. cit., p. 55.
51
Ibidem, p. 62.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Ibidem, p. 69.
55
Ibidem, p. 71.
56
Ibidem.
IV. Bibliografie

ALLIER, Raoul, La confession publique des pechés chez les peuples noncivilisés,
Mercure de France, 1935.
CHIŢESCU, Prof. N., Atitudinea principalelor religii ale lumii faţă de problemele vieţii
pământeşti, în revista: „Studii Teologice”, anul IV (1952), nr. 2, pp. 195-259.
ELIADE, Mircea, Şamanismul, în: Marie-Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor
mistice, vol. 1, Editura Amacord, Timişoara, 1997.
POUSSIN, Vallé, Brahmanismul. Cu o sinteză asupra filozofiei, trad. Ilie Iliescu, Editura
Herald, Bucureşti, 2001.
RADU, Prot. Dr. Simion, Pocăinţa în religiile precreştine, în revista: „Mitropolia
Ardealului”, anul X (1965), nr. 4-6, pp. 305-347.
SARWAR, Ghulam, Islam. Credinţă şi învăţătură, Editura Helicon, Timişoara, f.a.
STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru / RUS, Prof. Dr. Remus, Istoria religiilor. Manual pentru
Seminariile Teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991.
VASILESCU, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian, Istoria religiilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998.

You might also like