Ciocan Anamaria, R.I.S.E., anul III, gr.

1
Rawls, Dreptul popoarelor, pp. 43-52

3. Extinderea cǎtre societǎţile liberale

1. Cu aceste trei chestiuni preliminare stabilite, ne întoarcem la extinderea ideilor

liberale ale dreptăţii către dreptul popoarelor. Consider cǎ aceste idei ale dreptǎţii conţin trei
elemente: (i) o listă cu anumite drepturi şi libertăţi de bazǎ şi oportunităţi (cunoscute de la
regimurile democratice constituţionale); (ii) o prioritate mai mare pentru aceste libertăţi
fundamentale, în special cu privire la revendicǎrile asupra bunurilor comune şi ale valorilor
perfecţioniste; şi (iii) măsuri adecvate pentru a asigura tuturor cetăţenilor mijloacele adecvate
pentru utilizarea eficientă a libertăţilor lor. Aceste concepţii sunt tipice pentru ideea de
dreptatea ca echitate, cu excepţia faptului că acele caracteristici ale sale egalitariste sunt mai
puternice. Într-un anumit grad, ideilor liberale mai generale le lipsesc trei caracteristici
egalitariste: valoarea justă a libertăţilor politice, egalitatea justă de oportunitǎţi şi principiul
diferenţei. Aceste caracteristici nu sunt necesare pentru construcţia unui drept al popoarelor
rezonabil şi, prin nepreluarea lor, aprecierile noastre sunt de o mai mare generalitate.
Extinderea cǎtre dreptul popoarelor constǎ în două etape principale, fiecare etapă având
câte doi paşi. Prima etapă a extinderii o numesc teorie idealǎ, sau un acord strict,
şi, doar dacă nu este menţionat altfel, lucrǎm în întregime în această teorie. Aceasta înseamnă
că conceptele semnificative şi principiile relevante sunt consimţite de către toate părţile
acordului şi condiţiile favorabile necesare pentru instituţiile liberale sau ierarhice, după caz,
sunt disponibile. Primul nostru obiectiv este de a vedea ce ar necesita şi ce ar stabili în acest
caz un drept al popoarelor rezonabil şi cu desăvârşire just.
Pentru a realiza acest lucru, presupunem că sunt numai două tipuri de societǎţi bine-
ordonate : societăţile liberale şi societăţile ierarhice. Discutăm la primul pas cazul societăţilor
liberal-democratice bine-ordonate. Aceasta conduce la ideea unei societǎţi politice bine-
ordonate formatǎ din societăţile popoarelor democratice. După aceea, ne referim la cazul
societăţilor bine-ordonate şi juste, adesea de natură religioasă, care nu se caracterizează însă
prin separarea bisericii de stat. Instituţiile lor politice sunt caracterizate de o corectă ierarhie a
consultărilor, în timp ce instituţiile sociale de bază corespund unei concepţii a dreptăţii care
exprimă o concepţie adecvată asupra bunului comun. Fundamental pentru interpretarea
noastră a dreptului popoarelor este faptul că atât societăţile liberale, cât şi cele ierarhice îl
acceptǎ. Împreună, sunt membri ce respectǎ regulile unei societǎţi bine-ordonate a popoarelor
juste din lume.

1
 Cea de-a doua etapă în elaborarea dreptului popoarelor este cea a teoriei nonideale, şi
include, de asemenea, doi paşi. Primul pas este cel al teoriei nesupunerii. Aici se încadrează
situaţia dificilǎ în care sunt puse societǎţile juste, atât democratice, cât şi ierarhice, atunci
când se confruntǎ cu state care refuză să respecte un drept al popoarelor rezonabil. Cel de-al
doilea pas este cel al condiţiilor nefavorabile. Se pune problema modalitǎţii în care societăţile
lumii mai sărace şi mai puţin avansate din punct de vedere tehnologic pot atinge condiţiile
sociale şi istorice care sǎ le permitǎ să întemeieze instituţii juste şi funcţionale, fie ele liberale
sau ierarhice. În realitate, teoria nonidealǎ este de prima importanţă practică şi se ocupă cu
problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Totuşi, din motive de spaţiu, voi vorbi foarte puţin
despre acestea. (vezi pct. 6-7).

2. Înainte de a începe extinderea trebuie sǎ ne asigurǎm că poziţia originalǎ, cu vǎlul de

ignoranţă, este un dispozitiv de reprezentare pentru cazul societăţilor liberale. Acum, la prima
utilizare a poziţiei originale, precizăm că a fi un dispozitiv de reprezentare înseamnă a modela
ceea ce noi - tu şi eu, aici şi acum 1- privim ca fiind condiţiile echitabile pentru pǎrţi, ca
reprezentanţi ai cetăţenilor liberi şi egali, pentru a specifica termenii de cooperare ce
reglementeazǎ structura de bază a societăţiilor. Şi, din moment ce aceastǎ poziţie include vǎlul
de ignoranţă, modeleazǎ de asemenea şi ceea ce considerǎm a fi restricţiile acceptabile în
vederea adoptǎrii unei concepţii politice despre dreptate. Prin urmare, concepţia pe care
părţile ar adopta-o se identifică cu concepţia de justiţie pe care o considerǎm – tu şi eu, aici şi
acum- ca echitabilă şi susţinută de cele mai bune motive.
Aici trei condiţii sunt esenţiale: în primul rând, poziţia originalǎ prezintǎ părţile (sau
cetăţenii) ca fiind echitabili, rezonabili; în al doilea rând îi descrie ca fiind raţionali; şi cea de-
a treia, îi prezintǎ ca alegând între pricipiile disponibile din motive adecvate. Vom verifica
dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite prin observarea dacǎ, într-adevăr, cetăţenii sunt
reprezentaţi în mod corect sau rezonabil, în virtutea simetriei şi a egalităţii situaţiei
reprezentanţiilor lor în poziţia iniţială. Apoi, cetăţenii sunt reprezentaţi ca fiind raţionali în
virtutea scopului reprezentanţilor acestora de a face tot posibilul pentru interesele lor esenţiale
ca persoane. În cele din urmă, aceştia sunt prezentaţi ca luând decizii rezonabile; vǎlul de
ignoranţă împiedică reprezentanţii lor de a invoca motive considerate inadecvate, având în
vedere scopul lor de a reprezenta cetăţenii ca persoane libere şi egale.

1
„Tu şi eu” suntem cetǎţeni „aici şi acum” ai aceleiaşi societǎţi democratic-liberale şi elaborǎm concepţiile
liberale ale dreptǎţii aflate în discuţie.

2
 3. Acum, în mod similar, la nivelul următor, când poziţia iniţială este utilizatǎ pentru a
extinde concepţia liberalǎ cǎtre dreptul popoarelor, aceasta este un dispozitiv de reprezentare,
pentru că modeleazǎ ceea ce considerǎm -tu şi eu, aici şi acum 2- ca fiind condiţii echitabile în
care părţile, de data aceasta ca reprezentanţi ai societăţilor bine-ordonate de concepţiile
liberale ale dreptǎţii, specificǎ dreptul popoarelor şi termenii corecţi ai cooperǎrii lor.
Poziţia originalǎ este un dispozitiv de reprezentare, deoarece, ca şi mai înainte,
popoarele libere şi egale sunt prezentate atât ca fiind rezonabile, cât şi raţionale, luând decizii
în conformitate cu motive adecvate. Părţile, ca reprezentanţi ai popoarelor democratice, sunt
situate simetric şi, de aceea, popoarele pe care le reprezintă sunt reprezentate în mod
rezonabil. Mai mult decât atât, părţile delibereazǎ între diferitele principii disponibile pentru
elaborarea dreptului popoarelor, ţinând cont de interesele fundamentale ale societăţilor
democratice în concordanţǎ cu sau implicând principiile liberale ale dreptǎţii interne. Şi, în
sfârşit, părţile sunt expuse vǎlului de ignoranţǎ: ele nu ştiu, de exemplu, mărimea teritoriului,
sau a populaţiei, sau puterea relativǎ a popoarelor ale căror interese fundamentale le
reprezintă. În timp ce ei cunosc condiţiile favorabile obţinute, care fac posibilă democraţia, ei
nu cunosc volumul resurselor lor naturale sau nivelul lor de dezvoltare economică sau orice
astfel de informaţii asociate. În calitate de membri ai societǎţii bine-ordonate de cǎtre
concepţiile liberale ale dreptǎţii, aceste condiţii modeleazǎ ceea ce am accepta ca fiind just -
aici şi acum- în stabilirea termenilor de bază ai cooperǎrii dintre popoare, care se consideră
libere şi egale. Acest lucru duce la utilizarea poziţiei originale la cel de-al doilea nivel ca
dispozitiv de reprezentare, la fel cum este şi la primul nivel.

4. Presupun că rezultatul elaborǎrii dreptului popoarelor pentru societăţile democratice

liberale va fi doar adoptarea anumitor principii familiare ale dreptǎţii şi va permite de
asemenea diferite forme de asociere cooperativǎ între popoarele democratice şi nu pentru un
stat global. Aici am urmat direcţia lui Kant din Spre pacea eternǎ (1795), considerând cǎ un
guvern global – care înseamnă un regim unificat politic, cu puteri juridice exercitate în mod
normal de către guvernele centrale - ar fi ori un despotism global, ori un imperiu fragil, sfâşiat
de frecvente conflicte civile în diferite regiuni şi popoare ce încearcǎ să obţinǎ autonomie
politică3. Pe de altă parte, s-ar putea dovedi, cum am schiţat mai jos, că vor exista multe feluri
2
În acest caz “tu şi eu” suntem cetǎţeni ai unei societǎţi democratic-liberale, dar nu ai aceleaşi.
3
Kant scrie, "Ideea de drept internaţional presupune existenţa separată amai multorstate independente, dar
vecine. Deşi această condiţie este în sine o stare de război (excepţia cazului în care o uniune federativǎ împiedică
izbucnirea ostilităţilor), acest lucru este raţional de preferat in schimbul amalgamului de state sub o putere
superioarǎ, ca asta se va termina într-o monarhie universalǎ, şi dispoziţiile legale în vigoare pierd întotdeauna
ceea ce câştigǎ guvernul in plus; prin urmare, un despotism fǎrǎ suflet cade în anarhie, după înăbuşirea

3
de organizaţii supuse judecǎţii dreptului popoarelor democratice şi însărcinate cu
reglementarea cooperării dintre ele şi întrunirea anumitor îndatoriri recunoscute. Unele dintre
aceste organizaţii (cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite), pot avea autoritatea de a exprima
dezaprobul societăţii popoarelor democratice faţǎ de instituţiile interne care încalcă drepturile
omului şi, în anumite cazuri grave, sǎ încerce să le pedepseascǎ prin sancţiuni economice sau
chiar prin intervenţii militare. Sfera de acţiune a acestor competenţe include toate popoarele şi
acoperă afacerile lor interne.
Dacă toate acestea sunt solide, consider că principiile dreptǎţii între popoarele libere şi
democratice vor include anumite principii familiare, de mult recunoscute ca aparţinând unui
drept al popoarelor, printre care următoarele:
1. Popoarelor (cum sunt organizate de către guvernele lor) sunt libere şi independente, iar
libertatea şi independenţa lor trebuie respectatǎ de celelalte popoare.
2. Popoarele sunt egale şi părţi ale propriilor acorduri.
3. Popoarele au dreptul la auto-apǎrare, dar nu şi dreptul de a face război.
4. Popoare trebuie sǎ respecte pricipiul non-intervenţiei.
5. Popoare trebuie sǎ respecte tratatele şi promisiunile.
6. Popoarele trebuie sǎ respecte anumite restricţii specificate privind comportamentul de
război (presupus a fi de auto-apărare).
7. Popoarele trebuie sǎ respecte drepturilor omului.
Această declaraţie de principii este desigur incompletǎ; alte principii ar mai trebui
adăugate. Mai mult, ele necesitǎ multe explicaţii şi interpretǎri şi unele dintre ele sunt de
prisos într-o societate de popoare democratice bine-ordonate, şi anume, cel de-al şaselea
privitor la comportamentul de război şi al şaptelea referitor la drepturile omului. Totuşi,
aspectul principal este că, datǎ fiind ideea unei societǎţi de popoare democratice, libere şi
independente, care sunt gata să recunoască anumite principii ale dreptǎţii politice de bază care
reglementează conduita lor, principiile de acest tip constituie o cartă a asocierii lor 4. Evident,
un principiu cum ar fi cel de-al patrulea -cel al nonintervenţiei- va trebui să fie caracterizat în
general. În timp ce este potrivit pentru o societate de popoarele democratice bine-ordonate,

seminţelor binelui "(Immanuel Kant, Spre pacea eternǎ, trad. Lewis White Beck [1795; Indianapolis, 1957] , p.
31). Această atitudine faţă de monarhia universală fost împărtăşită şi de alţi scriitori ai secolului al XVIII-lea.
Vezi de exemplu, David Hume, „Balanţa puterii”, Eseuri morale, politice, si literare, ed. Eugene F. Miller
(1752; Indianapolis, 1987), pp.. 332-41. F. H. Hinsley menţionează de asemenea pe Montesquieu, Voltaire şi
Gibbon in a lui Putere şi goana după pace: Teorie şi practică în istoria relaţiilor dintre state (Cambridge,
1967), p. 162. El are o discuţie instructivă a ideilor lui Kant din capitolul 4. Vezi de asemenea Patrick Riley,
Filosofia politică a lui Kant (Totawa, NJ, 1983), cap. 5 şi 6. Thomas Nagel oferǎ motive puternice pentru a
susţine aceleaşi concluzii, în Egalitate şi părţialitate (New York, 1991), pp.. 169-74.
4
Terry Nardin accentueazǎ acest aspect in Drept, moralitate si relatiile dintre state (Princeton, N.J., 1983), p.269.

4
care respectă drepturile omului, acesta nu este valabil în cazul unei societǎţi formată din
societăţi dezorganizate, în care războaiele şi încălcările grave ale drepturilor omului sunt
endemice. De asemenea, dreptul la independenţǎ, la egalitate şi dreptul la auto-determinare,
sunt valabile numai în anumite limite, ce rmân a fi specificate de dreptul popoarelor, în
general. Astfel, niciun popor nu are dreptul la auto-determinare sau dreptul la secesiune, prin
subjugarea unui alt popor5; şi nici nu poate un popor sǎ protesteze condamnarea lui de către
societatea mondialǎ, atunci când instituţiile sale interne încalcă drepturile omului sau a unor
anumite minorităţi. Dreptul lor la independenţǎ nu este un scut faţǎ de condamnare, nici chiar
în cazuri grave, de intervenţie coercitivǎ a altor popoare.
Acestea vor fi de asemenea principii pentru formarea şi reglementarea federaţiilor
(asociaţiilor) de popoare şi a standardelor de corectitudine pentru comerţ şi alte modalităţi de
cooperare. Dincolo de acestea, ele vor include anumite provizii pentru asistenţă reciprocă
între popoare, în vremuri de foamete şi secetă şi, dacǎ va fi fezabil, aşa cum ar trebui să fie,
provizii pentru a se asigura că în toate societăţile liberale rezonabil dezvoltate, nevoile de bază
ale cetǎţenilor sunt satisfǎcute6. Aceste provizii vor avea funcţia de asistenţă în anumite
situaţii şi volumul lor va varia în funcţie de gravitatea cazului.

5. Un rol important al guvernului unui popor, oricât de arbitrare ar părea frontierele sale
din punct de vedere istoric7, este cǎ trebuie să fie agentul reprezentativ şi eficient al poporului,
asumându-şi responsabilitatea pentru teritoriu şi mărimea populaţiei, precum şi menţinerea
integrităţii sale de mediu şi a capacităţii de a susţine toate aceste lucruri. Această idee face
apel la instituţia proprietǎţii, cu excepţia cazului în care unui agent îi este datǎ
responsabilitatea de a pǎstra un bun şi de a suporta consecinţele prejudicierii acestuia,
respectivul bun tinde sǎ se deterioreze. În acest caz bunul este teritoriul poporului şi
capacitatea de a-l susţine pentru totdeauna; agentul oamenii înşişi, ca organizare politică.
Aceştia trebuie să recunoască faptul că nu pot acoperi deficitele iresponsabilităţii lor în ceea
5
Un exemplu clar cu privire la secesiune este dacă Sudul a avut o dreptul de a se separa în 1860-61. Prin acest
test nu a avut niciun astfel de drept, când separarea a perpetuat instituţiile sale interne de sclavie. Acest lucru este
o încălcare la fel de severă a drepturilor omului ca oricare alta, şi s-a extins la aproape jumătate din populaţie.

6
Când vorbesc de nevoile de bază mă refer în general la cele care trebuie să fie satisfacute dacă cetăţenii sunt
într-o poziţie de a beneficia de drepturile, libertăţile şi oportunităţile societǎţii lor. Acestea includ mijloace
economice, precum şi a drepturi şi libertăţi instituţionale.
7
Din faptul că graniţele sunt istoric arbitrare nu rezultǎ că rolul lor în legea popoarelor nu poate fi justificată.
Adicǎ, dacă graniţele dintre mai multe state din SUA sunt istoric arbitrare, aceasta nu duce la eliminarea
sistemului federal, intr-un fel sau altul. Fixarea pe arbitrariul lor înseamnǎ fixarea pe un lucru greşit. Adevǎrata
întrebare priveşte valorile politice servite de diferitele state într-un sistem federal în comparaţie cu valorile
servite de un sistem central. Răspunsul este dat de către funcţia şi rolul statelor, care este, de valorile politice pe
care le deservesc ca subunitǎţi, şi dacă graniţele lor pot fi, sau trebuie sǎ fie, reînnoite , sau mai mult.

5
ce priveşte protejarea pământului lor şi conservarea resurselor naturale prin cucerirea sau
migrarea înspre teritoriile altor popoare, fără consimţământul acestora8.
Aceste observaţii aparţin, desigur, teoriei ideale şi indică unele dintre responsabilităţile
popoarelor într-o societate formatǎ din societăţile liberale, bine-ordonate. Din moment ce
graniţele popoarelor sunt adesea rezultatul istoric al violenţei şi agresiunii, iar unele popoare
sunt astfel în mod eronat cucerite de altele, dreptul popoarelor, în partea sa nonidealǎ ar
trebui, pe cât posibil, să conţină principiile şi standardele - sau cel puţin un ghid - pentru
confruntarea cu aceste probleme.

6. Pentru a completa această schiţă a dreptului popoarelor pentru societăţile liberale

bine-ordonate, să analizǎm în ce condiţii se poate accepta în mod rezonabil aceastǎ parte a
dreptului popoarelor şi sǎ o privim ca fiind justificată.
Există două condiţii dincolo de cele trei cerinţe amintite mai devreme, în discuţia despre
poziţia originală ca un dispozitiv de reprezentare. Aceste cerinţe au fost ca părţile (în calitate
de reprezentanţi ai popoarelor libere şi egale) să fie prezentate ca fiind rezonabile, raţionale şi
luând decizii din motive corespunzătoare. Unul dintre cele două condiţii este ca societatea
politică, formată din societăţile popoarelor democratice şi bine-ordonate, să fie stabilă în mod
corect9. Această condiţie înseamnă că, având în vedere existenţa unei astfel de societăţi
politice a unor astfel de popoare, membrii săi vor tinde, din ce în ce mai mult de-a lungul
timpului, să accepte principiile sale şi hotărârile judecătoreşti, pe măsură ce ajung să înţeleagă
ideile dreptăţii exprimate în dreptul dintre ei şi să aprecieze beneficiile sale pentru toate
popoarele liberale.
Mai mult, când spunem că societatea popoarelor democratice este stabilă într-un mod
corect spunem că este stabilită prin respectarea dreptăţii, şi anume, că instituţiile şi practicile
dintre popoare întotdeauna îndeplinesc mai mult sau mai puţin principiile relevante ale
dreptăţii, deşi condiţiile sociale sunt aproape mereu în schimbare. In continuare trebuie să
spunem că dreptul popoarelor este corect nu pur şi simplu din cauza unei balanţe a puterii a
succesului -nefiind în interesul popoarelor să o schimbe- dar pentru că, în ciuda posibilelor
schimbări ale balanţei între diferitele popoare, toate sunt motivate să adere la dreptul lor
comun, acceptându-l ca fiind just şi benefic pentru toţi. Aceasta înseamnă că dreptatea
societăţii popoarelor democratice este stabilită cu respectarea distribuţiei succesului în rândul
8
Această observaţie implică faptul că un popor are cel puţin un drept calificat pentru a limita imigrarea. Las
deoparte aici în ce ar putea consta aceste rezerve.
9
Vezi Rawls, "Domeniul consesului politic", New York University Law Review 64 (mai 1989): sec. 7.

6
acestora. Aici norocul nu se referă, desigur, la succesul militar al unei societăţi sau la lipsa lui,
ci la alte tipuri de succes: dobândirea libertăţilor politice şi sociale, plenitudinea şi
expresivitatea culturii sale şi bunăstarea economică a cetăţenilor acesteia.

7. Consemnările istorice sugerează că, cel puţin în ceea ce priveşte principiul non-
violenţei, această condiţie de stabilitate ar fi satisfăcută într-o societate de popoare
democratice şi juste. Deşi societăţile democratice au fost la fel de des implicate în război ca şi
cele nedemocratice10 şi şi-au apărat cu fermitate instituţiile lor, Michael Doyle subliniază
faptul că, din 1800 societăţile liberale stabile nu au purtat război unele împotriva altora 11. Şi în
războaie în care o serie de mari puteri s-au angajat, cum ar fi cele două războaie mondiale,
statele democratice au luptat ca aliaţi pe aceeaşi parte. Într-adevăr, lipsa de război între
democraţii este cât se poate de aproape de o lege empirică a relaţiilor dintre societăţi 12. În
această situaţie, propun ca societatea popoarelor democratice, ale căror instituţii de bază sunt
bine-ordonate de concepţiile liberale ale dreptăţii (deşi nu neapărat de aceleaşi concepţii), va
fi stabilită în mod corect, aşa cum am menţionat mai sus. Schiţa dreptului unor astfel de
popoare poate, apoi, îndeplini condiţiile realismului politic date de stabilitatea acestor motive
corecte.
Ultima condiţie pentru noi pentru a accepta această schiţă a dreptului popoarelor
democratice este faptul că noi, ca cetăţenii ai societăţilor liberale, putem aproba principiile şi
hotărârile judecătoreşti din acest drept după o analiză serioasă. Trebuie să fim în măsură să
afirmăm că doctrina dreptului popoarelor pentru astfel de societăţi, mai mult decât oricare
altă doctrină, aduce împreună convingerile noastre politice şi judecăţile morale la toate

10
Vezi Jack S. Levy, "Politica internă şi război," în Originea şi prevenirea războaielor importante, ed. Robert I.
Rotberg şi Theodore K. Rabb (Cambridge, 1989], p. 87. Levy se referă la mai multe studii istorice care au
confirmat concluziile lui Melvin Small şi J. David Singer în "Predispoziţia la război a regimurilor democratice,
1816-65 , „The Ierusalem Journal of International Relations 1 (Vara 1976): 50-69.
11
Vezi a doua parte a articolului lui Michael W. Doyle, "Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs”,
Philosophy and Public Affairs 12 (vara şi toamna 1983): 205-35, 323-53. Un sumar al depoziţiei găsim în prima
parte, pp.. 206-32. Doyle scrie:
Aceste convenţii [care se bazează pe implicaţiile internaţionale ale principiilor şi instituţiilor liberale] de
respect reciproc au constituit o fundaţie de cooperare pentru relaţiile dintre democraţiile liberale deosebit
de eficace. Chiar dacă statele liberale s-au implicat în numeroase războaie cu statele nonliberale,
statele liberale, stabile din punct de vedere constituţiona, nu s-au angajat încă în război unele cu
altele. Nimeni nu ar putea demonstra că astfel de războaie sunt imposibile; dar dovezi preliminare par să
indice o predispoziţie semnificativă împotriva războiului între state liberale. [p. 2131]
12
În aceste studii, cele mai multe definiţii ale democraţiei, sunt comparabile cu cea a lui Small şi Singer,
enumerate de Levy: "1) alegeri regulate şi participarea liberă a partidelor de opoziţie, 2) cel puţin 10% din
populaţia adultă să fie capabilă de a vota pentru 3) un parlament care, fie controlează fie împarte paritatea cu
executivul "(Levy, "Politica internă şi război", p. 88). Definiţia noastră a unui regim democratic liberal merge
mult dincolo de această definiţie.

7
nivelurile de generalitate, de la cel mai general, la cel particular, într-o singură cercetare
coerentă.

4. Extinderea către societăţile ierarhice

1. Aduceţi-vă aminte din capitolul 3, partea 1, că extinderea ideilor liberale de dreptate

la dreptul popoarelor se face în 2 stadii, fiecare având 2 paşi. Primul stadiu e al teoriei
idealiste, şi tocmai am terminat primul ei pas, mai exact, extinderea dreptului popoarelor doar
la societăţile liberale bine-ordonate. Al doilea pas al teoriei ideale este mai greu. Necesită sa
specificăm cel de al doilea tip de societate - o societate ierarhică - apoi să stabilim când o
astfel de societate este bine-ordonată. Scopul nostru este să extindem dreptul popoarelor la
aceste societăţi ierarhice bine-ordonate şi să arătam că acestea acceptă acelaşi drept al
popoarelor ca şi cel al societăţilor liberale. Astfel, acest drept comun al popoarelor bine-
ordonate, liberale şi ierarhice, specifică conţinutul teoriei ideale. Specifică felul societăţii de
popoare bine-ordonate la care toate popoarele ar trebui să aspire şi stabileste limitele
regulamentare ale politicii externe. Este evident aici că şi societăţile non-liberale trebuie să
respecte drepturile omului.
Pentru a demostra aceasta, mai întâi stabilim trei cerinţe pentru orice regim ierarhic
bine-ordonat. Va fi clar că satisfacerea acestor cerinţe nu presupune că regimul este liberal.
Apoi, confirmăm că, în pozitia iniţială, cu vălul de ignoranţă, reprezentanţii regimurilor
ierarhice bine-ordonate sunt situaţi rezonabil, sunt raţionali şi motivaţi de considerente
pertinente. In acest caz poziţia iniţială este de asemenea un mod de a reprezenta dorinţa pentru
adoptarea dreptului popoarelor ierarhice. In final, arătăm că în poziţia originară, reprezentanţii
societăţilor ierarhice bine-ordonate ar adopta acelaşi drept al popoarelor ca şi reprezentanţii
societăţilor liberale. Deci, acel drept reprezintă un drept comun al unei societăţi politice juste
de popoare bine-ordonate.
Prima cerinţă pentru ca o societate ierarhică să fie bine-ordonată este să fie paşnică şi
să-şi atingă scopurile legitime prin diplomaţie, comerţ şi alte căi paşnice. De asemenea,
doctrina sa religioasă, presupusă a fi uşor de înteles şi cu influenţă în politica guvernamentală,
nu este expansionistă, în sensul că respectă în totalitate ordinea civilă şi integritatea altor
societăţi. Dacă urmăreşte să-şi mărească influenţa, face asta în modalităţi compatibile cu
independenţa altor societăţi şi cu libertăţile din interiorul acestora. Acest aspect al religiei sale
sprijină baza instituţională a conduitei paşnice şi face ca acestea să se distingă de statele
europene "fruntaşe" din timpul războaielor religioase din secolele al XVI-lea si al XVII-lea.

8
 2. A doua cerinţă fundamentală foloseşte ideea lui Philip Soper. Are mai multe părţi. In
primul rând, sistemul juridic al unei societăţi ierarhice trebuie să fie în aşa fel încât să impună
obligaţii morale tuturor persoanelor din teritoriul său13. Apoi, trebuie ca sistemul juridic să fie
ghidat de o justă concepţie comună asupra dreptăţii, adică o concepţie care ia în considerare în
mod imparţial ceea ce vede ca fiind interese rezonabile şi fundamentale ale tuturor membrilor
societăţii. Nu este cazul ca interesele unora să fie privilegiate în mod arbitrar, pe când
interesele altora să nu prezinte importanţă. În final, trebuie să existe o încredere deplină si
rezonabilă de partea judecătorilor şi a altor oficiali care administrează ordinea legală, că
dreptul este într-adevăr ghidat de o concepţie comună asupra justiţiei. Această încredere
trebuie să fie demonstrată printr-o dorinţă de a apăra public injoncţiunile statului ce sunt
justificate de lege. ( Tribunalele reprezintă o unealtă eficientă pentru a face aceasta) 14. Aceste
aspecte ale unei ordini legale sunt necesare pentru a stabili legitimitatea unui regim în ochii
propriului popor.
A doua cerinţă poate fi elaborată adaugând faptul că instituţiile politice ale unei
societăţi ierarhice bine-ordonate constituie o ierarhie de consultare rezonabilă. Acestea includ
o familie de structuri reprezentantive, sau alte adunări, ale cărui scop este să aibă grijă de
interesele imporante ale tuturor elementelor din societate. Deşi în societăţile ierarhice,
persoanele nu sunt văzute ca fiind libere şi egale, precum sunt văzute în societăţile liberale,
ele sunt considerate membri responsabili ai societăţii, care îşi pot recunoaste datoriile morale
şi îşi pot juca rolul lor în societate.
Cu o ierarhie a consultărilor, există o oportunitate ca diferite voci să fie auzite, lucru
care nu este întru-totul adevărat când vine vorba de instituţiile democratice, dar valid având în

13
Aici fac referinţă la cartea lui Philip Soper O teorie a dreptului (Cambridge,Mass.,1984), în special pp. 125-47.
Soper susţine că un sistem juridic, fiind distinct de un sistem de simple reguli impuse în mod coercitiv, trebuie să
fie în aşa fel încât să creeze, cum am indicat mai sus, datorii morale tuturor membrilor societăţii şi judecătorii şi
alţi funcţionari trebuie să creadă sincer că dreptul este ghidat de o concepţie comună şi corectă a justiţiei.
Conţinutul unei concepţii juste şi comune despre justiţie este în aşa fel încât să impună obligaţii morale
stăruitoare tuturor membrilor societăţii. Mentionez câteva detalii ale viziunii lui Soper aici, dar fac asta într-un
mod liber şi nu cu intenţia de a explica ce gandeşte. După cum vedeţi din text, scopul meu este să indic o
concepţie a justiţiei care, chiar dacă nu este liberală, are totuşi atribute care dau societăţilor reglementate potrivit
condiţia morală necesară pentru a fi membri ai unei societăţi politice care aderă la un drept al popoarelor
rezonabil. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi în înţelegerea acestei a doua cerinţe. Pentru Soper este parte a
definiţiei unui sistem de drept. Este o cerinţă ca un sistem de reguli să fie un sistem de drept, în mod
corespunzător. Vezi Soper, O teorie a dreptului, pp. 91-100.Eu nu urmez calea lui Soper în această privinţă, dar
nici nu resping această idee, din moment ce Soper face o pledoarie puternică pentru ea. Dimpotrivă, am pus-o
deoparte şi adopt cerinţa ca un principiu moral de fond explicabil ca parte a dreptului popoarelor provine dintr-o
concepţie liberală a justiţiei. Am evita astfel de lung dezbătuta problemă jurisprudenţială de a da o definiţie
dreptului. Mai mult decât atât, nu am să susţin că Sudul antebellum, să spunem, nu a avut un sistem de drept.
Sunt dator lui Samuel Freeman pentru discutarea acestor chestiuni.
14
Vezi Soper, O teorie a dreptului, pp.118, 112.

9
vedere valorile religioase şi filosofice ale societăţii în cauză. Astfel, indivizii nu au dreptul la
libera exprimare dintr-o societate liberală. Dar, ca şi membrii asociaţiilor şi corporatiilor, au
dreptul la un moment dat în procesul consultărilor să-şi exprime dezacordurile şi guvernul are
o obligaţie să o ia în considerare şi să dea un răspuns conştiincions. Faptul că diferite voci se
pot face auzite este necesar deoarece încrederea sinceră a judecători şi altor funcţionari are
"două componente: încredere sinceră în fapte şi respect pentru posibilitatea dezacordurilor".
Judecătorii şi alţi funcţionari trebuie să fie astfel voitori să adreseze obiecţiile. Ei nu pot
refuza să le asculte pe motiv că ei consideră că cei care le exprimă sunt incompetenţi şi nu
înţeleg. Astfel nu am mai avea o ierarhie a consultărilor, ci un regim pur paternalistic.

10