Generatia ‘27 intre Holocaust si Gulag (I)

de Marta Petreu

Generatia ‘27 (sau generatia tanara, generatia anilor ‘30, generatia trairista, experentialista,
ortodoxista), botezata asa pe buna dreptate de catre Dan C. Mihailescu, dupa anul lansarii primului
ei program, Itinerariu spiritual de Mircea Eliade, a fost in primul rand un fenomen bucurestean, cu
centrul in Universitate, in Facultatea de Filosofie si Litere.

Nucleul dur al generatiei e format din cursantii lui Nae Ionescu si din colaboratorii lui la Cuvantul.
La inceput, intre membrii generatiei au existat relatii puternic personalizate, ceea ce o si fac sa
semene, in prima ei faza, cu Junimea, cu Cercul literar de la Sibiu ori cu Echinoxul. Pe masura ce
generatia se afirma tot mai zgomotos in viata culturala romaneasca, ea isi inglobeaza tineri din alte
domenii ale culturii (scriitori, actori, regizori, pictori, balerini, jurnalisti etc.); in acelasi timp, ea se
transforma, prin contagiune, dintr-un fenomen initial bucurestean, intr-un fenomen mai larg, ce
cuprinde, "pentru intaia oara in istoria culturii romanesti", toate centrele culturale din tara, dupa
cum observa Mircea Vulcanescu.

Criza de legitimare a Romaniei

Prin cele doua programe ale sale - Itinerariu spiritual din 1927 datorat lui Eliade; Manifestul
Crinului Alb, 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nistor si Petre Marcu-Bals (Pandrea) - generatia se
anunta apolitica, "paricida" (E. Ionescu), autohtonista, antifranceza, ortodoxista, antipasoptista,
antijunimista. Ea mizeaza pe experienta proprie (de unde numele pe care i l-a dat Mihail Ilovici, de
"generatia experentialista"), pe traire, pe aventura existentiala, pe cultura/spiritualitate. E o generatie
cu un start frenetic si cu un ritm frenetic; nu intamplator, seful ei (contestat), Mircea Eliade, le cere
in 1928 tinerilor intelectuali romani sa traiasca si sa creeze ca si cum anul in care se afla ar fi
ultimul an din viata lor.

Obsesia generatiei, in momentul startului, este sa scoata cultura romana din "provincialism" si s-o
faca sa existe la scara universala. Ideea, variat formulata, se gaseste la Eliade si Vulcanescu, la Ionel
Jianu ori la Bucur Tincu. Peste decenii, Eliade va descrie astfel momentul: "spre deosebire de
inaintasii nostri, care se nascusera si traisera cu idealul reintregirii neamului, noi nu mai avem un
ideal de-a gata facut la indemana. (...) Eram prima generatie romaneasca neconditionata in prealabil
de un obiectiv istoric de realizat"; simultan, Eliade isi recunoaste teama ca "generatia noastra,
singura generatie libera, «disponibila», nu va avea timp sa-si implineasca «misiunea» (...) sa mai
putem crea liber...".

Un marginal al generatiei, Bucur Tincu, afirma la Cluj, in chiar momentul debutului, acelasi ideal
de universalitate: "Generatia de azi trebuie sa depaseasca in orientarile ei etica nationala a
generatiilor trecute. (...) Noua ne trebuie o cultura temeinica prin stiinta si filosofie".

Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, o problema acut
constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca; dupa norocosul an 1918, al formarii
Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod lucid si liber, problema legitimarii
Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica "in fata
scaunului de judecata pe care-l tine spiritul" (D.D. Rosca) decat prin valorile universale pe care le
creeaza. Membrii generatiei ‘27 n-au fost initiatori, ci doar promotorii cei mai zgomotosi, mai
nerabdatori si mai violenti (Cioran) ai acestei crize de legitimare a Romaniei.

O generatie apolitica, paricida, autohtonista, experentialista, antipasoptista

In programul generatiei nu a existat, in momentul startului, nici o proiectie politica. Formularile de

gandire conservatoare si autohtonista, antidemocratica si ortodoxista, exista intr-adevar in

1
dezordinea ideatica a celor doua manifeste; ele nu aveau insa finalitate politica, iar in cazul lui
Eliade pot fi socotite un reflex al cursurilor naeionesciene. Aceste formulari nu duceau cu necesitate
la politica, si cu atat mai mult la politica de extrema dreapta. Ca dovada, evolutia lui Bucur Tincu,
care are la debut (1931) aceleasi premise ca Eliade si grupul "Crinului Alb", dar evolueaza, dupa
1935, si anume dupa un stagiu francez, spre o optiune democratica, opusa explicit legionarismului
si comunismului. Pana in 1932-1933, generatia s-a manifestat intr-un spatiu strict cultural, al
dezbaterii de idei. Numeroasele asociatii ale tinerilor intelectuali care au premers Criterionului -
"Gruparea Intelectuala", "Forumul" etc. - au fost apolitice si culturale. Inclusiv intemeierea
Criterionului, la 25 mai 1932, are scop si caracter pur cultural. Ca dovada a apolitismului, in toamna
anului 1932, la Criterion se discuta despre Lenin, Mussolini, Garbo, Gide, Chaplin, Gandhi,
Krishnamurti etc., iar intre vorbitori se afla, la aceeasi tribuna a dezbaterii intelectuale despre Lenin,
doi comunisti (Lucretiu Patrascanu si Belu Silber), un gardist (Mihail Polihroniade), un neutru
(Mircea Vulcanescu), iar din sala ia cuvantul sa-l infrunte pe Patrascanu un socialist de filiera
austro-marxista (Henri H. Stahl). In octombrie-noiembrie 1932, desi suspecta in ochii Sigurantei de
"cripto-comunism" si bolsevism, desi suspecta in ochii cuzistilor si legionarilor de filosemitism,
generatia ‘27 este, inca, in intentia organizatorilor si liderilor ei, o generatie culturala si apolitica. In
acelasi timp, toamna 1932-iarna 1933 au pregatit si au marcat dizolvarea unitatii apolitice a
generatiei si intrarea ei pe teritoriul luptei politice active. Comarnescu, de exemplu, noteaza la
sfarsitul anului 1932 ca asociatia a fost "folosita ca tribuna de comunisti, desi printre membrii
asociatiei erau si unii care se indreptau spre dreapta"; iar in ianuarie 1933 consemneaza: "Unii
dintre membri trec de partea miscarilor de dreapta ca Misu Polihroniade, care a incercat mai intai sa
castige simpatia lui Argetoianu si a altor politicieni. Vom avea surprize multe, caci acum incep sa se
stabileasca mai clar pozitiile - pentru cei care inteleg sa faca politica activa, de stanga ori de
dreapta. Generatia noastra se imparte in doua tabere net opuse si in crancena lupta. Eu nu vreau sa
activez direct in politica, ramanand pe pozitie intelectuala, si consacrandu-ma culturii".

La randul sau, Cioran, apolitic convins, noteaza la inceputul lunii ianuarie 1933: "...noua generatie
pare a fi abandonat sensul orientarii initiale, deoarece in locul problematicii religioase si filozofice
de acum cativa ani (...) ni se infatiseaza, cu un absolutism scandalos, alternativa politica sociala a
stangii sau a dreptei, pretinzandu-se sa te incadrezi integral uneia sau celeilalte, sa iei o atitudine
politica, sa faci aprecieri asupra Garzii de Fier sau asupra ascendentei tinerilor de «stanga»"; "...ti se
pretinde sa crezi intr-un fleac de organizatie sau sa militezi pina la sacrificiu pentru un ideal istoric
efemer".

Politizarea: trei cai

In 1945, recapituland istoria generatiei sale "fudule", Eugen Ionescu, la randul lui, vorbeste despre
politizarea generatiei ca migrare spre extrema dreapta inclusiv a celor care au fost "comunisti"
(Haig Acterian, Mihail Polihroniade). Sugestia generala este ca generatia s-a rupt in doua, extrema
dreapta legionara si stanga. O marturie tarzie, din anii ‘90, a lui Ionel Jianu, prezinta un tablou mai
complicat: "...in cadrul «Criterion»-ului au inceput sa se formeze grupari.

Extrema dreapta, care a mers spre «Legiune» - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Alexandru
Christian Tell, Marietta Sadova si altii. Pe urma, o dreapta nationalista, care n-a mers pana la
extrema dreapta, dar care a adoptat optiunile lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu,
Noica si asa mai departe... Un centru, care era Sebastian, Comarnescu, eu s.a., si o extrema stanga,
cu Belu Zilber, Alexandru Sahia, Nicolae Cristea...".

Imaginea pe care ne-o da Jianu (daca lasam la o parte formularea despre Eliade si Noica, formulare
care ii ascunde si-i deconspira, in mod simultan) este cea mai aproape de realitatea istorica a anilor
‘30. Intr-adevar, generatia ‘27 nu s-a despartit in doua, ci s-a spart, la propriu, in trei: unii au luat-o
spre extrema dreapta legionara, unii au luat-o spre extrema stanga comunista, unii au ramas pe
pozitii apolitice, culturale, iar in momentele de presiune s-au manifestat ca democrati; in aceasta
ultima categorie sunt mai multe nuante politice, de la centru-dreapta la centru-stanga, cum si
partidele politice traditionale, democrate, au mai multe nuante.
2
1. Spre extrema dreapta legionara au mers: Mihail Polihroniade, primul care s-a legionarizat, dar
despre care E. Ionescu scrie ca a fost intai comunist; Emil Cioran, care se contamineaza in
noiembrie 1933, dar care combina in doctrina colectivismului national elemente de extrema dreapta
cu elemente de factura comunista, avand o declarata pretuire pentru Rusia bolsevica, egala cu
pretuirea pentru Germania lui Hitler; Mircea Eliade, in noiembrie-decembrie 1935. E. Ionescu ne
informeaza ca la un moment dat Eliade era pe punctul "sa adopte o pozitie de stanga"; probabil se
refera la colaborarea lui Eliade la revista Azi condusa de Zaharia Stancu, colaborare ce dureaza din
martie 1932 pana in octombrie 1934, in total 10 texte, ce nu justifica insa aprecierea. Sau e vorba de
ambiguitatea personajelor lui romanesti cu idei comuniste?; Constantin Noica, legionarizat tarziu,
dar cu acte in regula, in 1938; Haig Acterian (despre care doua surse, Sebastian si E. Ionescu, spun
ca initial a fost comunist); Alexandru Tell, unul din conducatorii Criterion-ului, cum scrie Eliade;
Petre Tutea, comunist fanatic pana in 1933, legionar dupa; Arsavir Acterian, Marietta Sadova, Dan
Botta ("un fel de legionar cu totul... ciudat", cum il caracterizeaza Stahl, un om care habar n-avea de
nimic), iar de dinafara "Criterionului", de la marginea generatiei, Vintila Horia, Radu Gyr, P.P.
Panaitescu, Ernest Bernea, Traian Herseni (initial banuit de comunism, caci colabora la Azi a lui
Zaharia Stancu, apoi legionar, dupa cum scrie Nicolae Margineanu).

2. Spre extrema stanga comunista au mers: Belu Silber, "singurul comunist dintre noi", dupa cum
scrie Eliade, care a fost salvat, in 1931, de la inchisoare de Nae Ionescu, la cererea ori a lui Pandrea,
ori a lui Sebastian; Petre Pandrea, fost elev al lui Nae Ionescu de la Manastirea Dealu, om de stanga
comunista de la inceput, dupa cum se declara singur; in Manifestul Crinului Alb (1928) e pe pozitii
national-autohtoniste; dupa 1931 e aparatorul tuturor proceselor comuniste, deci evolutia lui e
dinspre nationalism spre extrema stanga comunista; in 1938, Pandrea devine taranist; Miron Radu
Paraschivescu, din 1933, cu o mare admiratie pentru Uniunea Sovietica si revolutia socialista;
Alexandru Sahia, autorului volumului URSS azi (1935), foarte laudativ cu realitatile sovietice;
Pandrea scrie insa ca Sahia intai a publicat volumul, apoi a vizitat Uniunea Sovietica.

Lista de "marxisti" a lui Vulcanescu e si mai larga; pe linga cei mentionati, ii cuprinde pe Nicolae
Tatu, Alfons Adania, Stefan Beldie, Anton Dumitrescu, M. Grigorescu etc.

3. Pe pozitii care oscileaza, conjunctural, intre apolitism si democratie: Eugen Ionescu (apolitic
pana in 1938), Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Bucur Tincu, Alexandru Vianu, Ion
Vlasiu, Anton Golopentia, Sandu Tudor etc.; un caz aparte este Stahl, de orientare austro-marxista.

Vulcanescu, desi admirator al lui Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, cu o doctrina

autohtonista etc., nu a fost legionar. El a ramas un etern functionar cinstit al statului roman (al
statului pe care voiau sa-l demoleze revolutionar atat legionarii, cat si comunistii), avand, ca si
Golopentia, statutul tehnicianului apolitic.

Ezitarea intre extreme

Fenomenul cel mai interesant din acest tablou de generatie e faptul ca multi cocheteaza ori se
angajeaza, succesiv, in ambele extreme. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile, ei nu se
repliaza pe pozitii democrate, ci cad, conform legii pendulului, in extrema cealalta. Generatia ‘27
pare/este, in anii ‘32-’33, stapanita de un impuls radical-revolutionar, pe care-l poate satura numai
extremismul politic.

Fenomenul acesta, de migrare dintr-o extrema in alta, s-a verificat si in 1944, cand foarte multi
legionari, de la oameni de rand la intelectuali, au trecut rapid la comunisti. Fenomenul din 1944-
1945 pare a fi unul oportunist, deci diferit de convertirea legionara din anii 1932-1933, care a fost
din convingere. Convertiri legionare din oportunism s-au intamplat, insa, in 1940, dupa proclamarea
statului national-legionar.

Existenta, in cadrul generatiei ‘27, atat a extremei drepte legionare, cat si a extremei stangi
comuniste, a ramas un fenomen necomentat, intrucat ascuns, umbrit. Cauza acestei ocultari trebuie
3
cautata, in primul rand, in regimul comunist, care a blocat cercetarea de tip istoric si ideologic; in al
doilea rand, insasi pendularea intre comunism-legionarism e o problema atat de scandalos-dubioasa,
incat o discutie pe aceasta tema era imposibila in timpul vechiului regim; in al treilea rand, valoarea
orbitoare a tinerilor care au aderat la extrema dreapta legionara i-a scos din discutie, pentru multa
vreme, pe cei care au aderat la extrema stanga comunista, si care, valoric vorbind, sunt mai stersi.

Coincidente si divergente doctrinare intre comunism si legionarism

Ce ofera, din punct de vedere politic, cele doua extreme? Ele au nu doar evidente puncte de
divergenta, ci si foarte importante coincidente doctrinare. 1. Atat comunismul, cat si legionarismul
(folosesc aceasta ordine respectand cronologia: PCR a fost infiintat in 1921, Legiunea in 1927) au
in comun mesianismul revolutionar. In Romania interbelica, ideea unei revolutii, care sa rada de pe
fata pamantului ordinea existenta si sa instaureze o ordine noua si o "lume noua" (Eliade, M.R.
Paraschivescu), fericitoare, a fost maniacal invocata. Sursa ideii revolutionare este Europa, in care
batea un vant revolutionar. Cel mai probabil, sindromul revolutionar se datoreaza faptului ca simpla
existenta a Uniunii Sovietice a destabilizat sistemul de valori si de repere al Europei. Daca luam in
calcul si valul revolutionar ce a urmat primului razboi mondial (Germania, Ungaria etc.), daca luam
in calcul fascismul lui Mussolini si, din 1933, hitlerismul, putem intelege de unde se alimenta
pornirea revolutionara din Romania.

Documentele PCR si UTC din anii 1921-1940 vorbesc despre "pericolul revolutiei ce atarna asupra
Romaniei capitalisto-mosieresti", despre adanca "radicalizare si revolutionarizare a maselor largi
muncitoresti de la orase si sate", despre cum "antagonismele din lagarul burghezo-mosieresc se
adancesc", despre "fortele revolutionare" care, sub "conducerea Partidului comunist vor da lovitura
(...) regimului capitalist", despre faptul ca Romania "a intrat definitiv si fara putinta de oprire in
perioada revolutiei muncitorilor si taranilor" (Din istoria PCR..., IV), despre faptul ca "Revolutia
Rusa este revolutia noastra", iar "fiecare luptator rosu este (...) un soldat al revolutiei mondiale"
(Din istoria UTC).

La randul lor, legionarii propun revolutia lor, "revolutia nationala". Teoreticianul ei a fost Vasile
Marin. De pe urma revolutiei nationale urma sa ia fiinta "statul national totalitar", statul "unificat,
autoritar, totalitar, legionar, de maine", statul "national-crestin-romanesc legionar, de miine".

2. Si comunismul, si legionarismul ataca, violent, democratia: democratia romaneasca, dar si ideea

de democratie. Comunistii declara din start: "PCR nu crede in democratia burgheza.

Democratie, parlament, alegeri libere, egalitate (...) nu-s decat o minciuna"; sau: democratia de la
noi e "pentru manunchiul de exploatatori si asupritori, in frunte cu regele si camarila". Sau: la
intrebarea "incotro", raspund: "Nici cu «democratia» confuza si neputincioasa! Nici cu fascismul
ingust si inselator!"; in locul democratiei burgheze, viseaza si propun "dictatura proletariatului".

Legionarii, la randul lor, ataca democratia "de import", gasindu-i toate viciile, ca e corupta, ca a dat
drept de vot evreilor si altor minoritari, ca e in slujba marii finante, ca e neautoritara, neelitista etc.
(cf. Codreanu si V. Marin).

Atacul la adresa regimului democratic si ideea de schimbare au o difuziune atat de mare, incat pana
si un autor democrat ca Eugen Ionescu, ostil atat comunismului, cat si extremei drepte europene,
scrie ca "vechile democratii" si-au pierdut puterea de atractie si au devenit "aproape tot asa de
funeste ca regimurile comuniste sau de extrema dreapta", asa ca ar trebui sa fie reinsufletite de un
"suflu nou", sa descopere-redescopere o mistica - eventual a libertatii - prin care sa se vitalizeze.

3. Si comunistii, si legionarii au avut un ideal mantuitor, realizabil dupa ce democratia romaneasca

va fi stearsa de pe fata tarii si se va savarsi revolutia.

4
Extrema stanga promitea mantuire universala, si anume prin purificare economica, sociala si
politica de clasa. In Romania, ea fagaduia mantuirea celor ce muncesc: "va scapa pe muncitorii si
taranii din Romania de exploatare si de asuprire" (Din istoria PCR).

Violenta in istorie sau lupta de clasa, ridicata de Marx la rang de principiu dinamic al istoriei, urma,
fireste, sa faca victime; documentele PCR promit ca revolutia va duce la "alungarea cu arma in
mana a exploatatorilor".

Soarta concreta a victimelor - din punctul de vedere comunist, vinovate, caci e vorba de proprietate
si exploatare - e lasata in alb, nedeterminata. Practica comunista din epoca 1945-1989 a precizat
insa ce inseamna lichidarea exploatatorilor, a claselor exploatatoare, a partidelor politice si a
oamenilor politici. Si asa a inceput Gulagul romanesc.

La randul lor, legionarii duc "lupta de mantuire a tarii", si proiecteaza "o Romanie noua si invierea
mult asteptata a acestui neam" (Codreanu) prin purificare de rasa. Pentru asta, e nevoie de un "om
nou" care sa faca revolutia nationala legionara, adica sa inlature regimul democrat, partidele politice
si piedica principala a implinirii romanesti, "strainii". Dintre "straini" (pentru Codreanu, "strainii"
sunt cetatenii romani de alta etnie), in primul rand evreii. Textele lui Codreanu si Vasile Marin ne
permit sa precizam ca in statul preconizat de ei evreii n-ar mai fi avut drepturi politice si, foarte
posibil, n-ar mai fi avut drept de proprietate. Ideea expulzarii - "Romania a Romanilor.

Pentru jidani, Palestina" - si a crimei - "vom imprastia moarte" - sunt si ele prezente. Practica
legionara a fost pe masura, caci a mers de la spart de geamuri si batai, pana la crimele antievreiesti
din timpul rebeliunii.

Ideea "solutiei finale", cu care a venit Germania in 1941, n-a mai putut fi aplicata in Romania de
catre legionari, caci legionarii fusesera inlaturati de la putere, urmariti, inchisi etc. De precizat ca, in
ochii Legiunii, si oamenii politici romani urmau sa fie pedepsiti, idee programatica aplicata prin
asasinatele politice si teroarea din timpul guvernarii legionare. Si asa a inceput contributia
romaneasca la Holocaust.

4. Si comunistii, si legionarii, cer membrilor lor disciplina: disciplina individuala si a organizatiei:

"Un comunist trebuie sa fie, in fine, un membru disciplinat al miscarii, caci fara o disciplina de fier
nu poate sa existe o organizatie revolutionara a muncitorimii", spune un document de partid din
1924. Iar UTC-ul se afla "sub controlul absolut al partidului".

La randul ei, Legiunea este organizata paramilitar, pe principiul disciplinei si ascultarii absolute: "fii
disciplinat legionar, caci numai asa vei invinge. Urmeaza-ti seful la bine si la greu", legifereaza
Carticica sefului de cuib.

5. De la aceste asemanari programatice, putem trece la tactici politice asemanatoare. De pilda, si

Partidul Comunist, si Legiunea, au incercat sa-si pastreze aderentii interzicandu-le orice apropiere
de partidele cu doctrine invecinate. PCR pretindea: "nici o incredere in partidele burgheze, in Cuza,
nici o incredere in partidele asa-zise socialiste"; iar Codreanu, la randul lui, interzicea legionarilor
apropierea de partidul lui A.C. Cuza, care era, la urma urmelor, partidul sau de origine. Apoi, orice
actiune reusita - de pilda, editarea publicatiei Tineretul socialist (1922), respectiv Pamant
stramosesc (1927) - este o "batalie" castigata, o "fapta revolutionara" etc.

6. Si comunistii, si legionarii au exagerat ponderea minoritatilor nationale din Romania. E drept, au

facut-o din ratiuni complet diferite.

Comunistii declara ca minoritatile sunt "nationalitati asuprite" si ca "alcatuiesc doua cincimi din
populatia Romaniei" (Documente din istoria PCR, 1935).

5
Codreanu si V. Marin considerau ca minoritatile din Romania sunt sufocante. Mai ales evreii, al
caror numar il apreciaza la trei milioane.*

Ratiunile pentru care comunistii au majorat cifrele sunt simple: PCR aderase neconditionat, la
infiintare (8 mai 1921), la Internationala a III-a comunista. Conform directivelor date de
Internationala comunista, Romania era cotata drept stat multinational. PCR a facut, de-a lungul
intregii epoci interbelice, propaganda contra oricarei discriminari de rasa si natiune - ceea ce este
punctul sau demn de respect - si pentru dreptul "nationalitatilor asuprite" de a se autodetermina:
"dreptul de autodeterminare pana la despartirea de statul roman". Cu toate ocaziile, PCR si UTC
repeta aceasta lozinca, a spargerii statului national roman abia format.

Din tabara cealalta, legionara, ponderea minoritatilor e exagerata atat ca expresie a psihozei de
persecutie, ca tot raul vine de la minoritari, in special de la evrei, cat si pentru a intretine o psihoza
anti-minoritara, antimaghiara si antievreiasca.

Cercetatorii care s-au ocupat de problema - Ornea, Volovici, Oisteanu, Armin Heinen etc. etc.,
inclusiv memorialisti ca Pandrea ori ca Zaharia Boila - au observat ca succesul extremei drepte "a
fost rezultatul unui antisemitism revigorat" (Heinen) si ca atatarea antisemitismului, cu incepere din
1922 (la Cluj; vezi Zaharia Boila) a fost o diversiune politicianista; o diversiune care a prins, apoi a
cuprins Romania interbelica, multumita sa-si gaseasca un tap ispasitor pentru multele probleme
reale pe care le avea cu ea insasi.

7. Comunismul din Romania a fost de import. Comunistii aveau ca model revolutia rusa si
realizarile din Uniunea Sovietica. Documentele PCR descriu raiul din soviete, colectivizarea, ziua
de munca de cinci ore, socialismul "fara clase" si fara exploatare, si, fireste, isi exprima totala
adeziune la Uniunea Sovietelor, precum si dorinta sa avem "guvern sovietic". Desi presa comunista
era numeric redusa, desi comunistii erau si ei putini, la cei care erau, ideea paradisului sovietic a
prins si a tinut pana tarziu. M.R. Paraschivescu, de pilda, visa "revolutia universala", "dictatura
populara" si tanjea dupa Stalin: "Ada-l, Istorie, mai repede pe Stalin, cu ostile lui needucate! E
singura nadejde"; la fel, respingea cartea lui Gide despre soviete: "Eu, unul, n-am sa spun nici un
cuvant rau impotriva URSS-ului", si isi declara iubirea egala pentru "Loti (nevasta) si Partid". (Iar
daca Dan Botta visa o "tara analfabeta", M.R. Paraschivescu, cum vedem, astepta "ostile needucate"
ale lui Stalin; la extrema dreapta si la extrema stanga, intelighentia generatiei tanjeste in mod egal
dupa barbarie si primitivitate ca solutie a problemelor romanesti.)

Legionarii, in schimb, sunt produsul nostru national. Fascismul lui Mussolini si national-socialismul
lui Hitler au avut un rol de confirmare a legionarismului, dar nu au fost modelul din care sa se fi
inspirat Codreanu, Mota si V. Marin.

Sursele si modelele legionarismului sunt, in principal autohtone: ideile lui A.C. Cuza, Nichifor
Crainic (chiar daca acesta extaziat in fata fascismului), Nae Ionescu, iar multe elemente de
organizare si viata legionara, asa cum arata P. Pandrea, sunt luate de Codreanu din Liceul
Manastirea Dealu din Valea Voivozilor, unde fusese elev.

8. Si comunistii (cei putini, desigur), si legionarii (tot mai numerosi) au trecut printr-un proces de
fanatizare care i-a impiedicat sa vada adevarul, chiar cand il aveau in fata. Daca Cioran, in 1934, il
elogia in transa pe Hitler, iar in toamna trista a statului national-legionar exalta figura lui Codreanu
si-l socotea de dimensiunea lui Isus, Miron Radu Paraschivescu, comunist, scria, la 4 decembrie
1944, in jurnalul sau, ca "una din cele mai frumoase poezii ale mele este despre Stalin, aparuta in
«Orizont»", si ca e multumit ca din ea razbate "un sentiment de incredere fata de conducatorul
sovietic"; iar la 11 iulie 1945, desi recunostea ca "armata rosie" "violeaza, ucide", accepta faptul, pe
motiv ca astea "sunt accidente", esenta fiind faptul ca elibereaza si aduce revolutia socialista.

6
Diferentele si asemanarile dintre cele doua extreme pot continua. Comunistii sunt internationalisti,
legionarii nationalisti. Primii sunt pentru egalitate intre oameni, legionarii sunt elitisti, propun o
aristocratie legionara de merit.

Comunistii sunt pentru desfiintarea discriminarii etnice, nationale, rasiale, legionarii teoretizeaza
discriminarea in interiorul statului roman, pe criteriul etnic, national, rasial. Comunistii sunt pentru
eliminarea diferentelor sociale, de clasa (si stim acum cate vieti a costat aceasta idee!) si pentru
egalitate, legionarii vin cu ideea aristocratiei, a elitei legionare.

Ambalajul doctrinar comunist este mult mai fagaduitor-umanitarist decat cel legionar, declarat
xenofob si antisemit. S-a intamplat insa ca in Romania cele doua extreme au ajuns succesiv la
putere: extrema dreapta, produs romanesc, si care devenise o "mistica populara colectiva" (Stahl), o
miscare de masa, a detinut puterea scurta vreme: patru luni si jumatate. Extrema stanga comunista -
care e produs de import, si care in epoca interbelica numara putini aderenti, foarte putini si din
intelighentia tanara - impusa prin armata sovietica si prin tratatele internationale semnate de statele
democrate ale lumii, a durat 45 de ani.

Motivele optiunii politice

Deci: in 1932-1933 generatia ‘27 incepe sa se politizeze, unii membri (multi) devin legionari, altii
(putini) comunisti, altii raman pe pozitii apolitice, cu deschidere, la nevoie, spre democratie.

Problema care se pune este de ce au optat atat de multi pentru extrema dreapta, si nu pentru centrul
democrat sau pentru extrema stanga comunista? Cei care au ocolit pozitia politica democrata, de
centru, au facut-o tocmai pentru ca, stapaniti de ideea revolutiei, doreau sa inlocuiasca ordinea
existenta cu alta, noua. Iar la intrebarea de ce nu au optat pentru comunism, primul raspuns este ca
Partidul Comunist, sustinand dreptul la autodeterminare pana la despartirea unor provincii din statul
roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri autori care intentionau sa legitimizeze Romania
prin creatia unor valori culturale universale.

Altfel spus, faptul ca Partidul Comunist din Romania preconiza spargerea statului national abia
format a fost, pentru cei mai multi tineri intelectuali, un motiv suficient sa se indrepte in alta
directie. (Nu a fost un motiv suficient pentru M.R. Paraschivescu, de pilda, care considera ca
Romania ar trebui federalizata.) Apoi, o cauza imediata, numita ca atare de Cioran si de Eugen
Ionescu, a fost influenta insidioasa si personala a lui Nae Ionescu, care, in toamna 1933, in urma
expulzarii din Camarila ori a rupturii cu regele, se apropie de Legiune si devine ideologul ei din
umbra. Alte cauze trebuie cautate, de la caz la caz, in fundamentele metafizice ale fiecarui autor si
in modul cum fiecare isi regasea ideile ori interesele in foarte proteica Miscare Legionara. Nu
trebuie uitat nici faptul ca presiunea politica din mediul romanesc era tot mai mare, faptul ca
Miscarea Legionara era in ascensiune, iar extrema dreapta europeana castiga tot mai mult teren.

(Subtitlurile apartin redactiei)

* In Romania, minoritarii reprezentau 28,1% din populatie, adica 5.072.893 indivizi (Manuila, in
Enciclopedia Romaniei, I). Evreii erau 4% din populatie, adica, in cifre absolute, intre 722.000-
758.000 cetateni.

Generatia ‘27 intre Holocaust si Gulag (II)

de Marta Petreu

7
116 vizualizari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Studii de caz

La Cioran, legionarizarea s-a cristalizat pe modelul german. Apoliticul Cioran se contamineaza de

politica in doua saptamani dupa ce ajunge la Berlin, deci in jur de 15 noiembrie 1933. Forta
modelului german a fost la el atat de mare, incat putem presupune ca, daca Cioran n-ar fi fost la
Berlin, ci ar fi avut, prin Goga, o bursa in Franta, orientarea sa politica ar fi fost alta. Rationamentul
filosofic care l-a dus la extrema dreapta a fost: in istorie numai irationalul, instinctivul, inconstientul
este creator; Legiunea e irationala, instinctiva; Legiunea e creatoare de istorie romaneasca.

Din ideologia extremista, nu a aderat la temele publicitare (om nou, moarte legionara, jertfa,
spiritualitate), ci la ideile dure: stat totalitar, revolutie continua, colectivism national; in plus, a
combinat ideile de extrema dreapta cu cele provenind din extrema stanga comunista: rezolvarea
problemei saracilor, dreptate sociala, problema proprietatii ca nedreptate.

A fost antisemit, teoretizand un antisemitism de conjunctura nationala; nu a formulat solutii

concrete pentru problema evreiasca.

S-a vindecat de ideile lui, lent, dand inapoi incepand cu anul 1937, cu pusee de revenire in 1940;
vindecare sigura in 1945.

Cazul Eliade

Ideile eliadesti din anul 1927, desi conservatoare si antidemocratice, autohtoniste si ortodoxiste, nu
l-ar fi dus cu necesitate la extrema dreapta legionara. Ca dovada, evolutia lui Bucur Tincu, care are
exact aceleasi idei si convingeri, aceleasi pusee autohtoniste, antioccidentale ca Eliade, apreciind
“regimurile de autoritate” si respingand democratia. Din fericire, insa, fostul student al lui D.D.
Rosca pleaca in Franta cu o bursa (1934-1935), unde, ca Alexandru Vianu si mai tarziu ca Eugen
Ionescu, vine in contact cu personalismul lui Emmanuel Mounier; drept urmare, el se intoarce in
tara ca democrat, ca partizan al ideii de individualitate si demnitate umana, de democratie; si, la fel
ca Eugen Ionescu, este ostil atat comunismului, cat si extremei drepte (vezi Apararea civilizatiei).

Ce l-a condus pe Eliade - si inca mai incet decat pe Cioran, caci primele semne indubitabile de
legionarizare apar in textele lui in noiembrie-decembrie 1935 - la convertire? Caci, conform
programului sau din 1927, aceasta convertire nu era necesar obligatorie.

Pe de o parte, convertirea lui Eliade poate fi pusa - partial - pe seama exemplului dat de Nae
Ionescu, care trecuse pe fata de partea Garzii in toamna anului 1933. Eliade a intarziat, totusi, inca
doi ani in tabara neutrilor, ceea ce dovedeste ca, in afara de modelul Nae Ionescu, el a avut ratiuni
interioare care l-au condus spre legionarism si ca singur exemplul lui Nae Ionescu nu a fost
suficient.

Raspunsul se afla in textele lui Eliade din perioada 1927-1935. Eliade a scris enorm in aceasta
perioada, texte stiintifice de istoria religiilor, romane, jurnale, articole de ziar si revista, eseuri.

Lectura integrala a operei din aceasta perioada ne pune in fata unui autor absolut stralucit. In acelasi
timp, lectura operei lui mi-a dat senzatia ca Eliade avea nu numai o extraordinara capacitate de
munca, ci si mai multe personalitati, frenetice si abulice, si ca unica forma de a si le unifica intr-un
“sine” (ca sa folosesc terminologia lui Jung) era recursul la ideea de destin si “proba initiatica”; ca
dovada, atunci cand o personalitate a sa claca si intra in incurcaturi evenimentiale, Eliade recurgea
la o explicatie/justificare de tip sacral: ceea ce mi s-a intamplat are un sens, ceea ce mi s-a intamplat
e o proba initiatica, ceea ce mi s-a intamplat e un val al Mayei, o incercare a destinului. Fondul
ultim al gandirii/metafizicii lui Eliade este de tip arhaic, religios-arhaic.

8
Pe acest fundament, Eliade intalneste, in anii ‘32-‘33, in mediul cultural romanesc, cateva teme la
moda: omul nou, revolutia, dreapta-stanga, sacrificiul, nationalismul, binomul spiritual-politic, cel
istoric-politic, elitele etc. Cateva din aceste teme - spiritualitate, creatie istorica romaneasca, cultura
romaneasca, jertfa, elite etc. - ii erau proprii inca din 1927 si se integrau in efortul general al
intelectualilor romani de a legitima Romania prin valori culturale.

Celelalte teme si le-a insusit treptat, la inceput dubitativ si prudent, ca probleme, apoi afectiv, ca
solutii la starea tarii. “Omul nou”, de pilda, e o tema pe care o discuta incepand cu februarie 1933
(Despre o anume experienta, Vremea, 5 februarie 1933), apoi tot mai frecvent; in 1934, se indoia ca
omul nou exista (Cateva cuvinte mari, Vremea, 20 iunie 1934) si punea problema in termeni de
istoria culturii si de elita spirituala reformatoare. Ca alti reprezentanti ai generatiei, el refuza sa
opteze in alternativa dreapta-stanga, dar o discuta ca pe o problema curenta. “Ganditi-va ce cere
astazi lumea de la un om perfect: sa fie comunist sau sa fie dictator”, consemneaza el in februarie
1933 (Despre numai zece oameni, Vremea, 12 februarie 1933). Referirile la comunism si marxism,
desi de neta respingere, sunt de natura teoretica, nu afectiv-viscerala (Mentalitatea francmasonica,
Vremea, 28 ianuarie 1934). Tema revolutiei il agaseaza, caci i se pare prost pusa, asa ca
reformuleaza problema in termenii ei corecti: o revolutie, va repeta Eliade foarte frecvent si in varii
contexte, este “realizarea” unor “forte vii”, a unor forte spirituale. “Orice mare revolutie”, scrie el,
incepe “printr-un primat al spiritului”, prin crearea unui “om nou”, care e, initial, o infaptuire a
“elitei” (Glosse pentru omul nou, in Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 1934). Din punctul lui de
vedere, Isus a fost un revolutionar. Orice miscare politica, reia Eliade in 1934 (De ce sunt
intelectualii lasi?, 1 noiembrie 1934), “isi are radacinile in ideile unui intelectual sau unui grup de
intelectuali”, iar cand se chiar declanseaza, intelectualii sunt cu multi pasi inainte.

Intre ideile spirituale ale unei revolutii si aplicarea lor trec cam 20-30 de ani, cum s-a intamplat la
Revolutia Rusa. Iar in acest timp, intelectualii nu stau pe loc, ci trec la altceva, inventeaza alt pas,
alta etapa. Principiul lui Eliade este urmatorul: “Indiferenta fata de politica, de prezentul politic?
Nicidecum. Ci numai toleranta si intelegere. Dai o mana de ajutor si treci mai departe” (De ce sunt
intelectualii lasi?, 1 noiembrie 1934).

Distinctia dintre politic si spiritual

E un principiu care ne ajuta sa intelegem de ce a negat Eliade toata viata ca ar fi facut politica
legionara. El a considerat ca, ocupandu-se de spirit, de principii spirituale, si asta in epoca cand
Legiunea nu ajunsese la putere (iar daca n-a ajuns la putere, pentru Eliade insemna ca nu e o
miscare politica, ci una spirituala), el s-a ocupat doar de faza intai, elitista, a revolutiei. Dupa
criteriile lui, el doar a dat o mana de ajutor si a trecut mai departe, ocupandu-se apoi de altceva, de
istoria religiilor, de pilda, de care se interesa si se ocupa inca din adolescenta.

Pentru Eliade, sfera politicului cuprinde partidele politice, alegerile si puterea, puterea de-a lua
decizii. Partidele politice din Romania ii displaceau, iar decizii la scara nationala n-a luat niciodata.
Deci s-a considerat, dupa acest criteriu, un apolitic.

Principiul de mai sus, ca intelectualii creeaza idei si mituri care devin apoi forta de declansare a
revolutiilor, e reluat de Eliade apasat: “Se cunoaste rolul jucat de mitul libertatii in Rusia; se stie
rolul pe care l-a avut apologia barbatiei si a latinitatii (sustinuta cincisprezece ani de Papini si de
altii) in crearea fascismului; de asemenea, mitul barbarului arian (Nietzsche, Gobineau,
Chamberlain, Rosenberg) in organizarea hitlerismului”, scrie Eliade in 17 martie 1935, in Cum
incep revolutiile... La noi, adauga el cu amaraciune, “orice mit, orice idee, orice stimul revolutionar
- este bagatelizat”, preluat de oamenii politici care il “terfelesc”.

La data cand scrie aceste lucruri, Eliade se considera in afara politicului si “rezistand invaziei
ideologice stalinisto-hitleriste” (Cum incep revolutiile). Intelectualii care opteaza pentru un partid
politic ii displac, iar cei ce se conformeaza maselor, ideii de dictatura nationala ori de dictatura
proletara (Cuvantul maselor..., 9 iunie 1935), de asemenea. El are un puternic orgoliu de casta
9
intelectuala, de creator care e mai presus de politica, partide, mase, imperativele zilei etc., si da
intelectualilor adevarate lectii sa nu se umileasca in fata politicului, sa se considere drept ceea ce
sunt: radacina oricarei miscari politice: “... n-au de ce sa se teama, sa intre in panica si sa se
umileasca in fata unei miscari politice cu sanse de succes. Mai intai, pentru ca orice miscare politica
isi are radacinile in ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali...” (De ce sunt intelectualii
lasi?, 1 noiembrie 1934).

Foarte interesanta, pentru a intelege intalnirea lui Eliade cu Legiunea, este distinctia pe care o face
intre politic si spiritual: “Primatul politicului presupune lupta pentru o noua ordine sociala si pentru
instaurarea unei noi ierarhii. Dar oricat de abil ati suci si rasuci definitia «primatului politic», va veti
lovi de notiunea de ierarhie; notiune care o presupune pe cea de valoare. Orice noua ordine sociala,
orice noua creatie statala - nu se poate cladi decat pe notiunea de valoare. Si trebuie sa recunoasteti
ca «valoarea» presupune forta creatoare; si ca este, deci, un criteriu spiritual iar nu unul politic.

Singurul lucru care conteaza in orice ierarhie din lume este creatia; facultatea de a produce, provoca
sau restaura valori (...) Ceea ce nelinisteste si, uneori, plictiseste in momentul politic contemporan
este confuzia planurilor si, deci, confuzia valorilor”, scrie Eliade in 8 dec. 1935, in Paradoxele
primatului politic...

Ce face el aici? Reduce politicul la spiritual, potentand valoarea castei intelectuale, creatoare de
valori. Ce ramane, totusi, politicului? Politicul, cum scrie lamuritor Eliade in Salazar... (1942),
cuprinde sfera partidelor politice care lupta pentru putere/sau au putere si sfera puterii, a deciziilor
privind ce si cum se face intr-o tara. Activitatea electorala, de pilda, tine, dupa Eliade, de politica
(Elogiul Transilvaniei, 1936), lupta elitelor transilvane pentru drepturi nationale tine de sfera
“istoriei”, a “revolutiei”, deci a spiritului.

Legionarizarea lui Eliade

Pe aceste teme, considerand mereu ca aduce clarificari si ca face creatie strict spirituala, Eliade se
apropie incet de Legiune. Temele care l-au ajutat in apropiere au fost: spiritualitatea; revolutia ca
moment prim, spiritual; ideea crestina de om nou; elitismul; interesul pentru Romania. Interesul lui
Eliade pentru arhaitate, ruralitate, religie, spiritualitate, reforma spiritualitatii, elite spirituale, jertfa
etc., plus refuzul politicului, in sensul precizat mai sus, s-au intalnit cu mistica arhaica a Legiunii,
precum si cu punctele publicitare din doctrina Legiunii (crestinismul, omul nou, revolutia omului,
elita de merit, jertfa, natiunea etc.). Daca Legiunea ar fi facut mai putine parastase si slujbe
religioase, daca ar fi cantat si marsaluit mai putin, daca ar fi fost un simplu batalion modern, Eliade
n-ar fi cazut in capcana. Caci, asa cum observa si Sorin Alexandrescu in Paradoxul roman, Eliade a
fost atras de temele “spirituale” ale misticii legionare.

Daca, in loc de ambalajul produs de Codreanu - om nou, jertfa, mistica mortii etc. -, Legiunea si-ar
fi prezentat, sec, numai ideile precise ale lui Vasile Marin, Eliade, cu sentimentul lui de casta
intelectuala, de aristocrat al spiritului, de mare creator, nu s-ar fi amestecat printre legionari. N-ar fi
ajuns nici in tabara comunista, caci sentimentul national foarte puternic l-ar fi impiedicat sa subscrie
la un partid ce cerea autodeterminarea si dezlipirea unor regiuni din statul roman. Ar fi ramas un
intelectual probabil apolitic, cu simpatii conservatoare, arhaizante, autohtoniste, dar nu mai mult.

Putem considera ca Eliade s-a convertit la legionarism in momentul cand pune aceste teme in
acelasi mod ca legionarii si cand, totodata, Legiunea este considerata in articolele sale o miscare
politico-spirituala fasta pentru Romania.

Conform acestui dublu criteriu, Eliade s-a legionarizat in noiembrie-decembrie 1935. Intalnirea lui
ideatica cu Legiunea e conservata in textul articolului Popor fara misiune?!... din 1 decembrie 1935,
unde Eliade elogiaza “Un conducator politic al tinerimii” care vrea sa impace “Romania cu
Dumnezeu”. E vorba, desigur, despre Codreanu. Iar la Craciunul 1935, in articolul sau din Vremea,

10
Eliade, care rasucise ani de zile ideea omului nou pe toate fetele, se decide: “ne aflam la rascruce, si
omul nou se cere realizat” (Renasterea si prerenasterea, Craciun, 1935).

Jurnalul lui Mihail Sebastian confirma cronologia acestei metamorfoze. Iar din acest moment,
putem considera ca Eliade a trecut granita si a intrat, cu una din personalitatile lui multiple, in tara
legionara, unde - caz uluitor de falsa constiinta -, crezand ca face spiritualitate si cultura, facea, de
fapt, politica. Dar, a scrie articole doctrinare si de propaganda pentru un partid politic sau pentru o
miscare politica nu face parte, din punctul de vedere al lui Eliade, din sfera politicului, ci din sfera
creatiei de valori spirituale. De aceea, Eliade, chiar si in 1936-1938, deci in perioada cand se afla in
plina publicistica politica legionara, evoluand pe teritorii politice, considera, din punctul sau de
vedere, ca face doar creatie spirituala. Dadea o mana de ajutor si trecea mai departe... Si totusi...
Oare chiar nu si-a dat Eliade seama ce face? Articolele lui m-au convins ca el, angajandu-se politic
de partea Legiunii, se autoiluziona ca nu face decat creatie spirituala. O scrisoare a lui Eliade catre
Blaga - care, se stie, nu agrea nici legionarismul, nici hitlerismul - tulbura insa aceasta imagine,
sugerand ca Eliade era, de fapt, constient ca apropierea sa de Legiune nu e chiar atat de inocenta.
Iata scrisoarea, din 5 octombrie 1937: “Inainte de toate, voiam sa-ti spun ca nu ma refeream la Emil
Cioran in acel pasagiu din Convorbiri in care criticam neincrederea dreptei romanesti fata de cultura
in genere - ci mai degraba la «amicii» mei de la Randuiala, la legionarii isterizati de eroism etc.”.

Ghilimelele de la “amici”, epitetul “isterizati” aplicat legionarilor semnaleaza, evident, o distantare:

in ochii lui Blaga, Eliade nu voia sa treaca drept legionar sau prieten al acestora.

Or, daca fata de Blaga simtea nevoia sa-si puna amicitia pentru legionari in ghilimele, inseamna ca
Eliade intuia si ca atitudinea sa filolegionara, probata in atatea articole din aceasta perioada, nu este
tocmai in regula...

Insumand, explic legionarizarea lui Eliade prin:

1. influenta lui Nae Ionescu (cauza slaba);
2. elemente din propria gandire, ce tin de arhaitate-spiritualitate-religiozitate etc. (cauza tare);
3. ma intreb daca voiajul lui Eliade in Germania, la Berlin, pentru documentare, in anul 1935, n-a
avut si el un rol catalizator. Deocamdata, nu am raspunsul la intrebare, caci nu exista suficiente
informatii despre acest voiaj. Informatii mai precise exista pentru anul 1936, cand Eliade de
asemenea calatoreste la Berlin pentru documentare, si-i scrie lui Cioran ca “fenomenul german te
sileste sa gandesti politic”. Daca voi putea verifica ipoteza, si daca ea se va dovedi corecta, ar
insemna ca pentru convertirea lui Eliade la extrema dreapta Germania a jucat acelasi rol - nefast - ca
pentru Cioran (in noiembrie ‘33) si ca pentru profesorul lor comun, Nae Ionescu (in vara 1933).

Articolele lui legionare din anii 1936-1938 sunt mai ales pe temele de succes si spiritualitate ale
Legiunii; uneori, in 1937 si ‘38, sub condeiul lui Eliade se ghiceste... influenta violentei isterice a
lui Cioran (caruia Eliade ii corectase Schimbarea la fata...): oricat ar parea de ciudat, din punct de
vedere politic, seful generatiei a fost influentat nu doar de Nae Ionescu, ci si de Emil Cioran. Unele
articole sunt antimaghiare, unele antisemite. In antisemitism, n-are insa nici pe departe amploarea si
intensitatea lui Cioran. Arestarea si lagarul din 1938 au pus capat publicisticii sale politice
legionare. In Salazar... (1942), insa, se vede clar ca socotelile lui cu extrema dreapta nu erau inca
incheiate, ca statul totalitar crestin din Portugalia i se parea o realizare istorica importanta. Nu
cunosc data la care si-a incheiat cu adevarat conturile cu legionarii (dar presupun ca le-a incheiat);
Memoriile lui, asa cum observa Stefan Borbély, vorbesc - chiar daca contradictoriu si departe de
adevar - despre episodul legionar. Mai mult, in ciuda tonului echivoc, in Memorii admite ca a gresit,
chiar daca nu precizeaza care au fost “imprudentele si erorile savarsite in tinerete”. Proza lui din
exil, precum si jurnalele lui inedite, asa cum a demonstrat de curand Matei Calinescu (in Despre
Ioan P. Culianu si Mircea Eliade), camufleaza obsesiv un calendar legionar.

Eliade, Cioran si Noica nu si-au imaginat Holocaustul

11
Eliade, Cioran si Noica au contribuit, prin scrisul lor, la autoritatea ideilor legionare, totalitare.
Extrema dreapta europeana poarta raspunderea pentru Holocaust. Legionarismul romanesc, ca parte
a extremei drepte romanesti, poarta raspunderea pentru contributia romaneasca la Holocaust. Nu
poarta singur raspunderea, caci extrema-dreapta romaneasca e mai complexa (partidul lui Cuza-
Goga, vaidistii). In plus, alianta Romaniei cu Germania a jucat, cu siguranta, un rol in tragedia
evreiasca din Romania. Cioran, Eliade, Noica etc. poarta o parte din raspunderea pentru contributia
romaneasca la Holocaust.

Dar: Eliade, Cioran si Noica au scris textele lor legionare - nationaliste si antisemite - inainte ca
Holocaustul sa se intample. Tulburator este si faptul ca ei au sprijinit prin scrisul lor, Noica si prin
adeziunea lui, o miscare/un partid extremist ce practica asasinatul politic, dar existent in mod legal.

E aproape usor sa judecam de azi, din prezent, trecutul. Dar ceea ce pentru noi este aproape o
ecuatie cauza-efect (Legiunea + extrema dreapta romaneasca + alianta Romaniei cu Germania =
contributia romaneasca la Holocaust), pentru ei era o ecuatie de neimaginat, caci nici unul nu si-a
imaginat Holocaustul. Nu numai ca nu l-au decis, prin masuri de decizie politica, dar nici macar nu
si l-au imaginat. Nici Legiunea, de fapt, nu si l-a imaginat. Antisemitismul doctrinar al Legiunii,
practica antisemita interbelica a Legiunii, masurile antisemite adoptate si aplicate de Legiune in
timpul statului national-legionar sunt, toate, vinovate si criminale. Ar fi dus ele la Holocaust, la
marea tragedie evreiasca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, daca Germania n-ar fi
declansat exterminarea sistematica a evreilor? Sau ar fi dus numai (numai!) la multe crime si multa
cruzime antisemita, dar nu la ceea ce a dus alianta Romaniei cu Germania? Nici Germania, de fapt,
pana in primavara 1941, nu a planuit exterminarea evreilor, ci stramutarea lor, in rezervatii nord-est
europene si apoi in Madagascar. “O nimicire biologica sa evreilort ar fi nedemna de poporul
german, in calitatea sa de natiune culta”, declara Heydrich in 1940 (Apud Götz Aly, Solutia finala).

Si-atunci, care este vina celor mai straluciti reprezentanti ai intelighentiei tinere legionarizate? Din
tipurile de vina examinate de Jaspers in Constiinta culpei (1946), cred ca li se potriveste “culpa
morala”. Au avut multa imaginatie - mai ales Cioran - sa gandeasca masuri de crestere a natiei
romane, dar n-au avut nici un fel de imaginatie sa se puna in pielea victimelor potentiale, a tapului
ispasitor pe care l-au ales, fie acesta ungurii sau evreii. Un cercetator german al “solutiei finale”,
Götz Aly, observa ca ideologiile “purificatoare” si antisemite din Germania nu au contat prea mult
“in procesul decizional concret” al “solutiei finale” si al “Actiunii T4” (exterminarea bolnavilor
psihici incurabili); dar “Ele ramaneau importante in masura in care aceasta ideologie subminase
indeajuns barierele morale si juridice ale faptuitorilor si putea sluji drept o justificare pentru
activitatea criminala” (Götz Aly). Cam acelasi fel de vina au si Cioran, Eliade, Noica; nationalismul
lor, incoronat cu xenofobie si antisemitism, a subminat barierele morale ale lumii romanesti, ale
lumii politice si civile romanesti, facand-o sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale (contra evreilor
si tiganilor) din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Vina de a sustine un sistem politic totalitar

Miron Radu Paraschivescu, Belu Zilber, Miron Constantinescu, episodic Petru Pandrea, Alexandru
Sahia, Lucretiu Patrascanu etc., unii dintre ei membri ai generatiei ‘27, au pledat pentru revolutie
socialista/bolsevica, regim sovietic, desfiintarea lumii burgheze, lichidarea claselor exploatatoare
etc. Sintetic spus, comunistii romani au proiectat un paradis romanesc dupa modelul Uniunii
Sovietice. Comunistii din lume au proiectat un paradis al egalitatii si al lichidarii claselor
exploatatoare.

Lichidarea dusmanului (economic si politic) de clasa a produs in lume suferinta si moartea a

milioane de oameni. Comunistii din lume au creat Gulagul, deci sunt raspunzatori, din punct de
vedere moral, pentru el. Cand comunistii romani visau o revolutie bolsevica sau socialista in
Romania, cand salutau colectivizarea si lichidarea in Rusia a “ultimelor resturi ale claselor
exploatatoare la sate, culacii” (Era noua, nr. 1, febr. 1936), ei salutau, cum bine observa Ornea, niste
crime; si, in loc sa condamne sistemul totalitar, ei condamnau chiar victimele (Ornea).
12
Cand comunistii romani, atatia cati erau, s-au apucat de construit socialismul in Romania, o parte a
Gulagului deja se consumase, Panait Istrati si André Gide depusesera marturie contra regimului
comunist etc. E adevarat, socialismul s-a instalat, in Europa rasariteana, sub forta armatei sovietice
si cu acordul, parafat, al lumii occidentale si americane. O buna parte din Europa a devenit
laboratorul de experimentare a formulei, deja experimentate si deja cu victime enorme, din Uniunea
Sovietica.

Comunistii din Romania au meritul de a fi fost antifascisti, si lipsa de merit, de fapt vinovatia, de a
sustine, din punct de vedere moral, un sistem politic totalitar, care facuse deja victime in Uniunea
Sovietica. Iar lichidarea “claselor exploatatoare” si a partidelor politice, lasata in alb in documentele
PCR interbelice, a fost o lichidare fizica, biologica. Desi regimul comunist din Romania nu e creatia
comunistilor romani, ci a Uniunii Sovietice (cu acordul lumii democrate), si ei, din perspectiva
prezentului, pot fi acum socotiti vinovati.

Ei nici macar nu au scuza, fragila, pe care o are Cioran, ca nu stia, in 1936, ce-o sa se intample cu
evreii in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Despre Rusia sovietica se stia, iar ei stiau.

Comunistii interbelici si legionarii si-au ales crezul totalitar, dar atit de diferit ambalat, intr-o lume
libera si in deplina libertate. Culpa morala a primei generatii de comunisti imi pare la fel de reala si
sumbra ca aceea a legionarilor si a simpatizantilor lor. Faptul ca au fost sinceri in crezul lor si ca au
avut cele mai bune intentii pentru intreaga omenire, la fel cum legionarii au fost sinceri si cu bune
intentii pentru Romania, faptul ca au fost, si unii, si altii, sinceri si bine intentionati, paveaza drumul
spre Holocaust si Gulag cu bune intentii; si-atata tot.

In acelasi timp, gandind simultan extrema dreapta si extrema stanga din Europa, din Romania, din
generatia ‘27, am avut tot timpul senzatia ca imi scapa ceva. Ca, in afara de cauzele si conexiunile
pe care le-am aratat, exista o determinare supraindividuala pentru cele doua fenomene, pentru cei
doi gemeni contrari, o determinare producatoare de contagiune politica - ceva ca o epidemie
virotica la scara continentala, ce se transmite prin aer, astfel incat simplul fapt ca respiri te poate
contamina, daca organismul tau e ceva mai fragil, mai slabit.

Senzatia pe care mi-au dat-o si intelectualii legionari, si cei comunisti, a fost ca autoamagirea lor,
autofanatizarea lor, impreuna cu bunele si cu relele lor intentii, au produs in Romania, ca rezultat
practic, doua catastrofe succesive, doua bai de sange si de suferinta omeneasca. Dar ca, vorbind
despre ei, despre legionari si comunisti, nu am voie sa uit nici o clipa ipoteza greu de verificat a
unei determinari supraindividuale: un fel de “spirit al secolului”, ce ma duce inapoi, la vorba
cronicarului: “Iara nu sintu vremile subt carma omului, ci bietul om supt vremi”.

Altfel spus, un fel de aer malign al secolului XX, secol ai carui copii suntem cu totii. Si, in acelasi
timp, ca nu e permis sa uitam nici o clipa ca ambele ideologii au produs victime, oameni in carne si
oase care si-au pierdut viata in numele purificarii, a purificarii de rasa si a purificarii de clasa.

Nicolae Margineanu, profesorul de psihologie de la Cluj, pe care legionarii au planificat sa-l

asasineze in 1940 si pe care comunistii l-au inchis 16 ani si doua luni, transcrie, in memoriile sale, o
frantura de discutie dintre doi legionari inchisi la Aiud:
“- Eu totusi nu pricep, ma, a spus Ceia lui Pascaru - care-i deosebirea dintre noi, legionarii, si
acestia, comunistii, deoarece metodele sunt aceleasi?
- Noi am fost mistici, iar acestia sunt stiintifici, a raspuns Pascaru.
- Si ce intelegi tu prin stiintific? a replicat Ceia nedumerit.
- Spui una si faci alta, ma - a raspuns Pascaru”.

13