Scoala Postliceala Sanitara Fundeni

REFORMA SISTEMELOR DE SANATATE

Elev: Popa Alexandra Elena

Clasa: II E

1
 I. Principii pe care se bazeaza reformele sistemelor de sanatate

Pe plan mondial se produc schimbari in sistemele de sanatate, schimbari care urmaresc

eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atat in tarile democratice cu o economie de piata
stabila, cat si in tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor de
productie cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.
Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor ingrijirilor de sanatate
(SIS) au fost prezente atat in masa contribuabililor (utilizatorilor), a medicilor si a institutiilor
sanitare (a furnizorilor de ingrijiri) cat si a autoritatilor publice si administrative. Insatisfactiile
erau datorate: cresterii cheltuielilor pentru sanatate intr-un ritm greu de suportat, fara ameliorarea
substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii, absenta unor
mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta
elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.
Pentru reuşita unei reforme un management eficient al schimbării trebuie să se bazeze pe
următoarele principii:

1.Elaborarea politicii de sănătate:

-reforma trebuie să fie componentă a unei politici globale,coerente, de realizarea a dezideratului

“sănătate pentru toţi”;trebuie implicaţi cât mai mulţi actori interesaţi care să asigure un consens
cât mai larg în adoptarea unei strategii adaptate la particularităţile socio-economice;
-deciziile politice (strategice) să se bazeze pe elementeleconcrete ale realităţii;
-guvernele trebuie să elaboreze şi să introducă normelelegislative (în urma unor dezbateri
ample) care să asigure repartiţia echitabilă a resurselor cât şi accesul tuturor la serviciile de
îngrijiri; un rol important va fi acordat introducerii concurenţeica determinant al îmbunătăţirii
calităţii, imediat ce introducerea mecanismelor de piaţă o va permite

2. Atentie acordatata opiniilor si alegerilor cetatenilor:

-părerea cetăţenilor trebuie să contribuie atât la concepereaserviciilor de sănătate cât şi la în

elaborarea deciziilor la nivelele economice, administrative sau profesionale;
-părerea cetăţenilor trebuie să se facă cunoscută asupra unor probleme precum conţinutul
îngrijirilor, încheierea de contractede servicii, calitatea relaţiei dintre cei care acordă servicii
desănătate şi pacient, gestiunea listelor de aşteptare şi soluţiilor cese acordă plângerilor;
-cetăţenii, pentru a putea exercita o alegere şi dreptul lor încalitate de pacienţi, trebuie să
beneficieze de mijloace adecvate,corecte şi oportune de informare şi educaţie; aceasta
înseamnăcă ei trebuie să aibă acces la informaţii verificate publicreferitoare la funcţionarea
serviciilor de sănătate;

2
3. Restructurarea serviciilor de sănătate:

-activităţile de auto-îngrijire, a îngrijirilor familiale sau îngrijirile din afara sistemului (informale,
neoficiale), cât şi cele ale altorinstituţii sociale trebuie să fie puse de acord cu serviciile de
sănătate structurale (formale, legale); pentru aceasta este nevoiesă se dezvolte sisteme de
colaborare permanentă, de orientareşi informare adecvată;
- trebuie elaborate strategii bine concepute pentru a transfera, de
fiecare dată când este necesar, îngrijirile spitaliceşti spre îngrijiride sănătate primară, îngrijiri
comunitare sau la domiciliu;
-reţelele regionale de servicii de îngrijiri de sănătate trebuie întărite atunci când ele asigură
un raport mai bun cost eficacitate, permiţând a se face faţă mai bine urgenţelor medicale
şifacilitând cooperarea între spitale şi cu îngrijirile de sănătateprimară.
- Pentru a putea ameliora în mod continuu calitatea îngrijirilor,
trebuie să se dispună de sisteme de informaţii care să se sprijinepe indicatorii aleşi de calitatea
îngrijirilor pornind de la de laserviciile curente şi comunicate apoi medicilor, cadrelor medii
şialtor persoane care acordă îngrijiri.

4. Utilizarea resurselor umane pentru sănătate:

- în serviciile de sănătate trebuie depus efortul pentru a identifica şi încuraja categoriile

profesionale de a lua parte la constituirea şiactivitatea echipelor multidisciplinare ale sistemelor
de sănătatede mâine;
-trebuie adoptată în formarea de bază, specializată şi continuă a personalului de sănătate, o
viziune mai largă decât cea
îngrijirilor curative tradiţionale; calitatea îngrijirilor, prevenirea îmbolnăvirilor şi promovarea săn
ătăţii trebuie să facă parteintegrantă din instruire;
-trebuie aplicate măsuri de motivare adecvată a personalului pentru a a-l determina să se
preocupe mai mult de calitate, costşi de rezultatele îngrijirilor. Organismele profesionale şi
definanţare trebuie să coopereze activ cu responsabilii de sănătatepublică pentru a favoriza
această evoluţie.

5. Îmbunătăţirea conducerii:

.-dacă vrem să realizăm îmbunătăţirile dorite în materie desănătatea populaţiei trebuie să punem
la punct un ansamblu defuncţii administrative şi de infrastructură de sănătate publică careau ca
obiectiv să ghideze şi să orienteze ansamblul sistemului;
-stabilitatea îngrijirilor trebuie să se bucure de cea mai mareautonomie posibilă în gestiunea
resurselor sale, pentrurespectarea principiilor unui sistem de sănătate echitabil şi
eficace;
-ameliorarea gestiunii trebuie să fie ferm susţinut prin întărireaaptitudinii fiecărui individ la a
conduce, negocia şi comunica şi laapune la punct mecanisme instituţionale care să
permităacordarea îngrijirilor în modul cel mai eficace şi cel mai raţional.

3
6.A învăţa din experienţă:
.- trebuie facilitat la nivel naţional şi internaţional, schimbul de dateprivind experienţa de punere
în practică a reformei sistemelor desănătate şi sprijinul adus iniţiativelor luate în acest domeniu.
- Acest sprijin trebuie să se bazeze pe informaţii privind reforma sistemelor de sănătate, ţinând
cont de diferenţele culturale careexistă în materie de sănătate şi apreciindu -le la justa lor valoare

II. CRITERII DE EVALUARE IN COMPARAREA

REFORMELOR DIN DIFERITE TARI

Obiectivele reformelor în sistemul îngrijirilor de sănătate din Europa sunt:

 echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial şi între categorii de servicii) şi
controlul costurilor;
 reducerea inechităţilor în ofertă şi accesul la servicii;
 îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi utilizatorilor de îngrijiri;
 ameliorarea eficacităţii şi impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării
de sănătate;
 reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne;
 corectarea stimulării inadecvate a consumului medical;
 introducerea competiţiei controlate (între furnizori publici şi privaţi, organizaţiile
de asigurări etc.);
 separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii;
 plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţă;
 introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sănătate;
 descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare şi delegarea
autorităţii.

II.1. Limitarea costurilor cu mentinerea calitatii ingrijirilor de sanatate:

Obiectivele reformelor în sănătate trebuie să urmărească îmbunătăţirea calităţii şi

accesului la servicii, alături de ameliorarea mecanismelor de control alcosturilor. De aceea,
România are nevoie de mai multe resurse în sistemul de sănătate, mai ales în componenta de
asigurări sociale. Situaţia actuală - în care 6,8 milioane de contribuabili finanţează cheltuielile cu
19 milioane de asiguraţ i -nu este sustenabilă pe termen lung, mai ales dacă ţinem cont de
tendinţele certe de îmbătrânire a populaţiei şi de tendinţa de sincronizare cu nivelul cheltuielilor
din statele Uniunii Europene.
Îmbunătăţirea calităţii şi accesului presupune contractarea mai multor furnizori de servicii
medicale, încurajarea concurenţei între aceştia, diversificarea serviciilor, utilizarea mai multor
echipamente performante, investiţ ii în immobile şi salarii mai mari pentru personalul sanitar.

4
 III. REFORMA SISTEMULUI DE SANATATE DIN ROMANIA

Sfarsitul anului 1989 a gasit Romania intr-o profunda criza economica, sociala si sanitara.
Starea de sanatate a populatiei era submediocra, serviciile medicale subfinantate, lipseau factorii
de motivatie a personalului, eficienta interna a sistemului era slaba. Schimbarea politica violenta
din decembrie 1989 a avut drept prima reactie schimbarea structurilor care tineau de un stat
totalitar si odata cu acestea, pentru sectorul de sanatate principiile si organizarea unui sistem
socialist de asigurare a sanatatii. Principala forta de presiune au format-o medicii si farmacistii,
care au decis introducerea unui sistem de tip Bismark si dezvoltarea sectorului privat in serviciile
publice.
Perioada 1990-1992 s-a caracterizat prin accentuarea crizei si ascutirea dialogului dintre
sindicatele sanitare si autoritatile administrative de la nivel national si subnational. In aceasta
situatie, Ministerul Sanatatii impreuna cu specialistii in management au stabilit prioritatile:
evitarea desfiintarii sistemului inainte de formularea unei alte politici sanitare, informarea
guvernului si a publicului asupra starii grave in care se gasea sistemul, acordarea unei inalte
prioritati controlului epidemiologic al HIV, hepatitei B, reducerea mortalitatii materne prin
liberalizarea avorturilor in conditii de securitate medicala, blocarea concursurilor de pregatire
post-universitara prin cursuri de specializare, blocate timp de 8-10 ani, liberalizarea miscarii
medicilor si farmacistilor, descentralizarea acestei operatiuni si acordarea de
competente autoritatilor judetene, infiintarea specializarii in medicina generala, reinfiintarea
scolilor sanitare postliceale etc..
Reformarea sistemului de sănătate din România a demarat de la un context caracterizat
prin:
-existenţa unui sistem centralizat de tip Semaşko;
-deteriorare progresivă, constantă a nivelului de sănătate apopulaţiei în ansamblul ei;
-subfinanţarea cronică şi accentuată a sistemului;
-structură inadecvată a unităţilor sanitare;
-tehnologii uzate fizic şi moral;
-distribuţia şi perfecţionare inadecvată a unui personal suficient;
-eficienţa scăzută a puţinelor programe de educaţie şi promovarea sănătăţii.
În anul 1993, pe baza noii Constituţii a României, se elaborează programul
guvernamental de restructurare a sistemului de sănătate careare la bază următoarele principii:
- echitate şi discriminare pozitivă a persoanelor saugrupurilor vulnerabile;
- accesibilitate largă la îngrijirile de sănătate, fără bariere socio-economice, geografice, culturale
sau etnice;
- acceptabilitate socială a serviciilor de sănătate prestate,care trebuie să se bazeze pe principiul
solidarităţii;
- punerea accentului pe sistemul de îngrijiri primare şi pe medicul generalist, viitorul medic de
familie;
- alegerea liberă a medicului de către pacient;
- asigurarea unui nivel calitativ înalt al serviciilor de sănătate, utilizând criterii noi de calitate;
- dezvoltarea unei eficienţe crescute a sistemului în termenide cost - eficacitate, cost – beneficiu

5
şi cost
- avantaj;
- finanţarea sistemului din fonduri preponderent publice,procentul total din PIB ridicându-se la 5
–6%;
- realizarea unui sistem mixt, public şi privat, care săacopere echitabil întreaga populaţie;
- un cadru legal nou care să includă privatizarea într-o schemă care să acorde servicii de calitate
la preţuri rezonabile;
- evaluarea performanţei, calităţii, productivităţii muncii şi aimpactului serviciilor asupra
sănătăţii populaţiei;
- descentralizarea şi asigurarea unei autonomii manageriale pentru prestatori.
Politicienii şi guvernanţii au înţeles şi au aplicat principiul căresponsabilitatea păstrării
sănătăţii cade nu numai în seama medicului, ci şiîn seama colectivităţii însăşi precum şi asupra
sistemului de educaţie şi a factorului de de cizie politică.
S-a ajuns la adoptarea Legii 145/1997 cunoscută ca Legeaasigurărilor de sănătate care
conferă cadrul legal de realizare a reformei în România.

III.1. Descentralizarea sistemelor de sanatate:

De la inceputul procesului de tranzitie economica, sociala si politica, autoritatile

romane au facut eforturi continue pentru a imbunatati procesul de guvernare si sistemul
administratiei publice.
La modul general, toate propunerile de politici au fost animate de intentia de a imbunatati
managementul serviciilor publice.
Descentralizarea serviciilor de sanatate este consideratata un concept cheie in reformarea
sistemelor sanitare din numeroase tari , inclusive Romania. Este considerata ca un mijloc eficient
de stimulare a iniţiativei locale/individuale care să faciliteze astfel o mai bună alocare a
resurselor in conformitate cu nevoile de sănătate, ducând, prin implicare comunitară , la luarea
mai efficientă a deciziilor si la reducerea inechitatii in asistenta de sănătate. Trebuie insa evitata
considerarea descentralizarii ca un panaceu universal pentruproblemele structurale ale unui
sistem sanitar si trebuie avute in vedere si posibililedezavantaje ale unei asemenea abordari, ca
de exemplu fragmentarea si duplicareaserviciilor ca si costurile crescute. Interesul crescut in
descentralizarea autoritatii centrale seconsidera că apare ca urmare a trei forte convergente:
1. deziluzia aparuta in legatura de rezultatele planificarii si controluluicentralizat in sectorul
public in ultimii 40-50 de ani;
2. conceptia conform carei complexitatea crecinda a societatilor moderne numai poate fi
administrata eficient de la “centru”;
3. dificultatea din ce in ce mai mare pentru mobilizarea sprijinului infavoarea unor actiuni
determinate central
Deşi des menţionată, descentralizarea serviciilor sanitare are deseori înţelesuri diferite pentru
diferitii actori implicati in sfera politicilor de sănătate; de multe ori cele patru mari forme ale
descentralizarii (deconcentrarea, delegarea, devolutiunea, privatizarea) sunt desemnate prin
acelasi termen generic al descentralizarii, desi exista diferente majore intreele..Formele
tradiţionale ale descentralizãrii în domeniul serviciilor sanitare au fost definite prin intermediul
analizei rolului administraţiei publice, aceastã abordare concentrându-se pe modul în care o
structurã politicã naţionalã se relaţioneazã cu distribu
ţia autoritãţii şi responsabilitãţii pentru serviciile de sãnãtate la nivel territorial.

6
 Conform dreptului administrativ, pentru a se putea vorbi de descentralizare
trebuie sãfie îndeplinite urmãtoarele condiţii:
1. existenţa unei comunitãţi locale cu propriile mijloace materiale necesaresub forma
bugetului propriu;
2. organe de conducere locale alese de cãtre comunitatea localã şi nu decãtre organele
centrale;
3. girare administrativã, exercitatã de cãtre organul central, care urmãreşte ca sã nu fie
depãşitã limita între problemele locale şi cele de interesgeneral (Fesler,J).
Din punct de vedere politic, termenul de descentralizare se referã la organizarea localã
opusã centralizãrii (care neagã existenţa interesului specific al comunitãţilor locale, acesteadin
urmã fiind conduse prin funcţionari publici, numiţi de cãtre organul central).
În general,descentralizarea nu este un scop in sine însã şi, ci este mai degrabã un mijloc pentrua
tingerea anumitor obiective: ca o regulã, descentralizarea este o parte componentã a mai multor
procese de reformã comprehensive.
Recent însã atît tendinţele ideologice cât şi eforturile de reformã sanitarã din lume, cu
accentul sporit acordat mixului public/privat, au dus la o diversificare şi chiar la operspectivã
diferitã asupra descentralizãrii. Aceastã nouã abordare se bazeazã pe un "modelde piaţã" care
sugereazã cã principiile descentralizãrii ar trebui sã depãşeascã sfera principiilor
administraţiei publice. Conform acestei abordãri instituţia sanitarã (spitalul,centrul de sãnãtate,
cabinetul medical) este un actor principal al sistemului şi ar trebui sãaibe delegatã suficientã
autonomie încât sã poatã reacţiona la stimulii pieţei. O variantã mairadicalã a acestei abordãri sus
ţine cã pacientul este/ar trebui sã fie de fapt subiectuldescentralizãrii serviciilor sanitare, el
trebuind sã poate alege totalmente liber serviciulmedical, furnizorul sanitar sau schema de
asigurãri doritã. Însã chiar şi în aceastã abordare,rãmân important de analizat şi utilizat
principiile administraţiei publice, atîta vreme câta dministraţia publicã are un rol major pentru
corectarea imperfecţiunilor pieţei în sectorulsanitar, aspect întâlnit în toate tipurile de sisteme
sanitare, indiferent de gradul şi forma dedescentralizare adoptatã. Conform acestei din urmã
abordãri rolul Guvernului este mai multde putere ce reglementeazã activitatea în domeniul
sanitar, motiv pentru care aceastã dinurmã formã este denumitã şi a"pieţelor sanitare
reglementate"
In general, se considerã cã descentralizarea poate lua 4 forme majore:
 deconcentrarea (se referă la un transfer parţial al autoritãţii administrative
centrale cãtre biroul local al unui minister, i.e. Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de
Sănătate locală)
 devoluţia (aceastã formã implicã crearea sau consolidarea nivelului
administrative sub-naţional autonom, care trebuie sã beneficieze de o mai mare
independenţã faţã de eşalonul naţional, respectivele autorităţi fiind alese la nivel
local şi nu numite de către centru).
 delegarea (aceastã metodã se bazeazã pe transferul responsabilitãţilor
manageriale ce aparţin unui numãr de poziţii bine-definite, unei anumite
organizaţii –denumitã uneori 'parastatalã'- aflatã în afara structurii administrative
centraleşi care estecontrolatã indirect de cea de a doua)
 privatizarea (descentralizarea procesului de luare a deciziilor prin utilizarea unui
sistem de preţuri ca un set de 'semnale' pe care consumatorii şi producãtorii le pot
utiliza pentru a lua decizii.

7
III. 2. Accesibilitatea larga:

Pentru ţările incluse în Uniunea Europeană, cât şi pentru cele pe cale de a adera la
Uniune, accesul la serviciile de sănătate este statuat la nivel legislativ şi garantat în Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, articolul 33: „oricine are dreptul la accesul la
serviciile medicale preventive şi dreptul de a beneficia de tratament medical” (Health and care in
an enlarged Europe, 2003, pg. 1).
Alături de alte câteva obiective (libertatea de opţiune pentru furnizori şi beneficiari,
utilizarea eficientă a resurselor existente la un moment dat în sistem), accesul echitabil şi cât mai
larg la un pachet definit de servicii se numără printer obiectivele urmărite de fiecare sistem
sanitar. Însă în prezent, la nivel mondial, nici un sistem sanitar nu poate atinge simultan toate
obiectivele propuse la un nivel maximal. Maximizarea unui obiectiv duce la descreşterea
atingerii altuia. Deciziile de politică sanitară sunt cele care hotărăsc tipul de organizare a
sistemului spre maximizarea unuia sau altuia dintre obiective, în funcţie de tradiţia şi ideologia
fiecărui stat.
În ciuda trecerii de la sistemul bazat pe finanţare de la bugetul de stat la finanţare prin
asigurări sociale, acoperirea s-a păstrat la un nivel ridicat şi neavând o legătură foarte ridicată cu
plata contribuţiei la fondul de asigurări de sănătate.Prin Legea 145/1997, obţinerea de servicii
medicale este condiţionată de contribuţia la fondul de asigurări sau de apartenenţa la una dintre
categoriile asigurate prin efectul legii, dispărând, astfel, noţiunea de acces universal şi nelimitat.
„Pentru a prezerva un acces cât mai larg la servicii medicale pentru cât mai multe categorii de
cetăţeni (legea fiind o lege socială de asigurări de sănătate) se prevede lărgirea categoriilor de
persoane beneficiare de asigurare, fără contribuţie, prin efectul legii:
– copiii şi tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi sau studenţi şi dacă nu realizează
venituri proprii;
– persoanele cu handicap, dacă nu realizează venituri şi sunt în îngrijirea familiei;
– soţul, şotia, părinţii sau bunicii, dacă nu realizează venituri şi sunt în întreţinerea unei persoane
asigurate;
– persoanele nominalizate prin legi speciale: veteranii de război şi văduvele veteranilor, eroii
Revoluţiei din 1989, foştii persecutaţi politic etc.;
– persoanele care efectuează stagiul militar;
– gravidele şi lehuzele aflate în concediu de maternitate, precum şi părintele aflat în concediu
pentru îngrijirea copilului sub 6 ani;
– persoanele cu pedepse privative de libertate;
– beneficiarii de ajutor social, în condiţiile legii”
Sistemul astfel gândit are o puternică orientare socială, având o bază de colectare redusă,
deoarece persoanele care contribuie la sistem sunt puţine, în raport cu beneficiarii sistemului.
Numai populaţia 0–18 ani, beneficiară gratuit de servicii, reprezintă circa 23% din populaţie, iar
cei care contribuie la sistem sunt sub 50% din populaţie

8
III. 3. Dezvoltarea serviciilor de sanatate comunitara:

Asistenta medicală comunitara cuprinde ansamblul de activităţi şi servicii de sănătate

organizate la nivelul comunităţii pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului,
în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de viata şi care se acorda în sistem integrat cu
serviciile sociale
Programele şi serviciile de asistenta medicală comunitara se realizează în concordanta cu
politicile şi strategiile Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei, ale altor instituţii ale autorităţii locale cu responsabilităţi în domeniu, precum
şi cu cele ale autorităţilor locale
Beneficiarul serviciilor şi activităţilor de asistenta medicală comunitara este comunitatea
dintr-o arie geografică definită, precum: judeţul, oraşul, comuna, satul, după caz, iar în cadrul
acesteia în mod deosebit categoriile de persoane vulnerabile.
Categoriile de persoane vulnerabile sunt persoanele care se găsesc în următoarele situaţii:
a) nivel economic sub pragul saraciei;
b) şomaj;
c) nivel educaţional scăzut;
d) diferite dizabilitati, boli cronice;
e) boli aflate în faze terminale, care necesita tratamente paleative;
f) graviditate;
g) varsta a treia;
h) varsta sub 5 ani;
i) fac parte din familii monoparentale.
Obiectivele generale ale asistenţei medicale comunitare sunt:
a) educarea comunităţii pentru sănătate;
b) promovarea sănătăţii reproducerii şi a planificarii familiale;
c) promovarea unor atitudini şi comportamente favorabile unui stil de viata sanatos;
d) educaţie şi acţiuni directionate pentru asigurarea unui mediu de viata sanatos;
e) activităţi de prevenire şi profilaxie primara, secundară şi tertiara;
f) activităţi medicale curative, la domiciliu, complementare asistenţei medicale primare,
secundare şi tertiare;
g) activităţi de consiliere medicală şi socială;
h) dezvoltarea serviciilor de îngrijire medicală la domiciliu a gravidei, nou-nascutului şi
mamei, a bolnavului cronic, a bolnavului mintal şi a batranului;
i) activităţi de recuperare medicală.

III.3. Imbunatatirea sistemului de formare a personalului din sanatate:

Sunt considerate drept elemente importante în operatiunile oricarui system de sanatate.

Calitatea actului medical depinde de gradul de competenta, de pregatirea personalului
medical si nemedical. Pregatirea medicala continua se realizeaza prin învatare, instruire si

9
perfectionare, având la dispozitie multiple modalitati: informatiile oferite de universitati,
internet, reviste, tratate, manuale, cursuri de educatie medicala continua de specialitate sau de
perfectionare, organizate de universitatile de învatamânt superior.
Instruirea medicala se realizeaza prin:
• învatare – proces de dobândire a cunostiteelor, întelegerii si normelor valorice utile pentru a ne
adapta la mediul înconjurator. Procesul de învatare depinde de mai multi factori: trasaturile
noastre mostenite, motivatia în care suntem dispusi sa raspundem la ocaziile de învatare;
capacitatea de a preda a celor care încearca sa ne ajute sa învatam; conditiile în care se
desfasoara procesul de învatare.
• instruire – orice activitate destinata dobândirii de cunostinte si aptitudini specifice exercitarii
unei meserii sau realizarii unei operatiuni. De exemplu: nevoia de a asigura eficienta si siguranta
în folosirea anumitor aparate de catre medici.
• perfectionare (dezvoltare) – care înseamna orice activitate de învatare dirijata mai mult spre
nevoile viitoare decât imediate si care se preocupa mai mult de progresul în cariera decât de
performanta obisnuta imediat. De exemplu, nevoia medicilor de a putea utiliza facilitatile pe care
le ofera computerul în desfasurarea activitatilor.
Educatia medicala continua (EMC) reprezinta o modalitate de îmbunatatire si control a
calitatii actului medical. Continutul EMC trebuie sa raspunda unor nevoi reale ce nu pot fi
determinate decât de practicarea profesiunii de medic. Conform declaratiei de la Dublin (1982),
revizuita la Funchal (1993) s-au stabilit o serie de repere definitorii ale acestei etape de formare
profesionala. Astfel:
 EMC reprezinta o obligatie etica si o responsabilitate individuala a fiecarui medic în
decursul întregii sale vieti profesionale;
 EMC nu reprezinta un scop în sine ci ea trebuie sa contribuie la asigurarea unor servicii
medicale de calitate oferite populatiei;
 continutul EMC trebuie sa fie adaptat în functie de rezultatele practicii medicale de zi cu
zi;
 participarea medicului la EMC se face în interesul pacientului; de aceea medicii au
dreptul de a-si continua educatia medicala si trebuie ajutati în acest sens;
EMC reprezinta o responsabilitate voluntara pentru fiecare medic, cunostintele dobândite
prin aceasta forma de perfectiune trebuie sa fie în beneficial direct al unitatilor medicale. De
asemenea, este recomandata tot mai mult utilizarea facilitatilor multimedia pentru învatamântul
la distanta, domeniu emergent si în tara noastra. EMC nu trebuie sa se rezume doar la
„mentinerea la zi” a cunostintelor legate de specialitatea respectiva, ci trebuie sa raspunda unor
nevoi resimtite în practica moderna exercitata în sistemele publice si private, cum ar fi: notiuni
de informatica medicala aplicate în medicina, management, etica, legislatie, evaluare,
comunicare, medicina bazata pe dovezi, munca în echipa, colaborare interprofesionala.
La ora actuala, serviciile medicale din numeroase tari se reformeaza, aflându-se în fata
unor probleme cu impact asupra practicii medicale: modificari demografice, îmbatrânirea
populatiei, modificarea profilului de morbiditate, aparitia de tehnologii noi, noi modele de
furnizare a serviciilor medicale, accentual care se pune pe calitatea, eficienta, eficacitatea
serviciilor de sanatate, participarea pacientilor la luarea deciziilor. Toate aceste aspecte nu pot fi,
însa, atinse daca nu se stabilesc criterii clare pentru acreditarea celor care pot organiza activitati
de EMC.
Tot mai frecvent întâlnit este termenul de dezvoltare profesionala continua (DPC).

10
DPC urmareste identificarea nevoilor individuale si gasirea celor mai eficiente mijloace de a
raspunde acestor cerinte. DPC includ, pe lânga dezvoltarea cunostintelor strict medicale si pe
cele non-medicale: comunicare, informatica, leadership, managementul schimbarii, notiuni de
economie, stiinte sociale.
Studiile si evaluarile facute au demonstrat ca aproape orice forma de EMC are un impact
pozitiv asupra activitatii medicilor. EMC nu este un scop în sine, ci reprezinta unul din
mijloacele prin care se pot asigura servicii medicale de calitate, în concordanta cu cerintele
societatii si ale pacientilor.

CONCLUZII

Modelarea unui sistem se realizează în timp, este anevoioasă, costisitoare şi adeseori

traumatizantă. S-a constatat că nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor
îngrijirilor de sănătate au fost prezente atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor, a medicilor
şi instituţiilor cât şi a autorităţilor politice şi administrative.
Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de suportat,
fără ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii,
absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de muncă zilnică,
insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţa managerială.
Reforma sistemului de sănătate din România, este dependentă de reforma sistemului
economic, de transformarea lui prin descentralizarea proprietăţii, consolidarea şi dezvoltarea
proprietăţii private, ca resursă şi centru motric. Strategia de reformă a sănătăţii în România,
demarată în 1998 şi care continuă încă, a vizat domenii precum:
 organizarea structurală şi conducerea sistemului;
 finanţarea sistemului;
 asigurarea serviciilor necesare sănătăţii populaţiei;
 utilizarea raţională a resurselor fizice şi umane
In prezent, la nivel naţional se urmăreşte implementarea unei strategii coerente în scopul
creşterii accesului populaţiei la servicii medicale de calitate, eficientizarea sistemului de
furnizare şi menţinere a unui stil de viaţă sănătos, acasă, la serviciu şi în comunitate.
Sistemul sanitar se afla de foarte mult timp intro stare de criza prelungita. Aceasta se
datoreaza lipsurilor financiare din sistemul de sanatate si lipsei de motivare a cadrelor medicale.
Existenta unor conflicte intre angajator-angajat in anumite institutii au determinat o parte
insemnata a personalului medical sa aleaga solutia muncii in strainatate. Caile prin care este
realizatat reforma sistemului raman, totusi, neclare.
In contextual ineficientei sau falimentului sistemului saniotar romanesc, Guvernul
incearca sa realizeze o reforma care se doreste a reprezenta salvarea. Acest process trebuie sa fie
bazat pe studii si cercetari amanuntite pentru a evita o serie de efecte nedorite asupra populatiei.
Cetatenii Romaniei nu trebuie sa fie cobaiul niciunei administratii, fie ea de dreapta sau de
stanga.

11