You are on page 1of 15

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae,

Lucrare de seminar la disciplina: Etică Socială Creștină,

Anul universitar 2013-2014

Raportul dintre biologic și spiritual în om

Coordonator: Diac. Lect. Adrian Sorin Mihalache

Masterand: Ruscan Mihai Filaret

1
Cuprins
Introducere:
I. 1. Omul - ființă spirituală și biologică

Cuprins
II. 1. Perspectivă teologică asupra omului
II. 2. Structura biologică a omului
II. 2.1. Tendințele expansioniste ale biologicului reflectate în dorința de
autonomie.
II. 3. Raportarea lumi la omul trup și suflet.

Încheiere
III. 1. Perspectiva ideală a unui raport dintre biologic și spiritual în
om.

2
I. 1. Omul - ființă spirituală și biologică

Înainte de a începe tratarea propriu-zisă voi expune un raport al Sfântului Pavel cu privire
la omul redus doar la ființă biologică și omul transfigurat prin harul lui Dumnezeu comunicat
deplin omului prin jertfa lui Hristos. Astfel, în Epistola către Romani, el spune: Căci pe când
eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să
aducem roade morţii; Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea
ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună.
Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu
locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele
nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în
mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.
Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele
mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care
este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia? (Rom. 7, 5; 15-24).
În aceste versete, Sfântul Apostol Pavel surprinde într-un mod deosebit tendința spre
păcat a trupului dar și dorința de a face bine, care deși este independent de înclinările trupești nu
este destul de puternică pentru a se împotrivi păcatului. Aspectul care se interpune între structura
biologică și cea spirituală este Legea, care este bună atunci când este legată de poruncile lui
Dumnezeu. Legea primește nuanțe negative când este legată de voința păcătoasă care se supune
pornirilor păcătoase ale trupului. Observăm că Sfântul Apostol Pavel apără Legea pentru ca omul
să nu arunce vina asupra ei pentru păcatele pe care le face, iar în acest sens Sfântul Ioan Gură de
Aur afirmă: Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o şi laudă cu toată puterea.
Spunând că este duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuţii şi vrăjmaşă răului, căci
aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică a depărta toate păcatele, ceea ce Legea şi făcea,

3
sfătuind, înfricoşând, pedepsind, îndreptând şi îndemnând pe fiecare spre virtute. Deci cum de a
venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De la lene şi trândăvie1.
Omul trupesc, redus la biologic decade din demnitatea sa în care l-a așezat Dumnezeu
când l-a creat. Omul ca chip al lui Dumnezeu reflectă în el atributele Creatorului său și de aceea
el nu este doar structură biologică ci persoană deplină chemat la asemănarea cu Dumnezeu, adică
la o viață spirituală.
În contextul acesta, în care am făcut apel la cuvintele Sfântului Apostol Pavel pentru a
argumenta faptul că omul cuprinde o structură biologică dar și una spirituală, atenția noastră se
oprește în mod cert și asupra expresiei: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l
voiesc, pe acela îl săvârşesc.(Rom. 7, 19). Deși avem impresia că acest cuvânt al apostolului
pare să accentueze faptul că pornirea trupească o covârșește pe cea spirituală totuși acest lucru nu
este pe deplin adevărat, mai ales în Legea harului primit prin jertfa lui Hristos.
Expresia de aici ceea ce urăsc a fost zisă nu nimicind liberul arbitru, nici introducând
vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiind siliţi păcătuim, apoi iarăşi pedeapsa
celor de dinainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi. Deci după cum atunci când zice nu ştiu nu
înţelege o neştiinţă totală, ci ceea ce am spus deja, tot aşa şi expresia ceea ce urăsc nu arată vreo
silă, ci că cele săvârşite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie ceea ce nu
voiesc, aceea fac ar fi adăugat, ci ceea ce sunt silit, aceea o fac, fiindcă aceasta se împotriveşte
voinţei şi puterii. Acum însă el n-a spus aceasta, ci a spus ceea ce urăsc, aceea fac, ca astfel să
afli că nici când zice ceea ce nu voiesc el n-a desfiinţat voinţa şi putinţa omului. Aşadar ce
înseamnă expresia ceea ce urăsc? Adică ceea ce nu laud deloc, ceea ce conştiinţa mea nu aprobă,
ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziţie cu această expresie, a adăugat imediat: ci fac ceea ce
urăsc2.
În contextul conviețuirii în persoana noastră a sufletului și a trupului, noi avem șansa de a
ne folosi de trup hrănind sufletul și de a ne orienta spre suflet strunind trupul. Trăind doar pentru
biologic, viața noastră nu-și află sensul, iar de aceea în această lucrare mi-am propus să expun
modul în care omul poate face distincția între biologic și spiritual și modul în care putem da
trupului cele ale trupului și sufletului cele ale sufletului.

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, trad. P.S Teodosie Atanasiu, Ed. Cristiana, Ed.
Christiana, p. 111.
2
Ibidem, p. 112.

4
II. 1. Perspectivă teologică asupra omului

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar atributele Creatorului se răsfrâng în chip
sublim în el. Această realitate îl plasează pe om în sfera unei existențe alături de Dumnezeu, fapt
care oferă omului o demnitate distincă și o întâietate în cosmosul văzut. Păstrarea acestui chip cât
mai autentic ține și de relația lui cu semenii.
În literatura bisericească întâiul om este numit de obicei prunc. Firea lui este bună, căci
Făcătorul lui este bun şi izvorul a tot binele. Firii nestricăcioase a omului îi corespunde virtutea
şi nu răutatea3. În pofida acestora, omul înclină spre rău. Aceasta se datorează căderii, adică
înstrăinării lui de izvorul binelui. Dar nu trebuie să uităm că, în acelaşi timp, pofteşte binele
pentru care a fost creat. Obârşia lui şi firea lui cuvântătoare sau raţională îl împing spre bine4.
Dacă există divergenţe în ceea ce priveşte identitatea binelui, aceasta se datorează
neputinţei omeneşti. Precum viziunea corectă asupra lucrurilor supuse simţurilor presupune
sănătatea simţurilor trupeşti, tot aşa şi viziunea corectă asupra lucrurilor duhovniceşti presupune
sănătatea simţurilor duhovniceşti5. De aceea cunoaşterea duhovnicească este înfăţişată de către
Cuviosul Isaac Sirul ca odraslă a sănătăţii sufletului. Dar deja pofta sufletului pentru această
cunoaştere constituie un factor pozitiv.
În perspectiva teologică asupra omului, perspectivă care iclude și aspectul biologic și cel
spiritual este mai mult decât necesar să vedem răul pe care îl produc patimile în om. Patimile nu
aparţin firii omului, ci reprezintă stări împotriva firii. Ca şi în cazul răului, nici ele nu au
subzistență: proprie, ci apar prin alterarea sănătăţii sufleteşti. Sunt boli ale sufletului. Când însă
zăbovesc înlăuntrul omului, devin a doua natură a lui şi nu se mai îndepărtează de la el. Chiar
când omul se pocăieşte şi primeşte harul lui Dumnezeu, nu se izbăveşte dintr-o dată de patimile
lui, ci îi trebuie timp pentru aceasta. Caracteristic este cazul cuvioasei Maria Egipteanca, care
deşi s-a pocăit şi a părăsit definitiv viaţa păcătoasă totuşi pentru a şterge amintirile patimilor ei, a
trebuit să se lupte tot atâţia ani câţi mai înainte le slujise6.

3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. III, trad., note, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum,
2005, p. 89.
4
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, vol. X, trad., introd. și note, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București,
1981, p. 92.
5
Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia 4,1, în PSB, vol. 34, trad., introd, note, Pr. Constantin Cornițescu, Ed.
IBMBOR, București, 1992, p. 84.
6
Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viața Sfintei Maria Egipteanca, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

5
Cauza primordială a patimilor nu sunt simţămintele sau dorinţele, ci ignorarea sau
necunoaşterea lui Dumnezeu și trăirea după poftele biologice ale trupului. Aceasta întunecă
mintea omului şi o face să rămână ţintuită în simţuri. Când mintea se supune simţurilor, îi
urmează şi celelalte puteri sufleteşti. În felul acesta se molipseşte întregul suflet, încetează
funcţionarea sa normală şi apar patimile. Şi fiindcă sufletul omenesc este unitar şi, totodată,
multifacultativ, îmbolnăvirea lui vine nu doar din reaua funcţionare a minţii, ci din a oricărei alte
părţi a lui7.
Maica patimilor este iubirea de sine. Iubirea de sine este îndreptată către trup fiind
pătimaşă şi necuvântătoare (iraţională), iubire, care se datorează necunoaşterii lui Dumnezeu8.
Există, desigur, şi buna iubire de sine, adică iubirea duhovnicească corectă pe care omul o are
faţă de el însuşi, care este indispensabilă sporirii şi desăvârşirii lui. De altfel aceasta este
înfăţişată şi ca temei al iubirii aproapelui de către Mântuitorul Hristos. Dar iubirea de sine care
coincide cu iubirea împătimită şi necuvântătoare (neraţională) faţă de trup îl ţintuieşte pe om în
iubirea lumii şi în robia patimilor. De aceea viaţa duhovnicească începe cu lupta împotriva
patimilor.
Slujind patimilor, omul este redus la dimensiunea sa biologică, iar pespectiva chipului
divin din el se întunecă din ce în ce mai mult. În acest fel omul tinde spre individualizare, spre o
închidere a ființei lui în care nu încape decât el însuși lipsindu-se astfel de capacitatea unei
persoane.

7
Georgios Mantzaridis, Moarala creştină, trd., diac. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 49.
8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre iubire, Epistola către Ioan Cubicularul, apud, Georgios Mantzaridis,
op. cit., p. 49.

6
II. 2. Structura biologică a omului

Apariția omului biologic este legată de legată de instinctul natural, de un dat pe care el
nu-l poate controla ori stăpâni, iar în acest sens ne putem raporta la Adolescentul,lui Dostoievski
care își punea problema la vârsta la care începea să aibă conștiința libertății sale, de ce nu a fost
întrebat și el dacă vrea sau nu să se nască. El pune astfel problema necestății ontologice inerente
omului biologic.
În lumea teologiei patristice, trupul de unul singur acționează ca o mască ce împiedică
ipostasul să se afirme ca libertate și iubire. Deși omul tinde în mod natural spre Dumnezeu,
trupul îl reduce în cele din urmă la individ - ultima diviziune a ființei umane. Rezultatul firesc al
omului biologic este moartea9.
Astfel privind destinul omului aflat la limita biologicului este tragic, deoarece duce la
disoluția trupului și a individului. Nici o deosebire față de regnul animal, în cadrul căruia
supraviețuirea speciei se face prin procreere. Și Socrate vedea în nașterea de copii șansa
nemuririi.
În dimensiunea biologică, omul are o identitate tragică pentru că este privată de
posibilitatea de a fi persoană. De pildă, Nikolai Berdiaev spune: Individ este o categorie naturală
și sociologică. Îndividul se naște în procesul nașterii și ține de lumea naturală. Persoana este o
categorie spirituală și etică…Persoana nu este naturală, e libertate și spirit, individul este parte
a rase și a societății în timp ce persoana nu trebuie gândită ca parte a vreunui fel10.
Îndepărtându-se de izvorul vieții – Dumnezeu – omul s-a transformat într-o făptură atât
de slăbită că ea se poate numi mai degrabă existență părută, amăgire, fără ca aceasta să însemne
o totală neexistență. Dar ce existență este aceea, se întreabă părintele Stăniloae în care omul nu
mai știe decât de ceea ce se schimbă continuu de sine și nu de ceea ce rămâne mereu și veșnic,
dându-i sentimentul unei consistențe, sentimentul dimensiunii unui adânc al său împlântat în cel
ce este până în abisul fără fund11.
Eșecul omului biologic în încercarea lui de a supraviețui independent, nu este cauzat de o
greșeală morală ci efectiv în mod său de constituire adică într-o viețuire individuală și egoistă.

9
Pr. Petre Semen, Pr. Liviu Petcu, Părinți capadocieni, Ed. Axis, Iași, 2009, p. 405.
10
Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 135.
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Nota 56, la Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în PSB, vol. 29., trad.,
note, Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 78.

7
II. 2.1. Tendințele expansioniste ale biologicului reflectate în dorința de
autonomie.

La om gradele de autonomie se pot exprima în mod conștient prin darul libertății cu care
l-a înzestrat Dumnezeu înțelegând că omul dispune de grade de libertate și de liberul arbitru12.
Întrebuințarea greșită a acestei libertăți l-a dus pe om la îndepărtarea de Dumnezeu fapt care se
accentuează de la o epocă la alta.
Odată cu afirmarea ideilor iluministe s-a produs un dezechilibru în raportarea omului la
Dumnezeu constatând astfel o întoarcere spre sine a omului în operele marilor gânditori care au
mers pe calea raționalismului.
Epoca modernă a scos în evidenţă trei imagini ale omului care pot servi drept exemplu
pentru omul de rând, înspre o transformare a propriei vieţi. Nietzsche analizează aceste modele
încercând să le identifice valabilitatea, pentru a-şi prefigura ulterior propriul proiect
antropologic. Aceste modele sunt: omul lui Rousseau, omul lui Goethe şi omul lui
Schopenhauer. Omul lui Rousseau emană forţă şi incită la revoluţii, omul lui Goethe calmează şi
corectează incitaţiile cărora le-a căzut pradă omul lui Rousseau, fiind un tip contemplativ,
inactiv, dar care se adaptează la obiceiurile celor activi13. Observăm o tendință a omului de a-și
croi drum prin ființa sa, de fi stăpânul propriei persoane lipsindu-se de har și renunțând să se
raporteze cu smerenie la creatorul său.
Omul lui Schopenhauer îşi însuşeşte de bună voie suferinţa adevărului pentru a-şi
transforma fiinţa, şi nu acceptă jumătăţile de măsură, cultivarea mediocrităţii ori minciuna
existenţei. El este un om autentic care percepe sensul metafizic al unei vieţi mai înalte şi mai
profunde, în ciuda suferinţelor neîncetate, îşi anihilează fericirea, este ostil şi faţă de cei pe care
îi iubeşte, se jertfeşte pe altarul cunoaşterii14.
Din epoca amintită și până în prezent societatea cultivă autonomia pentru că asta conferă
omului demnitate ezitând astfel să recunoască faptul că tot ce are a primit prin milostivirea lui
Dumnezeu, iar întrebarea Sfântului Apostol Pavel este mai mult decât sugestivă în acest sens: Şi
ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?(I
Cor. 4, 7).

12
Ion D. Vulcănescu, Sunt cel ce sunt, Ed. Mica Valahie, București, 2013, p. 108
13
Drd. Cristina Elena Mihai, Omul și supraomul în filosofia lui Nietzsche, Teză de doctorat, București, 2013, p. 15.
14
Ibidem

8
Deși avem aceste repere biblice foarte coerente, în epoca noastră domneşte o
nemaivăzută incoerenţă în viziunea asupra vieţii omului. Aceasta, desigur, este legată şi de
schimbările vertiginoase care s-au semnalat şi se semnalează în lume. Înainte de-a se instaura
deplin o stare a lucrurilor, se schimbă şi se creează una nouă, care cere o nouă abordare a ei.
Omul nu mai are puterea de-a urmări toate evoluţiile acestea, este dus de ele, rămâne dezorientat
şi sfârşeşte în confuzie şi impas. Speranţele pe care le nutrise în ceea ce priveşte dezvoltarea
ştiinţei şi tehnologiei sunt dezminţite, adesea într-un mod dramatic. S-a dovedit că toate aceste
înlesniri l-au tranformat într-un creator îndependent, despărțit de Dumnezeu, încercând tot felul
de crații surogat: clonări, înseminări artificiale, eugenie, transplantări exagerate, și multe altele
care culminează cu eutanasia sau moartea asistată.
Și este relevant faptul că neputinţa cea mai mare în faţa întrebării despre sensul vieţii se
semnalează tocmai astăzi, când timpul realizează progrese extraordinare în Ştiinţă şi tehnologie,
extinzându-şi stăpânirea şi dincolo de planeta pe care o locuieşte şi, pe de altă parte, reuşind să-şi
cartografieze propriul sistem genetic. Astfel, neputinţa aceasta a omului apare ca o tragică ironie.
Tragismul este accentuat atunci când omul este redus la un simplu material biologic în care nu
mai încap sentimentele cele mai profunde pe care numai Dumnezeu le poate oferi.

II. 3. Raportarea societății la omul trup și suflet


În epoca noastră ameninţările împotriva vieţii umane s-au înmulţit şi s-au intensificat.
Fenomenul acesta a provocat sensibilităţi care erau neobişnuite în trecut. Trebuie, însă, notat că
mobilizările şi reacţiile care au loc pentru ocrotirea vieţii nu se întemeiază de regulă pe viziunea
integrală asupra acesteia. Chiar şi aşa-zisa calitate a vieţii este înţeleasă miop şi independent de
natura spirituală şi de perspectiva omului. Dar această viziune asupra vieţii nu este creştină, nici
umană. Creştinul, dar şi orice om, poate fi pus vreodată în situaţia de jertfire a vieţii pentru
credinţa sau pentru onoarea lui. Aceasta pentru că valoarea lui nu se reduce la prezenţa lui
biologică. În calitatea lui de persoană, care transcende orice natural sau biologic, conform cu
învăţătura creştină, valoarea omului stă în Dumnezeu, fapt pe care se întemeiază şi poziţia lui
stăpânitoare înlăuntrul lumii. Omul nu este robul lumii, ci stăpânul ei. Iar această stăpânie este
darul lui Dumnezeu Adevăratul respect faţă de om se manifestă prin recunoaşterea absolutei lui
valori înlăuntrul lumii. Omul este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de modul în care trăieşte şi

9
se comportă Pe această bază, de altfel, este aşezată şi grija pentru animale plante şi mediul
înconjurător neînsufleţit. Când adevărul acesta este dat uitării, fiind cultivate situaţii
contradictorii, care oscilează de la antropocentrismul trufaş până la naturalism15.
În acest cadru apare şi fenomenul interesului exagerat pentru animale, cu paralela de
desconsiderare a omului. De altfel desconsiderarea aceasta se manifestă în multe feluri şi se
realizează pe multe planuri. Cel mai adesea nu se întoarce asupra vieţii lui, ci asupra demnităţii şi
onoarei lui. Fenomenele acestea nu apar pentru prima dată astăzi. Totdeauna au existat cazuri de
desconsiderare a omului şi de jignire a onoarei şi demnităţii lui. Însă, prin mijloacele actuale,
toate au căpătat noi dimensiuni, necunoscute în trecut. Iar aceste dimensiuni ale desconsiderării
nu se referă doar la amploarea ei, ci şi la profunzimea ei.
Citirea codului genetic al omului creează posibilitatea intervenţiei directe şi modificării
lui. Astfel, pe lângă informarea direcţionată şi diferitele metode fizico-chimice prin care se
încearcă influenţarea, precum şi constrângerea personalităţii umane, există şi ameninţarea
directei determinări biologice a ei. Folosirea acestor metode în scopuri terapeutice nu atenuează
câtuşi de puţin caracterul critic al gravei ameninţări pe care o comportă faţă de om. Deja, pentru
prima dată, se proiectează intervenţia în codul genetic al omului, ceea ce poate duce la
recombinarea materialului genetic şi la transformarea naturii lui. Omul devine obiectul
experienţei şi prelucrării. În felul acesta obiectualizarea lui atinge punctul culminant şi este
promovată totala lui subordonare față de biologic.
Statul nu are putere absolută asupra omului. Pe de altă parte, statul poate să găsească în
cadrul structurilor lui cauze care favorizează crima şi să le împuţineze sau să le elimine.
Prevenirea crimei este cea mai corectă combatere a ei și cea mai bună cale de a respecta
integritatea morală și spirituală a omului. De altfel pedepsele aspre, după cum se dovedeşte de
către exemplele cotidiene, nu desfiinţează crimele. Îndeosebi pedeapsa cu moartea, crima legală,
încurajează sporirea crimelor şi decăderea moravurilor, dar și depărtarea de modul unei gândiri
spirituale pentru că nu oferă șansa pocăinței celuilalt, deci încă o raportare doar la trup.
Dar şi simpla indiferenţă faţă de om se poate dovedi, mai ales astăzi, criminală. Mulţimea
accidentelor rutiere, care zilnic fac să dispară atâtea vieţi omeneşti, constituie de cele mai multe
ori ucideri sau sinucideri involuntare, din neglijenţă, care ar putea fi evitate într-o anumită
măsură printr-un mai mare interes şi mai profund respect faţă de om. Indiferenţa cetăţenilor sau

15
Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 410.

10
chiar a statului însuşi faţă de îndeplinirea prevederilor legate de buna circulaţie a vehiculelor,
precum şi iresponsabilitatea în ţinerea normelor de circulaţie pe drumurile publice, constituie
grave greşeli morale, care nu pot fi tratate cu indulgenţă.
Mai uzuală este însă atacarea sănătăţii sau a integrităţii omului, fie din considerente
biologice fie din perspective spirituale, fără totala lui eliminare. Acest fapt nu se întâmplă doar
prin accidentele rutiere sau poluarea mediului, ci şi în multe alte moduri, între care se numără
lăcomia pântecelui şi voluptatea, devenite cronice în actualele societăţi de consum. Sfântul
Apostol Pavel vede în lăcomia pântecelui o formă umilă de idolatrie, iar scriitorii asceţi o
semnalează ca patima de căpătâi 16 . Pe de altă parte, consumul excesiv de băuturi alcoolice
provoacă stări maladive temporare sau cronice, care vatămă sănătatea sau chiar cauzează
moartea, precum se întâmplă în cazul drogurilor.
Un serios atac împotriva sănătăţii are loc prin consumarea de alimente ce dăunează
acesteia sau de medicamente promovate din raţiuni economice. Cazurile de acest fel se înmulţesc
neîncetat în societate, creând daune uriaşe, de regulă cu consecinţe îndelungate. În sfârşit, urmări
extrem de grave asupra sănătăţii şi integrităţii omului o are folosirea actualelor arsenale de
război, care, pe lângă efectele ucigaşe şi pe lângă celelalte efecte distructive, creează şi nestinse
focare de poluare. În epoca noastră mai constatăm atacarea onoarei omului fără directa ameninţare
a structurii lui biologice sau a sănătăţii lui. Aici se pot menţiona şi sistemele sociale libertine,
mijloacele inumane prin care se promoveză desfrânarea dar şi pregătirile sistematice şi complexe
făcute în vederea exploatării, denaturării şi pervertirii oamenilor, îndeosebi a tinerilor.
Prin mijloacele de informare colectivă - şi mai ales prin radio, televiziune sau internet - se
întreprinde sistematic denaturarea omului. Sunt solicitate instinctele inferioare, sunt facilitate
abaterile de la moralitalitate şi este alimentată imaginaţia bolnăvicioasă17. Lumea fictivă pe care
ne-o pune în faţă televizorul exercită o puternică influenţă în viaţa cotidiană18. În acest proces se
încadrează şi promovarea mesajelor subconştiente sau lozincilor Noii ere sau Noii epoci (New
Age), precum şi răspândirea magiei sau a altor denaturări oculte care ucid sufletul și pervertesc
trupul.

16
Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p. 134.
17
Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 414.
18
Vigiliu Gheorghe, Efectele telviziuni asupra minții umane, Ed. Prodromos, București, 2008, p. 56.

11
III. 1. Perspectiva ideală a unui raport dintre biologic și spiritual în
om.
Modul conlucrării dintre cele spirituale cu cele trupești ni-l arată în mod deosebit Sfântul
Ioan Damaschin afirmând că singura caracteristică comună a celor două firi, dumnezeiască și
umană, este rațiunea, întrucat omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, adică gânditor și liber
și după asemănarea lui Dumnezeu, adică desăvârșit in virtuți atât cât este cu putință firii
omenești19. Formă au doar cele materiale din univers, iar Dumnezeu, fiind mai presus de univers,
nu are cum să aibă formă, deci chipul și asemănarea omului cu Dumnezeu se referă exclusiv la
sufletul spiritual al omului și nicidecum la ceva trupesc (material), pentru că doar lumea
spirituală este înrudită cu El, căci înrudită cu Dumnezeu este firea rațională care se poate sesiza
numai cu mintea20. Observăm perspectiva unui model de împăcare a biologicului cu spiritualul în
persoana lui Hristos, care ne arată că odată ce ne-am unit cu Hristos sfințindu-ne cele dinlăuntru
atunci omul biologic este este transfigurat în ipostas spiritual. În acest sens Sfântul Ioan
Damaschin afirmă: Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minții, care sta la
mijloc între curățenia lui Dumnezeu și grosolănia trupului. Căci mintea este puterea
conducătoare a sufletului și a trupului. Mintea s-a făcut lăcaș Dumnezeirii unite cu ea după
ipostas, dupa cum și trupul s-a facut21.
Animalele nu au minte, dupa cum spune si psalmistul omul, in cinste fiind, n-a priceput;
alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor (Ps. 48, 12, 21), deci omul,
printr-o viețuire pur trupească (instinctuală, biologică, bazată exclusiv pe cele șase simțuri
trupești), renunță de bună voie la cinstea comuniunii cu Dumnezeu, la viața cea adevarată.
Sufletul omului, spun Sfinții Parinți, este o substanță vie, simplă, necorporală, prin
natura sa invizibilă ochilor trupesti, nemuritoare, rațională, spirituală, fără de formă; se
servește de un corp organic si îi dă acestuia puterea de viață, de creștere, de simțire și de
naștere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea
ce este ochiul in trup, aceea este spiritul in suflet22. Viziunea Sfinților Părinți este decisivă în
trasarea unui raport dintre biologic și spiritual în care partea din urmă o cuprinde și o
desăvârșește pe cea dintâi.

19
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Apologeticum, 2004, p. 59.
20
Ibidem, p. 58.
21
Ibidem, p. 90.
22
Ibidem.

12
Sfânta Scriptură precizează că luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a facut pe
om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul fiinta vie, deci omul nu are doar un
suflet simplu (cu afecte sufletesti: bucurie, tristețe, iubire, ură etc. ) precum au animalele, ci a
primit un suflet spiritual (cugetator, ganditor, rational, deci cu constiinta existentei ființiale și
nemuritor, cu posibilitatea unei vieti duhovnicesti) direct de la Dumnezeu, fiind astfel o creatură
directa a Lui.
Odată cu venirea lui Hristos raportul dintre ipostasul biologic și cel spiritual intră într-un
echilibru pe care numai Fiul lui Dumnezeu îl putea crea prin desființarea zidului celui din mijloc
al vrajbei23, lăsându-ne nouă un model de viețuire creștină
Astfel, viața creștină este diferită de viața biologică, iar acest lucru începe odată cu
Sfântul Botez prin care cel botezat se naște spre o viață nouă după ce omul cel vechi din el a
murit împreună cu Hristos înviind cu El. Acest lucru este posibil pentru că Hristos este cel care
coboară ca noi să urcăm, El moare pentru noi, ca noi să înviem după cum susține Sfântul Nicolae
Cabasila24. Toți cei care se botează în cristelniță depășesc dimensiunea biologică ieșind de acolo
frați consacrați unui alt fel de viață, un mod spiritual și mistic.
Omul este chemat să-și edifice structura interioară pentru a nu trăi doar pentru biologic,
iar Botezul poate fi cheia prin care deschide omului orizontul unei vieți deschise spre Hristos,
singura persoană care trăiește veșnic. Nimeni n-a reușit să învingă moartea până la Hristos, iar
pentru ca persoana să parcurgă același itinerariu trebuie să-l ia ca model pe Hristos - modelul
care nu are finalitate în această lume.
Toate spiritualitățile știu că viața biologică nu este o viață autentică. Conștientizând
aceste lucruri omul este invitat să se golească de biologic și să se umple de viața divină pe care
ne-o insuflă Hristos prin Sfintele Taine, prin care El se unește cu noi, ridicându-ne la starea
umanității Lui25.

23
Dogmatica, gl. 1, în Vecernier, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 26.
24
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 32
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1997,
p. 9.

13
Bibliografie selectivă

Izvoare principale:

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Patriarhului


Bisericii Ortodoxe Române, P. F Părinte Teoctist, EIMBOR, Bucureşti,
2002.
 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia, vol. X, trad. introd. şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3,
trad, intord, note, Pr. Prof. Dumitru Stăniloe, Ediţia I-a la Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1947.
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, trad. P.S
Teodosie Atanasiu, Ed. Cristiana, Ed. Christiana, p. 111.
 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia 4,1, în PSB, vol. 34, trad., introd, note,
Pr. Constantin Cornițescu, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 84.
 Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viața Sfintei Maria Egipteanca, Ed.
Deisis, Sibiu, 2003.
 Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, în PSB 29, trad. și note, Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1982
 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. Teodor Bodogae,
Ed. IBMBOR, București, 2003.
 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
Apologeticum, 2004.

14
II. Izvoare secundare

 Berdiaev, Nikolai, Spirit şi libertate, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.


 Georgios Mantzaridis, Moarala creştină, trd., diac. Constantin Coman, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 2006.
 Gheorghe, Vigiliu, Efectele telviziuni asupra minții umane, Ed. Prodromos,
București, 2008.
 Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin,
Ed. Sophia, București, 2006.
 Mihai, Drd. Cristina Elena, Omul și supraomul în filosofia lui Nietzsche,
Teză de doctorat, București, 2013.
 Semen, Pr. Petre; Petcu, Pr. Liviu, Părinți capadocieni, Ed. Axis, Iași,
2009.
 Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a,
vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1997.
 Vulcănescu, Ion D., Sunt cel ce sunt, Ed. Mica Valahie, București, 2013.

15